JURNAL NORD ITALIAN 2013

 

 

            Aicea, in Verona-ncantatoare,

            A doua neamuri mandra ura,

            A izbucnit din nou, prin certuri care,

            Sa curga sange mult, facura.

            Din cele doua case-ndusmanite,

            Ies doi indragostiti loviti de soarta.

            Si vrajba, cu nenorociri cumplite,

            Sfarseste prin a tinerilor moarte…

 

            Acestea sunt versurile cu care incepe drama shakespeariana.

Si cine n-a auzit de povestea lui Romeo si a Julietei sale, cei doi indragostiti din Verona anului 1300 ? Ei, bine, probabil ca eu am auzit pentru prima data de Verona, prin anii ’60 (aveam 12 ani), citind povesti (pe intelesul copiilor mari) dupa scrierile lui Shakespeare. Apoi, prin anii ’70, am vazut filmul lui Zeffirelli, in care Romeo – Leonard Whiting - avea chiar 18 ani, iar Julieta – Olivia Hussey - 17 ani. Un film minunat, adorat de o tanara romantica – cum eram eu in vremea aceea...

            Dupa ce m-am casatorit, deoarece nasul nostru - prof.dr. Niculae Ionescu – era specialist in tratarea afectiunilor ORL ale cantaretilor lirici, am cunoscut multi pacienti faimosi de-ai lui, printre care si pe Ludovic Spiess, care povestea cum au cantat : el = Radames si Viorica Cortez Guguianu = Amneris – in vara anului 1977, la Arenele din Verona, opera Aida, o data la 4 zile. Si nasul meu zicea : “Ucigator ! Crima pentru coardele vocale !” (

            Dupa ce fiul meu Chris a plecat definitiv in USA (a castigat Loteria Vizelor) am inceput sa merg regulat, la copii, in New Jersey si am ascultat multe opere faimoase in magnificul templu al artei lirice – Metropolitan Opera din New York.

            Anul trecut, in programul stagiunii 2012 – 2013 al MET-ului, era o reclama despre bicentenarul Verdi sarbatorit in centenara Arena din Verona.

“ Mmmm… Vreau si eu acolo “, am gandit eu…

Zis si facut : in ianuarie 2013 mi-am achizitionat mai intai, biletul pentru Gala Verdi din cadrul Festivalului Centenarul Arenei din Verona, pentru data de 17 iulie 2013. Apoi mi-am cumparat biletul de avion low-coast, pe rutele Bucuresti – Verona si Venetia – Bucuresti si am inceput sa ma gandesc ce vreau sa fac timp de 10 zile in Italia de nord, inainte si dupa spectacolul atat de mult dorit de mine pentru a fi ascultat in Arena… Aceasta ar fi, pe scurt “povestea” care a stat la baza excursiei “de capul meu “ din vara aceasta din nordul Italiei. Dupa ce, de peste 40 de ani visez sa vizitez Italia, iata ca anul acesta am reusit sa vizitez la bella Italia si chiar de 2 ori.

“Prinsa” intre meandrele raului Adige, intr-o structura geografica de dealuri, Verona este cel mai frumos oras al artelor din regiunea Veneto – bineinteles insa, ca dupa Venezia )

De-a lungul strazilor si al pietelor, se astern secole de istorie, unde vestigiile romane alterneaza cu bisericile medievale sau cu palatele renascentiste. Acest superb oras atrage anual, mii de vizitatori, melomani - indragostiti in cautarea iubirii adevarate si/sau pe adevaratii gurmanzi, deoarece aici gastronomia face parte din l'arte di vivere si fiecare fel de mancare este insotit de excelentele vinuri locale. 

12 IULIE 2013 – VENERDI – SPRE VERONA

 

Am plecat, in acest inceput de week-end, spre Italia, cu o cursa low-coast Wizzair – avion Airbus 320, la ora 11,35 din aeroportul Bucuresti - Otopeni. Costul biletului (dus/intors) este de 760 lei (aproximativ 190 euro), iar al asigurarii complexe pentru calatorii in strainatate standard pentru 10 zile este 35 RON.

Avionul cu numar de zbor VRN-W6-3167, a plecat din Otopeni la ora locala 13,20 si a ajuns la Verona la ora locala 14,30 – deci am zburat, pe distanta de aproximativ 1200 kilometri cam 2 ore.

Am survolat Romania, Serbia, Slovenia, Croatia, Marea Adriatica si apoi Italia, trecand pe deasupra oraselor Trieste si Padova (dupa spusele comandantului – Antonio Brucino), lasand tot mai mult in urma Romania. Prin hublou am admirat, la inceput peisajul inverzit, apoi cursurile albastre de apa, vilele ca niste jucarioare si terenurile agricole geometric delimitate intre ele.

Avionul Airbus A320, a aterizat (fara probleme), pe Aeroporto Valerio Catullo di Verona Villafranca, situat la aproximativ 5 kilometri sud-vest de Verona. Denumirea aeroportului vine de la numele poetul roman (si opozant al regimului instituit de Cezar dupa desfiintarea Republicii Romane in anul 48 i.Ch.) Gaius Valerius Catullus, nascut la Verona in anul 84 i.Ch.

 Aeroportul Villafranca a fost construit in anul 1910 de catre armata italiana si folosit ca baza militara in timpul Primului Razboi Mondial. La sfarsitul anilor 1970, datorita unui proiect comunitar European, a fost dezvoltat si modernizat pentru a face legatura cu provinciile Trentino, Brescia si Tirolul de Sud. In anul 2003, a fost implementat, in turnul de control al aeroportului, un sistem sofisticat de dispersie a cetei, pentru a permite operatiuni de zbor si in caz de vizibilitate redusa de pana la 75 de metri. Mai mult, ca urmare a constructiei unui nou terminal de sosiri, numarul pasagerilor care au folosit Verona Villafranca Airport in anul 2006 a crescut la 3 milioane de pasageri, necesitand extinderea spatiilor de deservire a pasagerilor cu inca 3000 metri patrati de noi constructii.

Biglietto ordinario di corsa semplice, cu autobuzul, de la aeroportul Valerio Catullo pana la statia de cale ferata Porta Nuova din Verona m-a costat 6,00 euro.

Iata-ma-s in orasul legendarilor indragostiti Romeo & Julieta. De fapt in stazione feroviarria Verona – Porta Nuova. Aici am “agatat” un marocan tanar si destul de tuciuriu care m-a insotit pana la hotel, desi pe o varianta cam “lungita” – mi-am dat seama dupa aceea, cand m-am uitat pe harta orasului pentru explorarea orasului. Cred ca marocanul isi inchipuise ca sunt o doamna de varsta a doua, in cautare de l'amante italiano )

De la gara am mers spre Piazza Porta Nuova – unde chiar mai sta in picioare vechea poarta de intrare in oras. Era numita “Porta Nuova”, pentru ca ea a fost construita de-abia in anul 1540 de catre arhitectul Sanmicheli ca un nou acces magistral in Verona. Este compusa dintr-o arcada centrala si doua arcade mai mici, care sunt folosite ca pasaje pietonale. Ea era legata printr-un pod de fortificatiile externe existente deja, iar pe spatiul verde de deasupra portii se gaseste un monument dedicat celor 6000 de victime facute de nemti in luptele din Kefalonia, printre care se aflau si foarte multi veronezi.

Am mers in continuare pe Corso di Porta Nuova, proiectat tot de arhitectul Sanmicheli in secolul XVI, impreuna cu sistematizarea zonei militare care existase aici mai inainte, daramand vechile fortificatii facute de familia Visconti si creand astfel o cale monumentala de intrare in oras, pe care s-au construit palate si case elegante. Bulevardul Corso Porta Nuova a fost dur bombardat de aviatia germana – care viza de fapt gara si anexele ei, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, astfel ca acum bulevardul este marginit de cladiri construite dupa anii ’50.

 Merg in continuare pana la Piazza Pradava si de aici pe Via Valverde pana la intersectia acesteia cu Via Gugliemo Marconi, unde pe colt, la numarul 41, este hotelul ales de mine pentru urmatoarele 6 zile. Hotelul SIENA – 2 stele - are doua aripi, una veche si una noua, amandoua foarte confortabile. Spun asta pentru ca in prima noapte am dormit intr-o camera din aripa noua – dar fereastra dadea spre intersectia strazilor Marconi, Valverde si Carmelitani Scalzi, pline de zgomote de la autovehicole si ziua si noaptea, asa ca de a doua zi m-am cazat in aripa veche, intr-o camera foarte frumoasa, al carei balcon dadea spre curtea interioara a

hotelului Siena. Plata pentru 6 nopti cu tassa di soggiorno = 370 EURO de persoana – cam scump, dar ce vreti ? Este iulie – mijlocul verii, normal ca preturile la cazare pentru hotelurile ultracentrale sunt mari (

Este ora 4,00 PM, sunt gata sa incep sa cunosc/cuceresc orasul…

Stau si ma gandesc  cui i se datoreaza aceasta atmosfera magica pe care o resimt, in aceasta dupa amiaza, in Verona? Poate ideii ca fiecare casa, fiecare zid, fiecare bucata de marmura au o istorie de dezvaluit?

Am sa incerc sa “ascult” aceste soapte, pentru a regasi trecutul veronez in viata trepidanta a acestui oras – Verona – care mi se dezvaluie batran si tanar, vechi si nou, conservator si modern in acelasi timp. Nu numai in muzeele sau bisericile sale, dar chiar mergand pur si simplu pe strazile veroneze, vad pretutindeni interesante marturii ale trecutului, care, poate, imi vor permite sa reconstitui viata Veronei de zi cu zi, inca din zorii aparitiei acestui superb oras.

In secolul I i.Ch., Verona era un oras important pentru Imperiul Roman, pentru ca aici se incrucisau trei sosele romane : Via Gallica – care mergea spre Galia (Franta), Via Postumia – care lega Genova de Aquileia (oras aflat in partea terestra cea mai de nord a Marii Adriatice) si Via Claudio Augusto – care facea legatura dintre campia fluviului Po si Austria. Gratie acestei pozitii strategice, Verona devine in anul 49 i.Ch. municipium romano, protejata de un zid de aparare in interiorul caruia orasul a fost reconstruit dupa modelul de cetate romana, cu bulevardele : cardo massimo pe directia nord-sud si decumenus massimo pe directia est-vest. Astazi, dupa mai bine de 2000 de ani, recunosc inca organizarea urbana romana : grandioasele Arene, portile monumentale, podurile sau arcurile de triumf, toate construite din marmura din imprejurimi, care imi “vorbesc” despre importanta Veronei in perioada Imperiului Roman. Cand, in secolul V, imperiul s-a divizat in Imperiul Roman de Rasarit si Imperiul Roman de Apus, Verona a ramas in imperiul occidental si va suporta invaziile popoarelor barbare. In anul 489 regele ostrogot Theodoric il izgoneste pe regele Odoacru de la Roma si, dupa multe alte batalii, isi stabileste prima resedinta la Verona (inainte de a-si muta curtea regala la Ravenna, unde se afla si mausoleul sau).

Mai tarziu, pe la 775, Charlemagne (Carol cel Mare), intemeietorul Imperiului Carolingian, sub pretextul ajutorarii Papei Adrian I, amenintat de alti barbari (lombarzii), vine in Italia si cucereste Verona, izgonindu-l pe Desiderius Adelchi - ultimul rege lombard. La moartea imparatului Charlemagne, in 814, imperiul, constituit cu atatea sacrificii de catre el, a fost divizat in trei - pentru fiii lui : Ludovic cel Pios, Pepin cel Cocosat si Pepin de Italia. Verona a facut parte din Regatul Italiei, absorbit insa, in 915 de Regatul Germaniei.

In 1154, imparatul german Frederic Barbarossa este incoronat ca rege al Italiei la Pavia si imparat al Sfantului Imperiul Roman in 1155 la Roma. El intreprinde mai multe expeditii in vederea cuceririi oraselor din nordul Italiei si, pentru a-l contracara, ia fiinta, in 1164, Liga Lombarda, menita, in principal, sa tina piept dorintelor expansionist-teritoriale ale lui Frederic Barbarossa. Orasele Ligii reusesc sa il invinga pe imparatul german, care, prin Pacea de la Konstanz – 1183 – recunoaste libertatea oraselor lombarde – Milano, Verona, etc. Prin aceasta, Verona devine oras liber, guvernat de un prefetto del popolo. Primii care si-au asumat aceasta

sarcina au fost cei din familia Ezzelino, urmati  de cei din familia Della Scala prin Mastino I. Astfel, incepand cu anul 1260 Verona va fi guvernata de familia Scaligerii – Della Scala. In perioada luptelor dintre papalitate si imparatii germani, Verona a fost de partea imparatului –partidul gibelinilor si impotriva guelfilor (sustinatorii papei).

Scaligerii au favorizat comertul, redactand si aplicand Statuti della Casa dei Mercanti – o culegere de norme care legifera schimburile comerciale, prin extinderea teritoriala a acestora. Sub jurisdictia acestor legi erau Verona, Vicenza, Padova, Feltre, Belluno, Treviso, Brescia, Parma si Luca. O asemenea politica riguroasa comerciala necesita numeroase mijloace economice si, in consecinta, cresterea presiunii fiscale, care, in epoca era exercitata de esattore (colectori de taxe) asupra comerciantilor sau a altor mici (sau mai mari) intreprinzatori. Impunerea unor reguli clare comerciale ii stanjenea in principal pe negustorii venetieni de sare care, pentru a livra sarea la Milano, trebuiau sa treaca prin teritoriile aflate sub jurisdictia legilor comerciale stabilite de familia Scaligeri. Familia Visconti, imbogatita datorita acestui comert cu sare, a inceput sa provoace conflicte interne in teritoriile administrate de Scaligeri pentru ca nu mai voiau sa respecte politica riguroasa comerciala impusa de acestia, care de altfel, au si fost dati la o parte de la conducerea Veronei. Astfel, familia Visconti se instaleaza la conducerea Veronei in 1387, dar, deja in anul 1405, Verona trecuse, de fapt, sub totala dominatie a venetienilor.

Dar Repubblica Serenissima di Venezia isi atrasese ostilitatea tuturor puterilor din jurul ei, prin politica sa expansionista. Trupele Serenissimei au fost invinse in 1509 la Agnadello si Venetia a fost nevoita sa cedeze o parte din teritoriile sale invingatorilor, astfel ca Verona a trecut sub obladuirea lui Maximilian de Hasbourg – imparatul Austriei. Totusi, in 1517, Republica Venetia a cumparat cetatea Veronei de la austrieci platind 200.000 de ducati. Verona a ramas sub jurisdictia Venetiei, pana la caderea republicii acesteia in 1796.

Apoi, cand austriecii au fost invinsi dalle truppe napoleoniche in Lombardia, s-au retras la Verona, unde isi gasise refugiu si mostenitorul tronului francez, obligat sa paraseasca Franta din cauza Revolutiei Franceze. Napoleon Bonaparte ceru veronezilor sa ii alunge pe austrieci si pe mostenitorul francez, dar Verona, a ales statutul de neutralitate, pentru a nu indeplini ordinele generalului francez. La inceput, trupele lui generalului Bonaparte au fost primite cu placere de veronezi, dar din cauza ca francezii au impus un regim dur de taxe pentru a-si putea finanta trupele si pentru aceasta au fost confiscate si numeroase averi ecleziastice, cetatenii au devenit foarte ostili provocand episodul Pasqua Veronesi in aprilie 1797, care a fost insa foarte sever pedepsit de trupele franceze de ocupatie.

Prin Tratatul de la Campoformio din 1797, Verona trece, iar, sub dominatia austriaca. Acest tratat a desfiintat si Repubblica Serenissima di Venezia, dupa aproape o mie de ani de istorie mediteraneeana si europeana.

Apoi, prin Pacea de la Luneville – 1810 – Verona a fost impartita in doua, dupa cursul raului Adige – e Verona si retrovo divisa in due settori : la riva destra francese, quella sinistra austriaca (partea de vest sub controlul francezilor iar partea de est - Veronetta sub controlul austriecilor).

In 1815, Congresul de la Viena a decis reintoarcerea austriecilor in toate teritoriile Italiei de nord – fu definitivamente annesa all’impero asburgico. Inca o data trupele austriece au ocupat, in totalitate, orasul Verona si au instituit un serviciu militar obligatoriu foarte dur – 20.000 de tinerii erau incorporati in fiecare an si faceau “armata” mai mult de 9 ani, in teritoriile austriece, care cateodata erau situate foarte departe de Verona, la granitele imperiului. Sub dominatia austriaca, Mantova, Peschiera, Legnano si Verona au devenit niste adevarate fortarete austriece, iar in numeroase manastiri expropriate in timpul dominatiei napoleoniene s-au instalat cazarme pregatite pentru a adaposti  40.000 de soldati (in epoca populatia veroneza numara  60.000 de locuitori). Este adevarat ca prezenta austriaca a furnizat si unele avantaje pentru veronezi : locuri de munca la reconstructia fortificatiilor orasului, pentru hranirea si incartiruirea soldatilor, pentru ingrijirea animalelor aferente trupelor, etc.

In 1866, la sfarsitul celui de-al III-lea Razboi pentru Independenta Italiei, se formeaza Regno d’Italia, la care adera si Verona.

Astazi, orasul numara aproximativ 250.000 de locuitori, care sunt angrenati intr-o economie foarte echilibrata, fondata pe exploatatiile agricole si vinicole, pe industrie, pe comert si mai ales pe turism. Cam asa ar arata, pe scurt, istoria, foarte zbuciumata, a Veronei.

Verona este ideal situata intre lacul Garda, regiunea agricola Basso Veronese, partea muntoasa a muntilor Dolomiti - Lessinia si regiunea viticola Valpolicella.

In aceasta dupa amiaza, plecata “in recunoastere”, am iesit din hotelul Siena, am luat-o la dreapta pe Via Marconi, care se continua cu Via Daniele Manin (patriot : 1804-1857) pana la intersectia cu Via Roma, unde din nou am luat-o la dreapta si iata, sunt in centrul istoric al Veronei.

In dreapta strada se termina cu Teatro Filarmonico si apoi urmeaza strada care trece pe sub cele doua arcade de piatra, in fata este Piazza Bra, iar in stanga este Liston-ul.

Portoni della Bra se numesc cele doua arcade de piatra – construite in secolul XVI – si care creeau accesul spre Corso di Porta Nuovo si in acelasi timp protejau micul pasaj care duce la zidurile orasului si mentineau o incinta interioara destul de usor de aparat pe atunci. Langa acestea se afla La torre pentagonale, construit in secolul XIV, in unghiul facut de La cittadella dei Visconti  si avand menirea sa protejeze santul de aparare al orasului, prin care curgea apa raului Adigetto.

Teatro Filarmonico, unul dintre cele mai frumoase teatre lirice din Italia, a fost construit pe spezele Accademiei in 1732 – opera arhitectului Bibiena – si total distrus de un incendiu in anul 1749. Reconstruit, i s-au adaugat arcadele sustinute de coloanele gemene de la intrare, pentru ca nobilele persoane care veneau la teatru sa poata cobori din trasuri fara riscul de a fi udate de ploaie sau de zapada. Aici a concertat in 1770 copilul minune Mozart, pe atunci in varsta de 14 ani. Filarmonica a mai suferit stricaciuni in timpul bombardamentelor din al II-lea Razboi Mondial, dar care au fost foarte rapid remediate.

Liston (in romaneste “lista”), era strada pe care se gaseau, pe la 1770, ambasadele. A fost prima strada pavata cu dale de marmora veroneza si aici te puteai bucura de “imunitate diplomatica”. Edificiile care sunt pe Liston au toate porticuri, caci municipalitatea a concesionat terenurile pentru constructia ambasadelor pe terenul public, doar cu conditia ca sa fie conservata frumusetea peisajului din apropierea Arenei.

Piazza Bra, questo posto (acest loc) unde strada se largeste dincolo de zidurile Arenei, este numit “Bra” de la cuvantul german/austriac “Breit” care inseamna larg. Mult timp aici au fost depozitate materiale sau resturi de la constructiile care se faceau in zona. Odata constructiile din zona finalizate – secolul XII, aici au inceput sa se organize mercati e fiere (piete si targuri). Astazi, din aceasta ancestrala uzanta, nu a mai ramas decat traditia organizarii Targului de Sfanta Lucia, intre 11 – 13 decembrie, de fapt un targ de produse diverse, pentru sarbatorile de Craciun = Natale.

Constructia zidurilor de aparare Scaligeri – dupa numele familiei Della Scala (secolul XIV), a facut ca Piazza Bra sa devina si mai centrala, in timp ce crearea lui Corso di Porta Nuova si deschiderea marilor Portoni della Bra, i-au accentuat importanta atat de mult, incat familiile bogate nu mai voiau decat aici sa-si construiasca resedintele, cat mai aproape de Piazza Bra.

Cu constructia – la inceputul secolului XVII – a edificiului care va deveni sediul pentru Accademia dei Filarmonici (fondata in 1543) si aproape in acelasi timp a cladirii Palazzo della Gran Guardia, piata a fost progettazione architettonico (sistematizata arhitectonic). Deci, cum scriam mai inainte, in secolul XVIII, Liston-ul a fost pavat complet si a devenit locul preferat pentru passegiata veronese per eccelenza. Promenadele de seara au fost asa de amuzant descrise de Goethe in 1786 in cartea sa “Voiaj in Italia“, povestind despre intalnirile dintre signiorine e signiori cavalieri care se desfasurau in carrozza o slitta (trasura sau sanie) in functie de anotimpul acestor datazione galante (intalniri galante).

In secolul XIX, odata cu constructia cladirii Palazzo Barbieri, piata se niveleaza si in partea ei centrala se amplaseaza gradina, in care stau pe o banca si eu in aceasta seara. In fata admir fantana arteziana, construita in 1975 – un dar al orasului Monaco catre orasul cu care este infratit – Verona. Ea are in centru un grup de stanci mici, care reprezinta muntii Alpi iar de o parte si de alta doua basoreliefuri cu simbolurile celor doua orase infratite.

Dupa moartea regelui Vittorio Emanuele II – in 1878, la intrarea in parc (dinspre Liston) a fost amplasata o statuie ecvestra a acestuia, pe un loc plin de semnificatii al trecutului – aici se gasea in vremuri triste pentru Verona un grup statuar denumit Devozione = Verona aratandu-si supunerea fata de Venetia (

Mergand pe marginea gradinii Bra in sensul spre Arena, este amplasata o placa de marmura in amintirea evreilor exterminati in timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial si inca o statuie dedicata memoriei partizanilor italieni.

Sunt chiar in fata Arena di Verona. In fata multitudinii de porti sunt spectatorii care asteapta sa intre la spectacolul Traviata de Giuseppe Verdi, din cadrul manifestarii Festival del Centenario – 14 giugno – 8 settembre 2013. Adica anul acesta se implinesc 100 de ani de cand au inceput sa

aiba loc spectacole in Arena di Verona. Ma uit la multimea arcadelor, in interiorul carora sunt afise cu numarul portii de intrare – de exemplu 63 care coincide cu numarul gravat in marmura – LXIII. Nu va pot descrie ceea ce simt in sufletul meu. Si de-abia astept sa vina ziua de 17 iulie ca sa merg si eu la spectacol in Arena ) de aceea nu voi mai povesti nimic despre Arena acum, ci in ziua in care voi intra in incinta acestui faimos forum roman.

Accademia Filarmonica a fost fondata in 1543, isi are acum sediul in cladirea care se gaseste in partea dreapta a gradinii Bra, pe via Dei Mutilati, nr. 4 si unde sunt conservate opere muzicale, manuscrise originale precum si o pretioasa si rara colectie de instrumente muzicale de suflat si cu coarde din secolele XVI - XIX, care, alaturi de colectia de la Biblioteca Capitolare, fac ca Verona sa fie de multe ori destinatia unor eminenti cercetatori in muzicologie si in tehnici de executie a partiturilor vechi.

Palazzo della Gran Guardia – cladirea monumentala care ocupa toata partea de sud a Pietei Bra, construita de ocupantii venetieni ca o contrapondere la Arena di Verona. Actul de nastere al acestui palat este datat 26 septembrie 1609, cand comandantul venetian al Veronei – capitanul Giovanni Mocenigo, ii scrie o scrisoare dogelui Venetiei – Leonardo Dona, pentru a-i cere sprijinul pentru construirea unui edificiu necesar trecerii in revista a trupelor venetiene atunci cand vremea de afara era nefavorabila – ploaie sau viscol. Dogele isi da acordul la 13 februarie 1610 si lucrarile ii sunt incredintate arhitectului Domenico Curtoni (1556-1629). Din cauza lipsei de fonduri a Republicii Venetiene, constructia este oprita in 1614 si reluata dupa 200 de ani - in anul 1820 de catre Imperiul Habsburgic, lucrarile fiindu-i incredintate arhitectului Giuseppe Barbieri, care o si finalizeaza in 1853. In anul 1820, austriecii au inceput si lucrarile de “dezgropare” a zidurilor Arenei, au sapat aproximativ 2 metri, au adancit nivelul pietei Bra dupa un aliniament lejer inclinat spre amfiteatrul roman si au  amplasat si scari care duceau la primul nivel al Palazzo della Gran Guardia. Cladirea palatului are deci doua nivele si o mansarda si se intinde pe o lungime de aproximativ 87 de metri. Parterul este format din tredici maestose arcate (13 arcade magnifice) – asemanatoare celor de la Arena - fiecare cu diametrul de peste 3,5 metri. Nivelul superior are 13 ferestre dreptunghiulare ornamentate cu timpane alternative curbilinii si triunghiulare, separate prin perechi de coloane dorice. Mansarda are cinci deschideri, care descriu o coroana pretioasa peste cladirea palatului. Ultima renovare a Palazzo della Gran Guardia – unde a fiintat si Accademia d’Armi della Filotima – s-a incheiat in august 2001 prin adaugarea unei structuri prismatice sudate de zidul medieval din spate (pentru o mai buna rezistenta al cladirii) si prin reimpartirea spatiului interior al celor 2 nivele pe o structura continand acum 5 nivele. Acum aici este sediul unui centru de expozitii si de conferinte – in 2006 a fost inaugurata expozitia “500 de ani de la moartea lui Mantegna”.

Palazzo Barbieri inchide practic, in partea de rasarit, piata Bra. Aici se gasea, in secolul XV cartierul rau famat Santa Agnese, in care s-a construit in 1520 Ospedale della Misericordia – un spital destinat tratarii noilor boli venerice “importate” din America, care se proliferau, avand in vedere prezenta masiva a prostitute (prostituatelor) in zona (

Spitalul a fost demolat in anul 1819 si pe spatiul eliberat, austriecii au decis sa construiasca sediul Garzii Civice, in stil neoclasic. Cladirea, construita intre 1836-1848, s-a numit Palazzo della Gran Guardia Nuova sau Palazzo Barbieri (dupa numele arhitectului). Pe vremea austriecilor a fost sediul Imperial Regio Comando di Citta e Fortezza. In 1866, dupa

infiintarea Regatului Italian el devine Primaria orasului Verona, iar astazi este sediul Municipalitatii veroneze. Grav avariat in timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial, a fost restaurat mai tarziu, iar partea posterioara a palatului a fost reproiectata in forma semi-circulara, pentru a se “potrivi” cu zidurile Arenei.

Dupa ce m-am plimbat alene prin centrul Veronei, admirand cladirile faimoase despre care am scris mai sus, m-am intors pe Via Roma, Via Manin si Via Marconi, inapoi la hotelul Siena. Chiar la coltul de vis-à-vis de hotelul nostru este o gelatteria unde este o coada impresionanata. Inseamna ca acolo inghetata trebuie sa fie buna. Si chiar este – mmm… ce delicioasa este )

Ce zi lunga, dar frumoasa a fost astazi…

13 IULIE  2013 – O SAMBATA IMPREUNA CU SCALIGERII

 

De dimineata m-am sculat de voie si am avut surpriza sa constat, ca desi hotelul este de 2 stele, micul dejun este foarte diversificat si foarte buuun. Colazionni = micul dejun italian este de tip suedez, cu ingredientele specifice Italiei. Savurez mai intai sucul de portocale rosii de Sicilia, pun la prajit paine cu secara, imi aleg branzeturi, fructe, prajituri si la sfarsit, in tihna, savurez o cafeluta italieneasca. Mentionez ca in Italia, desi nu am vazut nicaieri brand-ul de cafenele Starbuck’s, am baut, in orice cafenea mi-a iesit in cale, o cafea, un expresso sau un capuccino exceptionale !

Apoi imi pregatesc rucsacelul cu ghidul si hartile necesare si sunt gata pentru o noua intalnire cu enigmatica Verona. Am plecat pe ruta obisnuita : via Marconi, via Manin si via Roma si iata-ma-s pe Liston. Chelneritzele de la primul restaurant ma invita la micul dejun si constat ca, doua dintre acestea sunt romance. De fapt in Italia am intalnit foarte multi romani – plecati din Romania de saracie si veniti aici unde pot presta o munca cinstita, remunerata corespunzator si inscrisa in il libro di lavoro. Admirand din nou Piazza Bra si zidurile stravechi ale Arenei intru pe Via Mazzini.

Aceasta strada a fost deschisa in vremea lui Gian Galeazzo Visconti, cu scopul de a se putea face o legatura rapida intre Citadela – unde se gaseau trupele familiei Visconti si Piazza Erbe – pe atunci inima orasului, atunci cand izbucneau revoltele cetatenilor impotriva familiei conducatoare a Veronei. La inceput s-a numit Via Nova si mai tarziu, in 1907 a fost redenumita Via Giuseppe Mazzini, dupa numele luptatorului pentru reunificarea Italiei. Se pare ca a fost prima strada pietonala din Italia. Strada este un fel de Lipscani veronez, foarte aglomerata de turistii atrasi de multitudinea magazinelor si a restaurantelor de pe aceasta strada. Sunt magazinele unor brand-uri internationale dar si mici buticuri italienesti, unde ti se ofera pentru cumparare aproape orice, de la potcoave de cal pana la rochii Prada sau pantofi Jimmy Choo, de exemplu.

Tot privind spectacolul strazii ajung la intersectia cu Via Alberto Mario, unde admir cladirea numita Loggia Arvedi aflata peste drum de faimoasa farmacie Due Campane – care inseamna doua clopote, pentru ca pe locul farmaciei, in evul mediu se gasea un atelier de confectionat

clopote pentru biserici. Loggia Arvedi a fost realizata de arhitectul Giuseppe Barbieri in 1816 pentru Gian Antonio Arvedi – un bogat negustor de matasuri. Parterul are trei arcade construite din piatra care au deasupra cate un cap de leu (cele laterale), iar cea din mijloc capul zeului Mercur – protectorul negustorilor. La primul etaj este logia propriu zisa cu coloane ionice si cu balustrade, surmontate de un fronton care are un basorelief cu tema mitologica : lupta dintre Hercules si leul din Nemeea.

La numarul 19 pe Via Mazzini, este Palazzo Giusti, o cladire de secol XV, in care un timp a functionat Accademia d’Armi della Filotima, apoi a fost sediul unui teatru, transformat mai tarziu in hotel. In acest hotel puteau locui fii de nobili care puteau demonstra ca nici ei si nici nimeni din familia lor nu au muncit vreodata ! Fatada este ornata cu un balcon foarte frumos sub care este o mica sculptura de piatra din epoca romana reprezentand un tritone che suona buccino (un triton care sufla intr-un melc de mare).

La numarul 28 este Palazzo Confalonieri – un edificiu datand din secolul XV, ornat cu un portal foarte laborios sculptat. Aici este acum sediul Banca di Roma. Dincolo de portal, in curte, se zaresc o scara gotica si o fantana arteziana.

Peste drum este Chiesa de San Tomio (biserica Sfantului Apostol Toma). In aceasta biserica, inchisa in timpul ocupatiei trupelor generalului Napoleon Bonaparte, a fost descoperit o parte a unui arc de triumf roman datand din secolul II, aproape sigur ca facand parte din anticul forum roman.

In spatiul delimitat de Via Mazzini, Via Pellicciai (a cojocarilor) si Piazza Erbe, in secolul XVI a aparut Ghetto ebraico - atunci cand evreii au obtinut de la guvernul venetian permisiunea de a se stabili in Verona, dupa ce acestia au dat o cantitate considerabila de bani de aur, pentru ca venetienii sa “rascumpere”, in 1517, Verona de la austrieci. Prezenta evreilor era semnalata in Verona inca de pe vremea lui Theodoric cel Mare – secolul V - si atestata documentar din anul 978. Ghetoul a fost suprimat in epoca napoleoniana, familiile evreiesti mai bogate profitand totusi pentru a se muta in cartiere veroneze mai bune si astfel, casele ghetoului evreiesc au intrat intr-o stare de mare  degradare. Profitand de starea aceasta, dupa La Prima Guerra Mondiale, din ratiuni de igiena politica (!), dar de fapt din cauza importantei economice a cartierului, casele ghetoului au fost in majoritate daramate. Astazi din vechiul Ghetto Ebraico mai exista doar Case Torri care dau spre Piazza Erbe. Autoritatile au vrut sa darame si cele doua case – turn, dar s-au opus veronezii, care nu voiau sa denatureze specificul pietei. Sinagoga (Via Pertici, nr.3) a fost imediat reconstruita de arhitectul Ettore Fagiuoli – si inaugurata la 20 septembrie 1929, desi comunitatea evreiasca, a fost atat de decimata in timpul La seconda guerra mondiale, ca pentru un anumit timp, nu existau nici macar cele 10 persoane adulte israelite necesare  pentru a asigura desfasurarea ritualului religios din sinagoga.

Mergand in continuare pe Via Mazzini, ajung la intersectia cu Via Cappello, numita asa, poate din cauza ca familia Julietei se numea Capulleti. Strada reproduce traseul anticului “cardo” – una dintre strazile principale din perioada romana, care traversa orasul Verona de la nord la sud. Pe aceasta strada, la numarul 23, este Casa di Giulietta. Si, desi, Julieta – eroina shakespeariana este un personaj inventat, din cauza ca dramaturgul englez si-a plasat actiunea piesei sale in Verona, aici turistii vin sa viziteze casa Giulietei Capulleti, casa lui Romeo Montecchi, precum si

mormintele celor doi indragostiti. Sub balcon, în curtea casei, statuia din bronz a Giuliettei (realizata in 1972 de artistul Nereo Costantini) infatiseaza imaginea delicata a unei tinere in rochie lunga, cu falduri. Se spune ca poarta noroc in dragoste atingerea pieptului ei, asa ca se intelege de ce aceasta parte a statuii are un luciu aparte. In ziua in care am vizitat-o eu, curtea casei Julietei era plina ochi de lume, care se fotografia cu mana pe sanul drept (de bronz) al Julietei. Pe un perete imbracat in iedera sunt amplasate sute de lacatzele, lasate incuiate de indragostitii care isi doresc ca si iubirea lor sa dainuie vesnic ca a lui Romeo si a Julietei sale.

De fapt, cladirea zisa “casa Julietei” exista deja in secolul XII. Pentru ca avea o curte interioara frumoasa, aici s-a infiintat, in secolul XIV, un hotel, ceea ce poate explica si faptul ca edificiul si-a pastrat forma initiala. Pe la 1550, Luigi Da Porto, a scris o povestire despre cei doi indragostiti, care se petrecea pe la 1303, pe vremea cand Verona era guvernata de Bartolomeo della Scala. Dupa aceasta tragedie descrisa in cartea lui Luigi Da Porto, veronezii au fost convinsi ca aici, pe Via Cappello, ar fi fost casa Julietei. Municipalitatea veroneza a cumparat edificiul in 1905 si, dupa o restaurare executata sub conducerea arhitectului A.Avena, ea a fost deschisa ca muzeu, avand in curtea interioara statuia de bronz a Julietei executata de Nereo Constantini. In interior, casa arata ca o resedinta (reconstituita) a unui nobil veronez din secolul XIV.

Dar, hai sa scriu, pe scurt, istoria celor doi indragostiti, asa cum a descris-o Shakespeare in 1595, deci la vreo 50 de ani, dupa ce povestea fusese scrisa de Luigi da Porto. Giulietta Capuletti (14 ani) si Romeo Montecchi (16 ani) se intalnesc la o serbare si… este dragoste la prima vedere. Destul de repede descopera ca familiile lor faceau parte din cele doua partide rivale : ghibelinii si guelfii. Intre timp, ei se intalnesc pe ascuns cu ajutorul doicii Giuliettei si a unui calugar – fratele Lorenzo. Intr-una din zile, cand Romeo se plimba pe strazile Veronei impreuna cu prietenul lui Mercuzio, se cearta cu un var de-al Giuliettei - Tibalt, care il provoaca la duel. Romeo incearca sa evite duelul cu un membru al familei Capuletti, dar refuzul de a te duela insemna pierderea reputatiei si a onoarei. Mercuzio decide sa se dueleze el cu Tibalt si este ucis. Atunci Romeo, infuriat, se dueleaza el insusi cu Tibalt si il ucide pe varul Giuliettei, atragandu-si exilul decis de autoritatile veroneze la presiunile familiei Capuletti. In fata acestei situatii extreme, cei doi indragostiti decid sa se casatoreasca imediat in secret si o fac cu ajutorul doicii si al parintelui Lorenzo in cripta bisericii. In noaptea care urmeaza, Romeo escaladeaza balconul resedintei Capuletti, intra in camera Giuliettei si isi petrec noaptea nuntii & dragostei impreuna. La primele raze ale soarelui, Romeo escaladeaza din nou balconul si pleaca in exil la Mantova.

 

ROMEO – Ciocarlia fu… Ea care-i solul diminetii, nu privighetoarea ! Vezi, iubita mea, atarna de plecare, viata mea… Intarzierea-i moarte !

GIULIETTA – O, nu-i lumina zilei, nu-i, iubite…

ROMEO – Plecarea-i cea mai groaznica durere. Zabava-i fericire… Iubito, nu-i asa ? Sa povestim, ca ziua e departe…

GIULIETTA – E zi, e zi ! Fugi ! O, du-te ! S-a facut lumina mare…

ROMEO – Cum ? Tot mai e lumina ? E tot mai pustiu si tot mai intuneric…

GIULIETTA – Zboara viata ! Intra zi…

ROMEO – Cobor : o sarutare, cea din urma…

GIULIETTA – O, te-ai si dus ?Te-ai dus, iubitul meu, amic si sot…

ROMEO – Ramai cu bine !

GIULIETTA – O, crezi ca ne vom revedea vreodata ?

 

In tot acest timp, parintii Giuliettei, decid sa o casatoreasca pe aceasta cu tanarul conte Paris, fara sa tina cont de opozitia ferma a adolescentei. Disperata, Giulietta ii cere ajutorul parintelui Lorenzo care ii da un ceai pe baza de plante somnifere, care ii va da un somn asemanator mortii, promitand ca il va anunta pe Romeo de acest aranjament. Giulietta bea ceaiul, este considerata moarta si parintii disperati, o depun in cavoul familiei Capuletti. Din pacate, ca in toate povestile de dragoste cu final tragic, Romeo nu primeste, la Mantova, mesajul de la parintele Lorenzo (Mantova era oras inchis din cauza epidemiei de ciuma), dar afla de moartea iubitei sale si calareste inapoi toata noaptea pana la Verona, intra in cavoul familiei Capuletti, unde o gaseste pe Giulietta (parand) moarta. Atunci, Romeo ii da un ultim sarut, bea o sticluta de otrava si moare. Exact ca in romanele de proasta calitate, imediat Giulietta se trezeste, il vede pe Romeo mort langa ea si decide ca nu va putea trai fara iubitul ei sot, asa ca il saruta pe buzele lui pline de otrava si moare si ea. Finita la tragedia !

Eh… Unde mai sunt povestile de dragoste de altadat’… Fara scene de sex explicit si de alte balarii…

Ma intorc de la casa Julietei inapoi pe Via Cappello, intersectez Via Mazzini si imediat sunt in Piazza delle Erbe (a plantelor). Se pare ca aici, in aceasta piata, se gasea anticul Forum Roman, situat la intersectia celor doua strazi principale – cardo si decumanus – avand dimensiunile de 75 x 150 metri. Edificiile cele mai importante ale Municipalitatii romane se gaseau in jurul forumului : Capitolium, Basilica, Curia si Comitium. Toata piata era inconjurata de arcade unde erau situate negozi (mici magazine) cu diverse activitati comerciale.

Piazza delle Erbe a continuat sa fie “inima” orasului si dupa plecarea romanilor, pe parcursul istoriei. Astazi piata este “ocupata” de restaurante, cafenele, tarabe ale chinezilor si indienilor care vand suveniruri “italienesti”, incat trebuie sa scot ghidul turistic pentru a ma orienta in ceea ce priveste obiectivele de vizitat din zona.

Peste tot sunt afise cu : “Risppetiamo Verona – Si ricorda che non e consentito consumare cibi d’asporto o bivaccare in prossimita di monumenti, scalinate e uffici pubblici. Al fine di evitare eventuali sanzioni si prega inoltre di attenersi alle indicazioni generali riportate dalla

segnaletica cittadina”. Adica nu este voie sa mancam/bem/dormim in apropierea monumentelor. Foarte bine !

Citesc ca piata conserva lungimea anticului forum roman (150 metri), dar latimea s-a micsorat din cauza constructiilor facute de-a lungul secolelor ce au urmat. Numele de erbe se datoreaza  faptului ca aici, in secolul XIV, era o piata de fructe si legume. La intrarea in piata este un capitel cu imagini ale sfintilor – patronii orasului, iar la extremitatea cealalta este o coloana, ridicata in secolul XVI, pe care este plasat il Leone di San Marco – simbol al devotamentului veronezilor fata de venetieni (!), distrus de armata franceza a lui Napoleon in 1796 si reconstruit la sfarsitul secolului XIX.

La Berlina (tribuna) – este o constructie de marmura cilindrica, doar cu stalpi – fara pereti. La baza ei, am stat eu la umbra citind din ghidul meu Michelin. In acest loc erau expusi condamnatii si tot aici se verificau unitatile de masura - sunt incrustate in marmura masurile de lungime folosite in epoca : canna (baston), pesce persico (?), gomito (cotul), braccio (bratul) si probabil ca de lantul care atarna era suspendat un recipient gradat pentru masurile de volum.

Fontana di Madonna Verona – simbolul orasului, se afla exact in mijlocul Pietei Erbe. A fost comandata de Cansignorio Della Scala in 1368, pentru a sarbatori restaurarea apeductului orasului si este constituita din bucati de sculpturi romane – ca de exemplu cuva monolitica a fantanei. Statuia feminina de marmura, tot din epoca romana – care da si numele fantanei, alintata de veronezi cu numele de Signora Verona, a fost gasita, cu capul desprins de trup, la sapaturile facute in jurul Veronei, a fost restaurata si asezata deasupra fantanei. I s-a adaugat, in maini, o “carte” in care este emblema orasului Verona. Statuia se sprijina pe un postament pe care se afla opt masti din care curge apa, iar sub una dintre masti este scris angajamentul familiei Scaligeri de a restaura cladirile Veronei.

 Domus Mercatorum – casa negustorilor – in locul unde in epoca romana se gasea Basilica, era locul destinat schimburilor comerciale si al activitatilor economice. Alberto della Scala a construit acest edificiu in 1301, din caramida si cu arcade si creneluri gibeline. Daca ne gandim ca acum vreo cativa ani aici era inca sediul Camerei de Comert a Veronei, putem aprecia ce inseamna continuitatea si traditia intr-o activitate ) Aici se tineau lectii de economie & comert si chiar lectii de limba germana pentru a satisface exigentele cerute de negustori. Tot in acest edificiu s-a infiintat mai tarziu – in 1339 - universitatea din Verona, care avea pe-atunci facultatile de drept civil, de drept canonic, de medicina si de litere.

Dincolo de Domus Mercatorum se afla Casa Cipriani – cu fresce pictate de Gerolamo dai Libri (al cartilor), numit asa pentru ca el era si pictor miniaturist. Aceasta cladire a fost construita in epoca renascentista si acum in el este un hotel de lux, cu un restaurant la parter.

Torre del Gardello – turnul comandantului garzii civile sau turnul orelor – pentru ca aici s-a instalat primul orologiu mecanic din Verona – 1370. Cansignorio Della Scala  sustinea pe atunci ca cel care s-a indatorat pentru a construi acest orologiu (familia Scaligeri), de fapt a imbogatit intreaga Verona cu informatii despre scurgerea timpului.

Langa Torre del Gardello se gaseste hotelul Gabbia d’Oro (cusca de aur), pentru ca se pare ca in Evul Mediu aici era suspendata o cusca in care era expusi raufacatorii.

Palazzo Maffei – “inchide” Piazza Erbe, dincolo de coloana Leului Sfantului Marcu. Acest palat baroc a fost construit in secolul XVII pentru familia Maffei. Parterul este ornat cu cinci arcade, etajul I are cinci ferestre cu balcoane, aflate intre colonete, o terasa ingusta separa primul etaj de urmatorul, iar deasupra etajului II este montata o balustrada pe care sunt amplasate sase statui : Hercule, Jupiter, Venus, Mercur, Apolo si Minerva. La parter acum, come al solito, se afla un restaurant, in ale carui beciuri sunt “resturi” ale anticului Forum roman.

Casa Mazzanti – de fapt este un complex de case construite in secolul XII, destinate a fi folosite ca depozite si magazine, care au apartinut membrilor familiei della Scala. Dupa caderea familiei Scaligeri, aceste edificii au fost cumparate de familia Mazzanti, care l-a insarcinat pe pictorul Alberto Cavalli sa picteze pe zidurile exterioare fresce, care imita structura arhitectonica din marmura a palatelor somptuoase din Verona.

Piazza dei Signori – se ajunge la ea direct din Piata Erbe. Numele de Piata Domnilor deriva de la existenta, in aceasta piata, a palatelor familiei Della Scala, conducatorii Veronei in perioada 1277-1383. Ea mai este numita si Piazza Dante, pentru ca aici troneaza statuia lui Dante, opera a sculptorului Zannoni, montata aici in 1865 – in epoca ocupatiei austriece – tocmai pentru a sublinia caracterul italian al Veronei.

Torre dei Lamberti – langa Cortile Mercato Vecchio. Acest turn a inceput sa fie construit in secolul XII si a fost continuat in secolele XIV, XVI si XIX, ceea ce poate constata si vizitatorul, admirand diversitatea stilurilor arhitectonice etalate pe turn. Acesta mai contine inca si acum cele doua clopote :

Rengo – care batea pentru adunarea veronezilor in caz de urgenta;

Marangona (mestesugar) – care batea la inceputul si la sfarsitul zilei de munca.

Dar este de mult trecut de vremea pranzului asa ca ma opresc sa mananc – pasta con funghi  cu nelipsita branza Parmegiano – foarte gustoasa – beau o bere si la desert mananc un pahar cu diverse bucati de fructe proaspete – total – 10 euro – nu stiu ce sa zic, daca este scump sau ieftin )

Palazzo del Comune – cunoscut si ca Pallazo della Ragione (al ratiunii), deoarece in epoca ocupatiei venetiene acesta a devenit sediul tribunalului. A fost construit in secolul XII in stil romanic, iar zidurile exterioare sunt acoperite cu o alternanta de tufo e mattoni (pietre vulcanice si caramizi). Fatada are incastrata o bocca di Leone – in care erau introduce denunturile anonime contra strozzini (rai platnici) si a celor care faceau contrabanda cu matase. Pe aceasta “gura de leu” este scris : ” Denunzie secrete contro usurari, contrabandieri di sede e contrati usuratici di qua lunque sorte”.

In interiorul Palatului Comunal se afla La capella dei Notai (notarilor) pictata cu minunate fresce. In curtea interioara a palatului, numita si mercato vecchio din cauza ca aici se tinea un

targ de cereale, se remarca imediat o somptuoasa Scala della Ragione (scara ratiunii), construita in secolul XV pentru a permite accesul la Tribunal.

Palazzo dei Tribunali – a fost construit de Alberto della Scala si adus la forma sa actuala de catre succesorul lui - Cansignorio. Cand familia Della Scala a venit la conducerea Veronei, ea a inceput sa construiasca o serie de rezidente in apropierea Palazzo del Comune. Aceste edificii, aveau la parter birouri destinate vietii publice a orasului, dar erau legate intre ele, la partea superioara prin coridoare care legau intre ele si turnurile, pentru a fi mai usor de aparat in caz de necesitate. Republica Venetiana  a facut in acest palat sediul administratorului orasului Verona si a Scolii de Bombardieri, construind si o intrare monumentala in 1687 numita Porta dei Bombardieri (avand pe ea reprezentarea diverselor arme : pistole, barili di polvere (butoaie de pulbere), elmi (coifuri), spade. In timpul dominatiei austriece, palatul a devenit o “extindere” a tribunalului de alaturi si din acest motiv este numit Palatul Tribunalului.

Palazzo di Cangrande – resedinta fastuoasa a familiei Della Scala, este o constructie ornata cu creneluri gibeline, care avea la parter arcade deschise, zidite mai tarziu. Numeroase personaje ilustre ale epocii au fost invitate la acest palat, printre care si Dante Alighieri, care va cita in opera sa Divina Comedia familia Della Scala si Verona. Palatul Cangrande este legat de Palatul Tribunalului printr-o arcada sub care erau atarnate instrumente de tortura – ca un avertisment dat celor care intentionau sa incalce legea. In interiorul palatului este o curte frumoasa cu arcade romane si gotice si o fantana. Printre arcade exista o “gura“ pentru a se depune in ea denunturile secrete contra bestemmiatori (blasfemiatorilor) si a celor care tineau adunari subversive.

Perpendicular pe cladirea Palazzo di Cangrande se afla Loggia del Consiglio, numita si Loggia de Fra’ Giocondo, dupa numele arhitectului care se pare ca a proiectat-o. In secolul XV, venetienii au transformat Palazzo del Comune in tribunal si veronezii s-au trezit ca nu mai au un sediu pentru birourile administratiei orasului. Dupa indelungi tratative cu autoritatile venetiene, s-a obtinut aprobarea construirii unui edificiu pentru consiliul municipal. Constructia este reprezentativa pentru arhitectura renascentista in Verona, cu radacini mergand pana in epoca romana prin mastile imparatilor plasate pe mijlocul coloanelor arcadelor de la parter sau prin prezenta celor cinci statui de veronezi celebri din epoca romana, amplasati pe marea cornisa a palatului : arhitectul Marco Vitruvius Pollione, poetul Valerio Catullo, avocatul Emilio Macro, istoricii Plinius cel Batran si Cornelius Nepos.

Domus Nova – a fost construit in secolul XIII, alaturi de Palazzo Comunale, cu destinatia de a fi locuinta guvernatorului – Podesta. In timpul dominatiei venetiene, Palazzo Comunale a devenit sediul tribunalului iar Domus Nova hotelul magistratilor. El a fost distrus in timpul cutremurului de pamant din secolul XVI si a fost reconstruit in forma sa actuala de catre familia Muselli.

Arco della Costa -  aceasta arcada leaga Domus Nova de Palazzo del Comune si permitea judecatorilor sa treaca spre hotelul lor sau respectiv, spre tribunal, fara a mai fi nevoiti sa coboare in piata, unde ei riscau sa fie amenintati sau mituiti/corupti. El se numeste Arcul Coastei, pentru ca un os mare de balena a fost agatat sub arc de catre un negustor de mirodenii in secolul XV, pentru a atrage atentia asupra magazinului lui aflat in apropiere, in ideea ca de acolo de departe, de unde se aduceau mirodeniile se pescuiau si balenele. Prin Arco della Costa se face practic, legatura intre Piazza delle Erbe si Piazza dei Signori.

Arche Scaligere – mormintele familiei della Scala – sunt un grup de mai multe monumente funerare ale unor membrii din familia Scaligere, care sunt situate in incinta si in fata Chiesa di Santa Maria Antica si despartite de strada printr-un grilaj de fier forjat cu motive de “scara” – trimitand deci la numele familiei – scala = scara. Construite in stil gotic, ele au forma unor temple mici acoperite de baldachine, fiind unul dintre exemplele cele mai remarcabile ale artei gotice.

         Sarcofagul lui Cangrande della Scala (1291-1329). Acesta a fost primul monument funerar ridicat de un membru al familiei della Scala in cursul vietii acestuia (secolul XIV) si este situate deasupra portii laterale de intrare in biserica. Dupa o lupta pentru cucerirea orasului Mestre, Cangrande a cerut sa bea apa, pentru ca ii era sete. Imediat dupa aceea el s-a simtit rau si a si murit – poate de congestive pulmonara galopanta. A fost adus inapoi la Verona si ingropat cu mari onoruri, in semn de omagiu pentru vitejia lui. Sarcofagul, sustinut de statuile cainilor lui credinciosi, aflati la picioarele scarii, este decorat cu basoreliefuri reprezentand La risurrezione di Gesù Cristo. Simbolurile folosite de artistul medieval sunt clare : cainele este simbolul fidelitatii si tenacitatii, dar si reprezentarea numelui lui can grande = caine mare, scara reprezinta ascensiunea spre putere si numele familiei, iar Invierea asociata cu Cangrande “dormind” pe pat, vrea sa dea impresia ca acesta nu este mort ci se va trezi din somn. Deasupra baldachinului este statuia ecvestra a lui Cangrande privind spre Christos care ii poarta armura – originalul statuii se afla in muzeul din Castevecchio.

         Sarcofagul lui Mastino II della Scala  – se afla in exteriorul bisericii, constructia acestuia, in stile gotico floreale, a inceput in 1345, pe cand Mastino mai traia si este asemanator cu cel al lui Cangrande. Dar este mult mai elaborat. Sarcofagul a fost initial pictat cu praf de aur, care s-a sters de-a lungul anilor. Are basoreliefuri cu tematica religioasa a Genezei, iar deasupra este statuia culcata a defunctului, pazita de doi ingeri. Deasupra baldachinului este sculptata statuia ecvestra a lui Mastino II.

         Sarcofagul lui Cansignorio – aflat tot in exteriorul bisericii, dateaza din anul 1375 si este cel mai bogat decorat. A fost proiectat de catre Bonino da Campione, in stil gotic, cu multe ornamente. Baza mormantului nu este patrata ci hexagonal, avand pe colturi Sfinti osteni si scene din Evanghelie, cu statuile virtutilor si ale ingerilor. Statuia ecvestra a lui Cansignorio este asezata pe un soclu sustinut de apostolii lui Christos.

         Sarcofagul lui Alberto II, al lui Mastino I, al lui Alboino si al lui Bartolomeo,  sunt tot afara, in spatial inconjurat cu gardul de fier forjat, sunt simple, doar cu basoreliefuri reprezentand simbolul familiei – scara - fara baldachine si sunt asezate direct pe pamant.

         Sarcofagul lui Giovanni (varul Scaligerilor), a fost proiectat de Andriolo de Santi la 1359, este amplasat in peretele bisericii Santa Maria Antica, fiind adus aici de la biserica San Fermo in anul 1400. Este sustinut de doua console si este inconjurat de patru statui de sfinti (pe colturi) si o statuie a Fecioarei cu Pruncul Iisus in nisa centrala.

Parasesc zona celor doua piete ca sa merg la urmatoarele obiective de vizitat astazi si trec pe langa cladirea Arena MuseOpera pe Via Massalongo, nr.7, amenajat in vechiul Palat Forti, primul muzeu al iubitorilor de opera din Italia. Muzeul a fost creat de catre Fondazione Arena di Verona, are 15 camere impartite in 7 sectiuni, care descriu intregul proces al crearii si reprezentarii acestei lumi fascinante care este OPERA – cu cele mai mari majuscule posibile. Anul trecut a fost vernisata si expozitia permanenta AMO Pavarotti – dedicate legendarei figure a operei mondiale - Luciano Pavarotti (1935-2007).Din pacate, din lipsa de timp, nu am reusit sa vizitez acest muzeu (

Parcurgand Corso Sant’Anastasia si admirand frumusetea resedintelor din Evul Mediu sau renascentiste, ajung in fata Chiesa di Sant’ Anastasia. Biletul de intrare in aceasta biserica este 2,50 euro.

In a doua jumatate a secolului XIII, calugarii dominicani obtin permisiunea de a se stabili in Verona si astfel ei hotarasc sa construiasca aici doua biserici : Sant’Anastasia si San Remigio.

Dar, dupa moartea lui Pietro Rosini, sanctificat sub numele de San Pietro  martire da Verona, dominicanii decid sa demoleze cele doua biserici si pe locul lor sa construiasca o catedrala, dedicata acestui sfant. San Pietro da Verona s-a nascut in anul 1205 la Verona, a urmat cursurile canonice ale Universitatii din Bologna si a intrat in ordinal dominicanilor, incepand sa predice, mai intai la Piacenza si apoi la Florenta. A fost urmarit si asasinat in padurea dintre lacul Como si Milano in anul 1252. Criminalii i-au dat cu un falcastro in testa (cu toporul in cap) si i-au infipt un cutit in piept. Inainte de a-si da duhul, San Pietro a scris cu propriul lui sange pe pamant – Credo = Eu cred !  

Deci, constructia acestei biserici – in stil gotic italian - a inceput in anul 1290, dupa desenele a doi arhitecti calugari dominicani – Benvenuto de Bologna si Niccolo d’Imola, avand ca sponsori familia Scaligeri si pe Gugliemo da Castelbarco, dar cetatenii veronezi continuau sa apeleze acest asezamant - biserica Sfanta Anastasia si nu biserica Sfantul Petru din Verona.

Sfanta Anastasia a trait la Roma, pe vremea imparatului Diocletian (244-311). Era fiica unui bogatas grec – pagin - Prepexastu si a unei romane crestine Fausta. A invatat credinta crestina de la mama ei si de la preotul Hrisogon. Parintii insa au maritat-o cu un grec necrestin Publie, dar ea nu si-a indeplinit niciodata indatoririle de sotie fata de acesta, ramand fecioara. Se imbraca in haine saracacioase si se ducea sa ajute pe cei care erau adeptii lui Iisus Christos - femei nevoiase, pe care le spala, le ungea ranile cu ulei si le dadea hrana potrivita. Pentru toate aceste fapte, sotul ei a sechestrat-o in casa, iar dupa ce sotul ei a murit inecat in timpul unei furtuni pe mare, Anastasia si-a impartit toata averea saracilor, continuand sa ii ajute pe cei prigoniti pentru credinta lor crestina. A fost prinsa de autoritatile lui Diocletian, martirizata si omorata.

Lucrarile de constructie ale bisericii s-au prelungit pana in secolul XVI, iar biserica s-a dovedit a fi asa de mare si incapatoare, incat a ajuns pana pe traseul anticului decumanus romanus. De fapt Sant’Anastasia este biserica cea mai vasta din Verona.

In exterior, inainte de a patrunde in biserica Sant’Anastasia, pe partea stanga a pietii, se afla monumentul funerar Arche di Gugliemo da Castelbarco – cel care a contribuit prin generoasele sale donatii la constructia bisericii Sant’Anastasia si care a dorit sa fie ingropat la moartea lui (1320) langa zidurile bisericii. Constructia este anterioara monumentelor funerare ale familiei Scaligeri. Pe sub monumentul funerar se ajungea in manastirea dominicana, utilizata astazi ca scoala.

Fatada bisericii – portalul de intrare este gotic, din marmura rosie si neagra – culorile calugarilor dominicani. Pe portal sunt sculpturi cu scene din viata lui Christos, incadrate de statuile Sfantei Anastasia (la stanga) si a Sfintei Caterina de Alexandria (la dreapta). Pe stalpul central de sustinere se afla statuia Fecioarei cu Pruncul, deasupra careia sunt statuile Sfantului Petru Martirul, Sfantul Dominic si Sfantul Toma de Aquino.

Interiorul bisericii are trei mari nave sustinute de 12 coloane robuste din marmura rosie de Verona terminate cu capiteluri cu frunze. Plafonul, cu boltile in cruce si cu nervuri incrucisate, este acoperit de fresce. Pardoseala de marmura, in culorile alb & negru (culorile sutanelor dominicanilor) si rosu (in amintirea martiriului Sfantului Petru de Verona), este cea originala din 1444, cu motivi geometrici si cu emblemele ordinului dominicanilor in fata altarului principal. La intrarea in biserica admir cele doua vase cu apa sfintita pentru ritualul catolic, sustinute pe spatele a doua personaje masculine numite de veronezi uomini con gobba (cocosati), care reprezinta due mendicanti (cersetori), probabil o aluzie la Ordinul Dominicanilor = ordinul cersetorilor. Biserica are mai multe altare si capele, despre care o sa va povestesc in continuare :

         Santuario Fregoso – primul altar din nava din dreapta. Are forma unui arc de triumf roman, este consacrat lui Redentore Cristo, a fost proiectat in 1565 de catre un elev al lui Sansovino – Danese Cattaneo de Carrara.

         Santuario San Vincent Ferrer – al doilea altar, construit in 1482 este dedicat acestui mare sfant al dominicanilor.

         Santuario Bevilacqua-Lazise – este dedicat Imaculatei Fecioare – frescele sunt realizate in secolul XIV iar statuia in secolul XVI.

         Santuario Pindemonte – al patrulea altar ridicat in 1541 si dedicat Sfantului Martin. A fost proiectat de Francesco Caroto, influentat puternic de Andrea Mantegna.

         Santuario Mazzoleni – al cincilea altar, din 1592, dedicat sfintei dominicanilor Sfanta Rosa de Lima.  In partea stanga a zidului se gaseste pala d'altare Liberale de Verona – dedicat Sfintei Magdalena, Sfintei Caterina si Sfintei Toscana.

         Cappella del Crocifisso – este partea cea mai veche a bisericii, pentru ca aici era vechea mica biserica dedicate Sfintei Anastasia. Crucifixul de lemn este din secolul XV.

Aici se afla sarcofagul lui Gianesello da Folgaria (1424) decorat cu grupul sculptural policrom Deposizione (depunerea in mormant a lui Christos).

         Santuario Centrego – al saptelea altar – proiectat si realizat in perioada 1488-1502, de catre pictorul Girolamo dai Libri, o opera de arta impozanta, dedicata Fecioarei cu Pruncul - Vergine in Maestà, impreuna cu sfantul dominican Sfantul Toma d’Aquino si cu Sfantul Augustin.

         Cappella Cavalli – este in transept (in punctul cel mai de rasarit al bisericii), in prima absida - pe partea dreapta, blazonul familiei Cavalli fiind reprezentat pe coloanele de acces. Are foarte multe fresce, printre care se distinge fresca in care membrii familiei Cavalli sunt prezentati Sfintei Fecioare – realizata in 1395 de catre Altichiero da Zevio.

         Cappella Pellegrini – in transept, in a doua absida, este faimos pentru fresca sa “San Giorgio liberando la Principessa di Trebisonda dal dragone”(restaurata) realizata de pictorul goticului - Antonio Pisano zis Pisanello in 1433 si care se afla deasupra arcadei de acces in altar. Peretii altarului sunt decorati cu 24 de placi de teracota reprezentand scene din viata lui Christos realizate in 1435 de catre Michele da Firenze. Pe peretele din dreapta al altarului se afla si magnificul monument funerar al familiei Bevilacqua (secolul XIV). Gugliemo a facut avere din comertul cu lemn si apoi, cu prestigiul economic consolidat, a primit investitura de vassal de la familia Scaligeri. Fiul sau, Francis Bevilacqua, a fost investit de catre Cangrande della Scala  cu calitatea de ambasador. Mai tarziu, membrii familiei Bevilacqua i-au servit si pe cei din familiile Visconti, Carrara, Este si papa Clement VI.

         Comodino - abside centrale – altarul central (restaurat in 1952) – este grandios. Pe peretele din dreapta este fresca, din 1360, reprezentand Il Giudizio Universale, iar pe peretele din stanga este fresca L'Annunciazione (1460). Vitraliile altarului principal sunt montate in 1935 si ii reprezinta pe Sfantul Toma d’Aquino, Sfanta Caterina de Siena, Sfantul Petru martirul Veronei, Sfanta Rosa de Lima si Sfantul Dominic. Tot aici se afla si monumental funerar al lui Cortesio Serego din 1432, atribuit lui Nanni di Bartolo. Monumentul funerar contine un baldachin ale carui falduri sunt tinute de doi soldati, sub care se afla statuia ecvestra a lui Cortesio Serego, cu sabia in mana, deasupra sarcofagului (care este de fapt gol).

         Cappella Lavagnoli – in stanga absidei centrale, este dedicata Sfintei Ana, avand fresce cu scene din viata lui Christos.

         Cappella Salerni – realizata in prima jumatate a secolului XV are fresce de Stefano da Zevio cu scene din viata Fecioarei.

         Abside di campanili -  deasupra acestei abside este turnul cu clopotele bisericii – se vad doar  funiile cu care se trag clopotele. Il Campanile (turnul clopotnita) are 72 de metri inaltime si a avut la inceput (in 1460) doar 4 clopote, in 1650 i s-a mai adaugat un clopot, iar in anul 1839 campanila a fost restaurata si au fost montate in total noua clopote.

         Cappella Giusti – ultimul altar de pe partea stanga - realizat in 1452. In aceasta capela se gasesc fanioanele breslei morarilor si ale breslei brutarilor si bancile de rugaciune originale din 1493, construite pe banii acestor bresle. Vitraliile sunt si ele originale, construite in 1460 si prezentand scene din Vechiul Testament.

         Cappella del Rosario – penultima capela de pe partea stanga, construita intre 1585-1596 pentru a celebra victoria crestinilor impotriva Imperiului Otoman, de la Lepanto (1571) a fost realizata de Domenico Curtoni – nepotul arhitectului Michele Sanmicheli, la comanda lui Mastino della Scala. Frescele de pe pereti sunt realizate in secolele XVI si XVII, cu scene din viata lui Christos.

         Santuario Miniscalchi – realizat in 1436 este dedicat celebrarii Sfantului Duh. In dreptul acestui altar, pe centru sunt Organi (orga) baroce construite la 1625. Pe piedestalul de sub orgi sunt capetele aurite ale catorva papi si sfinti dominicani, realizate de gravorul Andrea Scudellino. Astazi, organistul bisericii este Domenico Farinati.

         Santuario San Raimondo di Penafort – realizat intre 1539-1649 si dedicat unui foarte mare martir dominican.

         Santuario Faella – al doilea altar pe stanga este dedicat Sfatului Erasmo, care a fost primul episcop din Formia. Contine opera Christos intre Sfintul Erasmus si Sfantul Gheorghe, realizata de catre Nicolo Giolfino in secolul XVI.

         Santuario Boldieri – este o opera de arta renascentista dedicat Sfantului Petru – martirul Veronei. Contine statuile de marmura policroma ale Sfantului Sebastian, Sfantului Petru Martirul si Sfantului Roco.

 

Eh… As fi vrut sa fiu mult mai convingatoare in descrierea catedralei, pentru ca cei care citesc acest jurnal sa imi inteleaga placerea estetica resimtita in fata minunatiilor vazute in aceasta dupa amiaza in Sant’Anastasia… Dar, de multe ori, cuvintele sunt asa de searbede…

Iesind din biserica, o iau pe Via Duomo si ajung in Piazza Duomo. Aici se afla Biblioteca Capitolare – nu am vizitat-o, cunoscuta in intreaga lume pentru pretioasele ei manuscrise si miniaturi din secolele V-XVI, printre care si cel mai vechi manuscris redactat in Volgare italiano (limba italiana vulgara), numit l’indovinello di Verona. In biblioteca mai sunt picturi celebre, sculpturi – dintre care cea mai valoroasa este un bust de-al lui Homer din secolul III i.Ch., carti vechi legate in coperti emailate, monede antice, medievale sau renascentiste si o extraordinara colectie de instrumente muzicale vechi.

Chiar langa Biblioteca Capitolare se profileaza silueta Duomo di Verona. In realitate este vorba despre un complex de biserici, care s-au suprapus de-a lungul secolelor. O prima biserica in interiorul zidurilor de aparare ale Veronei, a fost construita la inceputul secolului IV, dar s-a dovedit a fi neincapatoare pentru numarul credinciosilor crestini in crestere in Verona, asa ca

episcopul Zenon a hotarat, in anul 380, sa mareasca aceasta biserica. San Zenon a gandit complexul bisericesc vast, compus din doua biserici si un baptisteriu, incalzite printr-un sistem subteran de ventilatie a aerului cald, pe sub mozaicul pe care sunt incrustate numele celor care au contribuit financiar la ridicarea edificiului. Cateva artefacte ale acestui complex religios sunt vizibile in Corte Sant’Elena, in partea stanga a actualului Dom, sub care se pare ca mai exista inca o biserica neexcavata inca. Cladirile au fost devastate de un cutremur de pamant in anul 780, urmat de un incendiu si probabil ca episcopul Annone, a hotarat ca acest complex religios sa fie reconstruit. Dupa cutremurul de pamant din 1117, a inceput constructia actualului Duomo in stil arhitectonic roman. Fatada este simpla, din piatra si marmura, cu un portic in care este Agnello di Dio incadrat de Sfantul Ioan Botezatorul si Sfantul Ioan Evanghelistul. Inauntru, biserica pare “saracacioasa” dupa vizita la Sant’Anastasia. Pe pardoseala, in marmura policroma, sunt reprezentati profetii si in fata lor, Roland si Olivier – cei doi cavaleri paladini ai regelui Charlemagne. Domul este impartit, in interior, de 8 coloane polilobate de marmura rosie, terminate cu capiteluri de marmura alba, care sustin cele trei nave, arcadele in ogiva si boltile cu nervuri incrucisate. Partea posterioara a catedralei conserva inca aspectul sau roman, cu absida din piatra, sustinuta de coloane terminate cu capitaluri corintiene. In nava stanga, o usa duce spre un culoar acoperit, unde sunt vizibile “resturile” pardoselii in mozaic care merge spre locasurile de cult subterane : Chiesa di Sant’Elena si Chiesa San Giovanni in Fonte. In ultima biserica, se gaseste un splendid bazin folosit pentru botezul catolic, realizat in secolul XII de catre scoala arhitectului Brioloto, dintr-un bloc unic de marmura, cu basoreliefuri reprezentand l'Annunciazione e la Natività, l'Adorazione dei Re Magi, Re Erode e i suoi soldati, La Strage (masacrul) degli innocenti, Fuga in Egitto e il Battesimo di Jesu Cristo.

Cred ca nu mai sunt in stare sa mai vizitez nici o biserica in aceasta dupa amiaza, asa ca, iesind din Duomo o iau pe Via Pieta Vecchia, apoi pe Via Ponte Pietra si ma aflu in fata arcadei Podului de Piatra. Apelat Pons Lapiedeus in Evul Mediu, caci, in epoca, era singurul pod de piatra al orasului, el este cel mai vechi pod al Veronei, preexistand urbanizarii romane a orasului. A fost construit, din piatra, in secolul I - I.Ch., in locul podului de lemn care traversa Fiume Adige. Cele doua arcade din stanga, din piatra alba, sunt cele ramase din structura romana, arcadele din dreapta au fost refacute la sfarsitul secolului XIII de catre Alberto I della Scala, in acelasi timp cu edificarea turnului care apara intrarea in oras, iar partea centrala a Ponte Pietra, din caramizi si blocuri de piatra, au fost refacuta de venetieni in secolul XVI. La sfarsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial, trupele germane, care se retrageau din Italia, au aruncat in aer acest pod, dar, prin vointa veronezilor, Ponte Pietra a fost reconstruit exact ca cel precedent, utilizandu-se materialele de constructie recuperate din apele fluviului Adige.

Traversez Ponte Pietra privind spre Collina di San Pietro de unde cred ca se poate admira panorama orasului. Pe acest deal, spre dreapta, se afla Teatro Romano – construit cam in anul 25 i.Ch., din caramizi prinse in zidarie. Tribuna unde stateau romanii la spectacole, avea inaltimea de 50 metri, largimea de 150 metri, pe o panta de 107 metri, ceea ce face ca si astazi Teatro Romano sa fie unul dintre cele mai grandioase amfiteatre ale Italiei de nord.

Collina di San Pietro a fost folosita drept contrafort in timpul perioadei barbare, iar regele Theodoric cel Mare a vrut sa isi faca aici o resedinta. In timpul conducerii orasului de catre familia Visconti, aici au fost construite Castel San Felice si Castel San Pietro, in apropierea

Chiesa San Pietro. Dupa ce Verona a fost cedata austriecilor, acestia au construit aici o puternica cazarma pentru a putea controla orasul de la inaltime.

Dupa ce am traversat podul, am luat-o la stanga pe cheiul – Lungadige San Giorgio, trecand pe langa doua biserici – Chiesa di Santo Stefano si Chiesa San Giorgio in Braida – pe care le-am admirat doar pe dinafara. Trec pe langa Ponte Garibaldi, continui pe Lungadige Matteotti pana la Ponte Vittoria, apoi pe Via Diaz, pe care este amplasat Palazzo Serenelli – o constructie frumoasa, care are marcata pe exterior inaltimea apelor revarsate din Adige in timpul inundatiilor din anul 1868 si din anul 1882. Inauntru este decorat cu fresce pictate de Francesco Morone (1471-1529).

Via Diaz se termina la intersectia lui Corso Cavour cu Porta Borsari. Aceasta exista inca din secolul I i.Ch., cand era apelata Porta Jovia (de la Jupiter – in italiana Giove). Ea isi schimba denumirea in Porta Borsari in Evul Mediu, de la numele de bursari = perceptorii cu borse (pungi) in care strangeau taxele pentru cei care treceau (cu marfuri sau nu) prin aceasta poarta spre cetatea Verona – Piazza Erbe. Astazi este in picioare doar fatada externa, cu doua arcade de intrare, strajuite de coloane, deasupra carora sunt doua etaje de ferestre. Pentru a putea mentine folosirea acestei porti, strada care se continua spre piazza Erbe a fost mentinuta la nivelul existent pe vremea romanilor, desi restul orasului a fost ridicat, de-alungul timpului cu aproximativ 4 metri, ca o masura luata impotriva inundatiilor, destul de frecvente de-a lungul secolelor.

Se insereaza, dar am ajuns pe Corso Cavour. In secolul XVI, numeroase familii nobiliare au ales sa isi construiasca resedintele pe acest bulevard, care se afla pe vechiul traseu al anticei Via Postumia, care era principala cale de acces pentru cei care voiau sa mearga la Milano. Cele mai frumoase resedinte sunt :

         Palazzo Canossa – la nr. 44 pe Corso Cavour, este o opera a arhitectului Michele Sanmicheli. Si astazi este locuita de membrii familiei Canossa, care s-a instalat la Verona in anul 1535 si care a avut printre membrii ei ilustri pe Matilde e Maddalena di Canossa. Palatul are doua aripi, orientate spre Fiume Adige si un balcon cu statui din marmura amplasat in ultima parte a secolului XVIII. Plafonul salonului principal a fost pictat in 1761 de catre pictorul Giovanni Battista Tiepolo. Aici au fost primite personalitati de seama printre care si Tarul Rusiei - Nicolae I (1796-1855).

         Palazzo Muselli – la nr. 42 pe Corso Cavour, a fost construit in secolul XVII in stil neoclasic de catre arhitectul Antonio Pompei. Este faimos pentru ca in interior are trei semineuri care se continua in exterior cu niste cosuri de fum in forma de castel.

         Palazzo Balladoro – la nr. 41 pe Corso Cavour, a fost proiectat de Luigi Trezza in a doua jumatate a secolului XVIII.

         Palazzo Portalupi – la nr. 38 pe Corso Cavour, este in stil neoclasic, proiectat in 1802 si fiind astazi sediul Banca d’Italia.

         Chiesa di San Lorenzo – la nr. 28 pe Corso Cavour. Prima constructie a fost facuta in epoca romana ca sa serveasca de inoltro postale (unde se schimbau caii de posta). Pe acelasi loc, in Evul Mediu exista deja o biserica dedicata Sfantului Laurentiu – arhidiacon crestin, martirizat prin “prajire pe un gratar incins” la Roma in 10 august 258, numele lui provenind din limba latina, unde inseamna “incoronat cu lauri”. Aceasta biserica a fost restaurata de episcopul Pacificus dupa cutremurul de pamant din anul 793. Chiesa di San Lorenzo actuala a fost construita, incepand cu secolul IX si restaurata dupa cutremurul de pamant din anul 1117. Se intra in biserica pe sub o arcada ogivala din marmura rosie, deasupra careia este o statuie a Sfantului Laurentiu – martirul. Fatada este ornata cu doua turnuri cilindrice din caramida alternand cu piatra de rau, in interiorul carora sunt scari in spirala care merg la primul etaj al bisericii. Interiorul bisericii are forma de cruce latina cu trei nave, decoratiunile fiind foarte putine, lasand sa se vada zidurile din caramida alternand cu piatra.

         Palazzo Bevilacqua – la nr. 19, pe Corso Cavour, este tot creatia arhitectului Sanmicheli, realizata intre 1530-1535. Edificiul a ramas neterminat, ceea ce putem sa observam si noi, pentru ca portalul de intrare in palat are o pozitie asimetrica fata de amplasamentul ferestrelor – pe o parte sunt 5 ferestre iar pe partea cealalta doar o singura fereastra la parter. Deasupra arcadelor ferestrelor de la parter sunt amplasate busturi ale imparatilor romani.

         Palazzo Gobetti – la nr. 11, pe Corso Cavour, cu o fatada armonioasa din secolul XV si cu un magnific portal sculptat in marmura. Aici sunt acum laboratoarele Museo Civico di Storia Naturale.

         Palazzo Carlotti – la nr. 2, pe Corso Cavour, in stil baroc, a fost proiectat de arhitectul P. Schiavi in anul 1665.

         Casa dei Giolfino – la nr. 1, pe Corso Cavour, decorata pe exterior cu niste fresce foarte frumoase pictate de Niccolo Giolfino (1476-1555).

 

La intersectia lui Corso Cavour cu Stradone Porta Palio si Via Roma se afla Castel Vecchio, dar acest palat il voi vizita in alta zi. Acum s-a facut noapte, ne este foame si sete, deci este timpul sa mergem la un restaurant, de pe Via Marconi - strada noastra – sa mancam pasta italiana si sa bem cate un pahar de vin.

14  IULIE 2013 – DOMENICA – PLUTIND PE LAGO DI GARDA

 

Este o dimineata minunata de duminica, cu un cer albastru exact ca in ilustrate.

Chiar ma bucur, pentru ca astazi am proiectat sa ma plimb cu vaporasul pe Lago di Garda. Am mancat usor, in curticica interioara a restaurantului Siena, mi-am pregatit rucsacelul si am plecat

spre gara, dar pe un alt traseu, fata de cel din prima zi. De pe Via Marconi am luat-o putin la stanga pe Via della Casa pana la Piazza Simoni. De aici am mers drept inainte pe Via Citta di Nimes, trecand pe langa fostele bastioni (ziduri de aparare) veroneze si am traversat prin parculetul in care se afla cladirile vechiului Ospedale Militare, construit in anul 1859, putand ingriji aproximativ 1000 bolnavi si care a fost din plin folosit in timpul La terza guerra di indipendenza italiana  din 1866. Apoi am traversat Viale dal Cero, Canale Camuzzoni (fost “sant” cu apa, folosit pentru apararea orasului, aflat dincolo de bastioni), Viale Cardinale si am ajuns in Piazzale XXV Aprile unde este “capul de linie” pentru autobuzele care deservesc zona de nord a Italiei.

Din prea mare repezeala, in loc sa ma sui in autobuzul care mergea spre Sirmione, m-am urcat in autobuzul care avea ca destinatie Garda. Costul calatoriei – 4,90 euro, durata 45 minute. In autobuz am stat de vorba cu o doamna, pe care o chema Ani, care lucra ca menajera in Italia de vreo 10 ani – era din Slobozia (langa orasul meu natal) o localitate moarta din punct de vedere economic.

Lago di Garda (sau Benaco) este cel mai mare lac din Italia. Este un lac glaciar prealpin, nascut din procesul de eroziune datorat alunecarii ghetarilor pe pantele muntilor Baldo si Brescia. Lacul este strajuit, spre nord de muntii Dolomiti, care sunt o bariera naturala impotriva puternicelor furtuni muntoase, rezultand in jurul lacului un climat dulce – mediteranean, de unde si denumirea de Lago Benaco = lac benefic. Este situat la altitudinea de 65 metri, deasupra nivelului marii, pe paralela 45 (ca si orasul nostru Ploiesti), profondita massima – 346 metri, are o circumferinta de 158 km, suprafata de 370 kilometri patrati, pe o lungime de 52 km si avand latimea maxima de 17 km. In apele lui sunt 5 insule : Isola del Garda (cea mai mare), Isola San Biagio=Isola dei Conigli (a iepurilor), Isola dell’Olivo, Isola di Sogno si Isola di Trimelone. Inca din epoca romana, plajele de pe malurile Lago di Garda au fost locuri de petrecere placuta a timpului liber, fiind pline de turisti si acum, dupa cum am observat eu, privind de pe puntea vaporului, spre tarmuri.

Deci, am coborat din autobuz in oraselul Garda si am traversat localitatea, in drum spre cheiul de unde trebuia sa iau vaporasul de ora 10,52, pentru plimbarea pe lac – costul biletului de la Garda la Riva di Garda - punctul terminus al plimbarii - este de 12 euro. Am plecat din Garda  la ora 11,00 si am ajuns la Riva la ora 13,30. Pe puntea superioara a vaporasului fac plaja, beau o gura de cafea si ii admir  pe cei care fac yachting sau alte sporturi nautice pe apele lacului Garda. In unele localitati oprim ca sa se suie/sa se coboare turistii, iar pe langa alte localitati trecem destul de aproape de mal, astfel incat putem sa vedem multimea de oameni care sunt la plaja pe mal. Tarmurile de est ale lacului, pe langa care am mers la dus, se numesc la riva di olivi (malul cu maslini) si s-ar fi putut numi si la riva delle viti (al podgoriilor de struguri), pentru ca aici sunt livezi de maslini si plantatii de vita de vie care produc renumitele sortimente de vin Bardolino si Valpolicella. Iata care sunt localitatile prin langa care am trecut in excursia cu vaporasul spre extremitatea nordica a lacului :

         Garda – oraselul care a dat si numele lacului pe malul caruia se afla, pastreaza urmele  dominatiei venetiene : Palazzo dei Capitani del Lago si Palazzo Fregoso (dupa numele dogelui Gianni Fregoso), amandoua construite in secolul XV – nu le-am vazut pe niciunul dintre ele. Pe o panta muntoasa, la 774 metri altitudine se profileaza

Santuario de la Madonna della Corona, pe care l-am vazut de pe puntea vasului, cand am fost deja in larg.

         Torri del Benaco – un mic sat pescaresc, pe care il zarim de departe si admiram silueta Castello Scaligero (construit la sfarsitul secolului XIV) si serele de lamai infiintate in 1760. Palazzo de la Gardesana, situat chiar in port, este astazi sediul unui hotel. Mai sus se profileaza Chiesa della Trinità cu fresce din secolul XV.

         Pai.

         Castelletto – aici sapaturile arheologice recente au scos la iveala artefactele unei Villa Romana, dintre care interesant este Pietra, avand pe el “graffiti” din Epoca de Bronz.

         Brenzone – cu vechea Chiesa di San Zeno (secolul XII).

         Assenza – cu micuta Chiesa di San Niccola.

         Malcesine – o “comune”, avand un Museo del Lago di Garda, un Castello Scaligero chiar pe mal, o Chiesa parrocchiale di Santo Stefano (1729-1749) si un Palazzo dei Capitani del Lago.  Din centrul oraselului se poate urca rapid spre Monte Baldo cu un teleferic rotativ modern.

         Torbole.

         Riva di Garda – aflata la extremitatea nordica a lacului si dominata spre vest de impresionante scarpate rocciose (pante cu roci), a fost, inca din antichitate, un important nod strategic si comercial, datorita pozitiei ei cheie pe drumul care ducea de la Verona spre Muntii Alpi. Oraselul are pitoresti case vechi, asezate pe strazile inguste, in panta si, nu departe de tarmurile lacului, o Rocca (citadela), cu turnuri medievale, care a fost resedinta printilor bisericii catolice in secolul XVI. In secolul XIX a fost utilizata ca obiectiv militar, iar acum adaposteste Museo Alto Garda cu expozitii dedicate arheologiei, istoriei si l'arte del terrore.

Tarmurile de vest numite si La riva della citrones (a citricelor), sunt mult mai insorite si au clima mult mai agreabila, pentru ca sunt pe partea vestica a lacului, sunt pe vis-à-vis de pantele muntoase, ceea ce a favorizat culturile de citrice si padurile de cedri.

Aici ne-am oprit si am mancat la o trattoria tagliatelle carbonara con vitello (cu carne de vitel) si am baut un pahar de vin Valpolicella – ca tot suntem in zona unde se face acest vin ) Apoi am constatat ca vaporasul cu care trebuia sa ne intoarcem la Sirmione s-a stricat, asa ca am mai stat vreo ora ca sa asteptam un alt vaporas – cursa rapida, pentru a ne plimba pe lac de la nord spre sud – vremea este in continuare superba !

Bilet vaporas de la Riva di Garda la Sirmione – 13,70 euro – am plecat la ora 15,45 si am acostat la Sirmione la ora 19,15.

         Riva di Garda.

         Limone sul Garda – este unul dintre oraselele cele mai pitoresti de pe malurile lacului, al carui nume, normal, vine de la plantatiile de lamai. Se pot vizita livezile cu arborii cu Frutti d'oro : Limonaia del Castel si Limonaia di Villa Boghi.

         Gargnano – este o statiune turistica inconjurata de plantatii de citrice si paduri de cedri. Chiesa di San Francesco are in interior un frumos altar din secolul XV, ale carui arcade in stil maur se termina cu capiteluri sculptate cu portocale si lamai, aluzie la faptul, ca, dupa legenda, Ordinul Franciscanilor a introdus culturile de citrice pe tarmurile Lago di Garda.

         Toscolano Maderno – este un orasel care a fost construit pe valea torentului Toscolano, care se varsa in Lacul Garda. A fost faimos, din secolul XIV pana in secolul XX, pentru ca aici se producea hartie si produse de papetarie. Aceasta activitate este chiar evidentiata in Museo della Carta (muzeul hartiei).

         Fasano.

         Gardone – compus din doua localitati : Gardone Riviera pe malul Lacului Garda, cu multe hoteluri si restaurante si Gardone di Sopra, situat mai la altitudine, spre pantele muntoase. Acolo se afla resedinta lui Gabriele d’Annunzio (1863-1938), numita Vittoriale, care a fost, pe vremea cand traia poetul, un adevarat sanctuar unde se celebra patriotismul si eroismul razboinic al acestui scriitor, esteician al fascismului italian. In punctul cel mai de sus este amplasat mausoleul in care isi doarme somnul de veci poetul d’Annunzio.

         Isola del Garda – este cea mai mare insula de pe lac, fiind locuita inca de pe vremea romanilor. In secolul XIII aici s-a infiintat un mic asezamant monahal al franciscanilor, marit mai tarziu de catre San Bernardin di Sienna. In 1795, guvernul Republicii Venetiene a desfiintat manastirea si calugarii au parasit insula, rechizitionata prin decret in 1798 de catre Napoleon Bonaparte, dupa infiintarea Republicii Cisalpine. Guvernul acestei republici a vandut insula, in 1817, unor proprietari particulari – printre care si Contelui Luigi Lechi din Brescia, care a transformat manastirea intr-o vila elegant, unde primea diverse personalitati ale epocii, ca Gioachino Rossini sau Gaetano Donizetti. In anul 1860 insula a fost expropriata de noul stat italian unificat si transformata intr-o fortificatie de frontiera impotriva austriecilor. In anul 1870 insula a fost vanduta la licitatie si cumparata de baronul Scotti care care a vandut-o Ducelui Gaetano de Ferrari (181-1893), iar sotia lui – arhiducesa Maria Sergheevna Annenkova (1837-1924, era verisoara tarului rus) a construit aici un impozant palat in stil neogotic venetian inconjurat de o superba gradina in stil englezesc. Si astazi rudele ducilor de Ferrari – familia contesei Charlotte Cavazza - locuiesc aici si se ocupa de afaceri care includ inchirierea de ambarcatiuni, cultivarea maslinilor, cresterea cailor si alte activitati de agroturism.

         Salo – a fost capitala Bella Patria sub dominatia venetiana – din secolul XV si pana la sosirea lui Napoleon in 1796 si sediul efemerei Repubblica sociale italiana, edificata de Mussolini in perioada septembrie 1943 – aprilie 1945. O cladire splendida este cea a Domului din secolul XV care contine un frumos altar din lemn aurit din anul 1510.

         Portese.

         Manerba.

         Moniga – se pare ca zona era déjà locuita in timpul Epocii Bronzului. Numele ei provine de la o zeitate romana – Diana Muchina, care a avut un sanctuar pe teritoriul localitatii. Moniga este cunoscuta datorita specialitatii de vin Chiaretto – un vin roze cu parfum special de fructe si flori preparat prin 1896 de catre Pompeo Molmenti – avocat, profesor de istoria artei si membru al parlamentului italian.

         Padenghe – localitate infiintata de romani. In era crestina, aici s-a construit prima biserica – San Cassiano – in central orasului, dar aproape de tarmurile lacului. Satul Padenghe a fost devastat de navalirile maghiarilor (943) si de aceea locuitorii au fost nevoiti sa fortifice un deal pe care au ridicat un castel medieval cu trei turnuri pe partea de nord-vest – Castellino - la sfarsitul secolului X. Mai tarziu Castellino a fost transformat intr-o fortareata ghibelina. De-alungul secolelor, Padenghe a fost sub dominatia familiei Della Scala, apoi a familiei Visconti si, la 1414 a lui Pandolfo Malatesta – Signore di Brescia. La sfarsitul secolului XVI, aici si-au stabilit fieful niste banditi nemilosi aflati sub conducerea lui Giacomazzo di Padenghe (nascut Giacomo Dainese) care nu au putut fi starpiti decat de trupele generalului Napoleon Bonaparte. Mai tarziu a fost incorporat in Republica Italiana.

         Desenzano del Garda – este cel mai vechi port, construit de romani in secolul I-i.Ch. mai tarziu a devenit o statiune preferata pentru familiile nobiliare. Aici sunt ruinele unui castello medievale, situat la inaltime, dominand portul, un Torre di San Martino, un Museo Civico Archeologico si Chiesa Santa Maria Maddalena, construita in secolul XVI si care are in interior un tablou de Tiepolo reprezentand Cina cea de taina. In 24 iunie 1859 aici au avut loc lupte grele intre trupele italiene si cele austriece, in cadrul celui de-al II-lea Razboi pentru Independenta si Unificarea Italiei. Acum este o statiune cu trei plaje faimoase : Spiaggia Desanzanino, Spiaggia d’Oro si Spiaggia Porto Rivoltella si 27 de hoteluri mari, pline de turisti. Animatia este maxima dupa lasarea intunericului mai ales in Piazza Malvezzi si Piazza Matteotti.

        Sirmione – este localitatea sudica, aflata la punctul extrem al peninsulei cu acelasi nume. Este statiune termala – pentru tratarea afectiunilor respiratorii inca de la 1900. Dincolo de zona hoteliera, casele cochetului orasel inconjoara puternica La Rocca Scaligera – fortareata familiei Scaligeri, un frumos ansamblu crenelat cu donjon (34 metri), inceput in secolul XIII de catre Mastino I della Scalla, ca garnizoana si punct de ancorare pentru flota veroneza si finalizat in secolul XV. Fortareata este accesibila pe podul mobil – singurul exemplar original conservat, al carui portal are doua blazoane in piatra : unul al Republicii Venetiene iar celalalt al familiei Della Scalla. La extremitatea

nordica a promontoriul stancos, intr-un loc superb, de unde se vede panorama lacului, se afla Le Grotte di Catullo – o zona arheologica unde s-au gasit vestigiile unei grandioase vile romane, presupusa a fi fost locuinta poetului Catullo (secolul I I.Ch). In orasel mai sunt doua bisericute : Chiesa Parrocchiale di Santa Maria Maggiore – construita in secolul XV cu o fatada decorata cu placi de teracota si Chiesa di San Pietro in Mavino – cea mai veche biserica din Sirmione – secolul VIII, care a fost refacuta in secolul XI, adaugandu-i-se o clopotnita patrata si inca trei abside. Noi am acostat in dreptul Piazza Carducci, am luat-o spre castel, am trecut pe langa faimoasa vila Palazzo Maria Callas, apoi pe Viale Marconi, Via XXV Aprile, Via Colombare, pana la intersectia cu Via Brescia si Via Verona.   

La intersectia celor trei strazi este Fermata Autobus - punctul terminus al autobuzelor care pleaca din Sirmione. Biletul de autobuz de la Sirmione la Verona costa 3,50 euro, durata calatoriei 30 minute. In autobuz m-am intalnit cu o familie cu care mersesem in avionul de la Bucuresti la Verona si impreuna cu ei am coborat la statia de la Portoni della Bra si am mers pe Liston unde am mancat de seara – somon la gratar cu garnitura de legume si un pahar de vin rosu Bardolino – nota de plata = 18 euro.

15 IULIE 2013 – LUNEDI MILANEZA 

 

In aceasta dimineata de inceput de saptamana, m-am sculat putin mai devreme – pe la ora 7,00, am mancat in goana mare micul dejun si apoi am plecat, pe acelasi traseu ca si ieri, spre gara, deoarece trenul pleaca din Ferrovia Stazione Verona la ora 8,40. Procurarea biletelor de tren se face foarte civilizat de la automatul de eliberarea legitimatiilor de calatorie – se introduc bacnotele si ti se elibereaza biletul si restul de bani – daca este cazul. Costul biglietto di treno ordinario Verona – Milano - Verona este de 23,10 euro. Merg spre peronul adecvat, unde trenul companiei feroviare Trenitalia se gareaza cu cea mai enervanta punctualitate, pentru o fosta CFR-ista din Romania si va ajunge la Milano la ora 10,35. Deci distanta Verona – Milano, se parcurge in aproximativ 2 ore – in care timp voi citi putin despre orasul pe care il voi vizita astazi.

Fondat de triburile celtice, probabil in anul 400 i.Ch., anticul Milano nu era la inceput decat un satuc, cucerit de romani in jurul anului 222 i.Ch., care i-au si dat numele de Mediolanum - insemnand ori “la città tra due fiumi” (orasul dintre doua fluvii) sau “la città in mezzo alla pianura” (orasul din mijlocul campului). Orasul a cunoscut o dezvoltare rapida sub romani, stagnata temporar de trecerea trupelor cartagineze ale lui Hannibal pe aici in anul 197 i.Ch.

Orasul a continuat sa se dezvolte ca important nod strategic si comercial, devenind mai intai capitala regiunii XI romana si apoi, in 293 d.Ch., sub Diocletian, chiar capitala Imperiului Roman. La divizarea imperiului, Diocletian devine imparat in

partea de rasarit a Imperiului Roman cu capitala la Nicomedia, iar Maximilian I devine imparatul Imperiului Roman de Apus cu capitala la Mediolanum. Maximilian I se dedica unei refaceri integrale a cetatii, construind ziduri cu fortificatii foarte solide, iar in oras, monumente si palate impresionante. Din acest oras si-a promulgat, in anul 313, imparatul Constatin I, Edictum Mediolanense referitor la toleranta religioasa in Imperiul Roman, adica la garantarea dreptului crestinilor de a-si practica credinta si returnarea tuturor proprietatilor crestine confiscate sub Diocletian. Edictum Mediolanense a fost de fapt, o scrisoare semnata de catre imparatul Constantin si de cumnatul lui – imparatul Imperiului Roman de Rasarit - Licinius (casatorit cu sora lui Constantin), prin care acestia garantau libertatea de credinta religioasa a supusilor. Chiar ! Ma gandesc ca anul acesta s-au implinit 1700 de ani de la promulgarea acestuia. Edictul de la Milano a marcat, in mod traditional, sfarsitul persecutiei crestinilor de catre imparatii romani. Si tot aici, cardinalul Ambrogio (337-367), sosit in Mediolanum in anul 370 ca guvernator imperial laic, a reusit sa restabileasca pacea printre crestinii din Milano, divizati intre ei dupa moartea episcopului arian Aussenzio si a fost ales el insusi cardinal in aclamatiile multimii de crestini milanezi, inainte chiar de a fi botezat dupa ritualul crestin. Cardinalul Ambrogio (Ambrozie) l-a convertit pe Sfantul Augustin, botezandu-l in anul 387, a reinoit ritualul liturghiei celebrate in biserica si a conceput calendarul crestin al sarbatoririi sfintilor in bisericile din Milano, care si astazi isi tin slujbele conform ritualului ambrogian. El s-a declarat un adversar de temut al arianismului - o invatatura crestina din secolul IV, formulata de Arius = preot din Alexandria/Egipt, care sustinea ca Iisus Christos, ca fiinta creata, nu era Divin, ci a devenit sfant de-abia dupa botezul sau in apa Iordanului. Arianismul a fost declarat erezie de catre Primul Conciliu de la Niceea din anul 325 - voi dezvolta mai mult la capitolul dedicat Ravennei.

Declinul Imperiului Roman si incursiunile popoarelor barbare : vizigotii condusi de Alaric in anul 402 si ostrogotii condusi de Theodoric in anul 409, au marcat sfarsitul perioadei infloritoare a orasului Mediolanum. Cincizeci de ani mai tarziu – in 452 – hunii ataca si ei orasul, iar dupa inca 80 de ani – in anul 539, orasul va fi cucerit si devastat de goti, si, in fine, in anul 569 este ocupat de lombarzi (longobarzi). Acestia erau tot triburi germanice originare din nordul Europei, solicitati la inceput ca mercenari in Imperiul Roman de Rasarit, dar, mai tarziu, condusi de Alboin, intreprind, incepand cu anul 569, cucerirea pe cont propriu a peninsulei italice. Deoarece lombarzii si-au stabilit resedinta la Pavia, Mediolanum si-a pierdut suprematia asupra regiunii nordice a peninsulei. Aceasta pozitie de inferioritate a continuat si sub dominatia francilor condusi de Carolingieni (incepand cu anul 774), dar, cu trecerea timpului, Mediolanum s-a impus in regiune, datorita activitatii comerciale infloritoare si datorita faptului ca orasul era condus de catre arhiepiscopul catolic, care a stiut sa-si consolideze si sa-si creasca atat prestigiul sau personal cat si puterea sa politica. Un cardinal in special – Ariberto d’Intimiano, manevrand cu

abilitate intre seniorii feudali puternici, pe de o parte si popor, de cealalta parte, a reusit, in secolul XI, sa-I infrunte pe insusi imparatul german. In 1117, desi cardinalii continua sa fie principala autoritate, Milano devine cetate si bogata lui burghezie este invitata oficial sa participe la administrarea treburilor publice ale orasului.

In anul 1162 o parte importanta a orasului a fost distrusa in timpul razboiului impotriva imparatului german Frederick Barbarossa. Dupa fondarea Ligii Lombarde in 1167, orasul Milano a preluat conducerea acestei aliante, iar dupa obtinerea independentei oraselor din Liga, prin Pacea de la Constance (1183), Milano devine ducat. In anul 1277, cardinalul Ottone Visconti, pune capat luptelor sangeroase dintre familiile rivale din Ducatul Milano, reusind sa impuna la conducerea acestuia pe nepotii sai – Matteo si Azzone Visconti. Asa a inceput o lunga perioada de dominatie a familiei Visconti, care va dura pe putin 150 de ani, acestia remarcandu-se printr-o veritabila activitate de reconstructie si modernizare a orasului. Familia Visconti considera insa, efectiv ducatul Milano ca proprietatea lor particulara, pe care voiau sa o “exploateze” dupa bunul lor plac si apoi sa o lase mostenire din generatie in generatie. Astfel, pe la mijlocul secolului XIV, ducatul era condus de fratii Galeazzo si Barnabeo Visconti. Dar in 1378, fiul lui Galeazzo – Gian Galeazzo Visconti (1351-1401), succedand tatalui sau si devenind unul dintre cei mai importanti si impunatori seniori al orasului Milano, nu ezita totusi sa ii inlature de la conducerea ducatului pe unchiul sau Barnabeo si pe mostenitorii acestuia. Dupa moartea lui, lupta pentru putere se acutizeaza intre mostenitorii lui Gian Galeazzo Visconti :

         Valentina (1368-1408) – nascuta din casatoria lui Gian Galeazzo cu Isabelle de Valois (fiica cea mai mica a regelui francez Jean II), casatorita cu Louis, duce d’Orleans, a fost bunica regelui francez Louis XII si strabunica regelui francez Francois I. In contractul ei de casatorie din 1389, era stipulat ca daca familia Visconti nu mai are mostenitori masculini, ducatul Milano va reveni regilor Frantei;

         Gian Maria (1388-1412) – si-a asumat conducerea ducatului la numai 13 ani sub regenta mamei lui Caterina – fiica lui Barnabeo Visconti, pe care pana la urma a inchis-o in castelul ei din Monza unde a si murit, probabil asasinata. Si el a fost ucis de catre ghibelini si pentru ca nu a avut urmasi, ducatul a revenit fratelui mai mic.

         Filippo Maria (1392-1447) probabil ca a pus la cale asasinarea fratelui lui mai mare (Gian Maria) si s-a inscaunat el insusi duce de Milano pentru urmatorii 35 de ani. Nu a avut mostenitori masculini, dar fiica lui nelegitima – Bianca Maria Visconti (1425-1468) i-a preluat mostenirea, sprijinita fiind si de sotul ei, puternicul condotier Francesco Sforza (1401-1466).

 

Asadar, in aceste lupte crancene pentru putere la Milano, s-au implicat si diversi “condottieri” ambitiosi care isi aveau fief-ul in ducat. Condottiere erau conducatori de trupe de mercenari care se angajau in serviciul platit al unui oras, al unui principe sau al unui Papa, in Italia secolelor XIV-XVI. Unul dintre acesti condottieri – Francesco I Sforza, se casatoreste, in anul 1441, cu ultima Visconti – Bianca Maria, capatand astfel si mai multa putere si reusind sa restabileasca in Milano calmul si prosperitatea. Francesco I Sforza s-a dovedit a fi un adevarat principe renascentist, ca si Lorenzo di Medici la Florenta, chiaroveggente e competente (clarvazator si competent), care a stiut sa stabileasca relatii diplomatice puternice cu orasele–state italiene vecine, dar a asigurat si prosperitatea ducatului Milano, prin dezvoltarea agriculturii si a industriei matasii. Catedrala milaneza - Duomo si Chiesa Santa Maria delle Grazie (unde si isi doarme somnul de veci) au fost construite in vremea sa. Francesco I Sforza moare in 1466 (la varsta de 65 de ani), iar succesorii lui au fost chiar mai abili decat el, in special Lodovico I il Moro (1452-1508), care, profitand de  moartea prematura (si violenta) – in 1476, a fratelui lui mai mare – Galeazzo Maria si de ezitarile vaduvei acestuia – Bonna di Savoia, a reusit sa devina, mai intai protectorul tutelar al tanarului sau nepot (de 7 ani) - Gian Galeazzo Maria, devenind Regentul ducatului (pentru urmatorii 20 ani) si, dupa moartea suspecta a  lui Gian Galeazzo Maria, in 1495, obtine puterea absoluta la Milano. Lodovico Sforza (il Moro) s-a dovedit a fi un signiore munifico (darnic), care a imprimat orasului Milano un extraordinar avant urbanistic si economic, redandu-i stralucirea din vremea familiei Visconti. Printre maestrii faimosi ai Renasterii, Lodovico I Sforza l-a invitat sa lucreze la Milano pe arhitectul Donato Bramante (1444-1514) si i-a comandat lui Leonardo da Vinci (1452-1519) faimoasa fresca Ultima cena di Gesù Cristo (Cina cea de taina). In ianuarie 1491, Lodovico il Moro - in varsta de 40 de ani, se casatoreste cu tanara de numai 16 ani, Beatrice d’Este (1475-1497), care aduce la curtea milaneza un aer de prospetime, prin frumusetea ei, prin la gioia di vivere (bucuria ei de viata) si prin extravagantele ei. Beatrice a fost pictata intr-un tablou celebru de catre Leonardo da Vinci si a “lucrat” impreuna cu arhitectul Bramante pentru refacerea Castello Sforza unde apoi a invitat filosofi, poeti, diplomati, militari, pictori si sculptori. Din pacate, Beatrice Sforza a murit ca urmare a unui nasteri dificile in 1497 - la numai 22 de ani, lasandu-l neconsolat pe ducele Lodovico I Sforza, care se “arunca” in meandrele razboaielor din peninsula italica. Dar politica sa externa, bazata pe nestapanite dorinte expansioniste, razboaie neintrerupte si incessante rivalità e alleanze, au sfarsit prin a compromite viitorul orasului Milano. La inceput, Lodovico il Moro, i-a invins pe francezi in batalia de la Fornovo (1495), autorizand pe militari sa foloseasca bronzul destinat statuiei sale ecvestre proiectata de Leonardo da Vinci, pentru a fabrica tunuri. Totusi, francezii, sub conducerea noului lor rege Louis d’Orleans = Ludovic XII, se intorc, in 1498, sa revendice ducatul Milano, deoarece bunica paterna a regelui

francez fusese Valentina Visconti – fiica lui Gian Galeazzo Visconti – primul duce de Milano si deci el se considera mai legitim la conducerea ducatului milanez decat familia Sforza. Lodovico il Moro este invins de francezi, fuge la imparatul german Maximilian, de unde se intoarce cu o armata de mercenari si reintra in Milano in anul 1500. Totusi, acesta va ramane invingator pentru putin timp, pentru ca, in final, mercenarii lui elvetieni il predau francezilor si regele Louis XII il intemniteaza in pivnitele castelului Loches, unde a si murit in anul 1508. Francezii raman la Milano pana in 1512, dupa care ducatul este din nou condus de un Sforza – Massimiliano (1493-1530), fiul lui Lodovico il Moro, care ramane in fruntea ducatului Milano pana in anul 1515, cand trupele franceze, conduse de noul lor rege – Francois I de Valois (1494-1547), ii inving pe milanezi in batalia de la Marignano. Massimiliano Sforza a fost luat prizonier si a renuntat la drepturile lui asupra ducatului Milano pentru suma de 30.000 ducati de aur, ramanand sa traiasca in Franta. Totusi, cu ajutorul regelui habsburgic Carol V, in anul 1521, la conducerea ducatului este inscaunat fiul cel mic al lui Lodovico il Moro – Francesco II Sforza – 1495-1535.

Moartea ultimului Sforza a declansat Razboiul Italian din 1535, in urma caruia ducatul Milano a fost inglobat in Imperiul Spaniol, pentru o perioada de aproape 200 de ani, care a durat pana in anul 1713. Orasul Milano, condus acum de un guvernator militar spaniol, cunoaste o lunga perioada de recesiune si de marasm politico-economic si este “lovit” si de doua epidemii de ciuma – in 1576 si 1630 (

Un ajutor efectiv in aceasta perioada a venit din partea cardinalilor din familia Borromeo – Carlo Borromeo (1538-1582) si Federico Borromeo (1564-1631) care au reusit sa revitalizeze contactele economice si politice ale orasului.

Apoi marile razboaie europene din secolul XVIII, i-au alungat pe spanioli si au instaurat dominatia austriaca asupra orasului, lucru care a schimbat profund intreaga viata sociala, economica, politica si culturala, datorita imbunatatirilor aduse sub dinastia de Habsburg vietii milaneze. Accademia di Brera a fost fondata in aceasta perioada, La Scala a fost construita acum, impreuna cu multe alte cladiri neoclasice. Stand in “trena” capitalei austriece – Viena, Milano si-a regasit lent un rol important in Europa, cel putin in plan cultural. Aici s-a nascut si a creat marele scriitor Alessandro Manzoni (1785-1873), creatorul romanului I promessi sposi (Logodnicii) care a marcat o cotitura in literatura italiana. Totusi, milanezii percepeau dominatia austriecilor ca pe un jug despotic si opresiv si aceasta explica primirea plina de entuziasm oferita trupelor napoleoniene la intrarea acestora in Milano in 15 mai 1796. Aici, in Domul din Milano, la 26 mai 1805, Napoleon s-a incoronat ca regele noului Regat Italian, desemnandu-l pe fiul lui vitreg – generalul Eugene de Beauharnais – ca vicerege. Dupa caderea lui Napoleon in 1815, Congresul de

la Viena a readus Lombardia (si, de la sine inteles si Milano) sub dominatia austriaca, dar austro-ungarii nu mai erau acum reformisti ci conservatori, de aceea milanezii au ramas ostili dominatiei habsburgice.

In doar cativa ani Scala di Milano a devenit teatrul liric de referinta din intreaga lume.

In 1848, in celebrele Cinque giorni, milanezii se revolta impotriva dominatiei austriece, determinandu-l pe maresalul Radetzky sa se retraga temporar din oras. Acesta invinge totusi fortele italiene la 24 iulie 1848 la Custoza si restabileste controlul austriac asupra orasului Milano.

In 1859, dupa al II-lea Razboi Italian de Independenta, dominatia austriaca este inlaturata de catre nationalistii italieni sustinuti de Regatul Sardinia. La 8 iunie 1859 in Milano intra triumfal Vittorio Emanuelle II (1820-1878) impreuna cu imparatul Napoleon III – eveniment istoric pregatit minutios de abilul politician care a fost Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861).

Unificarea politica a Italiei a intarit dominatia comerciala a orasului Milano asupra nordului Italiei. In aceasta perioada s-a construit o bogata retea de cai ferate, care au facut din Milano un nod feroviar foarte important in zona. Industrializarea rapida si ascendenta sferei financiar – bancare din Milano, au dus la o crestere rapida a populatiei, care s-a dublat in prima jumatate a secolului XX (si cu aportul italienilor proveniti mai ales din sudul Italiei).

Miscarea Fascista Italiana a fost fondata de catre Benito Mussolini la Milano in anul 1919 si si-a castigat foarte multi adepti din cauza greutatilor economice existente, care au generat multe greve ale angajatilor intreprinderilor din oras. In anul 1922 Mussolini si-a inceput Marsul Catre Roma din Milano, dar, incet-incet, curentul nationalist-socialist promovat de Camasile Negre, s-a transformat in dictatura, careia i s-au opus doar cativa intelectuali de stanga. Pe perioada La seconda guerra mondiale, Milano a suferit pagube inestimabile cauzate de bombardarea orasului de catre aviatia aliata anglo-americana.

Totusi, dupa razboi si datorita Planului George Marshall - implementat de americani pentru reconstructia Europei apusene de dupa razboi si pentru a stavili extinderea comunismului in zona, Lombardia devine un miracol al dezvoltarii economice, care transforma Italia dintr-o tara agricola intr-un lider industrial mondial. Astazi orasul Milano – metropola Lombardiei, este al doilea oras al Italiei, prin populatia lui - estimata la aproape 2 milioane de locuitori, prin influenta lui politica, prin rolul sau cultural si artistic si primul oras

al Italiei prin activitatile sale comerciale, industriale si bancare. Situat la poalele Alpilor si in inima Italiei de Nord, Milano este un oras care ne fascineaza prin eficacitatea si prosperitatea sa, invitandu-ne sa-i descoperim farmecul datorat si istoriei lui enigmatice si indelungate, cu atatea schimbari ale regulilor jocurilor de putere.

Este ora 10,40 – trenul este deja in Ferrovia Centrale Milano – a doua ca marime din Italia, in ceea ce priveste marimea si volumul de trafic – cu 24 de linii de cale ferata pe care circula aproximativ 500 de trenuri/zi si care transporta cam 320.000 calatori/zi !!! Din fericire pentru mine, gara este situata in Piazza Duca d’Aosta, in centrul orasului Milano.

Prima Stazione centrale di Milano a fost proiectata de arhitectul francez Louis Jules Bouchot si inaugurata in 1864, pe locul unde astazi este Piazza della Repubblica. Din cauza deschiderii Tunelului european de cale ferata Simplon in 1906, era nevoie de o gara mult mai mare care sa faca fata numarului tot mai mare de calatori, asa ca guvernul Italiei a lansat un concurs de proiecte pentru realizarea acestei gari, dar abia in 1915 fost acceptat proiectul arhitectului Ulisse Stacchini, care imaginase niste cupole mari, ornamente monumentale si statui si care a primit OK-ul pentru demararea constructiei de-abia in 1924. Partile metalice ale cladirii au fost proiectate de inginerul Alberto Fava. Arcada metalica principala are 72 de metri (cea mai mare din Italia), copertinele au 341 de metri lungime si acopera o suprafata de 66.500 metri patrati. Stazione Centrale Milano a fost inaugurata in mai 1931 si modernizata succesiv in anii 1942, 1952, 1955 si 1990 (ultima ora cu ocazia desfasurarii Cupei Mondiale de Fotbal).

Am iesit din cladirea foarte aglomerata a garii in imensa Piazza Duca d’Aosta, de unde se deschide Via V. Pisani care merge in  Piazza della Repubblica si de aici, pe Via Filippo Turati, pe Via De Marchi, Via Giardini si Via Monte di Pieta si iata-ma-s in eleganta Piazza della Scala, in care este amplasat monumentul lui Leonardo da Vinci din fata Teatro alla Scala !!!

Un lato della Piazza della Scala admir una dintre fatadele Palazzo Marino (cealalta fatada da spre Piazza San Fedele), construit in anul 1557 de catre Galeazzo Alessi pentru bogatul negustor genovez Tommaso Marino. Palatul a fost devastat de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, restaurat si in prezent este sediul Municipio di Milano.

In fata palatului primariei din Milano se afla “banala” silueta a celebrului Teatro alla Scala – unul dintre cele mai prestigioase temple ale muzicii de opera de pe mapamond si principalul teatru liric din Italia. In sfarsit, ma aflu in

fata acestui adevarat sanctuar al muzicii lirice. Ce fericita ma simt… Frumusetea si parfumul epocii verdiene ma inconjoara ca o mantie confortabila si fermecatoare…

Scala di Milano a fost construita la initiativa unor bogati negustori milanezi, care aveau deja lojile platite la Teatro Regio Ducale, distrus in urma unui incendiu in 1774 si care, nemultumiti ca nu mai au unde merge sa vada spectacole, i-au trimis, la sfarsitul aceluiasi an, o scrisoare arhiducelui austro-ungar Ferninand, prin care ii cereau reconstructia teatrului ars si il propuneau ca arhitect pe Giuseppe Piermarini. Dar contele Firmian – guvernatorul provinciei Lombardia a respins propunerile oamenilor de afaceri milanezi si a fost nevoie ca imparateasa Maria-Tereza a Austro-Ungariei sa isi impuna vointa prin desemnarea, in 1776, a arhitectilor Pietro Marliani, Pietro Nosetti, Antonio si Giuseppe Fe, care au depus toate eforturile pentru construirea acestei cladiri, finantate de abonatii lojilor private (loggie private = palchi) de la fostul teatru, in schimbul concesiunii terenului pe care se gasea Chiesa Santa Maria alla Scala, demolata cu aceasta ocazie, dar care si-a imprumutat numele noului teatru, care la inaugurarea din 3 august 1778 s-a numit Nuovo Regio Ducale Teatro alla Scala. Exteriorul cladirii este neoclasic, sobru si misurazione – datorat poate absentei, in fata edificiului, a unei vaste esplanade, care n-a fost amenajata decat mult mai tarziu, dupa anul 1858. In interior, arhitectul Piermarini a realizat o pianificazione (amenajare) somptuoasa, perfect adaptata canoanelor teatrelor a l’italiano. De-alungul deceniilor care au urmat, constructia Teatro alla Scala a fost obiectul unor oarecari modificari, din care merita remarcata constructia in 1814 a unei scene più profondo (mai “adanca”), obtinuta prin demolarea unei cladiri apartinand unei manastiri, aflata in spate, pe actuala Via Verdi.

De la inaugurarea sa, Scala di Milano a oferit in fiecare an o stagiune  de mare calitate, cu interpreti de prima mana si cu puneri in scena memorabile. Nu este exagerat ceea ce se afirma ca acest teatru liric a marcat istoria muzicii pe o perioada de cel putin 250 de ani, montand :

         opere preclasice compuse de Claudio Monteverdi (1567-1643), de Antonio Vivaldi (1678-1741), de Jean Philippe Rameau (1683-1764) si de Christoph Wilibald Gluck (1714-1787) ;

         opere bufe napolitane compuse de Giovanni Paisiello (1740-1816) si de Domenico Cimarosa (1749-1801) ;

         opere de inspiratie neoclasica si romantica imaginate de copilul minune, devenit compozitor de geniu - Wolfgang Amadeus Mozart

(1756-1791), de Gioachino Rossini (1792-1868), de Gaetano Donizetti (1797-1848) si de Vincenzo Bellini (1801-1835) ;

         operele lui Giuseppe Verdi (1813-1901);

         operele compozitorilor francezi : Charles Gounod (1818-1893), Camille Saint-Saens (1835-1921), Georges Bizet (1838-1875) si Jules Massenet (1842-1912) ;

         operele compozitorilor rusi : Mihail Glinka (1804-1857), Modest Musorgski (1839-1881) si Piotr Ceaikovski (1840-1893) ;

         operele compozitorilor germani : Ludwig van Beethoven (1770-1827) si Richard Wagner (1813-1883) ;

         operele compozitorilor de sfarsit de secol XIX – Ruggiero Leoncavallo (1857-1919), Giacomo Puccini (1858-1924) si Pietro Mascagni (1863-1945).

 

Din considerente de spatiu, nu am citat decat pe cei mai importanti - dupa opinia mea - 23 compozitori faimosi ai secolelor XVII –XIX. Nu voi aminti pe niciunul din compozitorii secolelor care au urmat, pentru ca mie nu-mi plac spectacolele de opera compuse in secolul XX ).

La deschidere, Scala di Milano a avut 3.000 de locuri si a devenit in scurt timp locul de intalnire favorit al familiilor nobiliare sau foarte bogate din Milano, dar si al locuitorilor mai saraci care ocupau ultimele randuri de balcoane si care prin aplauze (applausi, claca) sau prin fluieraturi dezaprobatoare puteau sa ridice sau sa faca un fiasco dintr-un spectacol de pe scena Scalei. Teatrul era iluminat de 84 de lampi cu gaz in zona fotoliilor de orchestra si inca alte 1000 de lampi in restul salii care are 6 randuri de balcoane suprapuse pe cele trei laturi ale salii. Pentru a se evita riscul unui incendiu, cateva incaperi din cladire erau in permanenta prevazute cu foarte multe galeti pline cu apa. In 1883 s-a introdus iluminatul electric, dar, in pofida acestui lux afisat, La Scala a traversat o grava criza economica in 1897, din cauza careia a si fost inchisa timp de un an de zile si apoi redeschisa cu un serviciu de gestiune economica total reorganizat. In anul 1907 a avut loc o renovare generala a cladirii. Apoi, din nefericire, a venit anul 1943, cand bombardamentele din cel de-al Doilea Razboi Mondial au distrus a mare parte a cladirii operei, care a fost reconstruita si inaugurata cu mare fast la 11 mai 1946, cu un concert sustinut

de soprana Renata Tebaldi, sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini, care a si ramas pentru multi ani, directorul artistic al operei.

De sute de ani, stagiunea muzicala incepe la Scala in data de 7 decembrie – ziua Sfantului Ambrozie – Sant’Ambrogio – patronul spiritual al orasului. O alta traditie pastrata cu sfintenie este aceea ca toate spectacolele trebuie sa se termine inainte de mezzanotte, necontand ca o reprezentatie lirica dureaza trei ore iar alta, poate peste cinci ore ) In functie de durata de desfasurare a spectacolului, acesta trebuie sa inceapa mai devreme sau mai tarziu, dar, dupa inceperea spectacolului de opera, este interzisa intrarea publicului, indiferent de importanta personajului intarziat.

Pana la inaugurarea noii cladiri a Metropolitan Opera din New York in 1966, sub directoratul lui Rudolf Bing, Teatro alla Scala a fost cel mai prestigios teatru liric din lume, in prezent fiind depasit doar de MET si fiind la egalitate, in privinta recunoasterii valorii cantaretilor lirici si a repertoriului interpretat, cu Covent Garden din Londra. La inaugurarea din 1778 s-a cantat opera L’Europa riconosciuta de vesnicul rival (in epoca) al lui Mozart – Antonio Salieri. Aici au avut loc premierele mondiale ale operelor Norma de Vincenzo Bellini in 1831, Nabucco (1842), Otello (1887) si Falstaff (1893) de Giuseppe Verdi, Madama Butterfly (1907) si Turandot (1926) de Giacomo Puccini. Marea noastra soprana Haricleea Darclee a debutat la Scala di Milano pe 26 decembrie 1890 cu rolul Chimene din opera Le Cid de Jules Massenet, la spectacol fiind prezent si celebrul compozitor Giuseppe Verdi, pe atunci in varsta de 77 de ani.

De fapt, viata si opera ilustrului compozitor italian Giuseppe Verdi – omagiat anul acesta in toata lumea muzicala, la 200 de ani de la nasterea sa – sunt ingemanate cu Scala di Milano. Verdi a luptat si el alaturi de alti faimosi italieni pentru independenta Italiei de sub “jugul” habsburgic. De altfel, inca din 1861, numele lui Verdi devenise simbolul codificat al miscarii de eliberare a nordului Italiei – majusculele V.E.R.D.I. insemnand Vittorio Emanuele Re D’Italia.

Pe faimoasa scena a Scalei au cantat “legendele” muzicii de opera : Haricleea Darclee, Enrico Carusso, Maria Callas, Virginia Zeani, Ludovic Spiess, Nicolae Herlea, Elena Cernei, Luciano Pavarotti, Placido Domingo dar si mega–starurile actuale : Angela Gheorghiu, Natalie Dessay, Anna Netrebko, Ronaldo Villazon sau Jonas Kauffman. Din anul 1813, aici exista o Scuola di Ballo del Teatro alla Scala, unde sunt pregatiti unii dintre cei mai buni balerini din lume, rivalizand cu scoala de dans Mariinsky din Sankt Petersburg. De asemenea, aici isi desfasoara activitatea si Accademia d’Arti e Mestieri dello Spettacolo, unde sunt instruiti membrii

personalului tehnic, scenografii, costumierele, sufleurii, corepetitorii precum si noile generatii de muzicieni. 

Normal ca teatrul liric are si un muzeu : Museo Teatrale alla Scala, inaugurat in anul 1913, in care sunt expuse obiecte pretioase si documente ce evoca istoria muzicii lirice italiene si europene si care au facut parte, la debut, din colectia anticarului francez Jules Sambon, mare iubitor al muzicii de opera. Biglietto Museo Teatrale Alla Scala – 4,00 euro (pentru seniori). Pe afisul muzeului eram imbiata sa vad :

         Antichitta Classiche : vasi con soggetti teatrali, caricature, maschere, piccolo bronzi, tessere teatrali, contorniati, monete;

         Racolte Moderne : quadri, marmi, bronzi, miniature, incisioni, porcellane, majoliche, scenografie, costume, medaglie, strumenti musicali ;

         Ricordi del Teatro Alla Scala.

 

Adica, in muzeu am admirat picturi reprezentand compozitori, primadone, interpreti lirici, partituri originale, instrumente muzicale, costume de scena, schite de decoruri, afise ale unor spectacole, ca de exemplu, citand la intamplare :

Martedi – 19 ottobre 1875, alle ore 7,30, Serata di Gala in onore di Sua Maesta L’Imperatore di Germania si dara l’opera in tre atti di Giuseppe Verdi – Un ballo in maschera. Biglietto per accedere ai palchi – lire 15;

  Giovedi - 9 aprile 1925, alle ore 9,00 precise, Prima Rappresentazione (premiera) di Rigoletto, direttore Arturo Toscanini;

  Venerdi – 7 dicembre 1928, alle ore 21 precise, Prima Rappresentazione di Tosca, direttore Gabriele Santini;

  Lunedi – 15 luglio 2013, alle ore 20 precise, Terza Rappresentazione di l’opera in tre atti di Giuseppe Verdi – Un ballo in maschera. Preturile pentru biglietti per accedere : 210 EURO – 13 EURO, direttore Daniele Rustioni, regia di Damiano Michieletto, con Piero Pretti - Ricardo, Gabriele Viviani - Renato, Oksana Dyka - Amelia, Marina Prudenskaya - Ulrica, Patrizia Ciofi – Oscar.  

 

Cu mare placere am descoperit in muzeu, in cadrul caruia se pot vizita si cateva loji particulare (palchi) de unde se vede parterul, scena pe care era repetitie pentru spectacolul de seara cu Un ballo in Maschera si foaierul central al teatrului, nu numai savuroase anecdote despre lumea spectacolului de opera, dar si descrierea evenimentelor artistice, a unor personaje, a succeselor unor montari, a fiasco-ului altor montari, precum si alte multe episoade care fac parte din istoria vie a Scalei, impreuna cu o importanta sectiune a muzeului dedicata Bicentenarului Giuseppe Verdi sau lui Big Luciano (1935-2006).

Ies din cladirea Scalei di Milano cu dorinta, deocamdata neimplinita, de a viziona/asculta un spectacol liric in aceasta catedrala a muzicii de opera.

Traseul spre Dom ma duce prin Piazza San Fedele, un loc elegant si aristocratic, foarte drag inimii lui Alessandro Manzoni (1785-1873), care, vreme de 60 de ani a locuit intr-o cladire situata aici si al carui monument de marmura troneaza in piata. Aici este amplasata si Chiesa San Fedele, cu o istorie interesanta : in secolul IX aici se gasea Chiesa Santa Maria in Solario, care in secolul XII a fost dedicata lui Santo Fedele (Sfantul Fidel) iar, mai tarziu, in 1569, cardinalul Carlo Borromeo a hotarat ca in aceasta biserica sa-si desfasoare ritualurile calugarii Ordinului Jesuitilor care au reconstruit edificiul in stilul baroc pe care il admir astazi. In biserica privesc fresca Madonna Torriani (comandata in secolul XV de catre familia nobiliara Torriani), reprezentand-o pe Sfanta Fecioara in chip de Madonna del latte, care a devenit patroana dansatoarelor de la Scala, care vin aici sa se roage inainte de inceperea spectacolelor, motiv pentru care este si apelata Madonna dei ballerini.

Pentru a ajunge la Dom, trec si prin la Galleria Vittorio Emanuele II. La 7 martie 1865, in cadrul lucrarilor de amenajare a pietei din fata Domului, in prezenta regelui Victor-Emmanuel II, a fost pusa piatra de temelie pentru viitoarea galerie, ale carei lucrari de constructie au durat 12 ani si care a fost botezata dupa numele suveranului. Aceasta autentica si controversata creatie arhitecturala, gandita pentru a face legatura intre zona Domului si Piazza della Scala, este pentru intotdeauna legata de numele creatorului sau – arhitectul Giuseppe Mengoni (1829-1877). Dupa ce si-a realizat capodopera vietii lui, arhitectul si-a gasit moartea pe santierul de constructie al galeriei, la putin timp dupa ce implinise doar 48 de ani, cazand de pe schele, cu o seara inainte de inaugurarea oficiala a lucrarii. Pentru a omagia acest talentat dar nefericit arhitect, pe coloana din stanga a arcului de triumf prin care se intra in galerie, dinspre Piazza del Duomo, este amplasata o placa comemorativa pe care sta scris :“GIUSEPPE MENGONI – CREATORE DI QUESTO MONUMENTO IMPONENTE SEGNO DELLA VOLONTA DI RINNOVAZIONE E DELLA FEDE NELL’AVENIRE DELLA CITTA ALORA LIBERATA DAL GIOGO STRANIERO QUI

MORI SUL CAMPO DEL SUO ARDIMENTO DELLE SUE LOTTE DELLA SUA VITTORIA IL 30 DICEMBRE 1877 LA VIGILIA DEL MERITATO TRIONFO “.

Structura galeriei este constituita din doua arcade boltite pozitionate in forma de cruce, care, la locul intersectiei, formeaza un imens octogon, surmontat de un'innovativa cupola di acciaio e vetro (cupola de otel si sticla) de 47 metri inaltime. In cele patru lunete ale cupolei se gasesc mozaicuri, amplasate in 1911 reprezentand continentele : Europa, Asia, Africa si America. In partea centrala a planului octagonal, pe pardoseala, sunt mozaicuri cu stemele oraselor Torino, Florenta, Roma si Milano. Traditia spune ca vom avea noroc in viata daca vom pune calcaiul nostru stang pe testicolele taurului din stema orasului Torino si apoi ne vom invarti pe calcai, de trei ori spre stanga. Ceea ce am facut si eu, asteptand la o “coada” de zeci de persoane care doreau sa faca acelasi lucru ca si mine )

Galleria Vittorio Emanuele II a fost, de fapt, stramoasa directa a “mall”-ului, pentru ca de la inceput a fost gandita ca un spatiu in care sa-si desfasoare activitatea mai multe magazine intr-un singur loc. La vremea aceea, in Europa mai existau doar 3 “mall”–uri : Arcade Burlington din Londra (1819),  Galeria Saint Hubert din Bruxelles (1847) si Galereia Prohod (galeria pasaj  - in limba rusa) din Sankt Petersburg (1848). Galeria este “alintata” de milanezi cu numele de Il Salotto di Milano (sala de asteptare) pentru ca aici sunt multe magazine – in care doamnele “isi pierd timpul”, in timp ce domnii care le insotesc stau si asteapta in numeroasele cafenele sau restaurante care sunt amplasate aici. Din 2013, Galleria Vittorio Emanuele II si-a inchiriat spatiile comerciale faimoaselor marci internationale de moda : Prada, Hermes, Cartier, Zara, Chanel, Dior, Nina Ricci, Roberto Cavalli, Vuitton, Yves Saint Laurent, dar si la ostelle tradizionale cum ar fi Biffi Caffe – fondata in 1867 de catre Paolo Biffi, patiserul curtii regale, sau Ristorante Savini sau Negozio Argenteria Bernasconi. In anul 2012, primaria orasului Milano, nu a mai reinoit contractul de inchiriere (vechi de 20 de ani) al magazinului McDonald (care avea aici vanzari anuale de 6 milioane EURO), pe motiv ca face nota discordanta cu specificul galeriei (.

Ma gandesc ca desi galeria a fost construita ca o legatura intre doua obiective faimoase milaneze, a devenit ea insasi un faimos simbol al orasului Milano.

Am “cascat” gura prin magazinele super-elegante din galerie si am cumparat (totusi!) un papion de matase naturala pentru fiul meu Chris. Papionul a fost foarte frumos ambalat si apoi a fost introdus intr-o foarte eleganta punga a brand-ului Galleria Vittorio Emanuele II – ce frumooos…

Am iesit in Piazza del Duomo si dintr-odata am avut in fata ochilor imaginea grandioasa a Domului. Deci, in acest loc central, de unde incepe tesatura urbana a

orasului Milano, se afla aceasta splendida Piazza del Duomo, spatiu vast si elegant, asezat la “picioarele” Domului, parca pentru a-i pune in valoare majestuoasa silueta. In anul 1859, cand constructia Domului era aproape terminata, primaria orasului Milano a organizat un concurs pentru realizarea unui proiect de amenajare a pietii din fata Domului. Cel care a castigat concursul la care s-au inscris 177 de proiecte, ati ghicit, a fost Giuseppe Mengoni. Au urmat 20 de ani de lucrari de anvergura care au absorbit aproximativ 40% din bugetul municipal, dar care au avut ca rezultat o piata minunata inconjurata de edificii gandite, totusi, in concordanta cu functiunile catedralei :

         Palazzo del Portico Settentrionale – pe partea nordica a pietii – cu porticuri clasice, intrerupte de un arc de triumf care reprezinta intrarea monumentala in Galleria Vittorio Emanuele II.

         Palazzo del Portico Meridionale – pe vis-à-vis de celalalt palat – cu porticuri de secol XIX, flancat de doua constructii mai mici, cu arcade, botezate Propileele (ca cele din Acropole-Athena-Grecia). Palatul a fost bombardat in 1943 si restaurat in anul 1956.

         Palazzo Reale di Milano – avand origini stravechi, numindu-se la inceput Palazzo Vecchio Broletto si unde, prin 1138 era sediul comunal al orasului, se afla in partea dreapta a fatadei Domului, intr-o piata numita Piazzeta Reale (Piateta Regala). In Evul Mediu a fost sediul conducatorilor orasului Milano, Francesco I Sforza decizand o renovare importanta a acestuia dupa terminarea constructiei Domului. In continuare a fost resedinta guvernatorilor spanioli iar apoi, primul teatru al orasului. Arhiducele Ferdinand de Austria-Este, unul dintre fiii imparatesei Maria Tereza, casatorit cu Maria-Beatrice d’Este, a vrut sa isi faca aici resedinta lui, insarcinandu-l, in 1773, pe arhitectul Giuseppe Piermarini sa transforme aceasta cladire intr-una demna de rangul lui, ceea ce s-a si intamplat, prin construirea, printre altele a splendidelor appartamenti reali si a faimoasei Camera delle Cariatidi, aceasta din urma distrusa, din pacate, de bombardamentele din 1943. Dupa razboi, cladirea a fost restaurata si acum aici se afla Museo di Palazzo Reale si Museo Comunale d'Arte Contemporanea.

         Monumento equestre del Re Vittorio-Emanuele II – aflat in mijlocul pietei, realizat de Ercole Rosa in 1896, il reprezinta pe

suveran, strunindu-si calul si intorcandu-se sa priveasca inapoi pentru a-si incuraja soldatii in timpul bataliei de la San Martino.

 

Veritabil suflet si simbol religios al orasului – Duomo di Milano este a treia biserica din lume ca suprafata acoperita – 1200 metri patrati, adica : 157 metri lungime x 92 metri largime la transept – dupa Basilica San Pietro di Roma si Catedrala din Sevilla. El reprezinta cel mai perfect exemplu al stilului gotic flamboiant din Italia, avand capacitatea de a primi 40.000 de credinciosi. Constructia Domului a fost lunga si extrem de complexa. In secolul IV, pe locul actualului Dom se afla Basilica Santa Tecla (demolata in secolul XV) si apoi, in secolul IX, langa aceasta, s-a construit Cattedrale Santa Maria Maggiore, care, in final, a fost si ea inglobata in constructia Domului dedicat Sfintei Maria Nascatoarea de Dumnezeu – Santa Maria Nascente. Proiectul original al Domului a fost conceput probabil de un arhitect francez anonim format la scoala stilului gotic, angajat de cardinalul Antonio da Saluzzo, in anul 1386.

Constructia ambitioasa a viitorului Dom a primit sprijinul lui Gian Galeazzo Visconti, care a hotarat ca taxele fiscale datorate de cei care exploatau marmura din cariera din Candoglio sa mearga la constructia Domului si a mai primit un sprijin financiar si din partea Papei Bonifacio IX. Deja in anul 1386, arhitectul Simone da Orsenigo a angajat doi mesteri din Como – Marco da Campione si Giovannino de’Grassi care sa supravegheze muncitorii care lucrau la fundatiile viitorului Dom. Dupa terminarea fundatiilor, au inceput lucrarile de constructie, mai intai in zona absidei centrale, continuand sa se lucreze apoi spre fatada de vest. Pana in secolul XV la noua constructie a Domului si-au adus contributia : Nicolas de Bonaventure, Jean de Fribourg, Giovanni da Campione, Jean de Fernach, Henri de Gmunden, Ulrich de Fussingen, Bernardo da Venezia, Gabriele Stornoloco, Giovannino de’Grassi, Jean Mignot, Filippino degli Organi, Giovanni si Guiniforte Solari, Il Filareto si Johannes Nexenperger. Normal ca atat de multi arhitecti/creatori si-au pus amprenta pe constructia Domului, astfel ca edificiul a devenit din ce in ce mai spectaculos si majestuos. Toate aceste lucrari au “inghitit” sume uriase, care au fost acoperite si prin donatiile familiilor nobiliare (nu numai milaneze) si prin subscriptii publice. In anul 1418, papa Martin V vine la Milano pentru a sfinti catedrala, care va ramane neterminata insa, timp de mai multe secole. In perioada 1470-1500 a fost construita la torre di lancia (turla-sulita) cel mai inalta al Domului, proiectata de Giovanni Antonio Amadeo dupa indicatiile lui Leonardo da Vinci. A urmat o perioada de stagnare, dupa care lucrarile la Dom au fost reluate in 1567 in timpul arhiepiscopatului Sfantului Carlo Borromeo. Statuia policroma a Sfintei Fecioare Maria, a fost amplasata pe acest turn de abia in anul 1762. Au trebuit sa mai treaca inca doua secole pana cand

acoperisul Domului sia completamente lastra (sa fie integral acoperit cu dale) si sa devina splendida terasa pe care ma plimb acum admirand superba panorama a orasului Milano - biglietto accesso pe acoperisul Domo di Milano (cu ascensorul) – 6,00 EURO.

De-abia in secolul XIX a fost terminata constructia celor 135 de turle - foresta di torre di lancie, dintre care primul turn a fost construit in 1404 iar ultimul in 1885, cea mai inalta turla avand 109 metri inaltime. In final Domul din Milano a devenit un edificiu extraordinar, care ii uimeste si pe crestini dar si pe practicantii altor religii, dovada fiind multimea de “galbeni” care se inghesuie sa suie pe acoperisul Domului impreuna cu mine. Un uluitor total de aproximativ 3500 de statui de marmura decoreaza Domul – primele realizate intre anii 1386–1447, iar restul adaugate intre secolele XV - XVIII. De sus, panorama iti taie rasuflarea : vezi de aproape o parte dintre cele 2245 de statui din marmura alba, care sunt amplasate pe diferitele elemente exterioare ale Domului, realizate cu rigurozitate de maestri toscani, venetieni, francezi sau germani, pe parcursul a mai multor secole. Pe turla cea mai inalta, care se ridica la aproximativ 109 metri de sol (inaltime ce nu a fost depasita decat in anul 1958 cand s-a construit zgarie-norul Pirelli – 127 metri) stralucesc in lumina puternica a soarelui de astazi cele 3900 de foite de aur cu care este acoperita statuia Fecioarei Maria – veritabil simbol al orasului Milano – alintata Madonnina, care a fost turnata in bronz in 1774 de catre Giuseppe Bini dupa un desen de Giuseppe Perego. Statuia de 4 metri inaltime vegheaza asupra destinului orasului si asupra milanezilor, inconjurata de una corona di piccole lancie (un cerc de turle mai scunde) pe care sunt sculptati ingeri si sfinti. Fatada catedralei este in stil baroc pana la primul rand de ferestre, iar restul in stil neo-gotic. Fiecare dintre cele cinci usi de bronz ale Domului au fost sculptate de artisti diferiti, au teme diferite si au fost realizate intre anii 1840 – 1965. Intr-un final, la inceputul secolului XIX, fatada a fost terminata din ordinul nimanui altuia decat decat al lui Napoleon Bonaparte. Acesta a demarat pasii finali ai constructiei Domului chiar inainte de a se incorona Rege al Italiei aici, in catedrala, in 1805. De la acel eveniment istoric deosebit, infatisarea catedralei a ramas aceeasi cu cea pe care o admir eu – cu gura cascata la propriu - astazi. Bineinteles ca de-a lungul timpului s-au mai facut renovari, asa cum de exemplu si acum se fac renovari in interiorul catedralei, ceea ce nu imi permite sa ma bucur de intreaga maretie a interiorului.

L'interno del Duomo di Milano (interiorul Domului) contrasteaza cu exteriorul, prin austeritatea si simplicitatea “liniilor” sale care accentueaza obscuritatea dinauntru. Cele 5 nave ale catedralei sunt despartite prin 52 de coloane sculptate in piatra, de o inaltime impresionanta si care, prin verticalitatea lor lejera si luminoasa, ne incumba ideea de “padure”, proprie stilului gotic pur. Inaltele bolti ale catedralei si statuile de marmura ale sfintilor si profetilor bisericii crestine care troneaza pe capiteluri, contribuie la imbogatirea estetica a unui ansamblu arhitectural deja recunoscut ca

rafinat. Nella parte inferiore dell'abside, luminata prin trei ferestre executate cu o mare maiestrie in forma de rozeta si ale caror vitralii, realizate de Filippino de Modena, reprezinta Scene dal Vecchio e Nuovo Testamento si din l'Apocalisse se afla intrarea in Cripta construita de cardinalul Carlo Borromeo si unde chiar se afla moastele lui asezate intr-o caccia al cristallo (cutie). Fereastra mijlocie a absidei este una dintre cele mai mari ferestre de absida de catedrala din lume, vitraliul acesteia continand si emblema – blazon a lui Gian Galeazzo Visconti – soarele cu cele zece raze spiralate. Sunt impresionata de pardoseala de marmura a catedralei si de sirurile de banci asezate cu rigurozitate si care te invita sa iei loc si sa meditezi la frumusetea perfecta care te inconjoara si, fara sa vreau, constat ca gandu-mi zboara spre uratenia problemelor care ii framanta pe oamenii aflati in afara zidurilor bisericii pana, hat, departe, pe meleagurile noastre mioritice. Operele de arta conservate in catedrala sunt numeroase si pretioase : Crocifisso in legno pe care l-a purtat Santo Carlo Borromeo la procesiunea din 1576 pentru alungarea ciumei din Milano, Monumento funebre di Gian Jacoppo di Medici di Marignano – realizat la 1563 de catre Leone Leoni, La Vergine della misericordia e gli angeli – executata de un maestru german, Candelabri Trivulzio - realizat la sfarsitul secolului XX de catre Nicolas de Verdun.

Poetul romantic englez Percy Shelley, calator in Italia la inceputul secolului XIX, afirma ca interiorul domului ar fi cel mai bun loc pentru a se citi aici Divina Comedie. Dar, doar cu putin timp mai inainte de aceasta declaratie, domul fusese martorul unui eveniment cu totul opus explorarii lumii celeste a lui Dante, mai exact catedrala fusese aleasa (asa cum am scris si mai sus) de Napoleon Bonaparte pentru a fi incoronat aici ca rege al Italiei.

Parasesc catedrala, “nemultumita” ca in interior se executa lucrari de restaurare, gandindu-ma la multitudinea fantasmagorica a elementelor pretioase care constituie aceasta autentica capodopera pe care o reprezinta Domul din Milano, surmontat (repet) de cele 135 de turle gratioase, ornate cu 3159 de statui (din care 2245 amplasate pe exterior), fara sa mai iau in considerare si cele 96 de figuri uriase de doccioni (gargui) si elfi sau semifigurile care orneaza ferestrele exterioare ale caror vitralii reprezinta aproximativ 360 de scene biblice.

S-a mai racorit putin pe-afara – astazi au fost 39 grade Celsius, soarele se indreapta spre asfintit si eu, dupa ce mi-am consultat ceasul, iau hotararea de a ma indrepta spre gara, pentru ca la ora 18,25 pleaca trenul care va ajunge la Verona la ora 20,20. Ma urc in vagonul de tren destul de aglomerat la aceasta ora a dupa amiezii, imi intind picioarele-mi obosite sub bancheta din fata mea, gandindu-ma ca in cele 8 ore cat am vizitat minunatul Milano, n-am avut timpul material sa vad si alte locuri faimoase :

         Castello Sforzesco – simbolul cel mai autentic si mai popular al milanezilor, construit, incepand cu 1360 de catre familia Visconti si imbogatit de familia Sforza, care contine printre operele nepretuite si Pieta Rondanini a lui Michelangelo ;

         Pinacoteca Brera – cu tablourile Cenacolo de Titzian sau  l'Adorazione dei Magi de Corregio.

         Muzeul Poldi Pezzoli – cu tablourile : La Vergine con il bambino Gesù addormentato de Andrea Mantegna sau Lamento di Gesù morti de Sandro Botticelli;

         Basilica Sant’Ambrogio – dedicata Sfantului Ambrozie, nascut in anul 334 in Galia, sfantul patron si protector al orasului Milano ;

         Monastero Santa Maria delle Grazie cu faimoasa Cenacolo Vinciana – fresca Cina cea de taina realizata de Leonardo da Vinci in perioada 1496-1498.

         Strazile milaneze cele mai renumite pentru lumea shopping-ului european – patrulaterul constituit din strazile : Via della Spiga, Via Sant’Andrea, Via Monte Napoleone, Via Manzoni, intre care, pe stradute sunt atelierele, buticurile sau magazinele faimoase ale celebrilor stilisti, creatori de moda, care dau tonul in moda europeana.

Cum am scris si mai sus, va trebui sa revin intr-o buna ziulica la Milano, ca sa vad/ascult un spectacol de opera in celebra Scala si pentru a reusi sa admir si obiectivele milaneze pe care nu am reusit sa le vad astazi.

16 IULIE  2013 – MARTEDI IN RAVENNA – LA CITTA DEI MOSAICI

 

In dimineata aceasta, m-am sculat si mai devreme decat ieri, pentru ca drumul pana la Ravenna este mai lung si trenul pleaca la ora 7,50 din gara Verona. Biglietto con prenotazione frecci argento carrozza 006 - posti 16 A finestrino, pe distanta Verona – Bologna – Ravenna – m-a costat 29,80 EURO din cauza ca trenul pana la Bologna era din categoria ad alta velocità (de mare viteza) – nu a oprit in nici o statie pe distanta Verona – Bologna, unde a ajuns la ora 8,40. Trenul de Verona - frecci argento, a plecat spre Roma Termini, iar eu m-am suit in trenul de Ravenna la ora 9,06 ajungand la destinatie la ora 10,27. Ravenna – o destinatie foarte indepartata

fata de pied-à-terre–ul meu din Verona, la 3 ore si 40 de minute, dar, trebuia sa vin pana aici, pentru ca altfel imi ratam sansa de a vizita ceva atat de faimos & minunat…

Oras cu un farmec inegalabil, Ravenna are origini foarte vechi si un trecut glorios, istoricul Denys d’Halicarnasse spunand ca orasul a fost fondat cu sapte generatii inainte de razboiul troian iar istoricul Strabon scriind ca Ravenna a fost fondata de greci, mai precis de locuitorii Thessaliei. Sapaturile arheologice facute aici, au revelat cateva tablete votive de bronz si o frumoasa statueta reprezentand un luptator etrusc (astazi la muzeul de antichitati din Leyda), din secolul VI i.Ch. De-alungul zbuciumatei ei existente, Ravenna a fost de trei ori capitala :

         Capitala Imperiului Roman de Apus incepand cu anul 402 d.Ch., in vremea imparatului Honorius, datorita portului sau bine amplasat, cu acces la Marea Adriatica si a pozitiei sale defensive ideale, fiind situata in mijlocul mlastinilor. Ravenna a ramas capitala imperiului pana la disolutia Imperiului Roman de Apus in 476, cand a devenit resedinta conducatorului gotilor - imparatului barbar Odoacru ;

         Capitala Regatului Roman-Ostrogot al lui Theodoric cel Mare ;

         In anul 540, in timpul razboiului cu gotii dintre 535-554, Ravenna a fost ocupata de catre generalul Belisarie al Imperiului Roman de Rasarit si a devenit sediul guvernatorului provincial bizantin in occident - Esarcato (exarhat) - centrul puterii bizantine in Italia, de la finele secolului VI si pana in anul 751, atunci cand ultimul exarh a fost executat de catre invadatorii barbari longobarzi.

 

Opt monumente din Ravenna sunt inscrise in patrimoniul mondial UNESCO si contin cel mai mare tezaur de mozaicuri al umanitatii datand din secolele V si VI. Cetatea sa eleganta, cu strazi sinuoase in serpentine – punctate astazi de magazine sic – ne dezvaluie un trecut al cetatii lagunare Ravenna, cu o viziune sugestiva a orasului inconjurat si traversat de lente cursuri de apa, inchise la sfarsitul secolului XV, de unde s-au obtinut noi spatii consacrate orasului cum este cel  unde este acum admirabila Piazza Maggiore = Piazza del Popolo.

In secolul I, pe locul unei asezari mai vechi de pe vremea imparatului roman Cezar August, este construit portul Classis, in jurul caruia se dezvolta orasul roman. Zona de coasta a Marii Adriatice s-a deplasat treptat spre est, din cauza depunerilor de aluviuni si nisip adus de apele fluviului. Odata cu divizarea Imperiului Roman in anul 395, imparat al Imperiului Roman de Apus, cu capitala la Milano, devine Honorius. In anul 402, dupa asedierea orasului Milano de catre vizigotii lui Alaric, Honorius isi stramuta capitala imperiului la Ravenna, el si sora lui Galla Placidia, alegandu-si orasul drept resedinta permanenta si radicand aici primele cladiri crestine.

In anii 450-470, lupta pentru putere in Imperiul Roman de Apus face sa se succeada rapid un numar de noua imparati in interval de 20 de ani. Ultimul dintre ei – Romulus Augustulus, este

detronat de catre Odoacru in 476, Imperiul Roman de Apus incetand sa mai existe, Odoacru conducand teritoriul italian de la Ravenna. Dar, in 493, Odoacru este ucis de catre conducatorul ostrogotilor – Theodoric, care se proclama imparat la apus, recunoscut si de catre Imparatul Roman de Rasarit – Anasthasios. Theodoric cel Mare mentine capitala regatului sau la Ravenna, iar acesta este condus dupa moartea imparatului (in 526) de catre fiica lui – Amalasunta. In anul 540, Justinian cel Mare asediaza si el Ravenna iar imparatul ostrogot Vitiges capituleaza. Dupa moartea lui Justinian, Ravenna ramane bizantina pana in secolul VIII – fiind capitala Exarhatului.

De-a lungul anilor, Exarhii – care detineau toata puterea civila si militara, au creeat o veritabila curte dupa modelul curtii imperiale de la Constantinopol. Bizantinii au facut sa infloreasca in oras modul de viata stralucitor al orientalilor si au placat edificiile cu marmura de la Proconese si cu mozaicuri executate de mesterii iscuti ai Bizantului.

Mai tarziu, traficul naval pe canalul Candiano si comertul s-au diminuat in Ravenna si, in consecinta, orasul, prost guvernat, totusi, timp de aproximativ doua secole de Exarhi, apoi, pentru putin timp, din 751, de catre longobarzi si apoi, de catre franci, a saracit tot mai mult. Pretentia cardinalilor de a face biserica ravenneza independenta fata de Papa de la Roma, nu au reusit sa redea Ravennei splendoarea si puterea de altadata. Mai tarziu, organizarea comunala a orasului se contureaza sigur, aici ia nastere un Studio letterario si  Una scuola di Ars notaria. Dar puterea politica trecea periodic, de la familiile ghibeline la familiile guelfe, pana cand, in secolele XIII-XIV se impune La Signoria Da Polenta, familie din care se remarca Guido Novello care i-a oferit ospitalitatea generoasa a Ravennei poetului Dante Alighieri, exilat aici in 1309, de la Florenta, (a murit in noaptea de 13/14 septembrie 1321).

Incepand cu secolul XV, Ravenna a fost plasata sub jurisdictia Republicii Venetiene, in perioada 1441-1509, apoi, printr-un tratat, Ravenna a trecut sub autoritatea bisericii catolice. Trei ani mai tarziu, orasul, aparat de armatele constituite ale Lega Santa, a fost asediat de regele francez Ludovic XII, care chiar a cucerit si trecut prin foc si sabie Ravenna in 12 aprilie 1512.

De atunci, Ravenna a traversat o lunga perioada de obscuritate economica si culturala, fiind restituita jurisdictiei Bisericii Catolice in 1815, fiind sediul unei Legazione pana in anul 1859. In anul urmator, Ravenna è incorporate la regatul Italia.

Bisericile paleocrestine si bizantine, baptisteriile, bisericile romane, clopotnitele cilindrice din secolele X si XI, frescele de Pietro da Rimini din biserica Santa Clara, criptele, locurile ultimului refugiu a marelui poet Dante Alighieri, edificiile si manastirile renascentiste lasate de venetieni, elegantele palate din secolele XVII si XVIII, zonele arheologice nou decopertate ale vechiului port roman Augusta, fac astazi din Ravenna, un oras al artelor prin excelenta.

Un oras care, tuttavia (cu toate acestea) ramasese imobil in contemplatia trecutului dar care traieste acum un mare dinamism economic si cultural si care isi doreste sa fie Capitala Culturala Europeana in anul 2019.

Trenul de Bologna ajunge cu punctualitate in curata si moderna Ferrovia Stazione. Este deja 10,30 AM, deci : sa-mi iau picioarele la spinare si sa plec in cautarea faimoaselor mozaicuri.

Piata din fata garii se numeste Piazza Farini. Numele imi este atat de cunoscut, deoarece seful meu de grupa din Electronica se numeste Decebal Farini. Ca sa vezi unde intalnesc eu acest nume si trebuie sa constientizez ca Farini nu este un nume macedonean ci de provenienta italiana. Luigi Carlo Farini (1812-1866) a fost medic, istoric, politician si pentru o scurta perioada prim-ministru in Regatul Italia. Merg spre centru pe langa Giardini Speyer, unde este si Basilica di San Giovanni Evangelista (secolul V) pe care o sa o vizitez dupa-amiaza, la intoarcerea spre gara – daca va mai fi timp. Pe trotuar, agentii circuiti di autobus turistici ma imbie sa fac un tur al orasului in autobuzul deschis cu etaj. Eu insa imi continui drumul per pedes, pe Viale Farini, traversez Via di Roma si apoi pe Via Maresciallo d’Italia Armando Diaz si la dreapta, pe Via degli Ariani. Langa Chiesa dello Spirito Santo se afla cladirea micuta a Battistero degli Ariani.

 Biletul de intrare la OPERA DI RELIGIONE DELLA DIOCESI DI RAVENNA costa 9,50 euro si imi da dreptul sa vizitez : Battistero Ariano, Basilica di San Apollinare Nuovo, Museo Arcivescovile, Battistero Neoniano, Basilica San Vitale, Mausoleo Galla Placidia. Daca pot, voi vizita toate aceste faimoase edificii.

Battistero degli Ariani, care este construit la 2,25 metri in adancimea solului si vreo 10 metri deasupra solului, a fost construit de imparatul Theodoric cel Mare, in apropierea Catedralei Arienilor, probabil in ultimii ani ai secolului V. La fel ca si baptisteriul (cladirea unde se fac botezurile) catolic, acest edificiu are forma octogonala si prezinta 4 mici abside alternative pe cele 8 fete ale cladirii. La jumatatea secolului VI, imparatul bizantin Justinian a desfiintat cultul arian si a redat catolicilor toate cladirile de cult ariene.

Ei, o sa scriu pe scurt despre arianism - doctrina religioasa sustinuta de episcopul Arius din Alexandria – Egipt (256-336). Acesta propovaduia ideea ca Iisus – Fiul lui Dumnezeu, a fost o fiinta creata, facuta din nimic si ca Iisus a fost prima productie a lui Dumnezeu. Numai Fiul a fost creat in mod direct si nascut din Dumnezeu Tatal si, in plus, a existat un timp in care Christos nu avea existenta, a venit de la Dumnezeu, deci, a fost o fiinta finita. Episcopul Arius a insistat ca divinitatea lui Dumnezeu Tatal a fost mai mare decat a fiului Iisus si ca Fiul era in Dumnezeu Tatal dar nu co-egal sau co-etern cu Dumnezeu. Iconografia baptisteriului arian de la Ravenna ne arata ca Christos nu este un simplu om : la botezul lui in apa Iordanului, un inger se afla langa El. Pe tronul care se vede in ceruri este reprezentata Sfanta Cruce, dar Tatal nu este nicaieri. Cu alte cuvinte, Christos nu este de aceeasi natura cu Tatal, Iisus are un loc privilegiat, dar nu ca Dumnezeu-Tatal. In acelasi sens, al negarii intruparii Fiului lui Dumnezeu, arienii nu vedeau natura trupului, astfel incat cultul sfintilor constituia un alt aspect care diferentia arianismul barbar de crestinism. Gotii arieni aveau propriul calendar liturgic si pastrau formulele traditionale ale clerului : episcopi si preoti.

Credinta ariana a fost “desfiintata” dogmatic si interzisa la sinodul de la Niceea, din anul 325, convocat de imparatul Constatin cel Mare, la care au participat 1800 de episcopi si unde a fost aprobat si textul Crezului, care spune : “Cred intru unul Domn Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, unul nascut, care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut. Cel de o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire, S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om “.

Am intrat in Battistero degli Ariani – constructie severa octogonala din caramida, in interiorul careia este faimoasa bolta mozaicata, redata in toate ghidurile turistice. Pe tavanul cupolei este reprezentata scena botezului lui Iisus - avand la stanga sa pe Sfantul Ioan Botezatorul, care indeplineste ritualul botezului, punand mana lui dreapta pe capul Fiului lui Dumnezeu care este bagat /cufundat  pana la mijloc in apa Iordanului, personificat printr-un batran personaj auster, asezat in partea dreapta a lui Iisus, aproape de un bacino dove uscire acqua dal fiume Giordano. Pe banda care inconjoara medalionul reprezentand scena Battesimo di Gesù sunt mozaicati 10 Apostoli, condusi de Sfantul Apostol Petru (cu cheile in mana) si Sfantul Apostol Pavel (cu un pergament in mana) care se indreapta, cu totii, spre un tron, surmontat de o cruce, care zugraveste suveranitatea lui Iisus Christos. Toti cei 10 apostoli, separati unul de celalalt prin cate un palmier avand de o parte si alta cate un ciorchine de struguri, purtand fiecare in maini cate o coroana incrustata cu pietre pretioase, sunt reprezentati pe un fond abstract auriu. Admir culorile vii si cele aurite ale plafonului Baptisteriului Arienilor si aproape nu-mi vine sa cred ca aceasta minunatie a fost creata de mesterii mozaicari barbari acum 1500 de ani.

La iesire citesc si panoul amplasat pe peretele de caramida : “Ministero per i Beni e le Attivita Culturali – Sopraintendenza per i Beni ambientali architettonici – Battistero degli Ariani”.

Sunt bulversata… Atata frumusete intr-un loc atat de banal si stramt.

Ma reintorc pe Via Armando Diaz, trec pe langa Piazza Einaudi, apoi merg pe o straduta pietonala cu aspect medieval si iata-m-as in Piazza del Popolo. Aceasta mare piata patrata, bine delimitata, constituie adevarata inima a Ravennei, nu numai prin amplasamentul ei, dar si datorita faptului ca aici se afla Municipio e la Prefettura orasului. Partea cea mai veche si cea mai pitoreasca a pietei se afla spre sud-vest, unde Primaria face unghi cu Palazzetto Veneziano (cu colonne e capitelli din secolul VI), in fata carora au fost ridicate – la 1483 – doua coloane inalte, deasupra carora venetienii au pus statuia Sant’Apolinario (primul episcop al Ravennei) si respectiv, il Leone di San Marco, care in anul 1509 a fost inlocuit cu statuia lui San Vitale.

Cladirea Primariei orasului Ravenna a fost ridicata in secolul XV si reconstruita aproape in intregime in 1681. In secolul XIX s-u facut niste restaurari privitoare la ornamentele ferestrelor si la crenelurile acoperisului. Edificiul are porticuri cu arcade largi dar joase la parter, iar la etajul unu, deasupra fiecarei ferestre se afla cate o lucarna rotunda.

Palazzetto Veneziano a fost construit in a doua jumatate a secolului XV (si restaurant in anul 1921), are si el porticuri la parter, deasupra carora etajul este prevazut cu ferestre bilobate impodobite cu cate doua coloane albe de marmura si un balcon venetian. Porticurile de la parter sunt despartite de coloane de granit, care se termina cu capiteluri ornate cu frunze de acanta, pe care sunt sculptate monogramele imparatului Theodoric cel Mare, aduse de venetieni de la biserica Sfantul Andrei al Gotilor, demolata de venetieni, in timpul cat ei au fost i padroni della città Ravenna.

Din aceasta piata nimeresc in Piazza XX Settembre, aflata in prelungirea Piazza Del Popolo, apoi pe Via Matteoti, Piazza A.Costa (unde se afla Urban Center San Domenico si Mercato Coperto), Via C. Cavour, Via G. Argentario si ajung pe Via Santo Vitale – obiectivul meu !

Istoricul Andrea Agnello, care a trait la Ravenna in prima jumatate a secolului IX, vorbind despre Chiesa San Vitale, afirma ca nici o alta biserica construita in Italia pana in secolul IX, nu putea fi comparata cu San Vitale in ceea ce priveste exaltanta splendoare a elementelor decorative.

Sfantul Vitalie se tragea dintr-o familie nobila de crestini din Milano. A facut parte din armata imperiala, imprietenindu-se cu consulul Paulinus, cu ajutorul caruia a putut sa fie alaturi de crestinii persecutati pentru credinta lor in Milano. Calatorind impreuna cu Paulinus la Ravenna, el si-a asumat credinta in Iisus Christos si a fost intemnitat, torturat si sfasiat cu carlige de fier. Dupa legenda, pe locul martiriului s-a ridicat catedrala care ii poarta numele.

Constructia bisericii Sfantul Vitalie a inceput in anul 526 cand Ravenna era inca sub dominatia gotilor, de catre episcopul Eclesius, gratie celor 26.000 de monede de aur donate de bancherul Giuliano Argentario, despre care se credea ca era trimis de catre imparatul Justinian cu misiunea secreta de a pregati cucerirea Ravennei de catre bizantini. Constructia, terminata in primavara anului 548 (deci dupa mai bine de 20 de ani), este din caramizi lungi si plate numite giulianei, din cauza ca proveneau din fabricile lui Giuliano Argentario. Exteriorul este constituit din doua edificii concentrice octogonale :

         In centru este cladirea octogonala cu peretii drepti, in mijlocul fiecarui perete gasindu-se cate o fereastra boltita acoperita de o semicupola;

         De jur imprejurul acestui corp central, se gaseste o constructie octogonala care are pe fiecare fateta cate doua randuri de ferestre separate printr-o cornisa in forma de dente di sega (dinti de fierastrau), care sugereaza ca interiorul bisericii are doua etaje.

 

Imaginea rece si monotona a exteriorului bisericii nu lasa nici macar sa se ghiceasca frumusetea si splendoarea interiorului – un fapt care m-a surprins extrem de mult !

Biserica San Vitale, care, cum am scris mai sus, a fost ridicata exact pe locul martiriului Sfantului Vitalie, are un plan octagonal si imbina elemente ale arhitecturii romane (domul, forma usilor, turnurile) cu elemente bizantine (absida poligonala, caramizile inguste, capitelurile coloanelor). Ea este biserica din apusul Europei, renumita pentru bogatia ei de mozaicuri bizantine, bine conservate, o biserica de rit rasaritean mare, singura care a supravietuit aproape intacta pana astazi, desi in ea nu se mai desfasoara nici un ritual religios. Clopotnita are patru clopote, clopotul cu sunetul cel mai subtire, fiind amplasat in secolul XVI.

In interiorul, de o sugestiva frumusete, privesc in zona mediana cei 8 pilastri enormi, cu capiteluri fanteziste, formate din frunze, flori, caluti si pasari, uniti intre ei prin logii deschise care sunt divizate in doua etaje peste care se afla arcade triple care separa corpul central al bisericii de un ambulacro anulare (deambulatoriu inelar), mult mai sobru. Se creeaza astfel un efect pictural delicat, scos si mai mult in relief de concavitatea logiilor, care, fiind deschise, ne arata evidenta tendinta a spatiului de a straluci, imprastiind lumina in interiorul bisericii.

Din centrul aflat sub cupola, privirea-mi este atrasa spre arcul triumfal dincolo de care se zaresc absida si altarul - elementele cele mai pretuite ale Bisericii San Vitale. Acesta este locul in care Christos si cei patru evanghelisti - Matei, Marcu, Luca si Ioan, precum si alte figuri de sfinti se ivesc in toata maretia lor, pe pereti.

Sunt deci, doua deambulatorii suprapuse : cel de sus – matrimoneum – era rezervat femeilor casatorite. La volta del Presbiterio, cu o curbura foarte eleganta, prezinta pe suo vertice o coroana, in care, pe fondul unui cer plin de stele, se detaseaza l'Agnello mistico – Christos jertfit in chip de miel. Spre aceasta coroana care il inconjoara pe  l'Agnello mistico, converg 4 luxuriante aranjamente de frunze & fructe care se impletesc cu aripile celor patru ingeri printre care ciripesc pasarele – toate realizate impecabil in mozaic de artistii anonimi ai secolului VI. Deasupra arcadei, pe ambele parti, sunt doi ingeri care tin un disc si alaturi de ei sunt imaginile oraselor Ierusalim si Beethleem. Orasele simbolizeaza rasa umana – Ierusalimul reprezentand pe evrei iar Beethleemul reprezentand celelalte semintii.

In planul imediat urmator, spre exteriorul coroanei, sunt reprezentati cei 4 Evanghelisti, investmantati in alb, avand deasupra lor animalul care ii simbolizeaza : Sfantul Marcu cu leul, Sfantul Luca cu boul, Sfantul Ioan cu vulturul, Sfantul Matei cu ingerul. Si mai jos, in marea luneta de pe parete sinistra (peretele stang – de sud) sunt mozaicate doua episoade din viata lui Abraham (Avraam) : cei trei ingeri anuntand-o pe Sarah (foarte avansata in varsta) ca va naste pe Isaac si sacrificarea lui Isaac de catre tatal sau – Abraham cu sabia acestuia, oprita de mana lui Dumnezeu, aparuta dintre nori. In luneta de pe peretele drept (de nord), sunt reprezentate episoadele biblice – mielul adus la sacrificare de catre Abel si regele-preot Melchisedech, care, imbracat in vestminte pontificale, tine o paine in mainile lui ridicate spre cer.

Si mai sus, langa prima luneta, este mozaicat Moise primind Tabelle con i 12 comandamenti (tablele cu cele 12 porunci) pe Muntele Sinai, iar langa a doua luneta, este Moise dezlegandu-si sandalele in fata tufei arzand ale carei flacari nu il ard. Mai sunt reprezentati Ieremia si Isaia, sugerand cele 12 triburi ale lui Israel. Fiecare luneta este incununata de cate o pereche de ingeri care au intre ei un medalion in care este pictata o cruce.

Aceste mozaicuri ale Prezbiteriului se disting prin forta narativa, printr-un sens bine marcat al naturalismului si al vietii, caci personajele mozaicate sunt inconjurate de peisaje din natura, vibrand de o existenta autentica.

Mozaicurile care sunt realizate in absida sunt diferite de cele din presbiteriu, personajele sunt reprezentate in pozitii rigide, imobile, din fata si proiectate pe un fond auriu continuu, pentru a creea impresia de o autentica transcendenta. Absida este flancata de doua capele – proscomidiar si diaconicon – tipic pentru arhitectura religioasa bizantina.

Sus, pe bolta absidei, Il Redentore (Christos in chip de Judecator), giovane e imberbe (tanar si imberb), imbracat in purpura, este asezat pe un glob de azur - simbol al Creatiei si este incadrat de doi arhangheli. Venind din stanga, martirul San Vitale (caruia ii este dedicata biserica) se apropie de Christos pentru a primi din mainile lui la Corona di Gloria (coroana de martir al credintei). In partea dreapta a lui Iisus este reprezentat Eclesius - primul episcop al Ravennei,

oferindu-i lui Iisus macheta bisericii San Vitale. Acestei scene profund religioase, de Teofanie, i se contrapun, in planul de jos, cele doua faimoase panouri mozaicate, realizate in anul 547 :

         Imparatul Justinian, urmat de demnitari civili si de soldati de garda si precedat de preoti, printre care se remarca episcopul Maximianus, face o ofranda imperiala de obiecte de cult bisericii San Vitale, printre care si vasul pentru anafura. Haloul din jurul capului sau, ii da acelasi aspect ca si lui Christos in cupola absidei. Aceasta vrea sa ne sugereze ca Justinian este lider si al vietii laice dar si al vietii religioase. Fondul de aur al mozaicului arata ca imparatul Justinian si anturajul sau sunt reprezentati in interiorul bisericii;

         Imparateasa Theodora (fiica unui ursar de la circ, era dansatoare si actrita de moravuri usoare cand a cunoscut-o imparatul) precedata de doi ministri si urmata de un grup de doamne de onoare de la curte, purtand un vestmant aristrocratic, somptuos, din matase, ornat cu bijuterii stralucitoare si cu o mantie  purpurie care are pe poale o broderie cu fir de aur reprezentandu-i pe Magii aducand ofrande lui bambino Gesu, este reprezentata oferind bisericii San Vitale  potirul de aur pentru impartasanie.

 

Este mai ales, in aceste ultime doua fresce descrise de mine, aflate in partea inferioara a absidei, de admirat, apoteoza stralucitoare a culorilor folosite pe mozaicuri. Si privindu-le, imi este usor sa imi evoc splendoarea anticei curti imperiale a Bizantului din secolele VI si VII.

Extraordinar ! Atata frumusete si splendoare acumulate intr-un edificiu care este destul de banal pe exterior…

Am iesit in curtea bisericii, “pavata” cu un gazon foarte bine ingrijit. Bulversata de atata perfectiune ma indrept spre mausoleul Gallei Placidia.

Aelia Galla Placidia (392–450) a fost fiica, din a doua casatorie, a imparatului roman Theodosius I, sora viitorilor imparati - Arcadius si Honorius. Galla este capturata de vizigoti la Roma in anul 410 si obligata sa se casatoreasca cu regele vizigot Ataulf in anul 414. Dupa moartea lui Ataulf (in Spania), se intoarce la Roma (in 416) si se casatoreste, in 417, cu generalul roman Constantius, care va fi proclamat co-imparat (impreuna cu fratele Gallei Placidia - Honorius) in anul 421. Refugiata, dupa moartea fratelui ei Honorius, la Constantinopole, revine doi ani mai tarziu la Ravenna (cu ajutorul imparatului din Imperiul Roman de Rasarit – Theodosius II) si ocupa, ca regenta, tronul Imperiului Roman de Apus (425-437), pentru fiul ei minor – Valentinian III (nascut in 419), exercitand pana la moartea ei din 450, un rol important in viata politica si religioasa a statului. O adevarata doamna a timpurilor ei, Galla Placidia dovedeste o mare pietate si o fermitate extraordinara in exercitarea atributiilor ei, reusind sa construiasca in Ravenna mai multe edificii culturale printre care si biserica cruciforma Santa Croce. In extremitatea pronaosului acestei biserici, Galla a pus arhitectii sa construiasca inca doua oratorii - doua mici constructii in forma de cruce, din care a ramas in picioare pana astazi doar oratoriul din dreapta, cunoscut sub numele de Mausoleo di Galla Placidia, desi nici o parere istorica autorizata nu intareste ideea unora ca Galla Placidia – moarta la 27 noiembrie 450

la Roma, ar fi fost adusa sa fie inmormantata in mausoleul ei de la Ravenna si nu in mausoleul tatalui ei - imparatul Theodosie cel Mare (ultimul imparat roman care a condus intregul Imperiu Roman intre 379-395, inainte de divizarea acestuia in cele 2 imperii – de rasarit si de apus) din Rotonda Sfintei Petronilla din basilica San Pietro din Roma, unde, numai cu cateva luni inaintea mortii ei, Galla adusese si ramasitele pamantesti ale nepotului ei Flavius Theodosie II – imparatul din Imperiul Roman de la Rasarit…

Mozaicurile din Mausoleo di Galla Placidia ma impresioneaza la fel de mult ca si celelalte admirate astazi, mai ales cand ma gandesc ca au fost create in secolul V. Pe cat de simpla este cladirea in exterior, pe atat de extraordinar de rafinata si de somptuoasa este aceasta in interior.

Zidita din caramizi rosiatice decolorate de vreme, in forma de cruce greaca si avand dimensiunile de 12,75 metri x 12,25 metri, peretii mausoleului poarta cateva arcade oarbe. In locul unde se intersecteaza bratele crucii, se afla un mic turn patrat care adaposteste, pe interior, o cupola. Datorita greutatii cladirii si a fragilitatii solului care are panzele freatice aproape de suprafata, cladirea s-a scufundat cu 1,5 metri, de-a lungul anilor. Intrarea in mausoleu se face pe o usa micuta, zidita in peretele nordic. Fatada nordica a cladirii a fost odiniora placata in intregime in marmura, din aceasta ramanand pana astazi numai o mica placa, deasupra usii de intrare.

Interiorul este luminat de 14 ferestre micute, facute in anul 1902, acoperite cu placi foarte subtiri de alabastru, care difuzand o lumina calda aurie, pune mai bine in evidenta culorile mozaicurilor. Partea inferioara a peretilor cuprindea un soclu inalt de marmura galbena, care a fost complet restaurat in perioada 1898-1902. Mozaicurile de aici au fost create de mesterii anonimi (adusi se pare de la Constantinopol) probabil in jurul anului 430.

Bolta mausoleului infatiseaza un cer instelat. Gama cromatica este constituita dintr-un fond albastru indigo intens, pe care se detaseaza armonios tonuri de gri-deschis, auriu si bleu, insufletite de pete de culoare rosie, verde si galbena pe care sunt mozaicate cele 570 de stele, asezate in cercuri concentrice, in mijlocul lor fiind asezata o cruce latina aurie, simbol al Invierii, deasupra carora  sunt simbolurile celor patru Evanghelisti : boul – Sfantul Luca, leul – Sfantul Marcu, ingerul – Sfantul Matei, vulturul – Sfantul Ioan. Arcadele niselor laterale pastreaza si ele motive aurii pe un fundal inchis la culoare, motive vegetale si animaliere. Crucea de pe bolta este indreptata spre rasarit, in pofida pozitiei cladirii.

In cele patru lunete care sustin cupola centrala apar opt figure albe de apostoli pregatindu-se sa il aclame pe Mantuitor. Printre ei, ii recunoastem (dupa simbolurile iconografice) pe Sfantul Petru – cu o cheie in mana stanga si pe Sfantul Pavel.

Se crede ca cel mai important mozaic pastrat aici este cel in care Christos = blandul pastor paste oile Sale, asezat pe peretele nordic, deasupra usii de intrare. Imaginea este una comuna pentru catacombele romane ale primelor secole crestine, insa aici mozaicul este cu mult mai amplu. Spre deosebire de "pastorul" din catacombe, aici Christos in chip de pastor, este imbracat in haine somptuoase, iar in mana tine o cruce inalta. De o parte si de alta se afla cate trei oi, iar pastoral Iisus o mangaie pe una dintre ele.

Un alt mozaic impresionant este cel de pe peretele sudic, acesta infatisand un barbat purtand o cruce pe umar si avand in mana un text scris in ebraica (al Psalmilor). Acesta se grabeste spre un gratar pus peste flacarile unui foc puternic. Se crede ca barbatul este San Lorenzo, diacon roman martirizat si ucis pe un gratar incins. Evangheliile ar simboliza astfel credinta pentru care a fost omorat Sfantul Laurentiu. In partea stanga a frescei este reprezentat un dulap in care sunt asezate cele patru sfinte evanghelii, purtant fiecare numele autorului ei. Aceasta este la serie dei canonici Vangeli.

Mozaicurile de pe tavanul central infatiseaza perechi de apostoli, privind spre cer, insotiti de o parte si de alta de porumbei care beau apa din vase somptuos ornamentate. Asemanarea dintre capul Sfantului Pavel si acela al unui batran sezand, de pe pardoseala marelui palat al lui Justinian de la Constantinopol, este atat de mare incat se crede ca artistii au folosit caietele de modele de la construirea palatului din rasaritul european. Si idealismul vag al majoritatii apostolilor din mausoleu, ne aminteste mai mult de portretele din Orientul crestin grec decat de cele din Occidentul crestin latin. Mesterii mozaicari veniti de la Constantinopol au format probabil ucenici la fata locului.

In interiorul mausoleului Gallei Placidia se afla trei sarcofage din marmura, lucrate in stilul artei ravenneze. Sarcofagul care se afla sub mozaicul Sfantului Laurentiu si care are dimensiuni impresionante este in mod traditional cel in care se “odihneste vesnic” Galla. Celelalte doua sarcofage se pare ca adapostesc ramasitele pamantesti ale lui Constantius III (al doilea sot al Gallei) si ale lui Valentinian III (fiul Gallei).

In general interiorul mausoleului este total “acoperit” de mozaicuri care ne dau impresia unui confortabil covor persan oriental, de culoare albastru indigo pe care se detaseaza corole de flori albe si rosii si cu mici globuri aurii.

Parasesc si mausoleul Gallei Placidia si privesc la multimea de turisti care si ei vor sa intre in interiorul mausoleului.

Din pacate nu am timpul necesar ca sa vizitez si Museo Nazionale, aflat in vecinatatea complexului monahal San Vitale, unde sunt adevarate comori de arta din mai multe epoci istorice.

Este ora 4,00 PM si eu trebuie sa ma intorc spre centrul Ravenei ca sa ajung la monumentul dedicat memoriei lui Dante. Trec pe strazile deja cunoscute, ajung iar in Piazza del Popolo, apoi trec prin Piaza Garibaldi, pe langa Teatro Alighieri  si sunt chiar pe Via Dante Alighieri, la extremitatea careia este Dantis Poetae Sepulcrum - mormantul l'illustre poeta. Durante degli Alighieri - 1265-1321, a fost un poet si filozof italian, nascut dintr-o familie nobiliara la Florenta, om politic, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii” - capodopera a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limba italiana, Sommo Poeta (poet in cel mai inalt grad). „Dante era de statura mijlocie, cu un umblet grav si linistit. Avea o fata lunga, nasul acvilin, ochii mari, pielea bruna, parul negru si des, totdeauna cu o cautatura melancolica si ganditoare” a scris despre el  Giovanni Boccaccio in Trattatello in laude di Dante.

In 1292, Dante incepe sa scrie „La Vita Nuova”. In acelasi timp, se angajeaza in viata politica turbulenta din acel timp, imaginand in persoana imparatului Sfantului Imperiu Roman mitul unei posibile unitati politice. Totusi, in 1293, in urma unui decret prin care nobilii erau exclusi de la orice activitate politica, Dante este constrans sa se dedice numai creatiei literare. Doi ani mai tarziu, acest decret este abolit, cu conditia ca persoana interesata sa faca parte dintr-o corporatie artizanala. Dante se inscrie in corporatia medicilor si farmacistilor si in cea a bibliotecarilor, cu mentiunea de „poet”. Se afiliaza fractiunii Guelfilor albi, care se opuneau influentei papei Bonifaciu VIII Caetani. In 1295, este trimis in San Gimignano cu o misiune diplomatica iar in 1300 este ales ca magistrat, unul din cei sase Priori - supraveghetori ai puterii executive care alcatuia Signoria. La indemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” si „negrii” - din randul Guelfilor, au fost exilati pentru a se mentine linistea in oras. In timp ce Dante se gasea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fractiunea „negrilor” preia puterea politica in Florenta, lui Dante i se interzice prezenta in oras si este condamnat la o amenda drastica. Neavand suma necesara, este condamnat la moarte daca se va intoarce vreodată in Florenta. Convins ca a fost inselat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII intr-unul din cercurile Infernului din Divina Comedie. Cu anul 1304, incepe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai intoarce niciodata la Florenta. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, apoi la Paris (1307-1309), iar mai tarziu la Ravenna. In 1316, conducerea orasului Florenta il invita sa se intoarca din exil, dar conditiile umilitoare erau aceleasi ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitatia, spunand ca nu se va întoarce la Florenta decat daca i se va restabili in intregime onoarea (senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai). In 1319, Dante este invitat la Ravenna de catre Guido Novello da Polenta, conducatorul orasului. Doi ani mai tarziu, Dante este trimis ca ambasador la Venetia. In timpul calatoriei de intoacere, sufera un atac de malarie si moare in noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se gaseste si astazi mormantul sau, desi florentinii i-au construit un monument special in bisericaSanta Croce.

Monumentul din Ravenna, mic si modest, este proiectat intr-un sobru stil neo-clasic si a fost construit in 1780 de arhitectul Camillo Morigia la comanda cardinalului Aloisius Valentius Gonzague, ale carui insemne heraldice sunt daltuite pe poarta de intrare.

Interiorul este complet placat cu marmura si in partea opusa usii de intrare se afla mormantul lui Dante.

Sopra (deasupra) urnei pe care, in 1965, papa Paul VI, cu ocazia implinirii a 700 de ani de la nasterea lui Dante, a incrustat o cruce de aur, se detaseaza un basorelief sculptat in 1483 de Piero Lombardi, care il reprezinta pe Dante, din profil, privind ganditor o carte deschisa, asezata pe leggio (pupitru). La baza mormantului, in anul 1921, s-a depus o ghirlanda din bronz argintat, cu deviza Virtuti et Honori, oferita de armata italiana victorioasa in razboiul din 1915-1918.

Din tavan atarna o lampa votiva, a carei flacara este alimentata cu ulei de masline din Toscana, donat in fiecare an de orasul Florenta, cu ocazia celebrarii mortii lui Dante si in semn de recunostinta pentru poetul florentin, ale carui merite nu au stiut sa i le pretuiasca conducatorii florentini ai epocii.

Ies agale din micutul mausoleu si privesc prin grilajul de fier forjat care strajuieste gradina vechii manastiri franciscane din imprejurimi. Este ora 5,00 pm si trebuie sa fac calea intoarsa spre gara ravenneza.

In drum ma mai opresc putin, in parcul care margineste pe o parte Viale Farini, la Basilica di San Giovanni Evangelista, cea mai veche biserica din Ravenna, ctitorita de augusta imparateasa Galla Placidia in anul 425. Biserica are o clopotnita de 42 de metri inaltime, are un portal de intrare din marmura in stil gotic, facand un efect special pe zidurile de caramida rosie si dimensiunile : 72 de metri lungime si 22 metri latime. Interiorul bisericii este inundat de lumina dupa-amiezii, care patrunde prin numeroasele ferestre, punand in evident peretii bisericii pe care se afla fragmente de mozaicuri provenind din diverse locuri ale bisericii si din dalaj si de pe pereti. Pe peretele din stanga sunt niste mozaicuri din 1213 care ilustreaza episoade din a IV-a Cruciada. Capela care se afla in mijlocul bisericii este ornata cu fresce din secolul XIV atribuite lui Giovanni Baronzio si reprezentand pe cei patru evanghelisti, pe Sfantii Damian si Cosma, pe Sfantul Ambrozie, pe Sfantul Augustin si pe Sfantul Grigore.

Din cauza presiunii timpului (doar 8 ore in Ravenna, dupa un drum dus/intors de 6 ore (, nu am reusit sa vad :

         Mausoleo di Teodorico;

         Chiesa Sant’Apollinare Nuovo;

         Baptiseriul Catedralei numit si Battistero Neoniano;

         Basilica di Sant’Apollinare in Classe;

         Museo d’Arte della Citta.

 

Dar, sunt fericita cu ceea ce am reusit sa vizitez…

Parasesc orasul cu alura provinciala, care a conservat atat de perfect, in interiorul unei arhitecturi sobre, superbele tezaure de arta  acumulate in epoca in care Ravenna a fost capitala imperiului roman occidental, apoi sediul unui exarhat bizantin.

La intoarcere, la ora 18,33, am plecat din gara cu doua treni ordinarie, din categoria interreggio, pe itinerariul Ravenna – Bologna – Verona - Brenerro, ajungand la Verona la ora 21,38 – costul biletului fiind acum de doar 14,45 euro. 

18 IULIE  2013 – GIOVEDI LA MESTRE si PADOVA

 

LA MULTI ANI, draga Chris ! Astazi, fiul meu Christian Mihai implineste 37 de ani ! Ce repede trec anii…

M-am sculat de dimineata, mi-am facut niste sandvisuri la restaurantul hotelului Siena si am plecat, iavas – iavas, spre gara Porta Nuova, de unde voi lua trenul spre Mestre. Biletul de tren de la Verona Porta Nuova la Mestre (langa Venezia) costa 7,50 EURO, pentru distanta de 115 kilometri, care se parcurge cam intr-o ora. Trenul este destul de aglomerat – normal – avand in vedere ca este luna iulie – plin sezon turistic.

Mestre este un orasel din regiunea Veneto – nordul Italiei si acum este unul dintre cele sase cartiere ale Venetiei (Mestre Carpenedo, Marghera, Favaro Veneto, Chirignano, Zelarino, Tessera), avand aproape  90.000 de locuitori. Fiind asezat pe continent, Mestre este legat de insulele pe care se gaseste Venetia printr-un lung pod rutier si feroviar peste laguna venetiana, numit Ponte della Liberta. Mestre a primit titlul de oras in anul 1923 pentru o scurta perioada – 1926, cand a fost anexat si a devenit un cartier al Venetiei.

Conform legendelor, Mestre a fost fondat de Mesthles, un soldat grec care a participat la luptele de la Troia. In epoca romana aici a existat o asezare, distrusa de Attila in anul 450 si reconstruita in secolul X. In 1152, o bula papala a papei Eugenio III, recunoaste cardinalului de Treviso titlul de senior de Mestre, invocand existenta aici a bisericii Sfantul Laurentiu, un castel si un port. Familia Scaligero din Verona a cucerit Mestre si Treviso in 1323 si le-a dominat pana in 1337, cand au trecut sub dominatia venetienilor – pana in anul 1797. Apoi, Mestre, urmand exemplul francez s-a proclamat ca oras liber. Obiective turistice de vizitat in Mestre : Torre Dell’Orologio (1108), Palazzo di Podestato, Palazzo da Re, Duomo di San Lorenzo (secolul XVII), dar, din pacate, nu am reusit sa vizitez absolut nimic, pentru ca mi-au mai ramas doar 2 zile (in afara de aceasta) pentru a vizita Venetia (

Hotelul in care voi dormi 3 nopti se numeste Western Hotel Bologna, se afla chiar vis-à-vis de gara feroviara, pe Via Piave, no. 214 si este de 4 stele – costul cazarii pentru o persoana, cu mic dejun inclus (pe 3 zile) este de 163,20 EURO. Hotelul este intr-adevar modern si foarte elegant, camera este superba cu toate dotarile necesare pentru cele 4 stele ale sale. Mi-am desfacut cat de cat bagajele, am consultat hartile, mi-am pregatit rucsacelul si m-am reintors in gara pentru a pleca la Padova cu un tren interregio care parcurge distanta de aproximativ 40 de kilometri cam intr-o ora, costul biletului de tren, dus-intors, fiind de doar 5,70 EURO.

Doream sa vizitez Padova in primul rand pentru a merge sa ma reculeg si sa ma rog la mormantul Sfantului Antonio de Padova - calugarul franciscan, care a facut atatea minuni pe parcursul vietii lui, dotat cu o admirabila elocinta, nascut la Lisabona in anul 1195 si care a murit la Padova in anul 1231. A fost canonizat de papa Grigore IX la 30 mai 1232 si de la aceasta data, calugarii franciscani au hotarat sa construiasca o biserica demna de minunile sfantului, pentru ca toti cei care cred in puterea cuvantului predicat de Sfantul Anton, reprezentat in vestminte cafenii frasciscane, cu o floare alba de crin si cu pruncul Iisus in brate, sa i se poata adresa pentru linistea sufleteasca, pentru salvarea celor naufragiati, pentru eliberarea prizonierilor sau pentru indeplinirea rugamintilor adresate de noi – credinciosii – catre acest sfant. 

Tot in Padova se petrec si aventurile Catarinei si ale lui Petrucchio, din piesa de teatru a lui Shakespeare – La donna ostinata  (femeia indaratnica - imblanzirea scorpiei).

Orasul este pitoresc, inconjurat de vechile ziduri venetiene, cu o retea densa de porticuri medievale si cu multe poduri care traveseaza apele fiume Bacchiglione - un oras european, cu peste 200.000 de locuitori, care vrea sa urmeze, an de an, ritmul de dezvoltare al Italiei moderne. De ce place Padova turistilor ? Din cauza nenumaratelor contraste intre vechi si nou : de exemplu, o oaza de liniste oferita de mica Piazetta San Nicolo, protejata de biserica sa romana, la doi pasi de zgomotoasa autostrada care merge spre Milano, sau modernul Ponte Del Popolo in comparatie cu vechiul Pontecorvo, sau Università di Padova, infiintata in 1221 (a doua universitate europeana, infiintata dupa cea din Bologna) si care i-a avut ca profesori pe Galileo Galilei, Pico de la Mirandole si Copernic, vis-à-vis de intreprinderile moderne tehnico-industriale.

Padova pretinde ca este cel mai vechi oras nord-italian, fiind infiintat, conform legendei, de catre sfatuitorul regelui Priam al Troiei - Antenor – tatal lui Eneas, ale carui ramasite pamantesti  s-ar afla intr-un sarcofag descoperit aici in anul 1274. Cetate romana cu numele de Patavium (pe la 45 i.Ch.), a fost renumita datorita raselor de cai si vitejiei cetatenilor sai, care au fost bravi soldati in luptele purtate de armata romana pentru cucerirea de noi teritorii in Europa barbara (Cannae si Abano). Se pare ca Padova este locul de nastere al istoricului Titus Livius si al senatorului roman Clodius Thrasea Paetus care le spunea padovanilor ca “demnitatea umana trebuie aparata, chiar cu pretul vietii”.

Distrusa de lombarzi in secolul VII, cucerita apoi de francii lui Charlemagne, Padova a reusit sa devina una libero commune din secolul XI pana in secolul XIII, epoca in care au fost construite aici numeroase palate si biserici – Palazzo degli Anziani, Loggia del Consiglio, Chiesa degli Eremitani, Basilica Santo, Palazzo della Ragione. Padova a cunoscut apogeul vietii ei economice si culturale sub autoritatea stralucita a familiei Da Carraresi – incepand cu anul 1237. In 1405, Padova trece sub dominatia venetienilor si va ramane asa peste 300 de ani, pana la caderea Republicii Venetiene in anul 1797, cand aici se instaureaza puterea paternalist-opresiva a  Imperiului  Austro-Ungar. Acestia au incercat modernizarea orasului, construind, de exemplu, calea ferata intre Padova si Venetia, in anul 1845. In anul 1866, batalia de la Koniggratz, duce la infiintarea Regatului Italian din care va face parte si Padova.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Padova a fost bombardata de mai multe ori de catre aviatia aliata anglo-americana.  Zonele cele mai afectate au fost la statia de cale ferata si in cartierul de nord - Arcella. In timpul unuia dintre aceste bombardamente, frumoasa Chiesa degli Eremitani, care continea superbe fresce de Mantegna, a fost distrusa – acest eveniment nefericit este considerat de unii istorici de arta ca cea mai mare pierdere culturala din timpul razboiului din Italia.

Orasul a fost in cele din urma eliberat de partizanii italieni impreuna cu trupele armatei a VIII-a americane la 28 aprilie 1945. Un mic Cimitero di Guerra al trupelor anglo-americane se afla in partea de vest a orasului, ca un omagiu adus de padovani sacrificiului trupelor aliate.

Padova a fost un oras al artelor, chiar inainte de a fi o cetate romana. Din acea epoca au supravietuit portrete sculptate in marmura intr-o maniera foarte realista si architettura audace a podului roman din anul 40 i.Ch. – Ponte San Lorenzo - San Stefano.

Am ajuns cu trenul la Padova, am iesit din gara si ma aflu pe Corso del Popolo, traversez Ponte del Popolo si ma indrept, pe Corso Garibaldi, spre oaza de verdeata in care se afla Cappela degli Scrovegni – primul obiectiv pe agenda vizitei mele padovane. Il biglietto non e rimborsabile costa 6 euro.

Cappela di Enrico Scrovegni, este piccola, cu o arhitectura foarte simpla care se    armonizeaza admirabil, prin tonurile calde ale caramizilor, cu verdeata arborilor care o inconjoara.  Bisericuta este celebra in lumea intreaga pentru frescele ei pictate de Giotto aici, in perioada 1302-1306, cu titlul liturgic de Santa Maria della Carita si avand ca tema la Redenzione dell'Uomo (renasterea omului) datorita Fecioarei Maria si a fiului ei Iisus Christos. Pe cei doi pereti laterali (sud si nord) se succed 38 de fresce, dispuse pe 3 benzi paralele, care descriu scene din viata parintilor Sfintei Maria – Ioachim si Ana. Sub acestea, pe plinta, sunt inca 14 fresce care descriu figurile Vizi (viciilor) si Virtù (virtutilor). Bolta este pictata in albastru cu multe stele, iar camera este inchisa printr-o arcada in care se afla busturile Profetilor si scene din istoria poporului lui Israel. Pe cele 38 de fresce sunt pictate :

1.    Sfantul Ioachim este gonit din Templu;

2.    Sfantul Ioachim este gazduit de pastori;

3.    Ingerul o anunta pe Sfanta Ana ca va deveni mama;

4.    Ingerul il anunta si pe Sfantul Ioachim ca rugamintea lui a fost ascultata;

5.    Visul Sfantul Ioachim;

6.    Intalnirea dintre Sfantul Ioachim si Sfanta Ana la Poarta de Aur a Ierusalimului. Este de admirat diagonala interesanta pe care o formeaza femeile curiose e pettegole (curioase si barfitoare) care au insotit-o pe Sfanta Ana la Ierusalim;

7.    Nasterea Sfintei Fecioare Maria;

8.    Prezentarea Sfintei Fecioare Maria la Templu. Ma impresioneaza figura virginala a Mariei care depune ofrande in Templu, fiind inca un copil sustinut de mainile afectuoase ale mamei sale Ana care o va ocroti pana la nunta ei casta cu Sfantul Iosif;

9.    Oferirea ramurilor Sfantului Simeon;

10. Rugaciunea pentru inflorirea ramurilor;

11. Casatoria Sfintei Maria;

12. Cortegiul nuptial al Sfintei Maria;

13. Dumnezeu Tatal il trimite pe arhanghelul Gabriel la Sfanta Maria;

14. Bunavestirea este pictata pe frescele aflate de o parte si de alta a marii arcade din fundal si o arata pe Maria acceptand maternitatea divina;

15. Vizita Sfintei Maria la Sfanta Elisabeta – mama Sfantului Ioan Botezatorul;

16. Nasterea Domnului nostru Iisus Christos, care se petrece la umbra unui acoperis de lemn, sub privirile tacute si senine ale ingerilor, ale pastorilor si ale animalelor ;

17. Adoratia Magilor;

18. Prezentarea lui Iisus Christos la Templu;

19. Fuga in Egipt – Maria, acoperita de mantia ei aurie sta, intr-o atitudine regala, pe magarusul manat de Sfantul Iosif, protejandu-si bebelusul – pe Iisus;

20. Masacrarea de catre Irod a 10.000 de copii inocenti. Impresionant este pictata de Giotto, ferocitatea soldatilor exercitata asupra copilasilor nevinovati ;

21. Iisus discutand cu preotii in Templu;

22. Botezul lui Christos in apa Iordanului – malurile fluvilui sunt stanci asemanatoare florilor, Sfantul Ioan Botezatorul este in mantie roz, asistat de ingeri, in mijlocul apei verzi se remarca figura hieratica a lui Christos deasupra caruia se afla Sfantul Duh;

23. Nunta din Canaa Galileia;

24. Sambata reinvierii lui Lazar;

25. Intrarea lui Christos in Ierusalim in duminica Floriilor;

26. Christos ii alunga din Templu pe camatari si negustori – ultima fresca de pe banda din mijloc, foarte realist pictata in care, Iisus are gesturi de amenintare si de alungare a zarafilor din templu;

27. Iuda primeste cei 30 de arginti ca pret al tradarii lui – pe un panou aflat pe arcada centrala, sub fresca cu Bunavestirea si in care preotii iudei ii platesc lui Iuda banii pentru tradarea lui Iisus;

28. Cina cea de taina;

29. Spalarea picioarelor apostolilor de catre Christos;

30. Sarutul lui Iuda in gradina Ghetimani, printre soldatii cu halebarde, care asteapta momentul recunoasterii lui Christos pentru a-l aresta;

31. Iisus in fata preotilor Anna si Caiafa;

32. Coroana de spini;

33. Calvarul de pe Via Dolorosa;

34. Rastignirea;

35. Coborarea lui Christos de pe cruce;

36. Invierea lui Iisus Christos – Giotto a pictat magistral sentimentele de pietate ale Mariei Magdalena, a carei mantie rosie face un contrast extraordinar cu vestmintele albe ale Ingerului si ale lui Christos cel inviat din morti;

37. Ridicarea la ceruri a lui Christos – arhanghelii au deschis portile cerului spre curtea celesta. La picioarele lui Christos se afla o cruce care separa pe cei inocenti, care merg in Paradis, de cei condamnati sa mearga in Infern;

38. Ziua Cincizecimii;

39. – 52.Alegoria Viciilor si a Virtutilor – aici se remarca mai ales reprezentarea Sperantei, a Furiei, a Milostiveniei, a Disperarii.

 

Enrico Scrovegni a primit recunostinta publica a padovanilor cat inca era in viata si a murit, inconjurat de onoruri, in anul 1336 la Venetia, dar este inmormantat in biserica ctitorita de el, in Padova, intr-un sarcofag frumos facut de Andriolo da Venezia. Din pacate din intregul complex al bisericii Scrovegni nu a mai ramas decat capela, care a scapat miraculos vicisitudinilor timpurilor.

In aceeasi I giardini dell'Arena si langa Piazza Eremitani se afla ceea ce a mai ramas din Chiesa Eremitani, locas de cult construit de cetatenii Padovei pentru Fratelli Eremiti

(calugarii eremiti) incepand din anul 1256 si care a fost terminata la inceputul secolului XIV. Nu am avut timp sa o vizitez, desi aici sunt o parte din frescele, scapate de la bombardament, pictate de Andrea Mantegna - Storie di Santo Cristoforo.

De aici plec pe Via degli Zabarella, intretaiata de Via San Francesco, apoi pe Via del Santo si ajung in fata locului sfant - unde de atatia ani vreau sa ajung – Basilica del San’ Antonio.

Incepand cu secolul XIII si continuand de-a lungul secolelor care au urmat, biserica Sfantului Anton a devenit un centrul religios si de cult, cel mai important din Padova si unul din obiectivele cele mai celebre din lume, vizitat de milioane de pelerini de toate semintiile.

Constructia bisericii Il Santo, a inceput in 1232 si a durat pana pe la 1300. Traditia sustine ca arhitectul a fost un calugar franciscan care a realizat un edificiu cu structuri masive in stil roman si cu capele in stil gotic. Biserica masoara 118 metri lungime, 33 de metri latime si avand 39 metri inaltimea boltei principale pe interior. Acoperisul este format din 7 cupole (cinci cupole dupa modelul catedralei San Marco din Venetia si doua piramidale), 4 mici clopotnite si inca 2 clopotnite gemene, inalte de 68 de metri.

Cea mai frumoasa perspectiva a bisericii si a magnificelor ei clopotnite se poate admira de pe  Pontecorvo.  Pe deasupra covorului verde format de coroanele arborilor din gradini, cupolele se inalta intr-un rapid crescendo care merge pana la centrul acoperisului conic si a turnului sau ca o sageata inconjurat de doua clopotnite de forma hexagonala, cu forme gratioase si ajurate, care se armonizeaza cu rosul si albul caramizilor exterioare. Dar, constructia – din 1691 – a monumentalei Cappella del Tesoro a “rupt” curba armonioasa a deambulatoriului si a ansamblului joaselor Cappelle irradiande.

Biserica, luminata de 3 rozarii : unul pe fatada principala si inca doua de o parte si cealalta a altarului principal, este construita in forma de cruce latina si este compusa din 3 nave principale care dau spre un transept larg. Una dintre caracteristicile acestei biserici este numarul considerabil de monumente funerare, modeste sau somptuoase, construite in memoria unor oameni ai literelor, ai stiintelor, ai armelor sau ai bisericii.

Stau in piata, in fata bisericii Sfantului Anton, admir cupolele, clopotnitele si intrarea in biserica. Fatada este somptuoasa – 37 metri lungime pe 28 de metri inaltime si are 5 arcade, deasupra carora se afla o logie cu 18 arcade mici deasupra carora se afla un fronton crenelat, deasupra caruia  este rozariul principal. Portile de intrare – din bronz – sunt facute de  Camillo Boito in anul 1895. In luneta de deasupra intrarii principale este o copie recenta a frescei lui Andrea Mantegna, al carei original (din 1452) este in muzeu. Si statuia Sfantului Anton de la intrare este o copie in marmura a celei sculptate de Rinaldin de Gascogne in secolul XIV.

Pe parvis, in piata care se afla deasupra unui vechi cimitir, este statuia in bronz a condotierului Erasmo Gattamelata de Narni (1370-1443), care a fost in serviciul

ducilor florentini, al Papei si apoi al Republicii Venetiene, distingandu-se prin faptele lui de arme – in special prin cucerirea cetatii Verona. Este o capodopera de-a lui Donatello, datand din anul 1453 si este prima statuie ecvestra turnata in bronz, in Italia, dupa cele din epoca romana.

Cei mai mari artisti au contribuit la impodobirea acestei biserici de-a lungul anilor, astfel :

         Secolul XIV – doi pictori – elevi de-ai lui Giotto au ornat capelele cu frescele lor : Altichiero da Zevio (capela sfantului Iacob si oratoriul Sfantului Gheorghe) si Giusto de Menabuoi ( capela preaferictului Luca Belludi);

         Secolul XV – Donatello realizeaza sculpturile si basoreliefurile in bronz ale altarului principal, in acelasi timp cu statuia ecvestra a lui Gattamelata de pe parvis;

         Secolul XVI – Andrea Briosco, Tiziano, Jacopo Sansovino, Antonio si Tulio Lombardo au renovat Capela Sfantului Anton, iar oratoriul La Scoletta di Sant’Antonio a fost decorat integral numai de Tizian.

         Secolul XVIII – Giambattista Tiepolo si Filippo Parodi au realizat operele sculptate in marmura din Capela Relicvelor;

          1979-1985 – pictorul contemporan Pietro Annigoni realizeaza mai multe picturi : frescele din Capela Binecuvantarilor, portretul Sfantului Maximilian Kolbe, tabloul Cinei cea de taina in refectoriu si Sfantul Anton predicand unui innecat salvat.

Se intra in biserica pe sub o fresca de Pietro Annigoni, din 1985, reprezentandu-l pe Sfantul Anton predicand. Pe primul pilastru din stanga este o fresca reprezentand-o pe Fecioara cu pruncul, realizata de Stefano da Ferrara in anul 1350, care ne invita sa meditam si sa ne rugam. De fapt, in biserica Sfantului Anton se afla 60 de reprezentari – pictate sau sculptate – ale La Vergine con il bambino.

Biserica are in interiorul sau :

1.    Altarul Sfantului Maximiliano Kolbe;

2.    Mormantul Sfantului Anton;

3.    Capela Sfantei Fecioare Maria – unde, dupa traditie a predicat Sfantul Anton. Altarul gotic si statuia Sfantei Fecioare sunt creatia unui artist francez Rinaldin Puydarrieux de pe la 1220;

4.    Capela preafericitului Lucca – acest Luc Belludi a fost un discipol si un calugar prieten cu Sfantul Anton. Capela a fost edificata in secolul XIII. Frescele au fost pictate de catre Giusto de Menabuoi si reprezinta scene din viata Sfintei Fecioare, a sfintilor apostolic Filip si Iacob si a preafericitului Lucca;

5.    Altarul principal – contine sculpturi in bronz create de Donatello dupa anul 1500. In anul 1895 a fost restaurata;

6.    Capelele radiante – sunt 9 capele construite la sfarsitul secolului XIX : capela sfantului Iosif (1896), capela Sfantului Francisc de Assisi (1928), capela austro-ungara (1905), capela poloneza (1899), capela relicvelor (secolul XVII), capela Sfantului Stefan (1907), capela germana (1907), capela americana (1913), capela binecuvantarilor ;

7.    Capela relicvelor – este in stil baroc si cuprinde un mare numar de relicve, de ex-voto si de obiecte istorice. A fost ridicata de arhitectul si sculptorul Filippo Parodi si are mai multe statui reprezentand pe : Sfantul Francisc, Credinta, Umilinta, Penitenta, Mila, Sfantul Bonaventura, Sfantul Anton in glorie ;

8.    Capela spovedaniilor si a binecuvantarilor;

9.    Capela Sfantului Jacoppo – ridicata la 1372 de catre arhitectul venetian Andriolo de Santi si pictata  in anii care au urmat de catre marele pictor venetian al epocii – Altichiero da Verona;

10. Capela preasfantului Sacrament – a fost construita in stil gotic in 1457 pentru a fi mormantul lui Erasmo Gattamelata si a familiei sale;

11. Oratoriul Sfantului Gheorghe – a fost construit in 1377 ca o capela funerara privata ornata cu fresce de Altichiero create la 1384;

12. Manastirea calugarilor novici;

13. Manastirea Magnoliei – in mijlocul gradinii se afla o splendida magnolia. Aici este sediul Edizioni Messaggero di San’Antonio – cel mai difuzat ziar religios italian – in 144 de tari in 9 editii;

14. Scoala religioasa a Sfantului Anton – apelata Scoletta, este sediul Confreriei Sfantului Anton. Parterul a fost construit in 1430 iar etajul in 1504. Etajul contine picturi facute de Tizian in tinerete cu scene din viata Sfantului Anton.

Ajung la Cappella di Sant'Antonio, decorata de cei mai iscusiti artisti venetieni, pe structura proiectata de sculptorul si arhitectul padovan Andrea Briosco in secolul XVI. Sunt noua basoreliefuri care descriu scene din viata Sfantului Anton :

         La presa del vestizione del Sant’Antonio – de Antonio Minello – 1512;

         Un marito geloso, accoltellato (injunghiind) sa moglie – de Giovanni Rubino – 1529;

         Sant’Antonio resuscitare un giovane uomo – de Gerolamo Campagna – 1577;

         Sant’Antonio resuscitare una donna giovane annegato – de Jacopo Sansovino – 1563;

         Sant’Antonio resuscitare un bambino – de Jacopo Sansovino – 1534;

         Il miracolo del cuore dell'avaro – de Tullio Lombardo – 1525;

         Il miracolo del piede tagliare e correlati – de Tullio Lombardo – 1525;

         Il vetro rotto ma rimase intatta (paharul cazut pe pardoseala si ramas nespart) – de Giovanni Mosca si Pier Paolo Stella – 1520-1529;

         Un bambino stabilisce la testimonianza per onestà di sua madre – A. Lombardo – 1505.

 

De o parte si de alta a L'altare della cappella di Sant'Antonio - realizat in 1594 de catre Tiziano Aspetti, se afla doua candelabre de argint, instalate pe piedestale de marmura, realizate in secolul XVII.

La 750 ani de la moartea Sfantului Anton - in anul 1981 – a avut loc o “recunoastere” stiintifica a corpului Sfantului Anton. Analizele medicale si istorice ale cercetatorilor au permis stabilirea caracteristicilor fizice ale Sfantului Anton : el a avut inaltimea de 1,70 metri, o osatura robusta, fata alungita, ochii adanciti in orbite, mainile fine. De asemenea, s-au gasit organele vocale ale Sfantului Anton perfect conservate. Toate acestea sunt expuse in Cappella delle Reliquie, impreuna cu resturile hainelor sfantului. Scheletul Sfantului Anton a fost expus un timp in biserica pentru a fi venerat de pelerini si apoi a fost depus intr-un sicriu de sticla, apoi intr-un sicriu de stejar si a fost repus in mormantul deja existent al sfantului, la 1 martie 1981.

M-am rugat pentru mine, pentru familia mea, pentru prietenii si dusmanii mei la mormantul Sfantului Anton si apoi, in tacere, am parasit catedrala.

Am traversat piata si m-am oprit la o trattoria unde am mancat niste paste cu ciuperci si parmezan. De acolo, chelnerul (chinez) mi-a aratat cum sa ajung pe Via Beatto Lucca Belludi pana la Il Prato della Valle.

Acest cartier a avut mereu o extraordinara influenta in viata cetatii Padova, in epoca romana, in Evul Mediu si in zilele noastre. In epoca romana, Prato della Valle, era amfiteatrul Teatrului Roman, care avea un diametru de cel putin 110 metri. Amfiteatrul s-a naruit, iar pe la 1077, aici, la Prato della Valle, era un obor de vite, iar in lunile octombrie si noiembrie, un mare Targ in onoarea sfantilor patroni Justinos si Prosdocimos. Tot aici, in fiecare an de 20 iunie, incepand cu anul 1257, avea loc un concurs de alergari pe cai – Palio del Santo, in amintirea zilei in care Padova a fost eliberata de tirania dictatorului Ezzelino. Senatul de la Venetia a declarat Prato della Valle bene pubblico, in 1767, iar procurorul venetian Andrea Memmo a hotarat asanarea si restaurarea din punct de vedere artistic al acestui loc, cu ajutorul arhitectului Domenico Cerato. Insula Memmia a fost inconjurata de un mic canal circular cu un parapet de piatra, peste care sunt amplasate 4 podulete. Dincolo de aceasta constructie se intinde inelul peluzei exterioare, presarat cu flori si arbori. Pe aceasta “panza de fond” sunt amplasate 87 de statui albe de marmura (fara o prea mare valoare artistica), care incoroneaza aceasta frumoasa insula. Aceste statui ii imortalizeaza pe cetatenii care au facut cinste  Padovei cum ar fi : Antenor (misticul fondator), Andrea Mantegna, Papa Eugenio IV, Francesco Petrarca, Galileo Galilei, Andrea Memmo (creatorul acestui loc), Titus Livius, Gustav II Adolphe (regele Suediei - student padovan), papa Clement XIII, sculptorul Antonio Canova. Ansamblul care are in total 85.000 metri patrati, este inconjurat de porticuri umbroase (ca de exemplu Loggia Amulea) si de case si palate construite in acest perimetru, dintre care cel mai faimos este Palazzo Angeli.

Ca o curiozitate – Padova este infratita cu orasul nostru din Moldova - Iasi (din anul 1995). Dar este ora 18,30 si trebuie sa ma reintorc la gara, mergand agale pe fermecatoarele strazi padovane… Ce repede a trecut si ziua de astazi.

Am reintrat in primitorul si elegantul Western Hotel Bologna din Mestre la ora 8,00 PM. Intr-o zi de joi – ziua de nastere a fiului meu – m-am preumblat prin trei orase italiene : Verona, Mestre, Padova… M-am spalat, urmarind programele televiziunii italiene si apoi am inceput sa ma gandesc cum sa-mi dozez timpul pentru ultimele doua zile venetiene…

18 IULIE  2013 – GIOVEDI LA MESTRE si PADOVA

 

LA MULTI ANI, draga Chris ! Astazi, fiul meu Christian Mihai implineste 37 de ani ! Ce repede trec anii…

M-am sculat de dimineata, mi-am facut niste sandvisuri la restaurantul hotelului Siena si am plecat, iavas – iavas, spre gara Porta Nuova, de unde voi lua trenul spre Mestre. Biletul de tren

de la Verona Porta Nuova la Mestre (langa Venezia) costa 7,50 EURO, pentru distanta de 115 kilometri, care se parcurge cam intr-o ora. Trenul este destul de aglomerat – normal – avand in vedere ca este luna iulie – plin sezon turistic.

Mestre este un orasel din regiunea Veneto – nordul Italiei si acum este unul dintre cele sase cartiere ale Venetiei (Mestre Carpenedo, Marghera, Favaro Veneto, Chirignano, Zelarino, Tessera), avand aproape  90.000 de locuitori. Fiind asezat pe continent, Mestre este legat de insulele pe care se gaseste Venetia printr-un lung pod rutier si feroviar peste laguna venetiana, numit Ponte della Liberta. Mestre a primit titlul de oras in anul 1923 pentru o scurta perioada – 1926, cand a fost anexat si a devenit un cartier al Venetiei.

Conform legendelor, Mestre a fost fondat de Mesthles, un soldat grec care a participat la luptele de la Troia. In epoca romana aici a existat o asezare, distrusa de Attila in anul 450 si reconstruita in secolul X. In 1152, o bula papala a papei Eugenio III, recunoaste cardinalului de Treviso titlul de senior de Mestre, invocand existenta aici a bisericii Sfantul Laurentiu, un castel si un port. Familia Scaligero din Verona a cucerit Mestre si Treviso in 1323 si le-a dominat pana in 1337, cand au trecut sub dominatia venetienilor – pana in anul 1797. Apoi, Mestre, urmand exemplul francez s-a proclamat ca oras liber. Obiective turistice de vizitat in Mestre : Torre Dell’Orologio (1108), Palazzo di Podestato, Palazzo da Re, Duomo di San Lorenzo (secolul XVII), dar, din pacate, nu am reusit sa vizitez absolut nimic, pentru ca mi-au mai ramas doar 2 zile (in afara de aceasta) pentru a vizita Venetia (

Hotelul in care voi dormi 3 nopti se numeste Western Hotel Bologna, se afla chiar vis-à-vis de gara feroviara, pe Via Piave, no. 214 si este de 4 stele – costul cazarii pentru o persoana, cu mic dejun inclus (pe 3 zile) este de 163,20 EURO. Hotelul este intr-adevar modern si foarte elegant, camera este superba cu toate dotarile necesare pentru cele 4 stele ale sale. Mi-am desfacut cat de cat bagajele, am consultat hartile, mi-am pregatit rucsacelul si m-am reintors in gara pentru a pleca la Padova cu un tren interregio care parcurge distanta de aproximativ 40 de kilometri cam intr-o ora, costul biletului de tren, dus-intors, fiind de doar 5,70 EURO.

Doream sa vizitez Padova in primul rand pentru a merge sa ma reculeg si sa ma rog la mormantul Sfantului Antonio de Padova - calugarul franciscan, care a facut atatea minuni pe parcursul vietii lui, dotat cu o admirabila elocinta, nascut la Lisabona in anul 1195 si care a murit la Padova in anul 1231. A fost canonizat de papa Grigore IX la 30 mai 1232 si de la aceasta data, calugarii franciscani au hotarat sa construiasca o biserica demna de minunile sfantului, pentru ca toti cei care cred in puterea cuvantului predicat de Sfantul Anton, reprezentat in vestminte cafenii frasciscane, cu o floare alba de crin si cu pruncul Iisus in brate, sa i se poata adresa pentru linistea sufleteasca, pentru salvarea celor naufragiati, pentru eliberarea prizonierilor sau pentru indeplinirea rugamintilor adresate de noi – credinciosii – catre acest sfant. 

Tot in Padova se petrec si aventurile Catarinei si ale lui Petrucchio, din piesa de teatru a lui Shakespeare – La donna ostinata  (femeia indaratnica - imblanzirea scorpiei).

Orasul este pitoresc, inconjurat de vechile ziduri venetiene, cu o retea densa de porticuri medievale si cu multe poduri care traveseaza apele fiume Bacchiglione - un oras european, cu peste 200.000 de locuitori, care vrea sa urmeze, an de an, ritmul de dezvoltare al Italiei moderne.

De ce place Padova turistilor ? Din cauza nenumaratelor contraste intre vechi si nou : de exemplu, o oaza de liniste oferita de mica Piazetta San Nicolo, protejata de biserica sa romana, la doi pasi de zgomotoasa autostrada care merge spre Milano, sau modernul Ponte Del Popolo in comparatie cu vechiul Pontecorvo, sau Università di Padova, infiintata in 1221 (a doua universitate europeana, infiintata dupa cea din Bologna) si care i-a avut ca profesori pe Galileo Galilei, Pico de la Mirandole si Copernic, vis-à-vis de intreprinderile moderne tehnico-industriale.

Padova pretinde ca este cel mai vechi oras nord-italian, fiind infiintat, conform legendei, de catre sfatuitorul regelui Priam al Troiei - Antenor – tatal lui Eneas, ale carui ramasite pamantesti  s-ar afla intr-un sarcofag descoperit aici in anul 1274. Cetate romana cu numele de Patavium (pe la 45 i.Ch.), a fost renumita datorita raselor de cai si vitejiei cetatenilor sai, care au fost bravi soldati in luptele purtate de armata romana pentru cucerirea de noi teritorii in Europa barbara (Cannae si Abano). Se pare ca Padova este locul de nastere al istoricului Titus Livius si al senatorului roman Clodius Thrasea Paetus care le spunea padovanilor ca “demnitatea umana trebuie aparata, chiar cu pretul vietii”.

Distrusa de lombarzi in secolul VII, cucerita apoi de francii lui Charlemagne, Padova a reusit sa devina una libero commune din secolul XI pana in secolul XIII, epoca in care au fost construite aici numeroase palate si biserici – Palazzo degli Anziani, Loggia del Consiglio, Chiesa degli Eremitani, Basilica Santo, Palazzo della Ragione. Padova a cunoscut apogeul vietii ei economice si culturale sub autoritatea stralucita a familiei Da Carraresi – incepand cu anul 1237. In 1405, Padova trece sub dominatia venetienilor si va ramane asa peste 300 de ani, pana la caderea Republicii Venetiene in anul 1797, cand aici se instaureaza puterea paternalist-opresiva a  Imperiului  Austro-Ungar. Acestia au incercat modernizarea orasului, construind, de exemplu, calea ferata intre Padova si Venetia, in anul 1845. In anul 1866, batalia de la Koniggratz, duce la infiintarea Regatului Italian din care va face parte si Padova.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Padova a fost bombardata de mai multe ori de catre aviatia aliata anglo-americana.  Zonele cele mai afectate au fost la statia de cale ferata si in cartierul de nord - Arcella. In timpul unuia dintre aceste bombardamente, frumoasa Chiesa degli Eremitani, care continea superbe fresce de Mantegna, a fost distrusa – acest eveniment nefericit este considerat de unii istorici de arta ca cea mai mare pierdere culturala din timpul razboiului din Italia.

Orasul a fost in cele din urma eliberat de partizanii italieni impreuna cu trupele armatei a VIII-a americane la 28 aprilie 1945. Un mic Cimitero di Guerra al trupelor anglo-americane se afla in partea de vest a orasului, ca un omagiu adus de padovani sacrificiului trupelor aliate.

Padova a fost un oras al artelor, chiar inainte de a fi o cetate romana. Din acea epoca au supravietuit portrete sculptate in marmura intr-o maniera foarte realista si architettura audace a podului roman din anul 40 i.Ch. – Ponte San Lorenzo - San Stefano.

Am ajuns cu trenul la Padova, am iesit din gara si ma aflu pe Corso del Popolo, traversez Ponte del Popolo si ma indrept, pe Corso Garibaldi, spre oaza de verdeata in

care se afla Cappela degli Scrovegni – primul obiectiv pe agenda vizitei mele padovane. Il biglietto non e rimborsabile costa 6 euro.

Cappela di Enrico Scrovegni, este piccola, cu o arhitectura foarte simpla care se    armonizeaza admirabil, prin tonurile calde ale caramizilor, cu verdeata arborilor care o inconjoara.  Bisericuta este celebra in lumea intreaga pentru frescele ei pictate de Giotto aici, in perioada 1302-1306, cu titlul liturgic de Santa Maria della Carita si avand ca tema la Redenzione dell'Uomo (renasterea omului) datorita Fecioarei Maria si a fiului ei Iisus Christos. Pe cei doi pereti laterali (sud si nord) se succed 38 de fresce, dispuse pe 3 benzi paralele, care descriu scene din viata parintilor Sfintei Maria – Ioachim si Ana. Sub acestea, pe plinta, sunt inca 14 fresce care descriu figurile Vizi (viciilor) si Virtù (virtutilor). Bolta este pictata in albastru cu multe stele, iar camera este inchisa printr-o arcada in care se afla busturile Profetilor si scene din istoria poporului lui Israel. Pe cele 38 de fresce sunt pictate :

1.    Sfantul Ioachim este gonit din Templu;

2.    Sfantul Ioachim este gazduit de pastori;

3.    Ingerul o anunta pe Sfanta Ana ca va deveni mama;

4.    Ingerul il anunta si pe Sfantul Ioachim ca rugamintea lui a fost ascultata;

5.    Visul Sfantul Ioachim;

6.    Intalnirea dintre Sfantul Ioachim si Sfanta Ana la Poarta de Aur a Ierusalimului. Este de admirat diagonala interesanta pe care o formeaza femeile curiose e pettegole (curioase si barfitoare) care au insotit-o pe Sfanta Ana la Ierusalim;

7.    Nasterea Sfintei Fecioare Maria;

8.    Prezentarea Sfintei Fecioare Maria la Templu. Ma impresioneaza figura virginala a Mariei care depune ofrande in Templu, fiind inca un copil sustinut de mainile afectuoase ale mamei sale Ana care o va ocroti pana la nunta ei casta cu Sfantul Iosif;

9.    Oferirea ramurilor Sfantului Simeon;

10. Rugaciunea pentru inflorirea ramurilor;

11. Casatoria Sfintei Maria;

12. Cortegiul nuptial al Sfintei Maria;

13. Dumnezeu Tatal il trimite pe arhanghelul Gabriel la Sfanta Maria;

14. Bunavestirea este pictata pe frescele aflate de o parte si de alta a marii arcade din fundal si o arata pe Maria acceptand maternitatea divina;

15. Vizita Sfintei Maria la Sfanta Elisabeta – mama Sfantului Ioan Botezatorul;

16. Nasterea Domnului nostru Iisus Christos, care se petrece la umbra unui acoperis de lemn, sub privirile tacute si senine ale ingerilor, ale pastorilor si ale animalelor ;

17. Adoratia Magilor;

18. Prezentarea lui Iisus Christos la Templu;

19. Fuga in Egipt – Maria, acoperita de mantia ei aurie sta, intr-o atitudine regala, pe magarusul manat de Sfantul Iosif, protejandu-si bebelusul – pe Iisus;

20. Masacrarea de catre Irod a 10.000 de copii inocenti. Impresionant este pictata de Giotto, ferocitatea soldatilor exercitata asupra copilasilor nevinovati ;

21. Iisus discutand cu preotii in Templu;

22. Botezul lui Christos in apa Iordanului – malurile fluvilui sunt stanci asemanatoare florilor, Sfantul Ioan Botezatorul este in mantie roz, asistat de ingeri, in mijlocul apei verzi se remarca figura hieratica a lui Christos deasupra caruia se afla Sfantul Duh;

23. Nunta din Canaa Galileia;

24. Sambata reinvierii lui Lazar;

25. Intrarea lui Christos in Ierusalim in duminica Floriilor;

26. Christos ii alunga din Templu pe camatari si negustori – ultima fresca de pe banda din mijloc, foarte realist pictata in care, Iisus are gesturi de amenintare si de alungare a zarafilor din templu;

27. Iuda primeste cei 30 de arginti ca pret al tradarii lui – pe un panou aflat pe arcada centrala, sub fresca cu Bunavestirea si in care preotii iudei ii platesc lui Iuda banii pentru tradarea lui Iisus;

28. Cina cea de taina;

29. Spalarea picioarelor apostolilor de catre Christos;

30. Sarutul lui Iuda in gradina Ghetimani, printre soldatii cu halebarde, care asteapta momentul recunoasterii lui Christos pentru a-l aresta;

31. Iisus in fata preotilor Anna si Caiafa;

32. Coroana de spini;

33. Calvarul de pe Via Dolorosa;

34. Rastignirea;

35. Coborarea lui Christos de pe cruce;

36. Invierea lui Iisus Christos – Giotto a pictat magistral sentimentele de pietate ale Mariei Magdalena, a carei mantie rosie face un contrast extraordinar cu vestmintele albe ale Ingerului si ale lui Christos cel inviat din morti;

37. Ridicarea la ceruri a lui Christos – arhanghelii au deschis portile cerului spre curtea celesta. La picioarele lui Christos se afla o cruce care separa pe cei inocenti, care merg in Paradis, de cei condamnati sa mearga in Infern;

38. Ziua Cincizecimii;

39. – 52.Alegoria Viciilor si a Virtutilor – aici se remarca mai ales reprezentarea Sperantei, a Furiei, a Milostiveniei, a Disperarii.

 

Enrico Scrovegni a primit recunostinta publica a padovanilor cat inca era in viata si a murit, inconjurat de onoruri, in anul 1336 la Venetia, dar este inmormantat in biserica ctitorita de el, in Padova, intr-un sarcofag frumos facut de Andriolo da Venezia. Din pacate din intregul complex al bisericii Scrovegni nu a mai ramas decat capela, care a scapat miraculos vicisitudinilor timpurilor.

In aceeasi I giardini dell'Arena si langa Piazza Eremitani se afla ceea ce a mai ramas din Chiesa Eremitani, locas de cult construit de cetatenii Padovei pentru Fratelli Eremiti (calugarii eremiti) incepand din anul 1256 si care a fost terminata la inceputul secolului XIV. Nu am avut timp sa o vizitez, desi aici sunt o parte din frescele, scapate de la bombardament, pictate de Andrea Mantegna - Storie di Santo Cristoforo.

De aici plec pe Via degli Zabarella, intretaiata de Via San Francesco, apoi pe Via del Santo si ajung in fata locului sfant - unde de atatia ani vreau sa ajung – Basilica del San’ Antonio.

Incepand cu secolul XIII si continuand de-a lungul secolelor care au urmat, biserica Sfantului Anton a devenit un centrul religios si de cult, cel mai important din Padova si unul din obiectivele cele mai celebre din lume, vizitat de milioane de pelerini de toate semintiile.

Constructia bisericii Il Santo, a inceput in 1232 si a durat pana pe la 1300. Traditia sustine ca arhitectul a fost un calugar franciscan care a realizat un edificiu cu structuri masive in stil roman si cu capele in stil gotic. Biserica masoara 118 metri lungime, 33 de metri latime si avand 39 metri inaltimea boltei principale pe interior. Acoperisul este format din 7 cupole (cinci cupole dupa modelul catedralei San Marco din Venetia si doua piramidale), 4 mici clopotnite si inca 2 clopotnite gemene, inalte de 68 de metri.

Cea mai frumoasa perspectiva a bisericii si a magnificelor ei clopotnite se poate admira de pe  Pontecorvo.  Pe deasupra covorului verde format de coroanele arborilor din gradini, cupolele se inalta intr-un rapid crescendo care merge pana la centrul acoperisului conic si a turnului sau ca o sageata inconjurat de doua clopotnite de forma hexagonala, cu forme gratioase si ajurate, care se armonizeaza cu rosul si albul caramizilor exterioare. Dar, constructia – din 1691 – a monumentalei Cappella del Tesoro a “rupt” curba armonioasa a deambulatoriului si a ansamblului joaselor Cappelle irradiande.

Biserica, luminata de 3 rozarii : unul pe fatada principala si inca doua de o parte si cealalta a altarului principal, este construita in forma de cruce latina si este compusa din 3 nave principale care dau spre un transept larg. Una dintre caracteristicile acestei biserici este numarul considerabil de monumente funerare, modeste sau somptuoase, construite in memoria unor oameni ai literelor, ai stiintelor, ai armelor sau ai bisericii.

Stau in piata, in fata bisericii Sfantului Anton, admir cupolele, clopotnitele si intrarea in biserica. Fatada este somptuoasa – 37 metri lungime pe 28 de metri inaltime si are 5 arcade, deasupra carora se afla o logie cu 18 arcade mici deasupra carora se afla un fronton crenelat, deasupra caruia  este rozariul principal. Portile de intrare – din bronz – sunt facute de  Camillo Boito in anul 1895. In luneta de deasupra intrarii principale este o copie recenta a frescei lui Andrea Mantegna, al carei original (din 1452) este in muzeu. Si statuia Sfantului Anton de la intrare este o copie in marmura a celei sculptate de Rinaldin de Gascogne in secolul XIV.

Pe parvis, in piata care se afla deasupra unui vechi cimitir, este statuia in bronz a condotierului Erasmo Gattamelata de Narni (1370-1443), care a fost in serviciul ducilor florentini, al Papei si apoi al Republicii Venetiene, distingandu-se prin faptele lui de arme – in special prin cucerirea cetatii Verona. Este o capodopera de-a lui Donatello, datand din anul 1453 si este prima statuie ecvestra turnata in bronz, in Italia, dupa cele din epoca romana.

Cei mai mari artisti au contribuit la impodobirea acestei biserici de-a lungul anilor, astfel :

         Secolul XIV – doi pictori – elevi de-ai lui Giotto au ornat capelele cu frescele lor : Altichiero da Zevio (capela sfantului Iacob si oratoriul Sfantului Gheorghe) si Giusto de Menabuoi ( capela preaferictului Luca Belludi);

         Secolul XV – Donatello realizeaza sculpturile si basoreliefurile in bronz ale altarului principal, in acelasi timp cu statuia ecvestra a lui Gattamelata de pe parvis;

         Secolul XVI – Andrea Briosco, Tiziano, Jacopo Sansovino, Antonio si Tulio Lombardo au renovat Capela Sfantului Anton, iar oratoriul La Scoletta di Sant’Antonio a fost decorat integral numai de Tizian.

         Secolul XVIII – Giambattista Tiepolo si Filippo Parodi au realizat operele sculptate in marmura din Capela Relicvelor;

          1979-1985 – pictorul contemporan Pietro Annigoni realizeaza mai multe picturi : frescele din Capela Binecuvantarilor, portretul Sfantului Maximilian Kolbe, tabloul Cinei cea de taina in refectoriu si Sfantul Anton predicand unui innecat salvat.

Se intra in biserica pe sub o fresca de Pietro Annigoni, din 1985, reprezentandu-l pe Sfantul Anton predicand. Pe primul pilastru din stanga este o fresca reprezentand-o pe Fecioara cu pruncul, realizata de Stefano da Ferrara in anul 1350, care ne invita sa meditam si sa ne rugam. De fapt, in biserica Sfantului Anton se afla 60 de reprezentari – pictate sau sculptate – ale La Vergine con il bambino.

Biserica are in interiorul sau :

1.    Altarul Sfantului Maximiliano Kolbe;

2.    Mormantul Sfantului Anton;

3.    Capela Sfantei Fecioare Maria – unde, dupa traditie a predicat Sfantul Anton. Altarul gotic si statuia Sfantei Fecioare sunt creatia unui artist francez Rinaldin Puydarrieux de pe la 1220;

4.    Capela preafericitului Lucca – acest Luc Belludi a fost un discipol si un calugar prieten cu Sfantul Anton. Capela a fost edificata in secolul XIII. Frescele au fost pictate de catre Giusto de Menabuoi si reprezinta scene din viata Sfintei Fecioare, a sfintilor apostolic Filip si Iacob si a preafericitului Lucca;

5.    Altarul principal – contine sculpturi in bronz create de Donatello dupa anul 1500. In anul 1895 a fost restaurata;

6.    Capelele radiante – sunt 9 capele construite la sfarsitul secolului XIX : capela sfantului Iosif (1896), capela Sfantului Francisc de Assisi (1928), capela austro-ungara (1905), capela poloneza (1899), capela relicvelor (secolul XVII), capela Sfantului Stefan (1907), capela germana (1907), capela americana (1913), capela binecuvantarilor ;

7.    Capela relicvelor – este in stil baroc si cuprinde un mare numar de relicve, de ex-voto si de obiecte istorice. A fost ridicata de arhitectul si sculptorul Filippo Parodi si are mai multe statui reprezentand pe : Sfantul Francisc, Credinta, Umilinta, Penitenta, Mila, Sfantul Bonaventura, Sfantul Anton in glorie ;

8.    Capela spovedaniilor si a binecuvantarilor;

9.    Capela Sfantului Jacoppo – ridicata la 1372 de catre arhitectul venetian Andriolo de Santi si pictata  in anii care au urmat de catre marele pictor venetian al epocii – Altichiero da Verona;

10. Capela preasfantului Sacrament – a fost construita in stil gotic in 1457 pentru a fi mormantul lui Erasmo Gattamelata si a familiei sale;

11. Oratoriul Sfantului Gheorghe – a fost construit in 1377 ca o capela funerara privata ornata cu fresce de Altichiero create la 1384;

12. Manastirea calugarilor novici;

13. Manastirea Magnoliei – in mijlocul gradinii se afla o splendida magnolia. Aici este sediul Edizioni Messaggero di San’Antonio – cel mai difuzat ziar religios italian – in 144 de tari in 9 editii;

14. Scoala religioasa a Sfantului Anton – apelata Scoletta, este sediul Confreriei Sfantului Anton. Parterul a fost construit in 1430 iar etajul in 1504. Etajul contine picturi facute de Tizian in tinerete cu scene din viata Sfantului Anton.

Ajung la Cappella di Sant'Antonio, decorata de cei mai iscusiti artisti venetieni, pe structura proiectata de sculptorul si arhitectul padovan Andrea Briosco in secolul XVI. Sunt noua basoreliefuri care descriu scene din viata Sfantului Anton :

         La presa del vestizione del Sant’Antonio – de Antonio Minello – 1512;

         Un marito geloso, accoltellato (injunghiind) sa moglie – de Giovanni Rubino – 1529;

         Sant’Antonio resuscitare un giovane uomo – de Gerolamo Campagna – 1577;

         Sant’Antonio resuscitare una donna giovane annegato – de Jacopo Sansovino – 1563;

         Sant’Antonio resuscitare un bambino – de Jacopo Sansovino – 1534;

         Il miracolo del cuore dell'avaro – de Tullio Lombardo – 1525;

         Il miracolo del piede tagliare e correlati – de Tullio Lombardo – 1525;

         Il vetro rotto ma rimase intatta (paharul cazut pe pardoseala si ramas nespart) – de Giovanni Mosca si Pier Paolo Stella – 1520-1529;

         Un bambino stabilisce la testimonianza per onestà di sua madre – A. Lombardo – 1505.

 

De o parte si de alta a L'altare della cappella di Sant'Antonio - realizat in 1594 de catre Tiziano Aspetti, se afla doua candelabre de argint, instalate pe piedestale de marmura, realizate in secolul XVII.

La 750 ani de la moartea Sfantului Anton - in anul 1981 – a avut loc o “recunoastere” stiintifica a corpului Sfantului Anton. Analizele medicale si istorice ale cercetatorilor au permis stabilirea caracteristicilor fizice ale Sfantului Anton : el a avut inaltimea de 1,70 metri, o osatura robusta, fata alungita, ochii adanciti in orbite, mainile fine. De asemenea, s-au gasit organele vocale ale Sfantului Anton perfect conservate. Toate acestea sunt expuse in Cappella delle Reliquie, impreuna cu resturile hainelor sfantului. Scheletul Sfantului Anton a fost expus un timp in biserica pentru a fi venerat de pelerini si apoi a fost depus intr-un sicriu de sticla, apoi intr-un sicriu de stejar si a fost repus in mormantul deja existent al sfantului, la 1 martie 1981.

M-am rugat pentru mine, pentru familia mea, pentru prietenii si dusmanii mei la mormantul Sfantului Anton si apoi, in tacere, am parasit catedrala.

Am traversat piata si m-am oprit la o trattoria unde am mancat niste paste cu ciuperci si parmezan. De acolo, chelnerul (chinez) mi-a aratat cum sa ajung pe Via Beatto Lucca Belludi pana la Il Prato della Valle.

Acest cartier a avut mereu o extraordinara influenta in viata cetatii Padova, in epoca romana, in Evul Mediu si in zilele noastre. In epoca romana, Prato della Valle, era amfiteatrul Teatrului Roman, care avea un diametru de cel putin 110 metri. Amfiteatrul s-a naruit, iar pe la 1077, aici, la Prato della Valle, era un obor de vite, iar in lunile octombrie si noiembrie, un mare Targ in onoarea sfantilor patroni Justinos si

Prosdocimos. Tot aici, in fiecare an de 20 iunie, incepand cu anul 1257, avea loc un concurs de alergari pe cai – Palio del Santo, in amintirea zilei in care Padova a fost eliberata de tirania dictatorului Ezzelino. Senatul de la Venetia a declarat Prato della Valle bene pubblico, in 1767, iar procurorul venetian Andrea Memmo a hotarat asanarea si restaurarea din punct de vedere artistic al acestui loc, cu ajutorul arhitectului Domenico Cerato. Insula Memmia a fost inconjurata de un mic canal circular cu un parapet de piatra, peste care sunt amplasate 4 podulete. Dincolo de aceasta constructie se intinde inelul peluzei exterioare, presarat cu flori si arbori. Pe aceasta “panza de fond” sunt amplasate 87 de statui albe de marmura (fara o prea mare valoare artistica), care incoroneaza aceasta frumoasa insula. Aceste statui ii imortalizeaza pe cetatenii care au facut cinste  Padovei cum ar fi : Antenor (misticul fondator), Andrea Mantegna, Papa Eugenio IV, Francesco Petrarca, Galileo Galilei, Andrea Memmo (creatorul acestui loc), Titus Livius, Gustav II Adolphe (regele Suediei - student padovan), papa Clement XIII, sculptorul Antonio Canova. Ansamblul care are in total 85.000 metri patrati, este inconjurat de porticuri umbroase (ca de exemplu Loggia Amulea) si de case si palate construite in acest perimetru, dintre care cel mai faimos este Palazzo Angeli.

Ca o curiozitate – Padova este infratita cu orasul nostru din Moldova - Iasi (din anul 1995). Dar este ora 18,30 si trebuie sa ma reintorc la gara, mergand agale pe fermecatoarele strazi padovane… Ce repede a trecut si ziua de astazi.

Am reintrat in primitorul si elegantul Western Hotel Bologna din Mestre la ora 8,00 PM. Intr-o zi de joi – ziua de nastere a fiului meu – m-am preumblat prin trei orase italiene : Verona, Mestre, Padova… M-am spalat, urmarind programele televiziunii italiene si apoi am inceput sa ma gandesc cum sa-mi dozez timpul pentru ultimele doua zile venetiene…

19 IULIE  2013 – UN VENERDÌ A VENEZIA

 

M-am trezit la ora 7,30 AM. M-am dus jos, la restaurantul hotelului, unde mic-dejunul este foarte imbelsugat. Iar hotelul pare destul de plin, dupa numarul celor care mananca impreuna cu mine in dimineata aceasta.

Traversez bulevardul si iata, sunt in gara Mestre – cat de comod ! Biletul de tren de la Mestre la Venezia – Stazione di Santa Lucia, costa 2,40 EURO. Nu este scump, nu ?

Trenul este extraordinar de aglomerat, dar parcurge distanta, pe Ponte della Liberta, peste laguna, cam intr-un sfert de ora. Imi reamintesc versurile eminesciene, scrise la 1883 :

S-a stins viata falnicei Venetii,

N-auzi cantari, nu vezi lumini de baluri;

Pe scari de marmura, prin vechi portaluri,

Patrunde luna, inalbind peretii.

Okeanos se plange pe canaluri…

El numa-n veci e-n floarea tineretii,

Miresei dulci i-ar da suflarea vietii,

Izbeste-n ziduri vechi, sunand din valuri.

 

Ei… Nici pomeneala de Venetia - cea fara de viata, descrisa cu 130 de ani in urma de catre Eminescu. Ies din Ferrovia Santa Lucia, intr-o aglomeratie de nedescris – doar este iulie – in plin sezon turistic. Incerc sa ma orientez printre oamenii care ma impresoara, avand in fata neasemuitul Canal Grande, plin de ambarcatiuni.

Chiar daca aici, noi turistii suntem, evident, mai numerosi decat locuitorii, totusi venetienilor le datoram meritul, ca au facut sa se nasca din apele lagunei un oras mirific, nepereche, unic.

Venetia - Venezia, este principalul oras al regiunii Veneto si al Italiei nord-orientale. Venetia are in prezent 266.181 locuitori si este capitala provinciei cu acelasi nume, cuprinzand 9 districte : Chirignago, Favaro Veneto, Mestre, Marghera, Murano, Burano, Giudecca, Zelarino si Lido. Intregul oras (si intreaga laguna) au fost declarate in 1979 - patrimoniu al umanitatii - de catre UNESCO.

Intinzandu-se pe 550 kilometri patrati, laguna venetiana – cea mai mare din Italia, s-a format in epoca postglaciara intre Ravenna si Aquilea, la confluenta fluviilor izvorate din Alpi si din Apenini. Marea, care a constituit dintotdeauna o amenintare pentru echilibrul fragil al Venetiei, garanteaza curatirea apelor de pe canale prin jocul mareelor, care patrund in laguna prin trei “porti”: prin pasajul de la Lido, prin cel de la Chioggia si prin cel de la Malamocco, fiecare pasaj fiind dotat cu diguri realizate in secolele XIX si XX.

La Venetia, mareele se produc la fiecare 6 ore, creand deci, pe parcursul zilei, doua maree “joase” – acqua bassa si doua maree “inalte” – acqua alta. Fluxul si refluxul mareelor patrund in zona prin cele 3 pasaje susmentionate. Cateodata, aceste maree au avut dezvoltari spectaculoase, cum a fost in 4 noiembrie 1966 cand acqua alta a urcat la 1,94 metri (

Am iesit din gara Santa Lucia – infiintata in 1860 si reconstruita total in anul 1954 - indreptandu-ma spre cheiurile Canal Grande, pline de turisti la aceasta ora a diminetii. De la casa de bilete cumpar  il biglietto di vaporetto, care, pe 36 de ore, ma costa 25 euro si cu care voi putea calatori cu oricare din vaporasele care brazdeaza Canal Grande. Dar, mai intai, sa fac o scurta prezentare a fascinantei Venetii :

         Homer, in Iliada – secolul VIII i.Ch., povesteste despre un popor indo-european, care ar fi sarit in ajutorul regelui Priam din Troia, asediat de greci, pe care ii numeste “venetes”.

         Anul 181 i.Ch. – fondarea cetatii Aquileia.

         Anul 453 d.Ch. – invazia hunilor. Primele emigratii ale populatiei “venetes” de pe Terra Saldamente (solida) spre insulele lagunei.

         Anul 568 – lombarzii cuceresc teritorii italiene. Provincia romana Venetia este progresiv ocupata de catre aceste popoare migratoare.

         Anul 639 – caderea orasului Oderzo – din campia venetiana, in mainile bizantinilor, care instaleaza aici un exarhat tinand de autoritatea Imperiului bizantin.

         Anul 697 – alegerea, de catre adunarea populara a locuitorilor venetieni, a primului DOGE (duce) Paoluccio Anafesto – venit din orasul Oderzo, reprezentand autoritatea bizantina.

         Anul 810 – Pepin – fiul regelui Charlemagne si rege al Italiei, este invins, dupa ce a incercat sa cucereasca laguna si sa ajunga in Dalmatia. Numerosi locuitori ai lagunei se stabilesc pe insulele Realtines (de la Rialto), imediat urmati, in 811 si de dogele Agnello Partecipazio – este anul nasterii cetatii Venetia.

         Anul 814 – Pax Nicephori = pactul romano-carolingian, semnat la Aix-la-Chapelle, prin care Charlemagne recunoaste apartenenta Venetiei la Imperiul Bizantin.

         Anul 828 – niste venetieni fura corpul Sfantului Marcu de la Alexandria si il aduc la Venetia, unde, iar in anul 829 va incepe constructia unei capele ducale – capela San Marco.

         Anul 840 - Patto di Lotario – care confirma autonomia Venetiei fata de Bizant si asigura flotei venetiene controlul asupra Marii Adriatice.

         Secolul XI – incepe constructia noii bazilici San Marco – dupa modelul catedralei Sfintilor Apostoli de la Constantinopol (astazi distrusa).

         Anul 1099 – trupele cetatii Venetia participa la luptele din cadrul Primei Cruciade, din fata insulei Rhodos.

         Anul 1143 – Consiglio di Anziani (al inteleptilor) format din 35 de membri se transforma in Maggior Consiglio sub presedintia marelui Doge al Venetiei.

         Anul 1175 – constructia Podului Rialto - la inceput din lemn, apoi in 1588 din piatra, peste Canal Grande.

         Anul 1177 - Dogele Sebastiano Ziani mediaza reconcilierea dintre imparatul romano-german Frederic Barbarosa cu papa Alexandru III. Cronica vremii acrediteaza legenda ca papa i-a oferit dogelui in dar un inel de aur care sta la baza personalizzato del matrimonio di Venezia e di mare. “Casatoria Venetiei cu marea” era o festivitate care avea loc in ziua de Inaltarea Domnului, pe cheiul din fata Pietii San Marco, in cadrul careia dogele rostea solemn “Sono sposato con te, o Mar, in segno di rispetto verso la tua vera dominazione” dupa care arunca in valurile marii un inel nuptial de aur si pleca cu galera dogala Bucentorro spre Lido.

         1201-1204 – Cruciada IV – la care iau parte si venetienii condusi de dogele Enrico Dandolo si la sfarsitul careia vor lua ca prada de razboi, din Constantinopol, faimosii cai de bronz care impodobesc catedrala San Marco. Venetienii devin stapanii Marii Ionice, a Peloponezului, a arhipelagului Cicladelor si a insulelor Creta si Cipru.

         Anul 1284 – venetienii isi “bat” propria moneda - ducato d'oro, in greutate de 3,55 grame, facut din 0,997 % aur fin, exact ca florinul de aur care circula la Florenta, deja de 30 de ani. Incepand cu anul 1561, cand se “bate” si ducatul de argint, ducatul de aur primeste numele de techin.

         1271-1295 – legendara calatorie a lui Marco Polo in China.

         1310 – ia fiinta il Consiglio di dieci – o instanta judiciara care trebuia sa vegheze la buna functionare a institutiilor Republicii Venetiene, formata din 10 membri ai senatului si inca 6 intelepti ai cetatii, prezidati de dogele Venetiei. Consiliul dispunea de o politie secreta care ii ancheta pe venetienii suspecti care erau nominalizati in denunturile anonime glisate in Bocca di Leone.

         Anul 1322 – Dante Alighieri este ambasadorul Ravennei la Venetia.

         1347-1348 – marea epidemie de ciuma (adusa de o galera din Crimeea) care a ucis 60.000 de venetieni din populatia de 100.000 a Serenissimei Republici.

         1402-1406 – lupte in Italia de nord, in urma carora Republica Venetiana cucereste cetatile Verona, Vicenza si Padova.

         1423 – este ales doge Francesco Foscari care instaureaza un regim oligarhic, menit sa restranga atributiile populatiei in desemnarea dogelui. Acesta incepe luptele Venetiei impotriva ducilor Visconti – conducatorii cetatii Milano.

         1454 - La pace di Lodi – semnata cu ducele de Milano – Venezia atinge cea mai mare expansiune teritoriala.

         1463-1479 – lupte umilitoare cu Imperiul Otoman, in urma carora Serenissima Republica va pierde mai multe teritorii si va fi obligata sa plateasca 10.000 ducati = tribut anual turcilor (il va plati in perioada 1470-1481).

         1516 – infiintarea il ghetto ebraico (ghetoului evreiesc) din Venetia.

         1571 – victoria navala de la Lepanto ale fortelor europene impotriva turcilor.

         1593 – pentru a-si apara frontierele orientale contra turcilor si a austriecilor, Venetia construieste fortareata Palmanova pe un plan in forma de stea cu 9 varfuri.

         1609 – savantul Galileo Galilei isi prezinta noul sau telescop dogelui Venetiei.

         1699 - Trattato di Carlowitz – incheiat sub conducerea dogelui Francesco Morosini aliat cu Austria si cu Rusia, prin care Peloponezul revine iarasi Venetiei.

         1718 – La pace di Passarowitz – Republica venetiana pierde definitiv Peloponezul in favoarea Imperiului Otoman.

         1744-1782 – se construiesc murazzi (diguri destinate sa protejeze laguna) de catre arhitectii Pellestrina si Sottomarina. Erau facute din pietre de Istria, unite cu un fel de beton numit puzzolane, aveau largimea de 14 metri si inaltimea de 4,5 metri deasupra nivelului mediu al mareelor.

         1789 – alegerea ultimului doge al Venetiei – Lodovico Manin.

         1797 – urmarindu-l pe inamicul austriac in deruta, Napoleon Bonaparte penetreaza teritoriul venetian, dar prin La Pace di Leoben, va ceda teritoriile venetiene Imperiului Habsburgic.

         1866 – dupa victoria obtinuta de prusaci impotriva austriecilor, Venetia este eliberata si se va uni cu noul regat al Italiei.

         1915-1918 – Venetia este bombardata in timpul Primului Razboi Mondial.

         1973 – statul italian decreteaza ca salvarea orasului Venetia este un'assoluta priorità nazionale.

 

M-am imbarcat intr-un vaporetto arhiplin cu turisti, pentru a ma plimba pe Canal Grande, in drum spre Piazza San Marco. Canal Grande constituie artera principala si coloana vertebrala a Venetiei, desenul imaginand un urias S inversat, de 3,8 kilometri lungime si avand o largime variabila intre 30 metri si 70 de metri. Privesc multitudinea de palate si de biserici, construite parca pentru a se oglindi in apele canalului. Fatadele sunt in culori vii stralucind printre stucaturile aurite, dezvaluindu-mi cea mai frumoasa imagine oglindita a orasului, care parca-mi vorbeste despre caracterul vesel si optimist al venetienilor care au construit, de-a lungul secolelor, acest fabulos muzeu in aer liber. Palatele care marginesc Canal Grande sunt expresia surasului orgolios si satisfacut al nobilimii venetiene, care, singura, a fost in stare di concedere le rive di questo giardino liquid.

Trec pe sub Ponte degli Scalzi (1934), apoi admir – pe malul stang :

         Palazzo Labia – construit in piatra de Ischia, la sfarsitul secolului XVII, de catre o familie de negustori spanioli, care, pentru a-si etala bogatia, aveau obiceiul, ca la sfarsitul banchetelor, sa arunce in Canal Grande farfuriile si tacamurile de aur folosite in timpul banchetului, spunand : “Le abia o non le abia, saro sempre Labia” (ca le am sau nu, noi vom fi intotdeauna familia Labia) – un joc de cuvinte sugerand ca bogatia familiei Labia este incalculabila.  In palat, se pot admira, in sala de festivitati,  fresce pictate de Tiepolo, printre care minunata L'incontro tra Antonio e Cleopatra – secolul XVIII.

         Chiesa San Geremia e Santa Lucia – construita in secolul XVIII, dupa planurile bisericii della Salute si in care se gasesc moastele Sfintei Lucia. Clopotnita bisericii a fost ridicata in secolul XIII.

         Palazzo Vendramin Calergi – palat renascentist construit in perioada 1502-1504, pentru familia nobiliara Loredan, cu ferestre ingemanate in stil gotico-bizantin. Aici a locuit si a murit (in 1883) compozitorul Richard Wagner – pe zid se afla basorelieful cu bustul compozitorului german.

         Ca’ d’Oro -  proiectat in stil gotic florisant, la comanda lui Marino Contarini la inceputul secolului XV de catre arhitectii Matteo Raverti (1436) si apoi de catre Giovanni Bon (1442), cu fatada in culorile negru, alb, bleu si auriu . Structura originala dorita de Marino Contarini  a fost modificata de numerosii proprietari care s-au succedat dupa el de-a lungul secolelor. Astazi, Ca’ d’Oro prezinta delicatele culori care pun in evident dantela de marmura armonios-asimetrica si crenelurile care incoroneaza edificiul. La inceputul secolului XIX, printul Trubetkoi ofera acest palat faimoasei dansatoare Maria Taglione. Mai tarziu, la sfarsitul secolului XIX, baronul Giorgio Franchetti cumpara Ca’ d’Oro si comanda restaurarea acestui edificiu dupa planurile originale. Astazi, aici se gaseste Galleria Franchetti, unde sunt expuse opera de arta din secolele XI-XVIII, printre care se remarca un Santo Sebastiano de Andrea Mantegna (1431-1506), bronzul Apollo de Pier Giacomo Bonaccolsi (1460-1528), tabloul Procurorul Nicolo Priuli de Tintoretto (1518-1594) si o bucata dintr-o fresco La Nuda de Giorgione (1476-1510).

         Fondaco degli Tedeschi – vechiul sediu al negustorilor germani, incepand cu secolul XIII. A fost distrus de un incendiu in 1505, cu care ocazie au disparut si frescele de pe fatada dinspre Canal Grande pictate de Giorgione. Arcadele de la parter serveau drept antrepozite pentru negustorii nemti. Astazi aici se afla sediul administratiei Postei venetiene.

         Apoi, vaporetto trece foarte spectaculos pe sub Ponte di Rialto, flancat de 2 gondole pline de sud-asiatici. Asa cum am spus, acum acest pod este din piatra, proiectat de Antonio da Ponte si inaugurat in 1591.

         Palazzo Loredan – in stil veneto-bizantin, si-a conservat arcadele originale si pe toata lungimea primului etaj, ferestrele - care au niste ornamentatii in forma de

appendiabiti (carlige), se deschid spre o logie care se oglindeste in apele canalului. Aici se afla acum birourile Primariei din Venetia.

         Palazzi Mocenigo – de fapt sunt 4 palate asezate unul langa altul : primul, cu cele doua blazoane de marmura, a fost reconstruit in 1579, urmatoarele doua palate sunt identice si dateaza de la sfarsitul secolului XVI, in timp ce ultimul palat – numit si Vecchia casa, este o constructie gotica, restaurata in secolul XVII. Aici a locuit Giordano Bruno (1548-1600) si lord Byron (1788-1824).

         Palazzo Grassi – a fost construit in secolul XVIII, in stil neoclasic de catre Giorgio Massari si a fost ultimul palat construit inainte de desfiintarea Serenissimei Republici Venetiene. Cuprinde un parter foarte inalt si inca doua etaje, ferestrele de la primul etaj avand ornamentatii semicirculare, iar cele de la etajul doi – ornamentatii triunghiulare. Interiorul palatului este fastuos, cu fresce frumos colorate printre care se remarca cele pictate de Alessandro Longhi si reprezentand masti de carnaval venetian – la bauta = masca alba cu faimosul nas lung si coroiat )

         Vaporetto trece acum pe sub Ponte dell’Accademia, construit din fier la 1854, dar care era prea putin inalt, impiedicand trecerea ambarcatiunilor si a fost reconstruit in 1932, copiind vechiul pod, dar a fost facut din lemn, din cauza lipsei de fonduri a primariei venetiene.

         Palazzo Cavalli Franchetti – construit la jumatatea secolului XV, are o admirabila fatada cu ferestre ajurate, deasupra carora  se afla motive cu trifoi in patru foi. In secolul XIX aici a locuit fratele compozitorului Arigo Boito.

         Palazzo Corner della Ca’ Grande – acest palat renascentist a fost proiectat de Sansovino (1486-1570) pentru nepotul Caterinei Cornaro, avand la parter trei ferestre monumentale. Acum aici este sediul Prefecturii din Venetia.

 

In timp ce eu fotografiez faimoasele palate, vaporetto ajunge in dreptul cheiul unde voi acosta - in fata bisericii Santa Maria del Giglio, pentru a merge spre San Marco.

Celebra in lumea intreaga, loc de intalnire si de plimbare, Piazza San Marco este de fapt formata din doua “incinte” care formeaza o figura geometrica in forma de echer, separate de Campanila : Piazza San Marco propriu-zisa in forma de trapez si Piazzetta San Marco – rettangolare – deschisa spre Canal Grande, care curge spre insulele San Giorgio Maggiore si Giudecca. Dincolo de cele doua coloane: Colonna di Marco (cea cu leul) si Colonna di Todaro (a lui Teodor), vaporetti si gondole trec intr-un sens si in altul, intr-un ritm neincetat, in timp ce multimea de vizitatori se inghesuie in acest spatiu, alaturi de porumbei - bineinteles. Legenda spune ca un stol de porumbei in zbor – cu cruciulitze in cioc – i-au condus pe fondatorii orasului Venetia pana aici.

In acest loc faimos, vis-à-vis de Palatul Dogilor, se afla cladirile in forma de U, in care isi au sediul Biblioteca Marciana (in fata careia este o cafenea plina de turisti), apoi Museo Archeologico Nationale (in dreptul clopotnitei), apoi Procuratie Nuovo, Museo Correr, Procuratie Vecchio si Torro dell’Orologio.

Sfantul evanghelist Marcu l-a insotit pe Sfantul Apostol Petru la Roma si, dupa martirizarea lui Petru, a plecat in Egipt, unde a fost ales (in secolul I) episcop al Alexandriei. In secolul IX, doi negustori venetieni, au furat moastele sfantului Marcu din Alexandria, ascuzandu-le intr-un cufar care continea carne de porc – impura pentru musulmani - care astfel nici nu s-au atins de respectivul cufar. La sosirea corabiei la Venetia, moastele Sfantului Marcu au fost depuse mai intai in capela castelului dogelui Giustiniano Partepazio, iar apoi au fost mutate in prima biserica ridicata in memoria lui San Marco, in anul 832. In timpul unui groaznic incendiu din 976, moastele Sfantului Marcu au disparut, pe acel loc a fost construita o noua biserica, populatia venetiana a continuat sa se roage pentru regasirea moastelor si acest lucru s-a si intamplat in anul 1094, cand, in timpul intronizarii dogelui Vitale Falier, un stalp din partea dreapta a transeptului s-a prabusit, scotand la iveala un brat de om. Moastele au fost astfel regasite si, din acel secol XI, se odihnesc sub altarul principal al bisericii.

Spectacol unic la oricare ora a zilei, veritabila viziune a Venetiei, La basilica di San Marco se profileaza spre cer cu cele cinci domuri bizantine ale sale - ridicate in secolul XIII, care culmineaza intr-o faimoasa cupola surmontata de o cruce stralucitoare de aur. Fatadele laterale ale bisericii dau spre Piazzetta dei Leoncini si spre Piazzetta San Marco.

Fatada principala – are 5 arcade, deasupra careia se gaseste o logie unde sunt amplasati cei patru cai de bronz :

         Prima arcada contine mozaicul original, din 1260-1270, cu tema Portando del corpo di San Marco nella Chiesa;

         A doua arcada contine mozaicul Venere San Marco dai magistrati veneziani, conceput de pictorul Sebastiano Ricci (1659-1734);

         A treia arcada (cea a portalului principal) contine trei mici arcade in care sunt plasate basoreliefuri descriind : Pamantul, Oceanul, lunile anului, semnele Zodiacului, Mestesuguri traditionale venetiene, Virtutile si Fericirile. Deasupra celor trei mici arcade se afla un mozaic (secolul XIX) cu scene despre Gesù Cristo in maestà e il Giudizio universal.

         A patra arcada – mozaic din secolul XVII cu tema Il corpo di San Marco ospitato dai veneziani.

         A cincea arcada - mozaic din secolul XVII cu tema La rimozione dei resti di San Marco.

         Balconul – aflat deasupra arcadei principale (a treia) contine copiile celor patru cai de bronz ale caror originale se afla in Museo Marciano.

 

Fatada de nord – este fatada din stanga, care se deschide spre Piazzetta dei Leoncini, contine Porta dei Fiori (cu patru arcade), deasupra carora se afla un basorelief roman cu tema Natività.

Fatada de sud – aflata unghiular fata de palatului Dogilor, spre Piazzetta San Marco, este formata din doua arcade, prima arcada fiind incadrata de doua coloane de marmura ornate cu grifoni, iar in a doua arcada este usa spre baptiseriu continand  I pilastri dell'Acre - coloane de marmura aduse de la Genova (1258).  In baptiseriu se gaseste faimosul mozaic cu tema La danza di Salomè. Tot in exterior, la inaltimea coltului (unghiului) situat spre palatul Dogilor se afla grupul statuar I tetrarchi, datand din secolul IV si care se pare ca ii reprezinta pe imparatii romani Diocletian, Maximian, Valerian si Constantiu. Alte legende spun ca grupul statuar ii reprezinta pe soldatii turci care voiau sa fure tezaurul bazilicii San Marco si care au fost pietrificati, pentru fapta lor, chiar de catre Sfantul Marcu.

Atrium – este spatiul prin care se face trecerea dinspre piata spre interiorul bisericii. Are forma unui unghi drept si este luminat de stralucirile aurii ale mozaicurilor, mai ales dupa amiaza cand lumina soarelui trece prin amplele portaluri de intrare, prevenindu-ne ca patrundem intr-un spatiu sacru. Mozaicurile ilustreaza scene din Vechiul Testament astfel (dinspre Palatul Dogilor spre Porta dei Fiori) : cupola Creatiei, arca lui Noe si Potopul, arcul Paradisului, Turnul Babel, cupola descriind istoria lui Abraham (Avraam), cupola despre Iosif si fratii sai si cupola despre viata lui Moise.

In directia dinspre portalul principal, dincolo de Atrium, se afla Galleria si Museo Marciano. Din Gallerie se pot admira foarte bine mozaicurile Atrium-ului si ea imi permite sa urc pe scari spre balconul care se deschide spre Piazza San Marco si spre muzeu, unde piesele de baza sunt cei patru cai de bronz aurit care au fost adusi, la sfarsitul Cruciadei IV de la Constantinopol, instalati in balconul bisericii, furati de Napoleon si dusi la Paris (la Arcul de triumf Carrousel) si inapoiati Venetiei in anul 1815. Caii sunt in Muzeul Marciano din 1974 iar in balcon au fost plasate copiile celor patru cai de bronz autentici.

Interiorul bisericii San Marco nu l-am putut vizita, fiind in renovare, dar o sa va descriu, pe scurt, ce contine. Mozaicurile au fost executate pe parcursul anilor, incepand cu anul 1071 si continuand pana in secolul XVI. Pe cupola cea mai mare este reprezentata Giorno di Pentecoste (ziua Cinzecimii), apoi este cupola Sfantului Leonard, cupola  L'ascensione (Inaltarea) si cupola Sfantului Ioan Evanghelistul.  Se ajunge la ultima cupola sub care se afla altarul principal – Il Coro – in care se gaseste Pala d’Oro – un mic altar sustinut de coloane de alabastru, sub care se afla cripta care contine moastele Sfantului Marcu. In biserica exista mai multe capele :

         La cappella dell'iconostasi – din marmura policroma, format din 8 coloane care sustin l'architrave pe care sunt plasate statuile apostolilor, a Fecioarei Maria si a Sfantului Ioan, realizate de sculptorii din familia Delle Masegne in secolele XIV-XV. Sub arhitrava se afla un Crocifisso din bronz argintat incadrat de doua tronuri : Sedia del Vangelo (tronul Evangheliei) si Sedia della reliquia (tronul relicvelor), amandoua

construite in secolul XIV. Dogele Venetiei, odata ales, aici, in Iconostas venea pentru prima data.

         La cappella di San Clemente – ornate cu mozaicuri realizate tot de Delle Masegne cu scene din viata acestui sfant.

         La cappella di San Pietro – cu scene din viata Sfantului Petru si a Sfantului Marcu – mozaicurile sunt realizate in secolul XIII.

         La Cappella della Vergine Nicopeia – ne reaminteste de Cruciada IV si o reprezinta pe Fecioara cu Pruncul atingand un steag bizantin din timpul cruciadei – se numeste “Nicopeia” de la cuvantul grecesc Nike = victorie.

         La cappella di Sant’Isidoro – ale carei mozaicuri, realizate la sfarsitul secolului XII,  reprezinta L'albero (arbore genealogic) di famiglia della Vergine Maria.

         La cappella Mascoli – era destinata serviciilor religioase ale unei confrerii strict masculine. Mozaicurile sunt realizate in secolele XIII si XIV de catre Giambono, Andrea del Castagno si Jacopo Bellini.

         La cappella del Tesoro – contine o foarte pretioasa colectie formata din relicve, obiecte si ornamente liturgice aduse de la Constantinopole in 1204. Este de remarcat Tabernacolo del Artophoron – un obiect in forma de biserica - incoronata de domuri, conform gustului artei orientale.

         La capella di Battistero – formata din trei incinte, ornate cu mozaicuri din secolul XIV, zugravind scene din viata Sfantului Ioan Botezatorul si din copilaria lui Iisus. Aici se afla faimosul mozaic bizantin Danza di Salomè. Cristelnita, din marmura, este opera lui Sansovino (1486-1570).

         La capella Zen – este capela funerara a cardinalului Zen (mort in 1501), ornata cu mozaicuri din secolul XIII.

 

Am iesit din Basilica San Marco destul de dezamagita pentru ca nu am reusit sa admir nici o capela. Ei, poate o sa mai vin si altadata la Venetia. Traversez piata, indreptandu-ma spre Campanilla (clopotnita bisericii), unde este o “coada” mare, iar vizitarea costa 8,00 euro.

Actuala clopotnita dateaza din secolul XX, reconstruita fidel, dupa ce s-a naruit in anul 1902. Campanilla originala a fost realizata, din caramida, in secolul XVI de arhitectul, venit de la Bergamo – Bartolomeo Bon. Clopotnita este inalta de 96 de metri si are in varf un inger aurit, care se invarte atunci cand bate vantul. Se intra in cladirea clopotnitei prin Loggetta Sansoviniana, construita in perioada 1537-1549 de catre Sansovino, cu scopul de a adaposti aici garda Dogelui si in care sunt amplasate statuile Minervei, a lui Apollo, a lui Mercur si a Pacii.

Terasa Logiei este inconjurata de o balustrada, la mijlocul careia se gaseste un grilaj de bronz de secol XVIII. In clopotnita sunt 5 clopote, cu sunete foarte puternice :

         Marangona – care suna la ora cand marangoni (zidarii) incepeau sau terminau ziua de lucru;

         Trottiera – suna pentru a anunta nobilii sa se grabeasca la sedintele din Palatul Dogilor;

         Nona – batea la miezul zilei;

         Mezza Terza – anunta reuniunile Senatului;

         Renghiera (Maleficio) – anunta executiile capitale.

 

Cladirea in forma de U din Piazza San Marco se termina cu Torre dell’Orologio, un turn construit in anul 1499 si care ne dezvaluie povestea lui “il temperatore” – expertul care locuia aici impreuna cu familia lui si care intretinea mecanismul complex al orologiului. Acesta are mai multe cadrane care indica ziua, ora si miscarile Lunii si ale Soarelui, Due Mori (mauri) care “bat” orele si Tre Re Magi (magii) care isi fac aparitia pe 6 ianuarie - il Battesimo di Gesù – si in ziua de Inaltare. Dupa ce imi impart mancarea cu porumbeii din piata, asezata pe banca de marmura care margineste Campanilla, ma hotarasc sa traversez prin multime si sa intru in Palatul Dogilor – taxa este de 8,00 euro pentru persoanele de peste 65 ani.

Palazzo Ducale este simbolul gloriei si al puterii venetiene, a fost resedinta Dogilor, la sede del Governo (guvernul), la Corte di giustizia (tribunalul) si la Prigione di stato (inchisoarea). Constructia palatului a inceput in secolul XII si a suferit radicale transformari in perioada secolelor XIII-XVI.

Dogele era principalul magistrat al orasului, ales pe viata dintre membrii aristocratiei din Gran Consiglio si desi incarna Serenissima Republica, el nu avea decat puteri limitate. Dogele nu putea sa-si paraseasca palatul decat insotit de membrii guvernului, iar Venetia doar cu aprobarea Marelui Consiliu. Dupa ce era ales, dogele se instala impreuna cu intreaga sa familie si cu obiectele lor personale in apartamentele oficiale destinate lui. La moartea dogelui, inelul si sigiliul purtand insemnele lui erau distruse si Statul se gasea “paralizat” catva timp pana la alegerea urmatorului doge.

Gran Consiglio a fost o institutie de referinta, care reunea toate functiile statului, promulga legi si desemna personalitatile cele mai importante ale Venetiei. Atunci cand se reunea, spectacolul oferit era exceptional : Dogele prezida – asezat in centrul salii numit Corte sau Bancale di San Marco, in timp ce membrii nobilimii erau asezati pe scaune situate de-a lungul peretilor si pe banci dispuse paralel pe toata lungimea salii de consiliu.

Exteriorul Palazzo Ducale este geometric, foarte rafinat, executat din marmura alba si roz si este format din :

         Facciata rivolta verso la Piazzetta (fatada spre Piazzetta) – lungimea este aproape identica cu a celei care da spre canal si cuprinde 18 de arcade. La etajul I se afla o logie cu coloane si arcade cu motive quadrilobate – de trifoi cu 4 foi. Deasupra este un etaj cu peretii de  culoare roz, incoronat de creneluri cu aspect medieval. Pe aceasta fatada se afla grupurile statuare : Judecata lui Solomon si Alegoria Intelepciunii – grupuri  realizate in secolele XIV si XV.

         La Porta della Carta (a hartiei) – se afla pe fatada care este marginita de Canal Grande, si  are tot 36 de coloane unite de aceleasi arcade renascentiste ca pe fatada dinspre Piazzetta. Aceasta intrare a fost construita in stile gotico fiammeggiante de catre Giovanni si Bartolomeo Bon in perioada 1438-1442, servea de intrare/iesire din palat mai ales pentru copisti si arhivari si pe ea se afisau decretele emise de autoritati . Poarta este decorata cu o statuie a dogelui Francesco Foscari, deasupra careia se afla un bust al Sfantului Marcu, deasupra caruia se afla o reprezentare a Justitiei.

         Facciata di gli scavi (dinspre diguri) – este fatada  cea mai veche a palatului (secolul XIV). La parter a fost mai intai inchisoarea cu fata spre Armurarie (peste apa micului canal Rio di Palazzo). Fatada este ornamentata  cu grupurile statuare : Adam, Eva si Sarpele, Ingerul Rafael si Tobias si Betia lui Noe – toate din secolul XV. Fatada este “legata” de cladirile de vis-à-vis prin doua poduri : Ponte delle Paglia (al paielor) si Ponte dei Sospiri (al suspinelor).

         Ponte dei Sospiri – isi datoreaza numele faptului cei condamnati de catre tribunal, trecand prin acest loc, puteau sa admire pentru ultima oara laguna venetiana de la inaltimea ferestrelor ajurate ale podului si isi plangeau libertatea lor definitiv pierduta. Constructia acestui pod a fost hotarata de dogele Marino Grimani pe la 1600 – blazonul dogelui fiind sculptat pe acest pod. Intrarea in Ponte dei Sospiri se face pe la etajul I, in apropierea apartamentelor dogelui, edificiul podului fiind divizat in 2 coridoare stramte (pe care se merge in timpul vizitei turistice) si o multime de camarute care erau folosite de cei judecati si condamnati, in drumul lor spre inchisoare.

 

In interiorul palatului se intra prin dreapta Portii della Carta. Se ajunge in cortile, se trece pe sub porticul Foscari si se ajunge la :

         Scala dei Giganti construita la sfarsitul secolului XV de catre Antonio Rizzo si caracterizata de impozantele statui ale lui Marte si Neptun realizate de Sansovino.  Aceasta scara facea legatura intre parter si etajul I, unde avea loc incoronarea si intronizarea Dogelui.

         Sala dello Scrutinio – unde se derula desfacerea voturilor si numararea acestora. Aici se gasesc pe pereti, tablouri ale dogilor venetieni, sfarsind cu ultimul doge – ludovico Manin care a condus Republica Venetiana intre 1789-1797.

         Sala del Maggior Consiglio – este vasta – are suprafata de 1300 metri patrati. Aici se tineau, cu mare fast si solemnitate, sesiunile Marelui Consiliu, organ legislativ care atribuia sarcinile publice institutiilor din subordine. Tot aici se derulau si selectiile successive in vederea alegerii unui nou Doge. In momentul cand am vizitat-o eu, era plina de multimea turistilor, care nu-i dadea nici un fast si nici o solemnitate - ca pe vremuri. De aici, printr-un Corridoio e vestibolo se ajunge in :

         Appartamenti del Doge – unde sunt conservate si faimoasele tablouri Pietà de Giovanni Bellini si Leone de Vittorio Carpaccio. Apartamentele dogelui contineau, in afara de camerele private si : Sala degli Scarlatti, Sala dello Scudo, Sala degli Scudieri, Sale Magistrato alle Leggi si Sala della Quarantia Criminal.

         Scala d'Oro – care face legatura intre etajul I si II, realizata de Sansovino in timpul guvernarii dogilor Andrea Gritti si Lorenzo Priuli, ale caror blazoane sunt reprezentate pe arcada acestei scari, bogat ornamentata si care contine frescele, executate de Giovan Battista Franco (1498-1561) : La glorificazione della difesa delle isole di Cipro e Creta si Le virtù necessarie del buongoverno.

         Sala delle Quattro Porte – unde ambasadorii asteptau sa fie primiti de doge, a fost refacuta, ca urmare a mai multor incendii, dupa anul 1574. Frescele care decoreaza plafonul ( care se admira cu ajutorul unor oglinzi puse la dispozitia vizitatorilor) sunt facute de Tintoretto, iar cele 4 porti de intrare de catre Palladio. Pe un sevalet se afla faimosul tablou al lui Tiepolo (1696-1770) – Venetia ricezione omaggio di Nettuno.

         Sala dell’Anticollegio – servea de anticamera pentru delegatii oficiale sau pentru ambasadori. Frescele de pe tavan sunt de Veronese, iar printre tablouri se remarca tabloul lui Veronese (1528-1588) -  Rapire da ninfa Europa si Alegoriile anotimpurilor pictate de Tintoretto.

         Sala del Collegio – era sala unde dogele prezida reuniunile, concepea proiectele de legi care apoi trebuiau aprobate de Senat sau ii primea pe ambasadori sau pe reprezentantii misiunilor diplomatice. Plafonul este din lemn aurit si este decorat cu fresce create de Veronese pentru glorificarea Republicii Venetiene.

         Sala del Senato sau Sala dei “Pregadi” – membrii Senatului erau “rugati “ = pregadi, ca sa formuleze o cerere scrisa pentru a putea participa la reuniuni. Decoratiile de pe pereti au ca tema reprezentarea diversilor dogi, acompaniati de sfinti protectori, aducand omagii in fata lui Iisus Christos si a Fecioarei Maria si au fost realizate de Veronese si de Tintoretto.

         Sala del Consiglio dei Dieci – unde se reunea omnipotentul si celebrul Consiliu al celor Zece, era, inca de pe la 1310, o instanta judiciara de exceptie, prezidata de doge,

cu rolul de a veghea asupra institutiilor statului, rol pe care si-l indeplinea cu ajutorul unei “politii secrete”, care ii ancheta pe cetatenii venetieni suspecti si examina si denunturile anonime puse in faimoasele “ Bocca de Leone”. Frescele de pe tavan zugravesc alegorii ale bunei guvernari si ale puterii Republicii Venetiene.

         Sala della Bussola – sala unde asteptau persoanele care trebuiau interogate de catre trei sefi din Consiliul celor Zece, isi datoreaza numele unui dulap de lemn care masca o usa dubla = bussola, care se deschideau catre un coridor secret. Langa usa de intrare in aceasta sala se afla statuia unui Giuda (Iuda) de lemn unde erau depuse denunturile scoase din Bocca de Leone, care erau prezentate apoi anchetatorilor.

         Armeria – sala contine armuri folosite in turniruri, trofee de razboi, un drapel turcesc adus de la Lepanto, arbalete, archebuze, pistoale si instrumente de tortura.

         Prigioni Nuove -  se ajunge la inchisoare, trecand din palatal Dogilor pe Ponte dei Sospiri. Se remarca, pe pereti, vechi inscriptii scrijelate de prizonieri in timpul detentiei.

 

Daca, marile sali pe care le-am vizitat, reveleaza maretia si opulenta Republicii Venetiene de odinioara, nu trebuie neglijat nici aspectul “secret” al acestui maret Palazzo Ducale, care contine o multitudine de culoare si scarite secrete, care si astazi patreaza o atmosfera misterioasa care poate ingrozi vizitatorul, al carui gand zboara spre prizonierii torturati aici sau spre Tre Inquisitori care hotarau soarta acestora.

Ies din marele palat al Dogilor, incantata de toate minunatiile pe care le-am admirat aici, de toata opulenta oferita de salile vizitate, care dovedesc, fara putere de tagada, cat de mare putere economica a fost Serenissima Republica in anii ei de glorie.

Este deja dupa amiaza si o iau la stanga, spre Rio di Palazzo, traversat de Ponte dei Sospiri – eu traversez insa pe Ponte delle Paglia si ma aflu pe Riva di Schiavoni, aflat in cartierul de Castello – un loc ce contrasteaza pregnant cu animatia naucitoare din Piata San Marco. Trec prin piata, numita in dialect venetian – Campo Bandiera e Moro, pe langa biserica San Giovanni in Bragora (unde a fost botezat compozitorul Vivaldi), pe langa biserica San Zaccaria, pe langa Chiesa della Pietà (1548) si ma aflu in fata ultimului “obiectiv” pe care vreau sa il vizitez astazi - Scuola Dalmata delli Santi Giorgio e Triffon sau Scuola Schiavoni, biletul de intrare costa 5 euro.

Scoala dalmatilor sau a sclavilor (schiavoni), a fost fondata la 19 mai 1451 printr-un decret al Consiliului celor Zece si a fost plasata sub protectia sfintilor Gheorghe, Trifon si Ieronim. Aceasta scoala era un colegiu laic in care erau primiti cetateni din clasa de mijloc, carora li se preda devotiunea, filantropia, asistenta spirituala si materiala pentru cei saraci. Cladirea pe care o admir a fost reconstruita in anul 1551 de catre discipoli de-ai lui Sansovino. Fatada bisericii, simpla si eleganta este formata dintr-un portal de intrare, impodobit cu 2 delfini intre care se afla doua basoreliefuri : Sfantul Gheorghe omorand Dragonul (secol XVI) si Fecioara cu Pruncul intre Sfantul Ioan Botezatorul si Sfanta Caterina (secol XV).

In interiorul bisericii se afla frescele pictate de Carpaccio intre 1502-1507, cu tonuri calde si luminoase, in panourile :

         San Giorgio e il Drago (1507) – sfantul il ataca pe monstru (reprezentarea necredinciosilor) si o apara pe  printesa – simbol al bisericii crestine. Compozitia frescei este in triunghi – un varf este coada Dragonului, un varf este capul Sfantului Gheorghe si al treilea varf este coada calului, totul pictat pe panorama palmierilor de la malul marii pe care sunt desenate la orizont corabii.

         Trionfo di San Giorgio (1507) – Sfantul Gheorghe se intoarce in oras, tinand Dragonul in lesa. Aici este intampinat de regele si regina Libiei, acompaniati de Principesa – toti imbracati in vestminte somptuoase – hainele fiind pictate dupa desenele facute de Gentile Bellini in timpul voiajului sau la Constantinopole in 1479, la curtea sultanului Mehmed II. Personajele sunt pictate in fata, iar pe fundal este reprodusa imaginea bisericii Sfantului mormant (Chiesa del Santo Sepolcro) de la Ierusalim.

         San Giorgio baptezza i Seleniti (1507 – pe peretele altarului principal) – fresca descrie botezarea regelui si a printesei din Libia de catre Sfantul Gheorghe, in timp ce regina si restul curtenilor asteapta sa le vina si lor randul sa fie botezati, totul pictat in culori foarte vii, care da un aspect “cavaleresc” scenei descrise.

         Il miracolo di San Tryfon (1507 - in dreapta altarului) – acesta a fost un sfant martir din Asia Mica in secolul III si este protectorul regiunii Dalmatia. Fresca reprezinta momentul in care Sfantul Trifon o exorcizeaza pe fata imparatului roman Gordian – demonul care iese din corpul fiicei imparatului fiind reprezentat printr-o soparla veninoasa, totul avand ca fundal cladiri venetiene de inceput de Renastere.

         San Girolamo conduce al monastero il Leone ferito (1502) - Sfantul Ieronim (unul dintre cei patru doctori ai bisericii latine care a trait intre 347-420) il conduce la manastire pe Leul ranit (cu un ghimpe in laba), dar domesticit, sub privirile ingrozite ale calugarilor dintr-o manastire venetiana de secol XV.

         I funerali di San Girolamo (1502) – scena pictata se deruleaza in fata unei biserici, probabil Chiesa della nascita di Gesù Cristo de la Bethleem, deoarece Sfantul Ieronim chiar a murit la Bethleem, inconjurat  de calugarii investmantati in sutane frumos pictate, in manastirea fondata chiar de el.

         San Girolamo nel suo gabinetto di lavoro (1502) – Sfantul Ieronim este pictat, inconjurat de carti si de mobilier de epoca, meditand la Biblia pe care a tradus-o in limba latina, biblie care este cunoscuta sub numele de Vulgata.

 

Ies incet din biserica incercand sa retin pe retina imaginea vestitelor fresce pictate de Carpaccio in secolul XVI. Ma intorc alene pe acelasi drum, soarele este la asfintit, este dincolo

de bisericile de pe malul de vis-à-vis de palatul Dogilor. Astept vaporetto, ca sa ma intorc la gara Santa Lucia si cand acesta acosteaza, este la fel de plin ca si de dimineata.

Poate ca din cauza numarului atat de mare de turisti nu reusesc sa fiu “captata” de adevarata vraja a enigmaticului oras lagunar…

20 IULIE  2013 – SABADO – ULTIMA ZI LA VENEZIA

 

Mai dispun de o singura zi pentru Venetia – deci ma scol dis-de-dimineata, iau un mic dejun foarte rapid si apoi traversez in fuga bulevardul si intru in gara pentru a ma sui, pentru ultima oara in vara aceasta, in trenul care ma duce de la Mestre la Venetia. Beneficiez in continuare de biletul de calatorie cu vaporetto pentru cele 36 de ore. De data aceasta ma pozitionez pe partea dreapta a vaporasului, ca sa pot sa admir cladirile faimoase care marginesc, pe dreapta, Canal Grande :

         Basilica San Simeon Piccolo – este primul monument pe care il vezi cand iesi din gara Santa Lucia. Silueta  bisericii se caracterizeaza printr-un dom de culoare verde, edificiul fiind construit de Scalforotto (1700-1764), care apoi a realizat si cladirea unui Palladio ;

         Fondaco dei Turchi – constructie in stil veneto-bizantin, ridicata pentru prima data in secolul XIII, reconstruita in secolul XV ca sa serveasca de antrepozite pentru marfa care provenea din Imperiul Otoman (1621-1828). Este o veritabila dantela de arcade si ferestre ajurate pe toata inaltimea porticurilor terminate cu merli sul bordo del tetto - aici se afla acum Muzeul de Istorie Naturala.

         Ca’ Pesaro – palatul a fost inceput de arhitectul Baldassare Longhena (1598-1682) si terminat de Antonio Gaspari. Are parterul (imitand fatetele unui diamante), sprijinit pe capete de lei. La etajul II si III  sunt de remarcat marile ferestre separate de coloanele care marginesc minunatul balcon. Aici este Muzeul de Arta Orientala si Galeria Internationala de Arta Moderna;

         Ca’ Corner della Regina – a fost conceput de arhitectul Domenico Rossi (1678-1742) si a apartinut fratelui Caterinei Cornaro (Corner) - casatorita cu regele Ciprului – exista un tablou faimos al Caterinei pictat de Tizian, dar care a fost mutat la Florenta (in Ufizzi). Deasupra parterului, etajele superioare au balcoane si ferestre, specific venetiene, incadrate intre coloane – aici se afla Arhivele Istorice ale Artelor Contemporane;

         Palazzo dei Camerlenghi – se afla in “umbra” Podului Rialto si a fost construit, in stil renascentist si in plan pentagonal, de catre Guglielmo dei Grigi (din Bergamo) in perioada 1515-1530 pentru “camerlenghi” = magistratii care administrau finantele statului.

         Ponte di Rialto – voi povesti mai jos despre plimbarea pe acest faimos pod.

         Palazzo Bernardo – edificiu gotic din 1442 cu ferestre foarte frumoase cu cate sase deschideri  pe etajul unu si cu cate patru deschideri pe etajul doi.

         Palazzo Pisani Moretta – in stil gotic tarziu datand din a doua jumatate a secolului XV – seamana destul de bine cu Palazzo Bernardo – difera doar culoarea;

         Palazzo Balbi – constructia este atribuita lui Alessandro Vittoria (1525-1600), are o fatada tripartita, iar in partea centrala are ferestre trilobate pe toate etajele superioare. Pe acoperis are doua mari blazoane ale familiei Balbi incadrate de obeliscuri;

         Ca’ Foscari – ilustru exemplu de arhitectura gotica, a fost construit in 1452 la comanda dogelui Francesco Foscari si aici isi desfasoara activitatea Universitatea din Venetia. Edificiul se termina prin impozante ziduri crenelate, care inconjoara o curte interioara, continuu plina de studentii universitatii.

         Ca’ Rezonico – este ultimul palat proiectat de arhitectul Baldassare Longhena la inceput de secol XVII, dar terminat de arhitectul Giorgio Massaro (1686-1766) in stil majestuos baroc. A fost proprietatea unei familii care l-a dat pe Papa Clement XIII, iar mai tarziu a fost cumparat de familia poetului englez Robert Browning (pe la 1850). Este sediul unui muzeu despre arta venetiana a secolului XVIII.

         Palazzo Moro – de o simplicitate austera, construit in secolul XVI. A fost locuinta familiei cu acelasi nume. Un membru al familiei Moro (in italiana maur sau negru) a suferit o drama conjugala autentica cu cea descrisa de Shakespeare in piesa Othello.

         Palazzo Loredan dell’Ambasciatore – construit in stil gotic tarziu, pentru familia aristocratului Loredan. Are ferestre admirabile cu cate patru deschideri, ornate cu coloane cuadrilobate. Pe fatada se afla doi paji care poarta, intre ei, blazonul familiei Loredan.

         Ponte dell’Accademia – am descris mai sus acest pod, construit initial din fier si apoi reconstruit din lemn, ca sa poata trece pe sub el ambarcatiuni lagunare.

         Accademia – constructie gotica la care s-a atasat o noua fatada in secolul XVIII. Aici a fost sediul vechii Scuola Grande della Carita, iar alaturi se afla o biserica reconstruita intre 1441-1452. Aici se afla, inca din secolul XIX, Academia de Arte Frumoase. Povestesc mai jos…

         Palazzo Barbarigo -  construit in secolul XVI. Mozaicurile care decoreaza fatada palatului il reprezinta pe imparatul Carol Quint-ul in atelierul lui Tizian si pe regele Henric III pe insula Murano. Aceasta placare cu pitricele de mosaic, a fost realizata de Compania Venezia e Murano la sfarsitul secolului XIX, cand s-a realizat si o restaurare a acestui palat.

        Palazzo Venier dei Leoni – este un palat ramas neterminat, proiectat de arhitectul  Lorenzo Boschetti  in 1749. Din cauza ruinarii averii familiei Venier (care la 1382 l-a dat pe dogele Antonio Venier), a fost construit doar parterul, decorat cu capete de lei. In anul 1949 aceasta constructie a fost cumparata de catre excentrica bogatasa Peggy Guggenheim (1898-1979) –nepoata magnatului american Solomon R. Guggenheim. Ea a locuit aici pana la moarte (1979) si si-a creat o colectie de arta moderna importanta in epoca. Peggy este faimoasa si pentru cuvintele pe care le-a rostit :”Voi cumpara un obiect de arta in fiecare zi a vietii mele”. Colectia de arta contemporana este minunata si este vizitata de 400.000 de iubitori de arta anual. Sunt opere de Braque, Picasso, Brancusi, Kandinsky, Chagall, De Chirico, Max Ernst (sotul lui Peggy), Klee, Magritte, Dali, Moore.

        Ca’ Dario – este un mic palat din secolul XV, avand fatada decorata cu un mozaic rafinat de marmura policroma. A fost construit de arhitectul Lombardo pentru Giovanni Dario – reprezentantul Senatului venetian pe langa sultanul otoman. Constructia este “bantuita” de sinistrele morti neexplicate ale mai multor proprietari succesivi ai Palatului Dario.

        Palazzo Salviati – asemanator cu palatul Barbarigo si asezat simetric fata de Palazzo Venier dei Leoni = locuinta lui Peggy Guggenheim.

        Basilica Santa Maria de Salute – constructia impozanta de culoare alba a acesteia se vede foarte bine si din vaporetto dar si de pe malul celalalt al Canal Grande – din Piazza San Marco. Este considerata una dintre principalele atractii ale Venetiei, dar, acum este in renovare, deci nu am admirat prea mare lucru. O sa va povestesc insa ceea ce scrie in ghidul turistic. In anul 1630, dogele si venetienii au facut legamantul solemn ca daca vor scapa de epidemia de ciuma, vor construi o catedrala mareata. Aceasta biserica a fost proiectata in 1631 de catre arhitectul Baldassare Longhena in cartierul Dorsoduro. Constructia se termina cu un dom octogonal care este asezat pe o baza octogonala - forma geometrica care ne trimite cu gandul la o stea de mare cu 8 ramuri, care se regaseste pe fiecare timpan al bisericii. Deasupra Domului se afla o statuie a Fecioarei Maria, tinand in mana un “baston de capitan al marii”. Deasupra cupolei mai scunde este amplasata o statuie a Sfantului Marcu, iar constructia se termina (opus Canal Grande) cu doua clopotnite, biserica fiind vestita pentru ca are foarte multe statui de sfinti si de oameni ilustri.

        Dogana da Mar – vama orasului Venetia, pentru marfurile venite de pe mare (exista si o vama pentru marfurile terestre – Dogana di Terra). Prima constructie a fost ridicata in secolul XV, iar mai tarziu, in secolul XVII, arhitectul Giuseppe Benoni a proiectat aceasta cladire in forma de prora de vapor. Pe acoperis se afla o statuie mobila, o alegorie a Fortunei, care troneaza pe un glob aurit, care imagineaza pamantul sustinut de doi atlanti. 

Dupa ce am facut, cu vaporetto, un tur complet – pana la Lido si retur – la a doua trecere pe Canal Grande, m-am dat jos la podul Rialto.

            Ponte di Rialto, s-a numit la inceput, in anul 1175, Ponte della Moneta, din cauza ca se afla in apropierea hotelului Moneda. Denumirea actuala provine, probabil, de la denumirea latina – Rivoaltus = malul inalt, nume dat la inceput insulitelor pe care s-a format asezarea venetiana. Podul actual este a sasea versiune, dar prima din piatra, opera a arhitectului Antonio da Ponte si a fost inugurat in 1591. Este format din 12 arcade duble dispuse simetric intre care se afla mici pravalii, rezervate initial activitatilor bancare si financiare. Deasupra apei se afla o singura arcada de 28 de metri largime si aflata la 7,5 metri deasupra apelor Canal Grande, facand foarte facila trecerea ambarcatiunilor pe sub acest pod. A fost singurul pod care unea cele doua maluri, pana la mijlocul secolului XIX, cand s-au construit Ponte dei Scalzi si Ponte dell’Accademia.

            Pe malul stang al canalului (privind spre San Marco) se afla cea mai veche artera comerciala a orasului – Le Mercerie (marfuri), unde sunt amplasate - ca si pe Ponte di Rialto – tot felul de pravalii cu tot feluri de marfuri – in general masti de carnaval, gondola si alte produse reprezentand caracterul specific al Venetiei. Acest mal, este, cred, la fel de aglomerat astazi, cum era si acum 400 de ani, cand pe aici se plimbau nobilii venetieni in drum spre piata San Marco si este impartit in 3 sectoare : Mercerie dell’Orologio, Mercerie di San Zulian si Mercerie di San Salvador.

            Eu traversez insa pe partea dreapta, unde ma asez la o trattoria ca sa mananc o portie de spaghetti venetiene si sa beau un boccale di birra. Apoi o iau la dreapta, trec prin Campo San Toma (in dialectul venetian : campo = piateta) si ma aflu in Campo San Rocco, unde se ridica semeata Scuola Grande San Rocco. In fata cladirii un italiano tra due epoche (sexagenar) canta muzica anilor’70 iar niste tineri, imbracati ca de carnaval, danseaza menuet pe muzica italianului. Cladirile din jurul acestei piete au o arhitectura monumentala, dar eu, la adapostul zidurilor marete, ma asez la o cafenea, sa degust un cappuccino venetian, iar il cameriere (chelnerul) imi spune ca intrarea la San Rocco ma va costa 8 euro.

San Rocco a fost un calugar francez (1295-1327), protectorul bolnavilor si al ciumatilor, care a instituit aici o scuola – colegiu laic pentru cetatenii venetieni, asa cum am scris mai sus. In secolul XV existau in Venetia cam patru sute de asemenea scuole, care acumulau un patrimoniu inestimabil de bogatii artistice, din nefericire dispersate de ocupatia bonapartista / franceza din 1806.

            La scuola Grande di San Rocco este cea mai faimoasa scuole din Venetia, inaugurata in 1478 si purtand numele Sfantului Rocco. Edificiul, in care va functiona aceasta scuola, a fost inceput in 1517 de catre Bartolomeo Bon - care a ridicat insa doar parterul. Lucrarile au fost continuate de catre Antonio Scarpagnino in 1527, care a completat partea superioara a cladirii, al carui exterior prezinta o eleganta fatada renascentista, incrustata cu marmura policroma pe cele doua etaje, unde este incastrata si o friza cu decor alegoric. Contine o exceptionala colectie de tablouri pictate de Tintoretto intre 1564-1587, cu scene din viata lui Christos si din viata lui San Rocco (mort el insusi de ciuma). Cladirea Scuolei are parter si etaj, legate de o scara monumentala si cuprinde niste sali minunate :  La Camera Terrena, La Camera di Albergo si Grande Camera Superiore o Capitolare, cu tavane aurite, bogat sculptate si tapetate de panzele pictorilor faimosi in epoca. Este de remarcat minunatul tablou al lui Giorgione -  Cristo porta la croce.

            Vis-à-vis de scuola se gaseste Chiesa di San Rocco, construita intre 1489-1508 pe proiectul lui Bartolomeo Bon si unde sunt adapostite moastele Sfantului Rocco. Interiorul bisericii a fost refacut, incepand cu anul 1726 de catre Giovanni Antonio Scalfarotto, fatada actuala a bisericii fiind remaniata de catre Bernardino Maccaruzzi  in perioada 1765-1771. In interior sunt statui, basoreliefuri si cateva panze semnate de Tintoretto cu subiecte din viata sfantului Rocco, ale carui moaste se afla sub altarul principal. Ma impresioneaza cele 4 celebre lucrari ale lui Tintoretto : San Rocco cura appestati, San Rocco in carcere incoraggiati da un angelo, San Rocco prendersi cura degli animali, San Rocco fatto prigioniero nella battaglia di Montpellier din aceasta biserica.

            Ies din biserica, pentru a traversa canaletto -ul din spatele scuolei si o iau pe Sestier de San Polo, pe langa casa lui Carlo Goldoni si ajung in Parrocchia Santa Maria Gloriosa dei Frari.

            Basilica Santa Maria Gloriosa dei Frari a fost construita incepand cu secolul XIII pentru Frati Francescani Conventuali – vizitarea bisericii costa 3 EURO. In anul 1231, dogele Jacopo Tiepolo a daruit un teren confreriei franciscane, pentru a se construi aici o manastire si o biserica (pentru adeptii Sfantului Francisc), dedicate Sfintei Fecioare Maria. Biserica actuala este in forma de cruce latina, in stil pur gotic, construita din piatra de Ischia, din teracota si caramizi si are 3 nave cu arcade in ogiva care se sprijina pe cate 6 coloane robuste de fiecare parte a navei centrale – constructia contine in total 44 de coloane. Dimensiuni : 102 metri lungime si 48 de metri latime, iar clopotnita are 70 metri inaltime. Contine capodopere apartinand lui Tiziano Vecellio, Giovanni Bellini sau Donatello precum si monumente funerare :

         Tiziano Vecellio - Nostra Signora dell'Assunzione = Santa Maria Gloriosa – 1518 - despre acest tablou sculptorul Antonio Canova a scris ca este cel mai frumos tablou din lume;

         Tiziano Vecellio – Madonna de Ca’Pesaro – 1526 – dimensiuni : 4,85 x2,70 m. In acest tablou, Tiziano o plaseaza pe Fecioara cu Pruncul, asimetric – putin spre dreapta, asezata pe tron, avand la picioarele ei pe Sfantul Petru si pe episcopul Jacopo Pesaro. In dreapta Fecioarei se afla Sfantul Francisc, Sfantul Antonio si inca 5 membri ingenunchiati ai familiei Pesaro;

         Giovanni Bellini - Madonna sul trono con Gesù bambino - 1488

         Bartolomeo Vivarini - Gesù Cristo morte – 1487

         Donatello – statuia de lemn San Giovanni Battista – 1438

         Monumentul in marmura (de Carrara) dedicat lui Antonio Canova – 1827 – sub forma unei piramide in fata careia sunt sculptate figuri alegorice ;

         Monumentul dogelui Giovanni Pesaro – 1669 – in stil baroc – din marmura alba, rosie si neagra

         Monumentul dogelui Francesco Foscari – 1457. Acesta a fost doge timp de 34 de ani, timp in care s-a construit Loggia Foscari in palatal Dogilor, Palatul Foscari si s-au cucerit orasele Brescia, Bergamo, Crema si Ravenna.

         Monumentul lui Tiziano – mort la Venetia in 1576 in inmormantat, mai intai in Altarul Crucifixului, inainte de a fi dus chiar  la locul lui, sub piatra tombala, in 1852.

 

Ies din biserica Frari, care este o prescurtare de la Fra(ti Mino)ri, care ii desemna pe “fratii minori” sau calugarii franciscani, bulversata de atata perfectiune. Simt ca nu mai pot sa mai intru in nici o biserica astazi, dupa ce am admirat comorile din Santa Maria Gloriosa dei Frari – despre care, observ, ca nu am reusit sa fac o descriere prea  convingatoare. Dar este ora 4,00 PM si mai trebuie sa vizitez si salile de la Accademia. Merg pe stradute pitoresti – pe care nu am timp sa le admir indelung, traversez podulete peste canaletto ale caror nume nu mi le mai amintesc acum. Ma gandesc la secventele atat de frumoase din filmul Anonimo veneziano (1970) – in regia lui Enrico Maria Salerno, cu Tony Musante si Florinda Bolkan in rolurile principale, toata actiunea desfasurandu-se pe acordurile concertului pentru oboi de Benedetto Marcello – nascut la Venetia in 1686.

Inainte de a intra in Accademie, admir Ponte di Accademia pe care este pus un mare banner care ii anunta pe turisti ca “ Sabato 20 luglio e domenica 21 luglio 2013 è Festa del Redentore” cu focuri de artificii. Din pacate nu pot ramane noaptea in Venetia – trebuie sa ma reintorc in Mestre, iar maine de dimineata chiar voi zbura spre Bucuresti (

In schimb, am surpriza placuta sa constat ca intrarea in Galerie dell’Accademia di Venezia, este gratuita pentru seniorii (pensionarii) din Uniunea Europeana – pentru ceilalti vizitatori, biletul de intrare costa 9 EURO.

Galeria Academiei contine cea mai importanta colectie de pictura venetiana din secolele XIV – XVIII. Picturile sunt minunate, sunt expuse in cele XXIV de sali ale Academiei - o sa enumar numai cateva dintre ele, asa, la intamplare :

         Incoronarea Fecioarei – de Paolo si Lorenzo Veneziano (inceput de secol XV) ;

         Crucificarea si apoteoza celor 10.000 de martiri pe muntele Ararat – de Carpaccio (1465-1526);

         Fecioara majestuoasa sau Altarul Sfantului Job de Giovanni Bellini (1426-1516);

         Sfantul Gheorghe de Andrea Mantegna (1431-1506);

         Portret de tanar de Hans Memling (1435-1494) ;

         Furtuna de Giorgione (1476-1510) ;

         Ridicarea la ceruri a fecioarei Maria, de Tintoretto (1518-1594) ;

         Pieta de Tizian (1490-1576) ;

         Juramantul din fata serpilor, de Tiepolo (1690-1770) ;

         Procesiune religioasa in Piata San Marco, de Gentile Bellini (1429-1507);

         Capodopera Prezentarea Fecioarei Maria la templu, de Tizian – de mari dimensiuni – este impresionanta !

 

Ma intorc pe malul Canal Grande, chiar in locul unde exista un Squero di San Trovaso = Officina di riparazione e costruzione di gondole (atelier de constructie si reparatie a gondolelor). Aaaaa… Dar inca nu am povestit nimic despre aceasta minune = emblema a Venetiei – la gondola.

Universul lagunar, leaganul ne-ospitalier unde s-a nascut de fapt magia Venetiei, le-a cerut locuitorilor sai o extraordinara capacitate de adaptare si un spirit de initiativa iesit din comun. Pentru a nu fi invinsi de apele lagunare, cand prea inalte cand prea scazute si pentru a-si gasi puncte de reper in mijlocul miriadelor de insule care formeaza conglomeratul lagunei, venetienii au construit sute de poduri si podulete, au inventat gondola si au plantat o veritabila padure de pali e tronchi d'albero (pari, stalpi) pentru ancorarea gondolelor si pentru balizarea traseelor ambarcatiunilor ca acestea sa nu esueze in apa prea mica.

Deci, nu se stie cu precizie cand a aparut gondola. Termenul de gundula a fost mentionat in decretul dogelui Vitale Falier in 1094, desemnand o ambarcatiune masiva, dotata cu un echipaj numeros pentru a da la rame, care nu semana deloc cu gratioasa gondola de astazi.

In secolul XV, gondola era un mic vaporas, acoperit la mijloc cu o panza intinsa orizontal, avand decoratii metalice la prora si pupa. La inceputul secolului XVI, gondola mai primeste o felze – un fel de cabina destinata sa protejeze pasagerii in caz de vreme ploioasa. Anumite gondole incep sa fie vopsite in culori foarte vii, captusite cu matase sau catifea si isi auresc pupele si prorele, pe care se amplaseaza si blazoanele fastuoase ale proprietarilor. Incepand cu secolul XVII, o estetica mai austere se impune in constructia gondolelor, sustinuta de generalizarea culorii negre pentru acestea. Unii credeau ca aceasta culoare neagra este una de doliu, dar este inexact, pentru ca simbolul doliului la venetieni era culoarea rosie. Astazi  toate gondolele sunt negre, masoara aproximativ 11 metri lungime, 1,42 metri largime, se compun din 280 de piese de lemn, printre care se distinge il divano – acoperit cu matase sau catifea pe care se aseaza turistii si sunt conduse de un singur gondoliere, imbracat in costum de marinar si cu palarie de pai  (cu bentita rosie sau albastra) pe cap. Costul plimbarii cu gondola este destul de piperat – cam 200 euro pe ora ( - asa ca eu nu m-am plimbat cu gondola pe canalele venetiene – poate cu alta ocazie…

Imi iau la revedere de la Venetia in lumina crepusculara a apusului de soare. Constientizez ca doua zile au fost prea putine pentru juvaierul numit Venetia, dar… questo è tutto e basta !

Ma reintorc cu trenul la Mestre si ma apuc sa imi strang lucrurile. Maine de dimineata voi parasi Italia de nord.

 

21 IULIE  2013 – DOMENICA – A rivederci ITALIA !

 

M-am sculat foarte devreme – 5,00 AM, pentru ca avionul decoleaza din aeroportul din Treviso la ora 7,55 de dimineata. Statia de autobuz ATVO este foarte aproape de hotel, pe partea cu calea ferata. Biletul de autobuz de la Mestre la aeroportul din Treviso ma costa 10,00 euro.

Aeroportul Sant’Angelo Treviso, mai cunoscut sub numele Venetia Treviso sau Antonio Canova, dupa numele noului terminal construit in 2007, este al doilea aeroport ca distanta de Venetia (aproximativ 30 km), dupa aeroportul Marco Polo. Fiind un aeroport relativ mic, acesta este folosit de obicei de companiile aeriene low-cost – este si cazul zborului meu cu Wizair.

Zborul W6 3160 din aeroportul din Treviso – Venetia, la ora 7,55 va sosi la Bucuresti Otopeni la ora 10,50. Costul total al biletului Treviso – Otopeni este de 98 euro, din care :

Costul calatoriei = 44,09 euro ;

Taxa 1 – tarif servicii pentru pasageri – 15,91 euro ;

Taxa B 30 – 30 euro ;

Taxa rezervare – 8 euro ;

Geanta mica de mana – 42x32x25 cm

Bagaj de cala – 56x45x25 cm = 32 kg

 

            Acum, la intoarcere, drumul mi se pare mult mai obositor, dar in cele 3 ore de zbor, am timp sa ma gandesc la minunile pe care le-am vazut & admirat in aceasta excursie. 

Paese Italia…

Come saresti

Bello se in giro

Non ci fossero

Tanti italiani…

(Tara Italia / Cum poti fii / Frumoasa de jur – imprejur / Nu exista nimic /Atatia italieni).

 

Italia – un paese dove non siete mai stati (o tara in care noi nu am stat niciodata)…

Gràzia ITALIA ! Multumesc Italia !