MEMBRI DE ONOARE :

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România

Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii

Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală

Prof. univ. Elena Loghinovski – România

Mircea Aurel Buiciuc - România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – director editorial revistă

Mihai Cătrună – pictor şi grafician

Mihai Păun – ing. IT

George Ghe. Ionescu - manager

CASETA REDACŢIEI:

Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron

Secretar general de redacţie: Dorina Litră

Corector: Ovidiu Cristian Dincă

Coordonator director Editură AmandaEdit : - Nicolae Nicolae

Secretar Editura Amanda Edit : Mihaela Velicu

Redactori: - Odette Mărgăritescu - traducător,

- Cristian Neagu - critic

- Viorel Muha - jurist

COLBORATORI ASOCIAŢI :

Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu -

Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu –

România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York; Elena

Rodica Lupu – România Internaţional; Mihai Ştirbu - România

Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună

Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu

Editor on-line : - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com

E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com

Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

-cu toate datele de contact -, incluzându-se şi adr. de e-mail a revistei sau a redactorului

şef pentru o mai bună colaborare şi evidenţă. Vă mulţumim!

AANNUULL IIII,, NNRR.. 22//1188

—— ffeebbrruuaarriiee,, 22001133 ——

RReevviissttaa „„NNOOMMEENN AARRTTIISS”” îîşşii pprrooppuunnee ssăă ccoonnttrriibbuuiiee llaa pprroommoovvaarreeaa ttaalleenntteelloorr lliitteerraarree,, llaa ccrreeaarreeaa

uunnuuii cclliimmaatt ddee ccuullttuurrăă aauutteennttiiccăă şşii rreessppoonnssaabbiillăă,, îînn ccoonnccoorrddaannţţăă ccuu vvaalloorriillee uunniivveerrssaallee şşii ccuu

ttrraaddiiţţiiiillee pprrooggrreessiissttee,, îînn ccoonntteexxttuull gglloobbaalliizzăărriiii şşii iinntteeggrrăărriiii ssppiirriittuuaallee uunniivveerrssaallee..

******

ÎÎnn ppaarrtteenneerriiaatt ccuullttuurraall ccuu EEddiittuurraa AAmmaannddaa EEddiitt BBuuccuurreeşşttii şşii FFuunnddaaţţiiaa EEsstt--VVeesstt..

PPuubblliiccaaţţiiee lluunnaarrăă,, iinnddeeppeennddeennttăă -- ffoonnddaattăă llaa BBuuccuurreeşşttii,, îînn aannuull 22001111

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 2

„Viaţa noastră are atâta valoare, doar câtă mulţumire este în ea. Dumnezeu trimite suspinul ca el

să devină mulţumire”.

Ludwig Steil

„Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuă. Dar oamenii au impresia că ei înşişi

reprezintă ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viaţa este

o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o

viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă”.

Osho

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 3

Autoportret(1882)

„Printre pictorii români, cu siguranţă nu

există personalitate mai atrăgătoare ca a lui An-

dreescu1 şi destin mai plin de înţelesuri ca al său.

El, de fapt, a orientat definitiv arta româneas-

că". Cuvintele acestea, aparţinând lui Jacques La-

ssaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a

ocupat cu pasiune şi interes de arta românească, par

a fi revelatoare pentru locul deţinut de Andreescu în

dezvoltarea artei româneşti moderne şi, în egală

măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în

circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu”

încă mai rezistă vremurilor şi se găseşte în parcul

Crâng din Buzău. El se află în partea stângă cum se

merge spre obelisc dinspre poarta Crângului. Bota-

nişti şi iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i pre-

lungi viaţa.

Pictorul Ion Andreescu nu a avut foarte mult

timp pentru a-şi definitiva opera. A murit la numai 32

de ani, în urma unei tuberculoze. În intervalul scurt

de timp în care a putut picta însă, a creat o serie de-

loc modestă de tablouri ce stau astăzi în galerii şi

muzee alături de cele ale lui Nicolae Grigorescu, con-

temporanul şi prietenul său.

Din 1869 urmează „Şcoala de arte frumoase"

condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profe-

sor la catedra de desen liniar şi caligrafie a Semina-

rului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la

gimnaziul comunal „Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875,

la Şcoala de meserii din aceeaşi localitate. La sfâr-

şitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează

1 (n. 15 februarie, 1850, București - d. 22 octombrie, 1882, Bucu-

rești) a fost un pictor, pedagog și academician român.

cursurile „Academiei libere Julian"; verile pictează la

Barbizon, în regiunea Île-de-France, pădurea Fon-

tainebleau din apropiere şi aşezările rurale din preaj-

mă. Tot acolo, l-a întâlnit pe Nicolae Grigorescu, cu

care a legat o prietenie strânsă.

În Franţa a participat la expoziţii de grup

alături de Manet, Monet şi Renoir. După numai trei

ani de şedere în Paris, în 1881, a fost nevoit însă să

se întoarcă în ţară, din cauza stării de sănătate ce se

agrava. A murit un an mai târziu, la Bucureşti. Cri-

ticul de artă francez Jacques Lassaigne afirma des-

pre Andreescu: „Printre pictorii români, cu siguranţă

nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui An-

dreescu şi destin mai plin de înţelesuri ca al său. El,

de fapt, a orientat definitiv arta românească".

O biografie ingrată, scurtă, desfăşurată sub

semnul unei condiţii modeste şi a bolii, caracterizată

mai degrabă prin absenţa evenimentelor, printr-o

descoperire târzie a necesităţii exprimării artistice,

a vocaţiei, în sensul profund al cuvântului, dublează o

operă nu numai importantă ca extensie, dar defi-

nitivă, matură, constituită fără ezitări şi tribulaţii.

Profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit

până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică pic-

turii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa an-

terioară nu părea s-o anunţe. Pictura apare la tână-

rul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei

nevoi de comunicare, de exprimare, consumată supe-

rior şi fără veleităţile publicităţii.

Caracterul de introspecţie, tensiunea de

autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte,

remarcabil de unitare, de altfel, ca sentiment, ati-

tudine şi calitate.

Contactul cu arta românească a timpului nu i-

a lipsit, dar importanţa unei confruntări cu proble-

matica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de

arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deşi de

la început lucrările pictorului român au decizia şi

consistenţa operei autentice, în ultimii ani ai şederii îl

găsim în Franţa, clarificat, stăpân pe mijloace, con-

struind spaţiile cu subtilitatea cromatică pe care o

dă doar desăvârşita dezinvoltură tehnică.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 4

Pădure de fagi

Interesat în egală măsură de diferite genuri

ale picturii, Andreescu creează peisaje, portrete şi

naturi statice. Dintre lucrările sale amintim: Margine de pădure; Pomi înfloriţi; Stânci şi mesteceni; Câmp;

Pădure de fagi; Mesteceni la marginea bălţii; După ploaie; Casă de ciurari; Iarna la Barbizon; Stâncile de la Apremont, Ţărancă cu broboadă verde; Ţărancă cu traistă; Broboadă roşie; Autoportret.

Stejarul

În „Stejarul” una din capodoperele sale,

regăsim întrega emoţie, patosul reţinut, temperat de

melancolie al artistului. Compoziţia, bazată pe con-

trapunctul dintre masele solide ale vegetaţiei şi cerul

adânc, este dominată de verticala impunătoare a co-

pacului. Mişcarea pe care diferenţele de cald şi rece

ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o ra-

finată ştiinţă a construcţiei plastice. Fără ambiţia de

a nega ierarhii valorice şi cronologice, putem afirma

că este primul pictor român cu adevărat modern,

fiind în acelaşi timp unul dintre punctele de referinţă

atunci când vorbim despre tradiţia artei noastre.

Plopi desfrunziţi în Lunca Cislăului

Broboada roşie

Natură moartă

Sursa: wikipedia şi Dicţionarul pictorilor români

Material realizat de George Ionescu.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 5

„Prinţul pasteliştilor”, aşa a rămas

în istoria artei pictorul francez Maurice Quentin de

La Tour2, răsfăţatul aristocraţiei şi al mediilor acade-

mice de la mijlocul veacului al XVIII-lea. Un artist

care ilustrează cât se poate de elocvent stilul roco-

co, chiar dacă s-a dedicat unui singur gen, cel a por-

tretului şi tehnicii pastelului.

O figură zâmbitoare, poate uşor ironică, cu

ochi expresivi şi privire virilă, cu sprâncene stufoase

şi perucă bine strânsă pe ceafă, cu fundă albastră, un

bărbat puternic îmbrăcat cu o redingotă în tonuri de

bleu închis, cu nelipsitul jabou de dantelă, desprins

din moda vremii – aşa ne apare în autoportretul din

perioada maturităţii (în jurul anului 1751), când era

de mult celebru.

Crescuse într-un mediu cultivat, era fiul unui

muzician. Numele său de familie era „Delatour”, de-

format, nu se ştie graţie cărui capriciu, în „de La

Tour” (tour = turn). (A nu se confunda cu Georges de

La Tour, pictor din veacul anterior, 1593–1652; nici

cu Henri Fantin-Latour, 1836–1904.)

La 15 ani, în 1719 ajungea la Paris, ucenic în-

tr-o mică academie de pictură. Spre sfârşitul dece-

niului al treilea, îl întâlneşte pe Jean Restout cel

Tânăr, pictor rococo agreat de Academie, sub influ-

enţa căruia se va perfecţiona. Quentin de La Tour de-

vine unul dintre cei mai apreciaţi pictori din atelierul

deschis de Jean Restout la Paris, în 1730. Cinci ani

mai târziu pictează în tehnica pastelului portretul lui

2 (n. septembrie 1704, Saint-Quentin – d. 17 februarie 1788, Saint-

Quentin.)

Voltaire, tablou care îi aduce notorietatea. De la

Tour devine repede un pictor la modă, arta sa por-

tretistică aducându-i deopotrivă superlativele criticii

şi ale publicului. În 1737, o impresionantă galerie de

autor, 150 de portrete expuse la Paris, sintetizează

arta singulară a pictorului pastelist. La salonul din

1748 expune un pastel, la rândul lui celebru, Portre-tul lui Ludovic al XV-lea, bust. Quentin de La Tour

este un desenator excepţional şi un colorist de mare

rafinament, exploatând toate resursele tehnicii în

discuţie.

Încadrarea chipului uman urmează, e ade-

vărat, rigorile clasice, artistul neabătându-se de la

compoziţia să-i spunem conformistă; ceea ce îl indi-

vidualizează este însă fineţea în stabilirea rapor-

turilor dintre culoare şi umbră, răsfrânte pe chipul

uman şi pe „decorul” care îl înconjoară. Iar tehnica

pastelului se dovedeşte ideală pentru acest studiu

meticulos, pentru această elaborare de extremă

fineţe, pentru trecerile subtile de la un ton la altul,

pentru această lumină dulce şi pentru umbra colo-

rată, parcă având şi ea tresăriri mătăsoase, sedu-

cătoare.

Se cuvine să fac o paranteză şi să amintesc

câteva date tehnice. Pastelul („creion moale”) este o

tehnică picturală ce „utilizează pigmentul aproape

pur şi care, ca şi acuarela, foloseşte drept suport

hârtia mai groasă sau mai subţire, dar aspră”. Se dis-

tinge de acuarelă prin specificul culorii. În compoziţia

creioanelor moi sau a batoanelor intră pigmentul, un

aglutinant şi apa. Pot fi folosite şi alte suporturi, ca

pânza lipită cu clei de caseină pe un suport rigid. Ta-

bloul în pastel se pune obligatoriu sub sticlă. Tehnica

aceasta începuse să se răspândească la începutul

secolului al XVIII-lea, odată cu producerea pe scară

industrială a sticlei plate, subţiri.

Perfecţionarea tehnicii pastelului (şi implicit

garanţia conservării picturii în această tehnică) îi

permit lui Quentin de La Tour degradeurile croma-

tice atât de fine, tonurile care reflectă lumina, tre-

cerile de efect de la o nuanţă la alta, reliefarea

atmosferei vaporoase, a transparenţelor parcă muzi-

cale, tipice pentru stilul rococo. Observaţi cu cât

rafinament şi bun gust pictează Quentin de La Tour

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 6

portretul Marchizei de Pompadour în tonuri de roz,

care „răsar” de pretutindeni, din chipul personajului,

din rochia largă care umple tabloul, din obiecte – dar

şi acordul cromatic subtil cu nuanţele de verde şi gri-

urile colorate, acord pe care un pictor mediocru l-ar

fi ratat, fără îndoială.

Sau tonurile de roz, în mod evident diferite,

cu alte reflexe, mai reci, în acord cu nuanţele de bleu

strălucitor şi de argintiu, din portretul Domnişoarei

Sallé. Doi ochi negri surâd galeş în portretul Mariei

Fel (1757), în care ne întâmpină neaşteptate tonuri

de gri-uri albastre prin care De La Tour tălmăceşte

umbrele fine ce dau relief chipului. Şi, deşi ansamblul

cromatic al portretului este rece, el respiră o sur-

prinzătoare căldură interioară. O privire vie şi prie-

tenoasă răzbate din portretul lui Jean-Jacques

Rousseau, pictat în tonuri dominante de ocru şi ar-

gintiu. Un verde metalic explodează în portretul lui

Marc-René, marquiz de Voyer d’Argenson, ocrurile şi

roşul-brun domină tabloul dedicat lui D’Alembert.

În 1773, o cădere nervoasă îl determină pe

ilustrul portretist al veacului să se retragă, în plină

glorie, în oraşul natal, Saint-Quentin, unde moare, cu

mintea rătăcită, în februarie 1788.

Favorită a unor colecţionari celebri (Wilden-

stein, Gulbelkian, Getty), arta lui Maurice Quentin de

La Tour şi-a etalat frumuseţea, unitatea stilistică şi

originalitatea la marea expoziţie organizată la Ver-

sailles, în 2004, cu ocazia tricentenarului naşterii

pictorului.

Autor: Costin Tuchilă

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 7

TTUUDDOORR MMUUŞŞAATTEESSCCUU3

Clasele primare şi trei clase secundare la

Gimnaziul „Dinu Golescu" din Câmpulung Muscel; în

1916-1918 se afla în refugiu la Iaşi, iar în 1919 ter-

mina Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Licenţiat în Li-

tere (franceză şi latină) la Universitatea din Bucu-

reşti (1924). Scurtă vreme prof. şi avocat, apoi

succesele repurtate ca autor dramatic îi vor permite

să se dedice exclusiv literaturii, gazetăriei şi boemei.

Colaborează la Rampa, Săptămâna muncii intelectuale şi artistice, Cetatea literară, Adevărul literar s.a.

Inspector general al teatrelor (1930-1940). Director

al unor companii teatrale: „Teatrul din Sărindar"

(1940, împreună cu Maria Filotti), „Teatrul Tudor

Muşatescu" (1941-1942), „Teatrul din C.A. Rosetti",

„Teatrul Nostru", „Teatrul Colorado" (1943-1944). Mem-

bru în comitetul de conducere al Societăţii Autorilor

Dramatici Români (1945). Autor a zeci de comedii,

vodeviluri, piese într-un act, scenete şi cuplete (Ope-re complete. Teatru, I, 1945; Teatru, 1958, Scrieri I-IX, 1969-1990), precum şi a unor voume de schiţe

umoristice (Nudul lui Gogu, 1928; Ale vieţii valuri, 1929; Doresc ca micile mele rânduleţe, 1945; Fiecare cu părerea lui, 1970). A publicat vol. de versuri: Vitri-nele toamnei (1926) şi romanul: Mică publicitate

(1935).

A scris mai multe piese, nepublicate, în

colaborare cu Sică Alexandrescu (Blockhnaus; Figura de la Dorohoi; Sinaia la domiciliu; La iarbă verde; Teoria cocoşului; Călugarul din vechiul schit; Dum-nezeu să-l ierte; Miss România; Birlic s.a.) şi cu V. Ti-

mus (Primăvara, bat-o vina!; Dragoste pe note; Aşa începe dragostea ş.a.). Adaptări după D Ennery şi

Cormon, G. Gataldi, Mouezy-Eon şi J. Guitton, Ar-

mont şi Gerbidon, Carlo Roti, Fodor Laszlo etc. A

3 [n. 22 febr. 1903, Câmpulung Muscel - d. 4 nov. 1970, București.

Dramaturg, prozator și poet. Fiul lui Alexandru Mușatescu, prof., și al Elenei (n. Vlădescu)].

tradus singur, sau în colaborare, din Moliere, V.I. Ma-

iakovski, Ilf şi Petrov, D. Ciorbagiiski, Gustaw Mor-

cinek, Karel Capek.

Primul volum, publicat în oraşul natal (Vitri-nele toamnei, versuri) datează din 1926, dar e greu

de precizat care a fost adevăratul debut al lui Muşa-

tescu, întrucat încă din şcoală, la Câmpulung, ar fi

scos reviste proprii (Ghiocelul, Zori de ziuă, Muguri), ar fi colaborat la altele (Revista copiilor şi a tineri-mii, România, Scena), ar fi scris şi reprezentat piese

de teatru (Ardealul, Povestea violetelor), pentru a nu

mai pune la socoteală alte diverse producţiuni: epi-

grame, cronici rimate, schiţe, însemnări şi povestiri

din război, cuplete pentru reviste teatrale, jucate în

anii primului război mondial etc. La solicitările ime-

diate ale scenei, Muşatescu a scris mult (şi, fireste,

inegal); nu a publicat însă tot ce a scris, alte even-

tuale informaţii n-au fost încă puse în circuitul isto-

riei literare, astfel că nu rămâne decât să fie crezut

pe cuvânt atunci când mărturiseşte că numărul pie-

selor sale „originale" s-ar ridica la 113, iar împreună

cu diverse prelucrări, adaptări etc., - la 367 (într-o

altă versiune, se dau „aproape 60 piese originale şi

vreo 300 de traduceri şi localizări"). În mod curent,

se dă drept debut scenic Focurile de pe comori, piesa

prezumtivă, scrisă în limba franceză şi reprezentată

la Paris în 1923, dar nepublicată. Tot nepublicate au

rămas alte două piese, T.T.R. (Tânăr cu termen re-dus) şi Datoria, jucate la Craiova, în unitatea militară

unde-şi satisfăcea stagiul, prin 1925. Nu peste mult,

Asociaţia criticilor dramatici îi premia Panţarola (re-

prezentată în 1928, fără prea mare succes de pu-

blic), vodevil care a atras şi atenţia lui E. Lovinescu.

Comedia Sosesc deseară (1932), amuzament benign

pe seama ticurilor şi prejudecăţilor provinciale, a

fost un succes, dar consacrarea şi notorietatea i le

va aduce, în acelaşi an, Titanic Vals, comedie în trei

acte, rămasă până azi piesa de rezistenţă a lui Mu-

şatescu, tradusă şi jucată frecvent şi peste hotare.

Comedie de moravuri (familiale şi politice) - „genul"

în care excelează Muşatescu - Titanic Vals reînvie

burghezia românească într-o altă ipostază istorică

(epoca interbelică) şi la un alt diapazon decât acela al

satirei caustice, sarcastice, consacrat cândva prin I.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 8

L. Caragiale – maestrul de necontestat al lui Muşa-

tescu. Temperament funciarmente optimist, tole-

rant, umorist flegmatic şi amabil care, în fond, ac-

ceptă lumea pe care o supune deriziunii, „o ia aşa cum

este", înduioşându-se uneori sentimental de condiţia

ei mizeră, Muşatescu compensează lipsa incisivităţii

prin irezistibilul situaţiilor comice, combinate cu im-

pecabila virtuozitate scenică şi fructificate la ma-

ximum prin replica „de efect", în care scriitorul a ră-

mas mereu sclipitor şi inepuizabil, în scris, ca şi în

conversaţie. „Simţul scenei" în comicul de situaţie şi

în comicul de limbaj, „bun-simţ" psihologic în comicul

de caracter: Muşatescu dispune de darul de a crea

fără caznă personaje distincte, pe deplin constituite

caracterial şi imposibil de confundat între ele în limi-

tele uneia şi aceleiaşi piese, personaje fără profun-

zime, cele mai multe statice şi „canonice", dar cre-

ionate sigur, neezitant, din câteva replici ori gesturi.

Soluţia predispune însă la tipizare, la înscrierea în

serii caracterologice, şi piesele lui Muşatescu reiau,

într-adevăr, nu puţine „clişee" interbelice, teme, si-

tuaţii şi personaje „la modă" în epocă. Astfel, „ina-

daptabilul" începutului de secol apare metamorfozat

şi diversificat în galeria interbelică a „idealiştilor" cu

capul în nori, inocenţi şi cumsecade, comic dezarmaţi

în faţa „vieţii", dar cărora un qui pro quo sau o altă

întâmplare le oferă, o dată în viaţă, şansa unei re-

vanşe spectaculoase: Chirică din Omul cu Mârţoaga

de G. Ciprian, Miroiu din Steaua fără nume şi Andro-

nic din Ultima oră de Mihail Sebastian, Lică Pintilie

din piesa lui Felix Aderca, Ion Anapoda al lui G. Mu-

şatescu Zamfirescu, chiar Mitică Popescu al lui Camil

Petrescu ş.a.

La loc de frunte în galeria acestor „păguboşi

care câştigă" - triumfători de-o seară asupra rapaci-

tăţii şi perfidiei veşnic triumfătoare - se situează şi

Spirache Necşulescu, protagonistul din Titanic Vals:

funcţionar mărunt la o prefectură provincială, tero-

rizat, vexat şi ridiculizat „la sânge" de o familie ten-

taculară şi rapace, ridicolă până la paroxism ea însăşi,

în frunte cu Chiriachiţa, „soacra perfectă" – Spira-

che îşi va savura, într-o bună zi, revanşa asupra tutu-

ror, graţie unei moşteniri inopinate şi unei la fel de

senzaţionale alegeri ca deputat. Comedia Eseu (1933)

urmăreşte traiectoria odraslelor lui Spirache – Tra-

ian, Decebal şi Sarmisegetuza (Miza) - într-o nouă e-

tapă a ascensiunii lor sociale, prilej de satirizare a

imoralităţii şi corupţiei, a tembelismului şi mitocăniei

high life-ul bucureştean. Autor „spiritual", şarmant şi

nonşalant, debordând de o inepuizabilă vervă „spu-

moasă", MUŞATESCU a continuat să-şi savureze

succesele de public şi de moment, exploatând expert

acelaşi filon al comediei „bine făcute", al teatrului

„de bulevard": minima rezistenţă ce se răzbună în

timp, făcându-l să apară azi demodat, perimat odată

cu genul însuşi. Un strop de fiere neagră ar fi coa-

gulat poate mai consistent această „spumă" de-

bordantă, agreabilă, dar prea de multe ori facilă.

Sistematic fals în registrul grav, proble-

matizarea tragică nu i-a reuşit niciodată lui Muşa-

tescu, ori de câte ori a încercat-o, alunecând decep-

ţionant în simulacru artificios şi neautentic în dulce-

găria sentimentală, „lirică", a melodramei: Licuricii, (1935), Visul unei nopţi de iarnă (1937, film în 1946),

Ţara fericirii (1945), Madona (1947), Geamandura

(1950) ş.a. De aceeaşi factură, Al optulea păcat (1946) merită totuşi o menţiune pentru personajul

Bartolomeu Zalaru - versiune ficţională a lui Pamfil

Şeicaru, care a mai reţinut atenţia lui Liviu Rebreanu

şi Marin Preda. Carenţa fibrei tragice şi melodra-

matismul minează şi unicul roman al lui M., Mica pu-blicitate (1935) remarcabil altfel prin acuitatea

observaţiei şi prin diversitatea tabloului de moravuri

şi caractere. Schiţele vesele din volumele Nudul lui Gogu (1928) şi Ale vieţii valuri (1929); culegere omo-

nimă, (1969) nu depăşesc nivelul curent al revistelor

umoristice. În schimb, ceva din legendara vervă orală

a lui Muşatescu s-a păstrat în savoarea lingvistică a

„epistolelor burleşti" din volumul Doresc ca micile

mele rânduleţe (1945), în sarcasmul „spiritelor" şi

„panseurilor", calambururilor şi aforismelor parodice

din Fiecare cu părerea lui (1970) – inimitabile până la

consacrarea unui generic ad hoc: „muşatisme".

OPERA

Teatru: Focurile de pe comori, piesă în limba

franceză, neatestată documentar, reprezentată la

Paris, 1923; T. T. R., două acte în versuri, piesă nea-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 9

testată documentar, reprezentată la Craiova, 1925;

Datoria, dramă în trei acte, neatestată documentar,

reprezentată la Craiova, 1925; Panţarola, comedie în

trei acte, reprezentată la Bucureşti, 1928; Sosesc deseară, comedie în trei acte, reprezentată la Bucu-

reşti, 1932; Titanic Vals, comedie în trei acte, repre-

zentată la Bucureşti, 1932, 1936; Eseu, comedie în

trei acte, reprezentată în 1933, Bucureşti, 1939; Pa-pagalul în colivia lui, Bucureşti, 1945; Visul unei nopţi de iarnă, comedie în trei acte, reprezentată în 1937,

Bucureşti, 1958; Geamandura, piesă în trei acte, Bu-

cureşti, 1968 (în vol. 1970); Al optulea păcat, tragi-

comedie în trei acte, reprezentată în 1946, Bucu-

reşti, 1970; Madona, trei acte, reprezentată în 1947,

Bucureşti, 1970; Profesorul de franceză, comedie în

trei acte şi patru tablouri, Bucureşti, 1970; Domni-şoara Butterfly, comedie în şapte tablouri, repre-

zentată în 1940, Bucureşti, 1977 (publicată sub titlul:

Întâmplări din capitală); Coana Chiriţa, comedie în

trei acte, reprezentată în 1942, Bucureşti, 1977; Li-curicii, tragi-comedie în trei acte, reprezentată în

1935, Bucureşti, 1977; A murit Bubi, comedie în trei

acte, Bucureşti, 1977; Mi s-au deschis ochii, piesă în

trei acte, Bucureşti, 1978; Primăvara, comedie în trei

acte şi patru tablouri, Bucureşti, 1978; Trenurile me-le, comedie în trei acte, Bucureşti, 1978; Burtă Ver-de, comedie în patru acte şi şapte tablouri, Bucu-

reşti, 1978; Domnul cu camelii, Bucureşti, Chestiuni familiare (Familia lonescu), Bucureşti, Amoru-i un copil pribeag, Bucureşti.

Volume de teatru: Opere complete. Teatru, I, Bucu-

reşti, 1945; Cuplete şi scenete umoristice. Bucureşti,

1952; Teatru, postfaţă şi note de Muşatescu Vasiliu,

Bucureşti, 1958 (altă ediţie, 1963); Unchiul Temis-tocle, teatru pentru şcolari, Bucureşti, 1966; Scrieri, I-IX, Bucureşti, 1969 - 1990 (teatru în vol.: I, 1969;

II, 1970; IV, 1977; V, 1978). Piese într-un act: Ca-n filme, comedie într-un act, Bucureşti, 1942; Teatru la domiciliu, Bucureşti, 1944; Sfântul Gogu, Bucu-

reşti, 1950; Banii lui Celibidache, comedie într-un act

şi trei tablouri, Bucureşti, 1952; Târâie-brâu, come-

die într-un act, Bucureşti, 1954; Zvoniştii, comedie

într-un act, Bucureşti, 1956; Monumentul lui Petra-

che; Glasul roţilor de tren, Bucureşti, Gâsca, Bucu-

reşti.

Volume de proză: Nudul lui Gogu, Bucureşti,

1928; Ale vieţii valuri, Bucureşti, 1929; Mica publici-tate, roman, Bucureşti, 1935 (ediţia a II-a în 1944;

ediţia a III-a revăzută, în Scrieri, III, 1972 (altă e-

diţie în 1975); Doresc ca micile mele rânduleţe, Bu-

cureşti, 1945 (altă ediţie în 1990); Ale vieţii valuri, Bucureşti, 1969 (altă ediţie în 1990); Fiecare cu pă-rerea lui, Bucureşti, 1970; Versuri: Vitrinele toamnei, Câmpulung Muscel, 1926 (ediţia a-II-a, în Scrieri, VII,

1984); Titanic Vals. Visul unei nopţi de iarnă, ediţie

de T. Radu, pref. de V. Râpeanu, Bucureşti, 1995.

Traduceri: Adolphe Philippe Dennerv şi Cor-

mon, O crimă celebră, piesă în trei acte, Bucureşti,

1942; Ilf şi Petrov, Douăsprezece scaune, în colabo-

rare cu I. Mihail, Bucureşti, 1965; Gustaw Moscinek,

Cele şapte ceasornice ale groparului Joachim Rybca,

în colaborare cu T. Holban, Bucureşti, 1968; Viţelul de aur, I-II, Bucureşti, 1971 etc.

Viorela Codreanu Tiron şi Dorina Litră

REFERINŢE CRITICE

E. Lovinescu, Memorii, II, 1932; idem, Istoria; idem, Istoria li-teraturii române contemporane. 1900-1937, 1937; idem, Scri-eri, II, IV, V, VI, 1970-1975; Perpessicius, Menţiuni, IV; idem,

Opere, V, 1972; Camil Petrescu, Opinii şi atitudini, 1962; P. Con-

stantinescu, Scrieri, IV; V Brădăţeanu, Comedia în dramaturgia românească, 1970; N. Carandino, Autori, piese şi spectacole,

1973; G. Muşatesu Zamfirescu, Mărturii în contemporaneitate, 1974; Ovidiu S. Crohmălniceanu, Literatura, III; Ş. Cioculescu,

în Luceafărul, nr. 19, 1978; V. Munteanu, în Teatrul, nr. 12, 1980;

D. Dinulescu, în România literară, nr. 31, 1981; G. Teodorescu, în

Manuscriptum, nr. 3, 1982; C. Isac, Permanenţe în dramaturgie,

1982; C. Cubleşan, Teatrul între civic şi etic, 1983; L. Kalustian,

Simple note, III, 1983; V. Silvestru, Un deceniu teatral, 1984;

Ileana Dalea, Amintiri despre Tudor Muşatescu, 1988; I.

Holban, Literatura subiectivă I, 1989; A. Sasu – Mariana Vartic,

Dramaturgia românească, II; D. Micu, Scurtă istorie a lite-raturii române, II, 1995; Z. Ornea, în România literară, nr. 19,

1996.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 10

Jules Renard4 a urmat cursurile de retorică

şi filozofie ale Liceului Charlemagne din Paris. După

bacalaureat, a rămas la Paris unde a început să cola-

boreze la diverse reviste şi să frecventeze cafe-

nelele din Cartierul Latin, locul de întâlnire al boemei

literare pariziene. Tot aici a întâlnit-o pe actriţa Da-

nielle Davyle, care i-a inspirat personajul Blanche din

Le Plaisir de rompre. În 1889, împreună cu câţiva pri-

eteni, a fondat revista literară „Mercure de France”,

în care a publicat povestiri care au apărut în 1890

sub titlul Sourires pincés.

În această perioadă a început să se implice

din ce în ce mai mult în viaţa artistică a capitalei şi să

frecventeze spectacolele în compania câtorva prie-

teni, printre care Maurice Barrès, André Gide sau

Marcel Schwob. În casa lui Alphonse Daudet5 i-a cu-

noscut pe Auguste Rodin şi Edmond de Goncourt. I

s-a propus să facă parte din comitetul de lectură al

Théâtre d’Art.

Din 1890 a publicat în cele mai prestigioase

ziare pariziene: Le Figaro, Gil Blas sau L’Echo de Pa-ris, iar în 1894 i-a apărut romanul autobiografic Poil de Carotte, excelent primit de critici, a cărei versi-

une teatrală a obţinut un succes fenomenal în 1990.

Graţie lui Edmond Rostand6, a întâlnit-o în

1895 pe Sarah Bernhardt7. În 1900 a fost ales con-

4 Jules Renard – n. la 22 februarie 1864, la Châlons-du-Maine – d. 22

mai 1910, la Paris, la vârsta de 46 ani, romancier, povestitor, poet, dra-maturg. 5 Alphonse Daudet (n. 13 mai 1840 - d. 16 decembrie 1897) a fost un

prozator francez. A fost tatăl jurnalistului Léon Daudet și scriitorului Lucien Daudet. În nuvelele sale, realizează o evocare lirică a mediului provensal. Romanele sale, de inspirație socială, au o tentă satirică, dar și sentimentală, uneori naturalistă. 6 Edmond Rostand (n. 1 aprilie 1868 – d. 2 decembrie 1918) a fost un

dramaturg francez. A fost membru al Academiei Franceze. Teatrul său

silier municipal al comunei Chaumont şi a fost decorat

cu Legiunea de Onoare, apoi din 1904 până în 1910 a

fost primarul oraşului Chitry-les-Mines. În 1907 a

fost ales membru al Academiei Goncourt.

Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt Poil de Carotte (1894), Les Histoires Naturelles (1896),

Le Plaisir de rompre (1898) şi Huit jours à la campag-ne (1906). Jurnalul său intim, o capodoperă de intro-

specţie, ironie şi umor, îi domină opera.

Din scrierile sale amintim: Les Roses (ver-

suri), 1883; Crime de village, 1888; L’Écornifleur, 1892; Poil de Carotte (Morcoveaţă), 1894; Le Vigne-ron dans sa vigne, 1895; Histoires naturelles (Istorii

naturale), 1896, unele transpuse pe muzică de Mau-

rice Ravel; Le Plaisir de rompre, 1897; Huit jours à la campagne, 1906; Les Buccoliques, 1898 – 1908; Les Cloportes, (volum apărut postum, în 1919); Journal (Jurnal) (volum apărut postum, în 1925); Corres-pondance (volum apărut postum, 1925–1927).

Traduceri în limba română: Morcoveaţă, Editura

Corint, 2003/ Editura Ion Creangă, 1970; Pagini de istorie naturală, Editura All, 2005; Jurnal, Editura

Nemira, 2007. În Jurnal, scria - sub formă de anec-

dotă - că „Un exemplar din Morcoveaţă circulă la Chi-

try, ad-notat cam în felul următor: «Exemplar aflat din întâmplare la un librar. Este o carte în care el (adică Jules Renard) o bârfeşte pe maică-sa pentru a se răzbuna împotriva ei8.»”

Viorela Codreanu Tiron

Surse bibliografice: Clouard Henri, Histoire de la littérature française, Paris, Albin Michel, (1962), vol. I;

Jules Renard, Œuvres choisies, Éditions en langues

étrangères, Moscou, 1958; Jules Renard, Morcoveaţă,

Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1970; Mic dicţionar - Scriitori francezi, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1978.

reprezintă o reacție la naturalism și simbolism. Prin comediile sale, a satirizat obscurantismul, minciuna şi lașitatea. 7 Sarah Bernhardt (n. 22/23 octombrie 1844, Paris, Franța - d. 26

martie 1923, Paris) a fost o renumită actriță franceză, pe numele său real Henriette-Rosine Bernard. 8 Modest Morariu, Prefață la: Jules Renard, Morcoveață, Editura

Ion Creangă, București, 1970, p. 9.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 11

Schiţă de portret european

Ştefan J.Fay (continuare din nr. 17)

Moto: «Chaque battement de notre coeur peut être considéré… comme un appel de Dieu. Il n'y a pas d'h-orloge plus éloquente pour nous marquer cette chose sacrée - le temps. Il n'y a pas non plus de signe plus saisissant pour nous signifier la requête intérieure de l'Eternel… Dieu frappe à chaque battement du coeur. Dieu frappe, que lui répondons nous?... » Adsum !

Iată-mă!

Vladimir I. Ghika

Ar fi nevoie de mai multe volume – cum s-au

şi întocmit câteva – ca să cuprindem activitatea pre-

latului Vladimir Ghika. Nu putem – în această schiţă

de portret – decât să spicuim.

La Paris, în suburbia Vellejuif, s-a instalat în-

tr-o baracă pe care a transformat-o: o parte în Ca-

pelă, o parte în punct de îngrijire medicală, o parte în

locuinţă pentru sine, având să trăiască aici „în condiţii

de sărăcie absolută” (Ştefan Nicolae – confirmat de

toţi biografii). Aici, la prima oră a dimineţii deschide

uşile Capelei către stradă şi – cu sau fără asistenţă –

oficiază Slujba. Se adunau la uşa Capelei mai întâi

copii atraşi de curiozitate; sunt copii săraci, îmbră-

caţi din milă, mulţi desculţi, nepieptănaţi. Apoi, cu

vremea se opresc tot mai multe femei, puţin intriga-

te, puţin uimite de această apariţie religioasă în car-

tierul lor. Apoi bărbaţi, câteva minute, înainte să por-

nească la muncă. E un spectacol! Ateu sau creştin, stă

omul şi priveşte. Este văzut aducându-şi găleata cu

apă de la cişmeaua străzii. Câte un om i-o ia din mână

şi fac amândoi câţiva paşi până la biserică. Schimbă

vorbe căci omul e făcut să-şi spună păsul. Masa îi

este frugală, pâine şi un fund de farfurie. Spusese

cuiva: „Un preot sărac între săraci”. După slujbă

începe mersul în oraş pe la „Doamnele de caritate”

cum le numeşte, „care făgăduiseră daruri pentru să-

racii abatelui” – haine, alimente, bani – pe care avea

să le împartă la rândul său – aşa cum avea să facă în

deceniile actuale vestitul în lumea întreagă Abbé

Pierre al Franţei.

După-amiezele, se află la conferinţe – au-

ditor sau el însuşi conferenţiar – la întâlniri cu sa-

vanţi, filozofi, scriitori: Bergson, Mauriac, Massis,

Psichari – vârfuri ale gândirii franceze moderne. Ac-

tivează în Cercul Nou -Tomist de la Versailles con-

dus de profesorul şi prietenul său, Père Garrigou-

Lagrange sau de Jacques Maritain – pe care Vladimir

Ghika îl socotea „cel mai de seamă filozof tomist

contemporan”. În jurul mesei de discuţii apăreau

când unii, când alţii: poetul Francis Jammes când co-

bora din Orthez-ul Pirineilor, Paul Claudel dacă nu

era plecat într-o misiune diplomatică, Père Gillet, Gil-

son, mai întotdeauna, la capul mesei lua loc filozoful

ortodox Nicolas Berdiaeff, şi mulţi alţii printre care

întâlnim şi pe tânărul student român – Mircea Vul-

cănescu, admirator şi el al lui Maritain de care spu-

sese într-o zi: „Dialectica acestuia este un trandafir

din care vântul desface, una câte una petalele”. Se

simţea în el – ca şi la Berdiaeff – orientul!

Cu aprobarea Suveranului Pontif, Vladimir Ghika înfi-

inţează în Franţa, la Auberive, Comunitatea „Fraţilor

şi Surorilor Sfântului Ioan”. Un vis, acela de a funda

o aşezare de fraternitate şi caritate – vis care îl va

frământa în toate călătoriile lui prin lume. În febru-

arie 1924 Papa Pius XI îi aprobă Statutul comunităţii.

Vladimir Ghika reuşeşte – prin ce miraculos sprijin al

providenţei! – să cumpere pentru comunitate ruinele

Abaţiei Notre-Dame-d’Auberive, fondată în 1135, că-

zută în paragină, vândută de republică, devenită în-

chisoare de femei, transformată în colonie de copii,

pentru a sfârşi în clădiri îmbătrânite, jupuite de ploi,

abandonate şi moloz!

O muncă disperată la care se înhamă câteva

surori devotate acestui vis măreţ de ridicare a noului

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 12

aşezământ. Câteva surori, câţiva preoţi în trecere,

câteva vaci păscând pajiştea din jurul „Comunităţii”,

un pian şi un pianist rus fugit de revoluţia bolşevică, o

grădină de zarzavat care dă câţiva cartofi, câteva o-

dăi de bine, dar mai mult de rău amenajate, una în

Capelă, câteva de locuit… Reuşeşte totuşi să aducă

aici, în două vacanţe, copii săraci din Villejuif. Va so-

coti aceasta un adevărat succes!

Casa „Sfântului Ioan” de la Auberive nu era

sortită să dăinuie. Şi Yvonne Estienne – care făcuse

parte din Casă, face o apropiere cu aşezarea Părin-

telui Charles de Foucauld, de la Tamanrasset care,

nici ea „nu a reuşit să adune numărul de ucenici” ca să

păstreze vie „Comunitatea Inimii lui Iisus”. Iar Ma-

rie Durand – care şi dânsa făcuse parte din Casa Au-

berive zice: „În cele din urmă spiritul care-l anima pe

Vladimir Ghika a făcut din noi „o frunză în vânt, dar

nu o giruetă” (E. de Miribel). Ceea ce se poate rezu-

ma la o modestă mângâiere! Este totuşi ciudată re-

verberaţia acţiunii de la Auberive, în Franţa şi chiar

în lumea largă, căci ea ajunge la Marigny-le-Bois unde

ia naştere „Une Fraternité de la Transfiguration” –

cum stă scris în HISTOIRE DE LA FONDATION DU

XX-éme SIÈCLE: „inspirată din gândirea Monsenio-

rului Ghika”. Prietenul său, preotul-medic Totzuka

creează şi el în Japonia aşezări spitaliceşti sub egida

„Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan”, la inaugurarea

cărora îl invită pe Vladimir Ghika, socotit patronul

spiritual al fundaţiei.

Cu acest prilej Doctorul Totzuka îl conduce

pe Monsenior să viziteze diferite spitale japoneze,

precum şi câteva leprozerii. Vladimir Ghika este cu-

tremurat de dezastrul pe care boala necruţătoare o

face asupra omului. Şi ia hotărârea să se specializeze

el însuşi pentru îngrijirea bolnavilor de lepră. Ştie că

în România, la Isaccea, există o leprozerie de care îi

vorbise vărul său, Doctorul savant Ion Cantacuzino.

Dar cum să pornească la această treabă cu slabele lui

cunoştinţe medicale? Primul pas va fi să ia legătura

cu Spitalul „Saint Louis” de la Paris pentru ca, sub

îndrumarea medicilor francezi să înveţe tratamen-

tele cele mai potrivite şi moderne, desigur nu pentru

vindecarea, dar cel puţin stoparea ravagiilor pe care

cumplita boală o făcea neîncetat asupra trupului că-

zut victimă ei. Şi va urma cursurile spitalului şi orele

impuse de practică, vreme de doi ani!

Acelaşi prestigiu al gândirii Monseniorului

Vladimir Ghika, în promovarea bunăvoinţei şi a ecu-

menismului avea să cântărească hotărâtor – ani de

zile după chiar moartea sa – în timpul unei discuţii

între o delegaţie a românilor din Nisa şi Episcopul

Jean Bonfils, căruia românii – care nu aveau lăcaş de

rugăciune – îi solicitau dreptul de a se oficia slujbele

religioase ortodoxe româneşti într-o biserică a Epis-

copatului catolic. Pentru a susţine solicitarea, cine-

astul Ştefan de Fay – nepot al Monseniorului Ghika –

a ridicat argumentul ecumenismului care a repre-

zentat una din preocupările permanente ale Monse-

niorului Vladimir Ghika, căruia – după cum se ştie –

Papa Pius XI îi acordase privilegiul biritual. Monse-

niorul Bonfils cunoştea viaţa, opera şi moartea de

martir creştin a Prinţului Ghika, precum şi faptul că

ambele biserici – cea ortodoxă şi cea catolică – închi-

seseră dosarul său de beatificare. După o atentă

gândire, monseniorul Bonfils a răspuns solicitanţilor:

- În memoria sa, cred că am să vă fac o bună

surpriză.

Şi într-adevăr, Eminenţa Sa a dat autorizaţia

ca, de acum înainte, slujbele ortodoxe pentru români

să se oficieze în una dintre cele mai frumoase

lăcaşuri din Nisa – în Capela marelui Seminar Catolic.

Se deschidea astfel o pagină în istoria credincioşilor

români ortodocşi din zona Nisei. S-a pregătit un cor

bisericesc ortodox sub îndrumarea sopranei Ileana

Cotrubaş şi a muzicologului Manfred Ramin, soţul ei,

au fost pictate de către arhitecta Ioana Glavce de

Fay două mari icoane de iconostas aşezate la altar,

şi-n acest cadru solemn, în biserica ticsită de români,

la 25 Decembrie, Sfânta zi de naştere a Domnului

nostru Iisus Christos – care era şi ziua de naştere a

Monseniorului Vladimir Ghika – s-a oficiat cea dintâi

slujbă ortodoxă românească în Nisa, de către Părin-

tele Patriciu Vlaicu, numit de către Arhiepiscopul Io-

sif, Mitropolitul Ortodox Român pentru Europa Occi-

dentală şi Meridională.

Şi iarăşi o providenţială potrivire: Părintele

Patriciu Vlaicu a fost servit în oficierea slujbei de

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 13

doi copii – Sergiu şi Pierre de Fay – aceştia, străne-

poţi ai Monseniorului Vladimir Ghika.

***

Roma îi dăduse Monseniorului dezlegarea de a

fi ablat, în acelaşi timp, benedictin, terţiar-domi-

nican şi terţiar-franciscan – ceea ce îi va înlesni să

fie în strânsă legătură cu oricare din aceste Ordine.

Ba mai mult, în timpul celui de al doilea război mon-

dial, va face parte din Ordinul Asumpţioniştilor din

Transilvania.

Datorită răsunetului activităţii sale cari-

tative şi ecumenice – prin Dimitrie Ghika, devenit Mi-

nistru de externe al României – în 1931 Papa Pius XI

îi acordă titlul de Protonotar Apostolic. Vladimir Ghi-

ka avea să spună unui prieten: „Această cinste nu va

schimba cu nimic felul meu de a fi”. Şi într-adevăr, îşi

va purta titlul apostolic şi brâul violet cu atâta mo-

destie încât lumea laică prin care circulă, aproape că

nu ştie ce grad înalt dobândise.

Era deja, de câţiva ani membru în Comitetul

Director al Congreselor Euharistice Internaţionale.

În această calitate va lua parte la Congresele euha-

ristice de la Sidney (1928), de la Cartagina (1930),

Dublin (1932), Buenos Aires (1934), Manila (1936),

Budapesta (1938).

Sarcinile congreselor sunt multiple, de mare

complexitate, implicând discuţii de organizare, de a-

dânci cunoaşteri dogmatice, de discernământ politic,

de cunoaştere a problemelor locale, de poziţiile per-

sonale ale congresiştilor. Ele implicau vaste cunoştin-

ţe, echilibru în hotărâri, abilă diplomaţie.

În arhivele Congreselor euharistice au rămas,

desigur, cuvântările congresiştilor. Şi ale Monsenio-

rului Ghika. Elisabeth de Miribel publică „Discursul

rostit de Monseniorul Ghika în noiembrie 1928, la

deschiderea Congresului de la Sidney”. În linii mari,

el este consacrat „Sfintei Fecioare şi Sfântului Sa-

crament”. Descoperim încă o dată inteligenţa subtilă,

stăpânirea absolută a problemelor de dogmă, zonele

care trebuiesc luminate prin discuţii, echilibrul ra-

ţionamentelor şi adâncul spirit diplomatic – blând şi

fără concesii – care animă gândirea Monseniorului.

Nu intrăm în aceste dezbateri care depă-

şesc cunoştinţele noastre. Mă opresc numai la între-

barea: Cum îşi folosea Monseniorul Vladimir Ghika

orele sale în afara lucrărilor Congreselor? Şi pentru

exemplu am să mă opresc la un singur Congres, cel de

la Buenos Aires din 1934.

Dacă faptele nu ne-ar fi confirmate în scris –

de el însuşi, de biografi, deseori de presă – ni s-ar

părea incredibil. Iată ce scrie Elisabeth de Miribel –

această biografă de talent şi cunoaştere directă a

Monseniorului: Oriunde s-ar fi aflat, „pentru nimic în

lume n-ar fi vrut să piardă ocazia de apostolat”. Mau-

rice Schuman, membru al Academiei Franceze, ci-

tind cartea D-nei Miribel îi scrie: „Am regăsit în car-

tea dumneavoastră o întâmplare care-mi rămăsese

întipărită în memorie. În timpul Congresului euharis-

tic de la Buenos Aires – ne povestea el (Mgr.Ghika),

un frizer îşi ţinuse deschisă prăvălia până la miezul

nopţii pentru a-mi permite să spovedesc, aşezat în

fotoliul în care, în timpul zilei, stătuseră clienţii”.

Iată şi o altă mărturie a Monseniorului din

timpul acelui Congres: „…spovezi în plină stradă, în

mulţime, în metrou, pe băncile aleilor. Eu însumi, în

plin salon de muzică, la hotel ALVEAR, am spovedit,

din fotoliu în fotoliu… între un taraf ţigănesc ce

cânta tangouri asurzitoare şi scaunele de la bar…

Cuvintele de viaţă veşnică dobândeau, în acest decor,

o valoare stranie”. Da. În acest oraş, reputat oraş de

creştini cum sunt multe în America Latină, în care

preoţii mişună peste tot, trecătorii intrau în vorbă cu

Monseniorul Ghika, mergeau alături de dânsul, puneau

întrebări şi aşteptau răspunsuri şi, unii după alţii îi

cereau să le primească spovada. Ce vedeau aceşti oa-

meni necunoscuţi, mulţi dintre ei săraci şi stingheri,

ce vedeau ei în acest preot venit de peste ocean, cu

înfăţişare ascetică, slab şi încoronat de plete albe

încât să-i aţină calea pentru o altă misterioasă cale,

pe care simţeau ei, desigur, că preotul e gata să le-o

deschidă, dăruindu-le binecuvântarea sa?

Las cititorul să ghicească ceea ce trecătorii

ghiciseră întâlnindu-l pe străzile Buenos Aires-ului...

(continuare în nr. următor)

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 14

Monica Mureşan

Povestea copacului Phoenix

A fost odată un copac orfan apărut

nu se ştie cum şi de ce

n-avea fraţi nici surori niciun singur

fir de iarbă să-i fie alături

nu avea nici măcar vreun rost

să apară într-o margine a gropii de gunoi

creşteau la fel de repede şi el şi groapa

iar poemul cu ochii obosiţi l-a înfiat

primind în schimb o rază de lumină

verdele ei timid clipea rar

în căldura amiezii

dar strălucea în fiecare dimineaţă

nu i-am reproşat nimic poemului

atât i-am zis: de-acum vezi

că în fiecare zi trebuie să-l mângâi

el e un copac orfan şi puiandru

nici nu ştii când se veştejeşte

adu-i o floare desenează-i o pajişte

şi hrăneşte-l bine cu toată dragostea

a ta şi a mea şi a muzelor

împreună îi putem făuri o grădină

de cuvinte / aşteaptă şi ai să vezi

cum creşte un copac minune ! *

Aceasta este povestea unui copac şi

a unui om ce trăiesc pe Planeta Iubirii

drama noastră sunt Tăietorii de copaci

din groapa de gunoi: ei sunt tot oameni

dar plămădiţi din alt soi de pământ

aura lor e veşnic cenuşie

dar eu îi văd şi pot povesti totul

chiar dacă mulţi nu vor crede

unii îşi fac un hobby din a reteza

copacii şi a fura cerul.

Aşa sparg hoţii de cenuşă casa

Tatălui Ceresc în nopţile când cerul

şi-a zăvorât poarta albastră.

Acum veţi înţelege de ce spun

că aceasta este drama Planetei…

Cu timpul fiecare copac îşi are păsările

pe care le merită după cum şi noi

fiinţele OM avem copacii pe care-i merităm

şi aerul şi chiar planeta viaţa moartea...

un muritor are nevoie de timp pentru

a înţelege prin ce trece

e ca şi cum nu prinzi bine programul

vieţii tale cu orice fel de aparat

ai nevoie de o antenă bună sau

de o răbdare bine antrenată să ţină loc

de antenă / pentru aparat îţi trebuie bani

pentru antenă – credinţă

oricine ştie: răbdarea creşte din credinţă.

Dar când Domnul te-a băgat pe lista lui

de prioritate nimic nu este imposibil

conectat la alarma divină trupul simte

primul această calitativă schimbare în evoluţie

ceva din tine doare dând un semnal -

de fapt este locul în care te-a atins El

ajungi în sfârşit să contabilizezi singur

şi eficient alocaţia zilnică de dragoste şi ură

bucurii sau regrete

rogi chipul din icoană să fie mai generos

cu timpul şi cu toate celelalte.

Recunoşti în cele din urmă:

suntem încă formele embrionare

ale unui Univers perfectibil

în care am fost uitaţi nemântuiţi

şi fără putinţă de desăvârşire

şi încă nu pricepem rostul pentru care

e voia Lui să ne doară îl certăm că

ne-a părăsit cu inimă prea uşoară

nu desluşim de ce vrea durerea

aceea din noi să doară

cu inima grea îi cerem să-şi ia înapoi

durerile şi-i dăm lui chinurile

zicând că nu-s ale noastre

gata oricând să primim în schimb

darul lui de a nu simţi durerea

dar vai ce plăcută-i senzaţia

că deşi încă prizonierii nepriceperii

despre noi nu suntem singuri

şi plini de un optimism incurabil

continuăm să ne dorim aceste

tranzacţii riscante. //... //

M.M.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 15

BUJOR NEDELCOVICI

„AL DOILEA MESAGER” sau despre condiţia

artistului în România

Autor: Antoaneta Turda

A vorbi despre Bujor Nedelcovici (născut la

Bârlad la 16 martie 1936) în acest an când se împli-

nesc 25 de ani de când i s-a acordat Premiul Liber-

tăţii a Pen Club din Franţa pentru romanul „Al doilea

mesager”, este, poate, la prima vedere ceva banal,

dacă ne gândim cât s-a scris despre acest autor după

1990. Şi totuşi! Încercând să sfidez această banali-

tate, am să rememorez, în primul rând câteva dintre

reperele sale existenţiale care prind un contur clar

odată cu absolvirea Liceului „I. L. Caragiale” din Plo-

ieşti, în 1953, şi după obţinerea Licenţei în Avoca-

tură, în 1958, la Facultatea de Drept din cadrul Uni-

versităţii Bucureşti. Practică cu plăcere meseria,

fiind înscris în Baroul din Ploieşti, dar peste un an

este radiat, după arestarea tatălui în urma procesului

la care asistă neputincios, în calitate de avocat.

În intervalul de timp dintre 1959 şi 1971 are

diverse meserii. Astfel în această perioadă tulbure a

vieţii sale, îl găsim, între 1959-1960 ca merceolog la

Braşov, între 1960-1963 economist la I. C. H. Bicaz,

iar între 1963-1971 tot ca economist, dar la Bucu-

reşti. Ajuns în Bucureşti, la începutul anilor ’60, dă

curs preocupărilor literare şi debutează, în 1968, în

Gazeta Literară, cu un fragment de roman, iar doi ani

mai târziu, cu volumul Ultimii, apărut la Editura Emi-

nescu. Romanul a surprins lumea literară românească

graţie unei anumite inteligenţe a relatărilor şi a sti-

lului, elemente care, de altfel, vor defini întreaga

creaţie a lui Bujor Nedelcovici. Acestui început pro-

miţător îi urmează, romanul Fără vâsle (1972), Noap-tea (1974), Grădina Icoanei (1977), Zile de nisip

(1979) roman care va fi ecranizat, filmul însă nefiind

difuzat din cauza cenzurii. În 1981 republică sub for-

ma unui roman-frescă, cu multe amănunte autobio-

grafice, primele 3 volume enunţate mai sus, cu titlul

Somnul Vameşului. Anul 1982 este unul interesant în

cariera sa pentru că, pe de-o parte îi aduce sub-

stanţiale satisfacţii pe plan profesional întrucât de-

vine redactor şef la Almanahul Literar şi şeful Sec-

ţiei de Proză al Uniunii Scriitorilor din România, dar

pe de altă parte, cenzura îi respinge romanul Al doi-lea mesager pe care reuşeşte totuşi să îl publice, în

1984 în Elveţia apoi, în 1985 la Paris, la Editura Albin

Michel, în colecţia condusă de scriitorul francez de

origine română, Paul Goma, Les Grandes Traductions. Şirul de întâmplări prin care trece în acest moment

al existenţei sale scriitoriceşti îl fac tot mai mult să

se gândească la exil. Mai rămâne totuşi în ţară, câţiva

ani, răstimp în care îi este refuzat un volum de nuvele

fantastice intitulat Oratoriu pentru imprudenţă. La

începutul anului 1987 pleacă în Franţa unde cere azil

politic, care i se acordă repede. În ţara de adopţie

începe cu munca de portar la un mare imobil din Paris,

lucrând concomitent ca redactor la revista Esprit. În

primăvara aceluiaşi an face o declaraţie la postul de

radio Europa Liberă, privitoare la cenzura şi dicta-

tura din România. Începând cu acest moment, drumul

literar parcurs de Bujor Nedelcovici, va cunoaşte o

serie de succese, prea puţin cunoscute în România,

până în 1990.

În vara lui 1989 alcătuieşte, la Paris, împreu-

nă cu Dumitru Ţepeneag şi Sorin Alexandrescu un

comitet de iniţiativă pentru înfiinţarea unei Societăţi

a Scriitorilor Români din exil. Odată cu pătrunderea

în rândul intelectualităţii române din Paris asistăm la

o adevărată declanşare a eului său creator, volumele

publicate după 1990 devenind repede cunoscute şi în

România, ceea ce îi aduce aprecierea atât din partea

intelectualităţii franceze cât şi a celei româneşti.

Titluri precum Îmblânzitorul de lupi, Oratoriu pentru imprudenţă, două volume de teatru: Noaptea de solstiţiu şi 2+1, Aici şi acum (publicistică) Jurnalul infidel. Ieşirea din exil 1992-1997, constituie, fieca-

re în parte, mărturia unei conştiinţe care nu a trădat

niciodată nici arta dar nici latura ei angajată, indi-

ferent dacă problemele dezbătute sunt din realita-

tea comunistă sau cea a Apusului democrat. Un peri-

plu prin viaţa şi activitatea lui Bujor Nedelcovici,

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 16

oricât de succint ar fi, nu ar fi complet dacă nu ne-

am opri atenţia la romanul Al doilea mesager consi-

derat de Monica Lovinescu „prima mare utopie ne-

gativă, în linie orwelliană văzută din Răsărit”9, prin a-

cest roman, Bujor Nedelcovici situându-se, alături de

Dalos György (1985), George Orwell, Cinchiz Aima-

tov, Ismail Kadare şi Arthur Koestler unul dintre

marii scriitori distopici ai lumii. Alegându-şi ca titlul

iniţial simbolicul titlu Ereticul îmblânzit, scriitorul

elaborează această lucrare incediară pentru un stat

dictatorial, în primul rând din dorinţa de a lua o

atitudine, dorinţă ce reiese şi din următoarea măr-

turie: „Când am început romanul, mi-am propus câte-

va obiective care îmi erau destul de limpezi: „…să

scriu o carte în deplină libertate, fără să-mi fie tea-

mă de «cenzură exterioară» şi în special fără «cen-

zură interioară», marele nostru duşman; să nu urmă-

resc să public romanul cu orice preţ, adică să nu ac-

cept «târgul cu târguitorii de cuvinte»; să fie un ro-

man care să depăşească coordonatele social-politice

ale României şi să prezinte «fenomenul sistemului

totalitar», oriunde s-ar afla…să am puterea şi curajul

de a privi pentru prima dată «nimicnicia în faţă şi să

mă plasez în viitor, adică: ce şi cum va fi peste 10-20

de ani, să aibă tensiunea şi profunzimea ultimei cărţi

pe care Dumnezeu îmi îngăduie să o zămislesc.”10

Scris după toate canoanele distopiei şi cu

vădite influenţe din romanul 1984 al lui George Or-

well şi unele aspecte din proza lui Bradbury, are, în

forma finală, acest al doilea titlu, la fel de simbolic,

întrucât prin el demonstrează că, oricând un mesager

ajuns dintr-o lume în alta ar putea să o schimbe.

Romanul are în centrul atenţiei toate mecanismele

unui stat dictatorial şi ale alienării omului în prostia

şi ideologia generală ce duc, ireversibil, la nebunia

dirijată. Prin această scriere de maturitate, Bujor

Nedelcovici aduce în faţa cititorilor săi, o lume a rău-

lui compusă după toate regulile distopiei atotdistru-

gătoare, folosindu-se de doar câteva personaje şi de

o insulă izolată drept spaţiu geografic menite a oglin-

9 Lovinescu, Monica - Unde scurte, vol. IV, Editura Humanitas, 1994, p.

183 10

Manolescu, Florin - Enciclopedia exilului literar românesc 1946-1989: scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 524

di gradual procesul dezumanizării în societăţile to-

talitare, în urmărirea acestui mecanism centrându-se

ideea lui Saint-Beuve că aspectul biografic este ho-

tărâtor în analizarea operei unui scriitor, în cazul lui

Bujor Nedelcovici momentul arestării tatălui marcân-

du-i toată viaţa, neputinţa în faţa tăvălugului istoric

fiind redată pe tot parcursul creaţiei sale, ea fiind

relatată în detaliu în acest roman prin conversaţia

dintre două personaje provenind din lumi diferite,

anticarul Martin şi eroul principal Danyel Raynal:

„Domnul Martin se plimbă prin cameră cu ceaşca de

ceai în mână şi se uită la mobilă. Şi tatăl dumitale,

avocatul… a vândut mobila din casa parohială după ce

preotul Raynal a murit… Cum doriţi! Voia dumneavoas-

tră… Să ne apucăm de lucru… Deci! Un scrin Biderme-

ier în stare pură şi patru sertare… O canapea cu şase

scaune Loius XV… O oglindă veneţiană cu încrustaţii

şi aplicaţii… Candelabru de cristal Murano. Ce feerie

când aprinzi toate becurile… Azi nu mai găseşti aşa

ceva în industria noastră de larg consum11”. Folosind o

intrigă simplă care constă în relatarea reîntoarcerii

scriitorului Danyel Raynal pe Insula Belle Îlle, con-

dusă de Guvernatorul care conduce ţara ca pe pro-

pria moşie, şi al cărui „cap robust de mongoloid”12 ca-

re se mişcă pe gâtul scurt „ca turela unui tanc”13 şi

„buze subţiri, vinete şi uscate”14, sugerează nu doar

răutatea ci şi un amănunt schizoid, ce se răsfrânge

asupra întregii societăţi pe care o guvernează, pro-

zatorul român îşi construieşte romanul pe scheletul

unor meditaţii ale intelectualului într-o lume în care

această categorie socială este supusă unei ideote-

rapii menite a spăla creierul, cum sugestiv relatase

nu cu mult înaintea sa, scriitorul rus Cinghiz Aitmatov

în celebrul său roman O zi mai lungă decât veacul, dar şi despre condiţia exilului, care este în fond, o

probă iniţiatică şi de introspecţie. Aşadar avem de-a

face cu o scriere în centrul căreia se află OMUL cu

frământările şi aspiraţiile sale, aspiraţii spulberate,

conform schemei tuturor distopiilor, de regimul ca-

re transformă omul, prin manipulare, într-un robot

11

Nedelcovici, Bujor - Al doilea mesager, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991, p. 233. 12

Idem, pag. 204. 13

Idem. 14

Idem. , pag. 209.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 17

manevrat de regulile dictaturii, făcându-l să audă

mereu în urechi cuvinte ca acestea: „Măi băiatule, tu

nu ai înţeles că un individ nu poate învinge un sis-

tem?… Din acest malaxor nu mai iese nimeni întreg!”15

sau să se simtă „ca o broască închisă într-o piatră”16

şi care, la un moment dat, ajunge să facă parte din

marea masă de oameni care este asemeni unei „sub-

stanţe inerte, incoloră şi inodoră, o pastă din care nu

a mai rămas niciun individ concret”17, toate acestea

ducând la următoarea concluzie: „Presiunea morală

exercitată în timp şi fără scrupule poate să distrugă

un om ca pe o cutie de chibrituri!… Dintr-un om se

poate face un cal, un cartof, o zgardă sau orice vrei.

Iar cel care a spus: omul nu poate fi învins, ci doar

distrus, s-a înşelat.”18 Închistarea şi retragerea în

propria fiinţă, îl împinge pe individul persecutat să îşi

găsească un univers fantastic, utopic şi compensa-

toriu, aşa cum declară, la un moment dat, Jean, care,

prin vocea sa, descrie atât de sugestiv, nevoia omului

supus terorii, de a se detaşa de realitatea înconjură-

toare: „Realitatea înlocuită de o ficţiune, e un meca-

nism utopic care ţine loc de viaţă… aşa cum eu aş

scoate din cuibul acela tot ce se află acolo… pene,

ouă, iar când rândunica s-ar întoarce ar găsi în loc de

ouă nişte pietre şi ar fi obligată să creadă că trăieş-

te o «mare revoluţie», chiar dacă pietrele niciodată

nu vor deveni pui de rândunică… Şi totuşi noi consi-

derăm pietrele nişte păsări!”19 Lumea sinistră a unui

regim totalitar, în care absurdul este considerat rea-

litate, stârneşte, aşa cum e de aşteptat, revolta care

cunoaşte o amploare specială la intelectuali, şi care

se vrea stârpită din faşă, de către Guvernator şi

lacheii săi, care nu sunt nimeni alţii decât educatorii

Institutului de îndrumare, care vindecă orice sufe-

rinţă fizică sau psihică, cu ajutorul ideoterapiei, ade-

menind, prin diverse metode, chiar şi indivizii capa-

bili, mai greu de manevrat, cum e cazul personajului

central, care, la un moment dat, se află în ipostaza

de învingător perfect în faţa colegilor de la Institut,

fiindu-i furate chiar şi visele, asemeni eroului lui

15

Idem, pag. 251. 16

Idem , pag. 240. 17

Idem, pag. 61. 18

Idem, pag. 246 19

Idem, pag. 189.

Ismail Kadare din romanul Slujitorul din Palatul vise-lor: „Văd feţele lor, aceeaşi expresie reprodusă în 15

exemplare: obraji rotunzi, bine hrăniţi, fruntea pă-

trată, tunsoarea scurtă, privirea rece, impersonală,

aerul celor care au învăţat să rostească de pe acum

un singur cuvânt: DA. Flagelat de privirile şi tăcerea

lor încremenită şi acuzatoare. Vor să mă ucidă cu pie-

trele tăcerii şi ale ochilor cu ajutorul cărora azvârle

spre mine ura lor dezlănţuită”20. Aici, în acest loc,

chiar şi scrisul capătă alte conotaţii pentru „inte-

lectualii” regimului, aşa cum reiese din vorbele unui

dascăl al Institutului care analizează procesul crea-

tor conform legilor nescrise ale dictaturii: „[...] ares-

tarea nedreaptă a tatălui, moartea lui în puşcărie şi

plecarea sorei Marie… O singură soluţie: SCRISUL.

Eliberarea prin şi întru scris. Pătimirea prin cuvinte,

penitenţă deliberată, martirajul laic… cunoaşterea şi

autocunoaşterea prin vivisecţia executată pe coala

de hârtie… dar şi prin pedepsirea celor vinovaţi prin

demitizarea falselor mituri, mărturia în scris, deci

publică… Un scriitor adevărat scrie din ură şi furie,

dar cu smerenie şi imensă iubire…”21 În aceste con-

diţii, în care totul din jur stârneşte revolta, efortul

de a o stopa este inutil, ea manifestându-se printr-un

strigăt al unui însingurat pe care nu îl aude nimeni:

„Sunt singur. Auzi! Ai mei sunt toţi morţi,… Puterea

mea stă în morţii mei şi în cuvântul scris, iar tu nu ai

cum să te atingi de ei şi de paginile mele… Dacă îmi

vei tăia mâinile voi zgâria hârtia cu un cui pe care îl

voi ţine în gură! Auzi, guvernatorule!”22 Revolta şi în-

singurarea duc automat la dispariţia celui mai ome-

nesc sentiment care este iubirea, făcând ca, la un

moment dat, cei doi îndrăgostiţi, Micheline şi Danyel

să stea, faţă în faţă, ca doi papagali caraghioşi care

nu mai comunică în niciun fel, deorece cuvintele şi

sentimentele intelectualului care vrea să schimbe

lumea prin ideile sale, parcă se autoblochează, tran-

sformând dialogul în monolog: „… aş vrea să-i spun că

a trebuit să străbat mereu un deşert, da, un deşert

în mine şi în afara mea… cum de n-a înţeles că în mine

sunt doi oameni, doi peşti: unul înoată prin mâlul lacu-

20

Idem, pag. 297. 21

Idem, pag. , 337. 22

Idem, pag. 161.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 18

lui, se târâie pe burtă în noroi, altul înoată la supra-

faţa apei şi eu mă aflu mereu între ei, vor să stoarcă

viaţa din mine şi tot ce aparţine acestui pământ pen-

tru a rămâne fără nimic, gol, vidat… o cutie de rezo-

nanţă din care să scot o dată, cel puţin o dată, o sin-

gură pagină, o frază, o notă curată, pură, alb-albas-

tră, precum apa în care trăiesc cu cei doi peşti-ai-disperării-şi-ne-putinţei mele de a ajunge vreodată la

malul unei cărţi adevărate şi regretul unei vieţi

netrăite…”23. În acelaşi registru al lipsei de iubire şi

înţelegere ce duce, inevitabil, la lipsa comunicării,

(neputinţă care se înscrie şi ea în canoanele tuturor

antiutopiilor), se situează şi dialogul dintre Grieg,

tânărul care nu va accepta ideile mentorului său şi

profesorul Danyel Raynal, având următorul argument,

din pateticul monolog, zguduitor prin realismul ce de-

notă toate mecanismele manipulării unei societăţi

dictatoriale: „Vă mai amintiţi ce mi-aţi spus înainte

de a pleca?… «Dacă vrei să citeşti, poţi să iei orice

carte din biblioteca mea». Aşa mi-aţi spus, domnule

Danyel. Mare greşeală aţi făcut! Mare păcat!… Am

început să citesc cu disperare cărţi de care nu au-

zisem până atunci… şi în special cărţile scrise de

dumneavoastră… Voiam să devin şi eu «scriitor»!

Eraţi idolul meu! Încercam să vă imit în tot ce făceaţi

înainte… Devenisem ruşinea şcolii şi eram ameninţat

că voi fi eliminat din Brigăzile şcolare. Nu trebuia să-

mi daţi cărţi şi discursuri cu muzică! Mare greşeală

aţi făcut! În Insula noastră nu e un rău mai mare

decât de a afla altceva decât despre viaţa noastră

de aici!”24

Analizând cu lux de amănunte vibraţiile sufle-

teşti ale eroilor săi, Bujor Nedelcovici face vizibile

eforturi, de-a lungul romanului, să conducă drumul ce

duce spre distopia distrugătoare spre calea dătă-

toare de speranţă a utopiei, un exemplu relevator în

acest sens fiind secvenţa care surprinde dialogul din-

tre personajul principal şi negustorul de porumbei

care, după despărţirea de Danyel, îl îndeamnă pe a-

cesta din urmă, la o meditaţie tulburătoare: „Dacă

mai există unul singur în Insula noastră… nu e totul

pierdut. I-aş desena chipul pe acest zid pentru a aco-

23

Idem , pag. 353-354. 24

Idem , pag. 390.

peri petele de sos, pe celălalt perete aş aşeza „Pele-

rinajul epilepticilor”, lângă fereastră „Prăbuşirea ma-

gicianului”, dincolo „Coloana orbilor” iar afară, în locul

firmei „Restaurant-cantină”, aş pune „Masa calicilor”.

Fixăm delirul cu ajutorul tablourilor, cum ar spune

poetul…”25 Pasajul, scris cu o vizibilă tristeţe, este

totuşi unul dintre cele mai luminoase în acest roman

amintind de utopie doar atunci când se întrezăreşte

timid speranţa şi luminozitatea lumii trecute a copi-

lăriei, petrecută în pacea şi liniştea dată de o socie-

tate bazată pe principii. O relectură atentă a volumu-

lui Al doilea mesager ne poate dovedi aşadar că o

utopie poate luneca uşor spre distopie, drumul invers

fiind însă mult mai anevoios pentru că odată instalată

distopia apare, la toţi indivizii dintr-o societate auto-

ritară, un element schizoid specific acestor societăţi

şi anume dualitatea ideii de vinovăţie apărută ca re-

zultat al manipulării omului în aşa fel încât el ajunge

fie să se autodenunţe singur, fie să facă pactul cu

diavolul, adică cu puterea care îl oprimă, distrugându-

i personalitatea, şi ducându-l la o transformare pe

care nu şi-o poate explica nici chiar el însuşi aşa cum

reiese şi din mărturia lui Danyel făcută arheologului

Marcel, cel mai proaspăt vizitator al Insulei Victoria:

„Nu mai pot să te ajut cu nimic, Marcel. Nu mai sunt

ce ştiai Tu!. De ce? Aşa a fost prevăzut, sau… a fost

o abatere de la prevedere. Nu ştiu… Poate a trebuit

să greşesc…”26 Alcătuindu-şi romanul prin jocul sim-

plelor relatări cu emiterea unor meditaţii cum e, bu-

năoară, cea despre labirintul puterii: „Puterea în-

seamnă psihomorfoză, dezmembrarea mecanismului

uman în cele mai mici componente… care seamănă cu

un castel din basme, deschizi o uşă care te duce spre

o cameră şi aşa colinzi în voie prin castel”27.

Bujor Nedelcovici demonstrează prin acest

volum că totuşi scrisul poate exprima o descătuşare

a eului încolţit de dinţii unei realităţi sufocante, rea-

litate marcată în primul rând de starea de exilat a

eroului principal care se zbate mult mai tare decât

ceilalţi locuitori ai Insulei, aşa cum reiese din urmă-

torul pasaj: „Am plecat de «acolo» şi am venit «aici»,

25

Idem , pag. 114. 26

Idem , pag. 397. 27

Idem, p. 307-308.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 19

pendulul este oprit la margine, valurile se întind pe

ţărm, dar nu se mai întorc în mare, nimic pe ver-

ticală… mlaştină, nisip mişcător, covor rulant, ame-

ţeală… Nu mă pot întoarce «acolo». Eram un exilat

«în exterior». Ce să fac «aici»? Sunt un exilat «în in-

terior»… Ce cale să iau? Unde să-mi găsesc echili-

brul?! Acolo era o lume în stare de veghe şi per-

manentă mişcare ce urmărea modificarea din exte-

rior a individului şi a societăţii. Aici, o lume modifica-

tă din interior şi transformată în lungi coloane care

mărşăluiesc spre o ţintă ce se îndepărtează perma-

nent. O lume în stare de somn şi bântuită de coşma-

re, omizi, animale care îşi sug laptele sau… ceaţa care

apare la oră fixă.”28

Roman al unei realităţi absurde dar şi al neli-

niştii omului care se desprinde de propria-i ţară pen-

tru a căuta o lume mai bună, Al doilea mesager, după

ce a cunoscut trei variante în laboratorul de creaţie

al autorului, a avut un destin ciudat, chiar de la apari-

ţia sa în România, când a stârnit, la Uniunea Scriito-

rilor, reacţia lui Dan Deşliu care a afirmat următoa-

rele: „Ismail Kadare, scriitorul albanez, îşi publică ro-

manele în Occident. În schimb noi, în loc să fim mân-

dri că un coleg al nostru a publicat o carte la Paris, îl

dăm afară şi îl hulim.”29

Aşadar, iubit sau contestat, Bujor Nedelco-

vici, rămâne, mai ales prin acest roman, o voce dis-

tinctă nu doar în rândul marilor distopici care au

prezentat infernul totalitar comunist dar şi o voce

care trage un semnal de alarmă asupra realităţii Oc-

cidentale, deoarece prin stilul său tranşant, fără

artificii stilistice, pătrunde în miezul lucrurilor pe

care le disecă cu minuţiozitatea unui laborant care

pune lumea sub microscop.

Antoaneta Turda

28

Idem, p. 89. 29

Nedelcovici, Bujor- Aici şi acum, Cartea Românească, Bucureşti, 1996.

IINNTTEERRVVIIUU

„Scriitorul este precum Cristofor Columb: un

descoperitor de continente”

de Stelian Ţurlea

CCăăttăălliinn DDoorriiaann FFlloorreessccuu

Născut în 1967, la Timişoara a părăsit România

în 1982 şi s-a stabilit la Zürich, unde a studiat psiho-

logia. A lucrat şase ani ca psihoterapeut în domeniul

reabilitării persoanelor toxicodependente. A publicat

romanele: Wunderzeit (2001, distins cu premiile Car-

tea de Limbă Germană a anului din partea Fundaţiei

Elveţiene Schiller, trad. rom. Vremea minunilor, Polirom,

2005), Der kurze Weg nach Hause (2002, Premiul Anna

Seghers pe 2003; trad. rom. Drumul scurt spre casă,

Polirom, 2006), Der blinde Masseur (2006; trad. rom.

Maseurul orb, Polirom, 2007) şi Zaira (2008; trad. rom.

Zaira, Polirom, 2010, 2012). Cătălin Dorian Florescu

semnează, de asemenea, eseuri, povestiri şi articole în

diferite publicaţii elveţiene şi austriece. Romanele sale

au fost sau urmează să fie traduse în franceză, spani-

olă, italiană, olandeză, slovenă, lituaniană, cehă, suedeză

şi macedoneană. În spaţiul de limbă germană, Jacob se hotărăşte să iubească s-a vândut în peste 50000 de

exemplare, primind Premiul Cartea Anului 2011 în Elve-

ţia.

-V-a apărut recent la Editura Polirom încă un roman,

Jacob se hotărăşte să iubească, care a şi obţinut pre-miul Swiss Book Prize 2011 după apariţia sa în germa-

nă, la Editura C.H.Beck, cel mai important premiu

literar din Elveţia şi care s-a vândut în 50 000 de e-

xemplare. Ne puteţi vorbi, pe scurt, despre acest

roman?

- Este poate cel mai dificil exerciţiu pentru mine, a-

cela de a vorbi pe scurt despre cărţile mele. În ge-

neral, pentru că sunt cel mai pasionat iubitor al aces-

tora (cum altfel?), iar în special despre acest roman,

care cuprinde mai multe generaţii şi epoci, trece prin

trei secole, descrie perioada interbelică, viaţa arha-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 20

ică la sat, războiul al Doilea Mondial şi se termină cu

venirea comuniştilor la putere. Cu toate că scriu într-

un mod vestic, german, sufletul a rămas românesc şi

debordează de poveşti, precum un râu de munte care

se umflă primăvara. Totuşi, haide să încerc: Jacob

este un copil al Banatului, şvab, dintr-un sat chemat

Triebswetter/Tomnatic. Jacob se naşte între răz-

boaie. După cum ştim, Banatul a fost un loc unde au

convieţuit multe culturi, o moştenire a Imperiului A-

ustro-Ungar. Jacob e de origine germană, dar satul a

fost clădit de loreni. Cimitirele Banatului sunt pline

de aceşti colonişti de primă oră veniţi din întreaga

Europă pentru a căuta o viaţă mai bună, un petic de

pământ. Pe atunci, emigraţia se făcea în sensul opus.

O mare aventură europeană a secolului 18, călătoreau

pe jos până în sudul Germaniei, apoi cu bărcile pe

Dunăre o lună sau două, până ajungeau acolo unde li

se promisese pământ. Jacob este ultimul descendent

al unei astfel de familii, în care toţi bărbaţii până la

el nu au ezitat (conform timpurilor dure) să comită

nedreptăţi pentru a supravieţui. Numai Jacob nu o

face, el supravieţuieşte tuturor dramelor şi aventu-

rilor prin care trece cu ajutorul iubirii. Romanul este

şi povestea dificilă dintre tată şi fiu. Tatăl este

tânăr, atrăgător dar fără scrupule şi apare în sat cu

o pagină de ziar în buzunar, unde citise despre reîn-

toarcerea din America a Elsei Obertin, care se îmbo-

găţise acolo. Ei îl vor avea pe Jacob, dar acesta va fi

bolnăvicios, de la început destinat pieirii, ca noi toţi

de altfel. Tatăl nu îşi va iubi fiul şi îl va trăda de două

ori. Şi totuşi: nimic nu îl va putea distruge pe Jacob.

Figura acestui tată nu mai iese din memoria multor

cititori, mi s-a spus des. Eu însă îmi văd romanul, la un

nivel general, ca pe un comentariu asupra existenţei

umane între civilizaţie şi barbarie. Întotdeauna însă,

după ce au fost distruse sate, oraşe, culturi întregi,

mai există un om care o ia de la început. În romanul

meu acesta este Jacob.

-Cât este ficţiune şi cât adevăr istoric în această

carte?

- Ca în toate cărţile mele, ficţiunea şi istoria se în-

trepătrund. Dar Jacob se hotărăşte să iubească este

romanul meu cel mai ficţional. Mi-au trebuit patru

romane pentru a ajunge acum la ficţiunea totală, în

afară desigur de faptele istorice care trebuie res-

pectate. Eu am început să scriu autobiografic: în Vre-mea Minunilor relatez despre propria copilărie în co-

munism şi despre încercarea unei familii de a fugi din

dictatură. Acum, în Jacob se hotărăşte să iubească

sunt toţi în situaţia de a trebui să fugă. Nimeni nu

mai este în siguranţă, pentru că tot timpul apare un

război, o secetă, o armată, o dictatură, care distruge

ce omul a clădit. Între aceste două romane au fost

desigur Maseurul Orb şi Zaira, amândouă inspirate

din viaţa unor personaje existente. Jacob însă rămâ-

ne vizunea mea cea mai profundă şi personală asupra

existenţei umane.

- În ce măsură vă ajută studiile dvs de psihologie să

vă construiţi personajele?

- Pentru textul propriu-zis nu sunt importante, mai

mult ajută experienţa vieţii, modul matur de a înţe-

lege cum funcţionează omul. Un roman scris cu un

corset psihologic ar fi artificial, nu ar respira. Pentru

mine, un text bine scris are un suflu propriu, o voce

puternică şi distinctivă. Nu m-am gândit niciodată la

un complex oedipal, când am descris relaţia lui Jacob

cu tatăl său. Sau că trauma Zairei (din romanul pre-

cedent lui Jacob), care are rădăcini în copilăria aces-

teia, ar putea fi confirmată de vreo teorie psiho-

logică. Şi totuşi: când o poveste este bine închegată,

logică şi autentică se poate probabil găsi şi teoria

corespunzătoare.

- Locuiţi în Elveţia din 1982, în ultimii ani aţi

revenit frecvent în România. Cât de puternice mai

sunt legăturile dvs cu România? V-aţi gândit şi la o

revenire pentru perioade mai lungi? Vă întreb pentru

că am citit odată o formulă de-a dvs. memorabilă:

„Nu este tocmai plăcut să trăieşti într-o carte poş-

tală".

- Am revenit pentru prima oară în ţară imediat după

revoluţie, un tânăr aventurier pe atunci, împreună cu

bunul meu prieten Luca. Veneam dintr-o societate

bogată, sigură dar şi somnolentă şi, pentru doi tineri

ca noi, plicticoasă, şi intram în lumea estului, care fă-

cea primii paşi spre ceva nou, promiţător. Despre a-

ceste călătorii am scris romanul „Drumul scurt spre

casă". Există iată o continuitate a relaţiei mele cu ţa-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 21

ra natală de peste 20 de ani. Dacă adaug şi copilăria

din Timişoara până la 15 ani, atunci nu s-a rupt con-

tactul cu România decât pentru 8 ani de zile. Dar

sunt ani decisivi, pentru că a fost perioada cea mai

grea. Eu însă nu am cunoscut lipsurile, ca mulţi colegi

de generaţie. Poate însă şi de aceea privirea mea

asupra ţării este una drăgăstoasă, fără să uit drama

acestui popor. Am încă un limbaj viu românesc şi o

înţelegere instinctivă a culturii din care provin. Altfel

nu mi-ar fi ieşit niciodată o descriere autentică a lu-

mii româneşti. Într-adevăr a existat gândul de a pă-

răsi cartea poştală. Chiar şi acum, când răspund în-

trebărilor dumneavoastră, mă găsesc la puţină dis-

tanţă de Zürich, cu panorama munţilor în apusul soa-

relui în faţa ochilor şi zgomotul clopoţeilor vacilor

elveţiene, care încă pasc iarba abundentă înainte de a

se retrage în grajd. În Europa e criză, oamenii sunt

disperaţi, aici e pace şi tihnă. Nu ne-am putea dori

altceva. Există însă şi motive de ce între timp Elveţia

a devenit un „Acasă" plăcut: particip la viaţa socială

şi culturală a acestei ţări, am mulţi cititori pasionaţi,

sunt acceptat şi un membru apreciat al literaturii

elveţiene de limbă germană. Mi-au dat chiar premiul

Swiss Book Prize 2011 pentru Jacob se hotărăşte să iubească. Sunt înconjurat de o energie favorabilă,

plină de simpatie. Sunt conştient şi de faptul că o re-

întoarcere în ţară ar însemna ca raza mea de acţiune

în spaţiul german să devină zero. Şi mai sunt mulţi

alţi factori foarte personali care mă reţin aici.

-Scrieţi în limba germană. Cărţile dvs. au succes şi în

limba română. De care dintre limbi vă simţiţi mai

atras?

- Germana este limba mea de creaţie, dar limba su-

fletului rămâne româna. Pentru mine nu este nea-

părat un paradox, mai degraba îmi îmbogăţeşte viaţa.

- Sunteţi autorul altui roman de succes, Zaira. Vă pun o întrebare care mi s-a pus şi mie după câteva

cărţi în care lumea era văzută prin ochii unor femei.

Cât de dificil este, dacă este, să scrii din punctul de

vedere al unei femei?

- Nu această diferenţă de gen a fost cel mai greu lu-

cru. Cine creează trebuie să aibă empatie, să se tran-

spună în pielea altuia, a multora pe parcursul unui ro-

man. Şi, la fel, trebuie să înţeleagă alte timpuri. Za-ira începe în anii ’20 şi se termină în timpurile actua-

le. Această trecere prin atâtea perioade europene

trebuie să o redau bine, la fel viaţa pe două continen-

te, Europa şi America, unde Zaira ajunge la sfârşitul

anilor '60. Apoi viaţa în dictatura comunistă, sau pri-

măvara de la Praga din ’68, pe unde Zaira fuge în

Vest. Sau la fel de important: Zaira a fost o mare

păpuşăreasă şi marionetistă: cum funcţionează ma-

rionetele, cum se creează iluzia în teatrul de copii?

Iată lucrurile care m-au preocupat. Scriitorul este

precum Cristofor Columb: un descoperitor de conti-

nente. El trebuie să facă rost de cele mai bune coră-

bii şi de cei mai buni marinari, să cumpere provizii şi

să aştepte vânturile propice. Apoi, cutezător, îşi

începe drumul. Umanul între noi, bărbaţi şi femei,

este acelaşi, lucrurile care ne unesc sunt mai

puternice decât acelea care ne despart. Greu a fost

restul.

- Toate cărţile dvs se pretează unor ecranizări. Aşa

este şi acest ultim roman? Au avansat proiectele de

ecranizare despre care vorbeaţi anul trecut?

- Da, ca toate celelalte romane şi Jacob se hotă-răşte să iubească este foarte vizual. A fost deja

citit cu mult entuziasm de producători şi dramaturgi,

am fost aproape... dar încă nu este nimic sigur. O

ecranizare ar fi complexă şi nu chiar ieftină, mi s-a

spus. Şi cum trăim timpuri grele, în care fiecare vrea

să facă economii, o finalizare încă nu a apărut la

orizont.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 22

IIoonn PPAACCHHIIAA--TTAATTOOMMIIRREESSCCUU30

NOUĂ RADIOGRAFII ALE „CAZULUI

DACIA”...

„Cazul Dacia...” durează în instanţele istoriei

din 11 august 106, de când Sarmisegetusa şi o parte

din Dacia Nord-Dunăreană a lui Decebal – provinciile

Oltenia, Banat şi Ardeal – cad pradă Imperiului Ro-

man de sub conducerea lui Traian, aşadar, de-aproa-

pe două milenii, ori, cu cea mai mare exactitate spus

din prezentul anotimp, de 1906 ani; de-atunci, impe-

riile-hiene –antice, evmezice, ori contemporane – au

tot sfâşiat bogatele ţinuturi ale statului Daciei, au

tot ciopârţit, „până la os”, marele, blândul, sfântul său

Popor Pelasg>Valah, şi, aidoma neistovitelor cara-

catiţe uriaşe, cu mii de braţe/tentacule, cu cratere-

ventuze, i-au absorbit/jefuit bogăţiile solului edenic,

ale subcerescului cogaionic-paradisiac şi ale subso-

lului fabulos, cu nemaipomenită diversitate de tezau-

re – de la sare, ţiţei, aramă şi fier, până la nesfârşit-

de-adâncile filoane de aur, până la ruinele templelor

/davelor ivind zilnic în soare: brăţări din cel mai pur

aur, cosoni de douăzeci şi patru de carate, statui,

idei de zboruri şi de fântâni, materie cenuşie etc.

La această concluzie conduce şi examinarea

atentă a celor „nouă radiografii” recente, datorate

eseistului Adrian Botez, autorul cărţii Cazul Dacia... România de azi: pregătirea cea tainică (a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine... de-a Pururi !, (2011), carte a cărei „materie” – de dincolo de un „in-

citatnt Argument” – se structurează într-un „mauso-

leu-octoedru”, pe-ale cărui feţe-panouri-solare stau

caligrafiate: 1. Cazul Dacia. „România Mare” – o au-

30

Ion Pachia-Tatomirescu (n. 16 februarie, 1947, Tatomirești, județul Dolj), fiul Elenei (n. Florea) și al tâmplarului Dumitru D. Pa-chia, este un scriitor român, doctor în filologie. Este poet, prozator, teoretician, critic, istoric al culturilor/civilizațiilor, al religiilor, ling-vist, publicist, editor și traducător. (Vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pachia-Tatomirescu)

tentică temă de meditaţie sau: să-i lăsăm pe păpu-şari să creadă că ne-au „dus de nas” (pp. 11-76);

2.După 21 de ani... sau: pentru dispariţia Statului Masonic (pp. 77-88); 3.Martiriu şi... expectativă (pp.

89-101); 4.Cândva, nu de mult, poporul ăsta al româ-nilor a avut altă fibră de Duh... – avea Reacţiune! (pp.

102-113); 5.Când va învăţa România să spună şi „NU!” (pp. 114-130); 6.„Democraţia liberală” – ca instau-rare a banditismului, trivialităţii şi haosului „mul-tilateral dezvoltat” şi programat (paginile 131-160); 7.Magia Neagră a unei istorii a românilor... făcută de trădători şi de „alogeni” – marginalii şi dezvăluiri în premieră (pp. 161-177) şi 8.Se pregăteşte Marea Pustiire Mondială !!! Concluzii şi soluţii. Noi afirmăm remediile de Duh Hristic, contra Satanei. Cum va fi Conducătorul Adevărat ca Entitate Constructiv-Hris-tică, de Neam?! (pp. 178-206).

„Radiografia” dintâi. În „deschiderea” căr-

ţii, Adrian Botez îşi „projetează„ distinsul receptor

în „circularitatea”/„ciclicitatea” arheic-arhaicei „scri-

se a Omului/Neamului”, „de la Originea-Paradis, îna-

poi, la Originea-Paradis”, fireşte, în „speţa” Daciei şi

a poporului său, Poporul Pelasg>Valah, irepresibilă

„circularitate” cu finalitate – aceea de „a-I dovedi lui

Dumnezeu că s-a oţelit, că a devenit conştient de

Dumnezeirea fiinţei/fiinţării sale, că-L iubeşte pe

Dumnezeu-Creatorul său nu „la poruncă” şi nici „prin

predestinare funcţională” [...], ci cu toată fervoarea

Duhului său Viu [...], prin infernul istoriei”, întrucât,

„în cazul Neamului Românesc, exprimat prin poporul

românesc de azi, pornim din Paradisul Daciei... şi ne

vom întoarce, fără greş, tot în Paradisul Daciei... cu o

condiţie: să îndurăm infernul cel mai adânc..., politi-

cianusmul iresponsabil şi rapace, impostura, crima şi

neruşinarea [...]; şi, dacă vom dovedi tăria de Duh de

a-l înfrânge pe duşman, vom binemerita, de la Dum-

nezeu, să ne hodinim, apoi... – şi să ne stingem arşiţa

rănilor, în Rai..., printre sfinţi, martiri şi îngeri... [...],

pentru a ajunge la România cea de-a pururi, la Româ-

nia transistorică/anistorică” (Argument, p. 5), adică,

de la Dacia de ieri, la Dacia de mâine. „Arcul” eseis-

tic adrian-botezianic se exercită cu un original, fer-

mecător patos – atât în Argument ca şi în celelalte

opt secţiuni/macrocapitole ale cărţii (v. supra) – între

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 23

rugăciune/psalm şi pamflet („Nu avem nicio scuză, în

această privinţă! ...Cum nu au nici cei care au văzut

trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar

cu bucurie dementă, neghioabă – parcă dro-gaţi,

parcă posedaţi de diavol ! Suntem trădători de Duh

Dumnezeiesc... – deci, făptuim cel mai greu păcat:

păcatul contra Sfântului Duh...! Doamne-ajută acest

popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de

Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, aju-

tă-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam –

spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Tran-

sistoric, cel de-a pururi ! Doamne, Iisuse Hristoase,

trimite acestui Neam iubit de Tine călăuză [...])”.

„Radiografia” secundă. (1) Prima secţiune,

structurându-se în douăzeci şi unu de capitole, abor-

dează probleme stringente ale istoriei, ale contem-

poraneităţii Poporului Pelasg>Valah, mai toate încor-

dând timpanul receptorului de azi din Dacia – Româ-

nia, Republica Moldova/Basarabia, Macedonia etc.:

(I. „Tot Balcanul a fost românesc”) problema Patri-

ei văzută, îndeosebi dinspre Cristea Sandu-Timoc

(Zlocutea-Timoc/Serbia, 8 septembrie 1916–6 au-

gust 2012, Timişoara-România), «o istorie vie şi în-

sângerată, precum un apostol răstignit pe o nouă Gol-

gotă», militant de seamă pentru drepturile Valahimii

din Dacia Aureliană – Valea Timocului (azi, împărţită

– prin voinţa imperiilor secolului al XX-lea, îndeosebi,

a Imperiului Sovietic-Stalinist – între Serbia şi Bul-

garia), deoarece «nu ştim care ne este Patria, deci

pentru ce anume trebuie să luptăm, cu preţul trudei

şi vieţii noastre [...]; iar mijloacele de luptă pentru

redobândirea Identităţii Noastre Arheice nu sunt ni-

cicum cele «democratice» – de fapt, luciferico-maso-

nice –, ci cele ale Duhului Umano-Divin: Trezirea [...]

conştiinţei Eului Nostru Umano-Divin, care va deter-

mina trezirea supra-Eului Dumnezeiesc...” (p.12); (II.

„Există o conjuraţie împotriva cuvântului Român” ...)

complotul anti-Român, relevat lui Cristea Sandu -

Timoc «atât la Sofia, cât şi în Belgrad, ori Atena» (p.

15), este – de fapt – bimilenarul complot ordonat de

împăratul Traian pentru radierea toponimului sacru,

Dacia, pentru ştergerea din istorii a Poporului Pelas-

go(>Valaho)-Daco-Thrac, complot întreţinut nu numai

de Imperiul Roman al lui Traian, ci şi de Imperiul Ro-

man de Răsărit/Apus, de Imperiul Bizantin/Latin, de

Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar, de Imperiul Turc

/ Otoman, de Imperiul Rus/Sovietic, de actuala Uniu-

ne Europeană (ce cultivă, de pildă, confuzia etnică

între Români=Pelasgi>Valahi şi Rromi /Ţigani, susţi-

nându-se propagandistic de către Franţa, Anglia,

Spania, Italia, Germania etc. ideea falsă că România –

iar de vreo doi ani – şi Bulgaria ar fi ţara/ţările de

origine a ţiganilor/rromilor, nu India, ţara de la peri-

feria căreia au migrat în toată Eurasia, de prin seco-

lul al V-lea d. H.; (III. «Cred că singurii guvernanţi

care ar înţelege drama noastră ar fi Aromânii...»)

problema re-Unirii Pelasgimii>Valahimii între hotarele

Pelasgiei>Valahiei/Daciei (Blaquie/Grande Blaquie –

cum era cunoscută în vremuri evmezice, între anii

1185–1280/1300, graţie re-Unirii sub sceptrul Dinas-

tiei Fraţilor Valahi Petru şi Ioan Asan I, între hota-

rele Daciei Antice Sud-Dunărene/Nord-Dunărene) nu

este numai problema «guvernanţilor» de Bucureşti

(cum greşit credea Cristea Sandu-Timoc), ori «a

Aromânilor» (mai exact spus, a Macedo-românilor,

Megleno-românilor şi Istro-românilor, adică a Valahi-

mii Sud-Dunărene, de la Herodot citire, ce s-a tot lă-

sat dezbinată), ci rămâne, în ultima instanţă a isto-

riilor, problema voinţei întregului Popor Pelasg> Valah;

(IV. Începutul aventurii: cine suntem şi cum ne nu-

mim...) «orbecăirile» evmezice ale cronicarilor/istori-

cilor umanişti/ iluminişti, ori contemporani, ce n-au

ştiut şi încă nu ştiu, nu vor să ştie (spre a nu deranja

cumva „deşănţatele imperii”) că, etniceşte, noi sun-

tem Pelasgi> Belagi (Belaci)/Belachi>Vlahi/Valahi, du-

pă cum s-a demonstrat în nenumărate rânduri, de-a

lungul celor două milenii scurse de la Naşterea Mân-

tuitorului; (V. „Limba românească e mama limbii celei

latineşti”...) limba pelasgă>valahă (daco-română), du-

pă cum s-a tot spus, chiar de la iluminişti (Petru Ma-

ior) încoace, este mama/muma celor „nouă limbi pe-

lasge/pelasgice”, nu limbi romanice; (VI. Tragedie ar-

delenească şi martiriu întru Ortodoxie. Românii nu au

gena laşităţii înscrisă în ADN-ul lor. Cei mai cute-

zători războinici ai Terrei: Traco-Dacii!) „problema

trădării” Ortodoxiei din Dacia de Vest, adică de la

Dunărea de Mijloc şi din Ardeal /Transilvania; (VII.

Eminescu, Nicolae Densuşianu – „Memento mori”; ini-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 24

ţierea întru tracism şi misiune spirituală de neam...»)

„Biblia” Valahimii; (VIII. România – vatra veche a

Europei... şi nu numai...) Old European Civilization adi-

că vatra Pelasgiei (Thraco-Daciei); (IX. A nu se ve-

dea pădurea din cauza copacilor... sau: Tracia nu este

a tracilor) Valahii, urmaşii de azi ai Pelasgilor (Thra-

co-Dacilor); (X. Falsificarea istoriei... în oglinzi: a.

Constantin şi Elena. Enigma Dacilor de pe Ar-ul lui

Constantin – oglinzi...; b. Falsificarea istoriei - un as-

pect „contemporan” al conspiraţiei anti-Dacia: „...ma-

nualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul

dacilor în istoria Imperiului Roman...”, (XI. Dispariţii

misterioase şi extrem de... „discipli-nate”...)

distrugerea/dispariţia istoriilor veridice despre

Daci/Dacia („Getica„, de T. Statilius Crito; „Istoria

Romei”, de Appianus) etc.; («XII...Totuşi, despre

alchimia traianică...!!!») Dacia şi „icoana zalmo-xian-

creştină„ de pe Columna Decebalo-Traiană din Roma

(113 d. H.); (XIII. Traco-Dacii – sfinţiţi/aleşi întru a

fi primul popor ortodox de pe Terra...) aspec-te ale

Zalmoxianismului – orfism, esenianism etc.; (XIV.

Goţii despre Geţi... adică, despre ei înşişi!) confuzii etnice dirijate (de Roma, Atena, Constantinopol etc.),

Dacia şi Dacii /Geţii ca Goţia/Goţi (cum, de altfel şi

subtilarticulata „confuzie„, Dacia /Daci–Sciţia /Sciţi,

pornindu-se de la împăratul Diocleţian ce admite în

anul 292 d. H. ca Dynogaetia /Dinogeţia (partea

dintre „marile bălţi”, Delta Dunării, ţărmul Mării

Getice/Negre – de la Insula Şerpilor şi până la Varna,

partea de sud delimitându-se de linia Odessos

/Varna – Appiana/Olteniţa) să fie desemnată ca pro-

vincie imperial-romană prin sintagma Scythia Minor;

supravieţuind administraţiei imperial-romane, toponi-

mul pelasgo[>valaho]-dac, Dynogaetia/Dinogeţia, de

prin secolul al X-lea, a fost tâlmăcit în slavonul Do-

brogea); (XV. Limba danubiană, scrisul dacic şi... tex-

tele vedice. Suntem înainte de „Turnul Babel”, întru

limbajul îngerilor...) „lucrarea” imperial-mancurtiza-

toare asupra Plelasgilor> Valahilor; (XVI. Tracii îm-

brăţişează Terra... nu doar prin limbă...) „săvesciana”

deplasare peste roşu, la populaţia-Ainu; (XVII. Sfân-

tul munte al Kogaionului şi echilibrul spiritual al Tra-

cilor luminoşi) sfântul munte al Daciei, Cogaion, în

„tăbliţele de la Tărtăria-Orăştie”, în Geografia lui

Strabon, în poemele lui Eminescu, în „oralitatea cul-

tă” a Zalmoxianismului conservată în folclorul valah

până azi; (XVIII. Poporul mistic, al Soarelui Negru

/Spiritual: Lah/Valah) un pamflet împotriva abera-

ţiilor filocumaniste ale pseudo-istoricului Neagu

Djuvara; (XIX. Negru-Vodă, logostelele şi eroii)

problema „stelelor„ Logosului; (XX. Am ajuns la fi-

nalul aventurii prin amintirile propriei noastre fiinţe

/fiinţări terestre...) problema sacrei misiuni cosmo-

terestre; (XXI. Pricoliciul şi... Învierea!) – lican-

tropia şi stindardul Daciei.

A treia „radiografie”. (2) Partea secundă a

«Cazului Dacia...», de Adrian Botez priveşte „franc-

masoneria”, „plutocraţia iudaică”, „liberalismul şi co-

munismul”, „criza cea mai cronicizată şi mai dubioa-

să”din Dacia/România, corupţia generalizată în ma-

nieră neofanariotă, de la nivel de ghişeu şi până la

nivel prezidenţial (p.77), „linşajul elitelor şi calom-

nierea martirilor Neamului” (p. 78), „pacea socială” şi

„războaiele energiei”, „otrăvirea globală”, haotizarea

şi hienizarea societăţii, distrugerea sistemului de

învăţământ (...deja vedem că se pregăteşte elevul

/tânărul-jivină, incult până la barbarie şi sclavie, ego-

ist şi total iresponsabil, feroce şi singur, satanic... –

p. 83), a sistemului de sănătate, a sistemelor econo-

mice etc.

A patra „radiografie„. (3) A treia parte a

«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, abordează „eclip-

sa de Duh„ în raportul entitate arheică/divină – neam /popor: ... în secolul al XIII-lea, toate popoarele Te-

rrei au intrat în eclipsă de Duh..., de fapt, „un blocaj

recapitulativ” al câştigurilor şi pierderilor din acţi-

unea spiritual-hristică. [...] Poporul român (direct sau

prin... regii şi împăraţii săi...) a avut destule eclipse

(cele mai apropiate: 23 august 1944 [...], apoi 25

decembrie 1989, când mult prea mulţi români au fost

de acord cu blasfemia asasinării unui conducător [...],

iar cea mai proaspătă greşeală: 6 decembrie 2009,

când nu doar „frauda de noapte” l-a reales pe Băses-

cu, ci şi „scursurile” [...] (p. 91).

A cincea „radiografie„. (4) A patra parte a

«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se focalizează

asupra „fibrei de Duh” a Valahimii în cea de-a doua

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 25

jumătate a secolului al XIX-lea (Războiul de Inde-

pendenţă din 1877 – 1878: ...în 1877–’78, noi, românii,

am dus un război crâncen, pentru Neatârnare – dar şi

de spălare a ruşinii ruşilor...) şi în secolul al XX-lea

(...în cele două războaie mondiale am dus lupte grele –

în ciuda trădării coloneilor şi generalilor filogermani,

în primul război, şi a regelui Mihai, într-al doilea – şi

în ciuda dezbinării, din forurile superioare ale arma-

tei, de pe frontul sud-moldovenesc, prin defectarea

bolşevică, din 1917..., dar şi a dezbinării din cadrul

politicienilor români şi al camarilei regale... şi chiar a

regilor noştri masoni, dintre care criminalul şi ires-

ponsabilul de Carol al II-lea seamănă izbitor cu Bă-

sescu [...]; ştii bine cât de scump a plătit Ceauşescu,

pentru încăpăţânarea lui naţionalistă, pentru excesul lui de personalitate, extrem de benefic, în esenţa

lui..., vedem abia azi, foarte clar, pentru Poporul Ro-

mânilor [...] ...Ceea ce se întâmplă de 21 de ani încoa-

ce, şi anume, să fie lăsaţi ungurii să ne batjoco-

rească, să ne facă ei geografia şi istoria [...]. să ne

conducă – Marko Bella – vice prim-ministru..., UDMR-

ul terorist decide împotriva românilor prin şantaja-

rea tuturor guvernelor româneşti... cârpe şi Iude ! –

adică, iartă-mă, dar să laşi Cultura şi Sănătatea

Românilor pe mâna duşmanilor lor istorici, adică a

politicienilor maghiari şi iredentei maghiarilor - este

un act de trădare cumplită ! – aşa , nu se putea ajun-

ge decât la ce s-a ajuns: înfiinţarea Gărzilor Se-

cuieşti, înarmate până-n dinţi, cu armament trecut

graniţa de la Budapesta, pe la Vama Borş !... auto-

nomia teritorială pe criterii etnice a Szeklerföld-ului

/Ţinutului Secuiesc rupând România în două, din mij-

locul steagului ei găurit, în decembrie 1989, la casa

popii Tökes !!!, refăcând ticăloasa graniţă a Diktatului

de la Viena!!!..., cărţi de istorie şi geografie aranjate

la Budapesta!... pe când copiii de român nu mai au

dreptul să-şi cunoască istoria şi geografia, cele re-

ale!!! [...] cu aşa logică şi acţiune politică strâmbe... –

p. 102).

A şasea „radiografie„. (5) A cincea parte a

«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se axează pe

faptul că trăim , azi, o istorie bleagă a României (p.

114 ), istorie bleagă constând într-o cumplită serie de

veniri/venituri (imperial-scursori) pe fondul canceru-

lui corupţiei din România – inima contemporană a

Daciei Nord-Dunărene a lui Decebal: «Vine multina-

ţionala/transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Agricul-

tura Ţării!. Şi tu, bleg şi corupt, dai foc la ogoarele

strămoşilor Traci... şi obţii nişte... minunate pârloage!

//Vine multinaţionala/ transnaţionala şi-ţi zice: „Dă

foc la Industrie!”. Şi tu, bleg şi corupt, transformi

fabrici, uzine, rafinării... în schelete!// Vine multina-

ţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la munţi şi

păduri!”. Şi tu, cuminte şi teribil de bleg, îi chemi pe

Nicolaiciuc ori pe Verestóy Attila, şi obţii chelirea

munţilor..., sufocarea şi jalea de moarte a fraţilor tăi

şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci... şi

obţii nişte... minunate pârloage!. Şi seria cumplitelor

(ne)cazuri din Dacia/România comandate de multi-

naţională/transnaţională continuă de mai bine de do-

uă decenii astfel: „...Transformă-i în sclavi şi terori-

zează-i pe angajaţi[...] Nu-i plăti decât cu zgârciuri,

cu mizerii, care abia să-i ţină în viaţă, nu cu salarii

care să le permită să-şi ridice fruntea, a oameni !

Dacă vor crăpa, atâta pagubă, rezervă biologică exis-

tă...! [...]; vin băncile zarafilor lumii şi-ţi zic: „Tu să te

împrumuţi de la noi, să te tot împrumuţi până leşini şi

crăpi de-atâta împrumutat!” [...]; „Fă autostrăzi invi-

zibile, ca să avem noi purcoi de bani, iar voi să nu a-

veţi autostrăzi – canci, bre!” [...] Tu, Ţara Aurului şi

Duhului lumii, de azi, nu mai ai niciun miligram de aur,

şi, tot de azi, eşti Culmea Prostiei şi Bolii, Model

Mondial pentru Prostie şi Boală!” etc.

A şaptea „radiografie„. (6) A şasa parte a

«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, relevă, în aceeaşi

tonalitate pamfletar-vulcanică, în acelaşi viguros cla-

mor sempitern, aşa-zisa democraţie liberală a tero-

rismului/ banditismului de băsescian stat reformat,

haosul multilateral-dezvoltat şi programat pentru că:

a) ...valorile culturale nu se pot susţine, în mod real şi

stabil, fără valorile moral-religioase» (p. 134), adică

fără valorile Ortodoxiei; b) nicio orânduire n-a res-

pectat omul... – deci nici pe Dumnezeu ! –dar niciuna

nu l-a înjosit atâta pe om cât orânduirea haosului

programat şi a haosului multilateral dezvoltat, cea a

zarafilor, democraţia liberală, deh ! – care vrea să ne

convingă de absenţa lui Dumnezeu în ceruri şi de

prezenţa lui în ... bănci şi în bancomate (p. 139 ); c)

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 26

prăpastii sociale, viduri de comunicare şi piramide de

trufie = acceptarea domniei răului în lume, a războ-

iului sinucigaş şi a veşnicei orbiri/anihilări a dem-

nităţii umane; [...]) a renunţa la slujirea lui Dumnezeu

înseamnă a accepta robia Satanei democratice şi

liberale etc.

A opta „radiografie” (7) A şaptea parte a

«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se constituie din

marginaliile şi dezvăluirile în premieră, marginalii

privitoare la magia neagră a unei istorii a Români-

lor... făcută de trădători şi de „alogeni (p. 161):

„...Toţi mârlanii şi toate curvele morale se înghesuie,

din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi,

românii, nu mai suntem buni de nimic altceva decât de

hoit. [...] Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de

contracte, prin care, ce era al nostru din moşi-

strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga legii în fa-

ţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al

oricui, numai al nostru, NU ! Pe pielea noastră, tre-

buie să suportăm tot felul de aranjamente „magice„

(de magie neagră„, prăpăditoare de Neam!), după

care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani

răi”, noi pe noi înşine...! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe

HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16: „Camera

Deputaţilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educaţiei în varianta Guvernului, prin care Limba şi literatura română va fi singura disciplină care nu

poate fi studiată şi în limba maternă de către

minorităţile naţionale, informează Mediafax.„ [...]

Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai

„ager la ochi„, în această problemă gravă a României

de azi: „Majoritatea deputaţilor a votat posibilitatea

predării istoriei şi geografiei României în limba ma-

ghiară. UDMR a ţinut mult la acest detaliu, conţinut

altminteri şi în proiectul Legii Educaţiei. PNL şi PSD

au protestat cu vehemenţă şi i-au acuzat pe pede-

lişti, udemerişti etc. de trădare a naţiunii române.

[...] Normal ar fi fost ca măcar aceste două dis-cipline să fie asimilate de compatrioţii noştri ma-ghiari în limba română, limba oficială a statului în ca-drul căruia sunt şi ei cetăţeni. [...] În SUA, geografia şi istoria sunt predate în limba engleză, în Franţa, franceza e unica limbă oficială admisă, în Grecia – limba greacă... ». Autorul mai supune analizei în acest

macrocapitol: „juni„ educaţi la şcoala uitării, a trădă-

rii naţionale [...]», «...„drepturile colective„ în Vestul-

cel-Decizional-asupra-noastră-şi-a-Istoriei-şi-Fiin-

ţării-noastre» etc.

A noua „radiografie” (8) A opta parte a

«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, încordează tim-

panul/auzul istoriilor cu privire la «marea pustiire mon-

dială» (p. 178), la «puşcăria Duhului tuturor popoare-

lor», la «remediile de Duh Hristic contra Satanei», la

profilul «conducătorului adevărat ca entitate con-

structiv-hristică de Neam», la „stăpânii procesului de

globalizare”, la „războaiele informaţionale”, la „guver-

nul mondial”/„guvernul conspirativ” („guvernul din um-

bră„), la „criza globală de sistem”, la «iluzia Liber-

tăţii, Dreptăţii, Adevărului» în lumea contemporană,

la „perfecţionarea Planului Dalles”, la „Proiectul Har-

vard”, la «false descoperiri arheologice pentru a

submina credinţa» etc.

Prin Cazul Dacia… de Adrian Botez, pare-se

că Valahimea contemporană şi-a aflat o puternică

personalitate, un nou martir în lupta Sa pentru Drep-

tate întru Dumnezeu, în cumplitul război cu duşmanii

de moarte – din lăuntru şi din afară – ai Daciei, în

cumplitul război cu imperiile ce continuă şi azi să

vâre şi mai adânc săbiile, în rănile nevindecate – prin

vitregele/vitregitoarele istorii – ale marelui, străve-

chiului şi blândului nostru Popor Pelasg> Valah.31

31

Ion Pachia-Tatomirescu, Nouă radiografii ale „cazului Dacia”... – cronică la volumul de eseuri, Cazul Dacia... România de azi… volum de Adrian Botez, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2011.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 27

DDEE CCEE MMAAII AAVVEEMM

NNEEVVOOIIEE

DDEE PPOOEEZZIIEE??

Sincer, e ca şi cum ne-

am întreba: mai aveam, încă, ne-

voie de aer? E ca şi cum am nega

toate adevărurile scrise şi vieţile milioanelor de

oameni care au simţit, au gustat, ori au creat poezie.

Şi a-poi, ce rost am mai avea dacă nu am şti că prin

cele câteva cuvinte rostite, am putea deschide

cerurile, aducându-i pe îngeri mai aproape? Că ne-am

putea purta paşii, încercănaţi, prin Grădinile Raiului,

la care altfel nu am fi îndrăznit, niciodată să visăm.

Că am reuşi să simţim sub picioare, tălpile arzânde

ale Purgatoriului, ce ne-ar conserva sufletele pentru

o „mică” eternitate. Mai avem, oare, nevoie de poe-

zie? Dar, câte lucruri s-au spus şi de ce să credem că

nu mai avem nimic a spune? Cum poţi să nu îngemănezi

într-o singură respiraţie: veacurile de istorie cu spe-

ranţa unei prezente clipe? Cum poţi să fii, altfel,

prinţ şi cerşetor, în acelaşi timp? Cum te poţi îmbră-

ca, altfel, acoperindu-ţi zdrenţele sufletului, cu haina

de hlamidă a nemuririi?

Astăzi, din nefericire, oamenii au uitat, din ce

în ce mai mult, să fie Oameni. Că pe lângă hrana a-

ceea strict materială a trupului (pâinea şi apa vieţii,

cum se spune), au nevoie şi de pâinea şi apa imaterială

a Poeziei. Ce poate să îţi adape visele, mai mult decât

însuşi visul? Sau ploaia aceea, pe care o simţi căzând

în culori, peste tine? (O stare – o culoare, o picătură

– un vis, un sunet – o armonie). Că anotimpurile nu

sunt cicluri, ci sunt părţi ale unei lumi ce se află în

tine, în puterea ta. Ce poate să-ţi astâmpere mai

mult foamea, decât o cină romantică, alături de

Muză? Să-i poţi şopti, din când în cânt, dacă nu un

vers, măcar un sunet? Şi asta o va face fericită!

Am uitat, cu desăvârşire, am uitat! Să ne o-

prim în loc şi să ne ascultăm respiraţia! Să ne putem

lua, măcar pentru o clipă, inima în palme, pentru a-i

simţi vibraţiile! Oare am uitat să visăm? Am uitat să

trăim? De ce să acordăm lucrurilor banale din viaţa

noastră, o exacerbată însemnătate? De ce să facem

din rutina cotidiană, motive de îngrijorare, de

angoasă, sau chiar de lipsă de apetit pentru viaţă? De

ce să ne lăsăm îngropaţi în munţi de noroi, care ne

trag la fund, fără şansa de a mai vedea, vreodată

Lumina? De ce?

Am uitat să ne despovărăm de haina clipelor

neplăcute şi să ne motivăm pentru Viaţă! Am uitat să

fim, din când în când, noi înşine! Să ne aşezăm la masă

cu propriile noastre gânduri, alungându-le pe cele ce

ne fac viaţa: un dat - greu de suportat! Veţi spune că

visez şi că, tot ceea ce spun, sunt vorbe ce nu au

acoperire sau (pentru mulţi) nici o relevanţă. Dar, de

ce să spun că nu trăiesc, dacă mă simt VIU? De ce să

mă mint, aruncându-mi sufletul, şifonat, la coşul de

gunoi al uitării?

De ce să cred că nu mai pot visa, când

acolo…sunt EU! Acolo mă întâlnesc cu mine: demiurg,

vis, univers, stare, clipă sau eternitate. Acolo, Îl pot

striga, pe nume. Şi mă poate auzi! Acolo, mă întâlnesc

cu El. Îmi spune că mă iubeşte şi mă roagă să nu

azvârl, într-o oarbă inconştienţă, fărâma de Lumină

pe care mi-a dat-o! Mă îndeamnă să fiu Om. După chi-

pul şi asemănarea Sa. Şi pentru asta mi-a dat POE-

ZIA. Nu atât puterea de a o crea (sunt Om – nimeni

nu e perfect!), cât puterea de a o simţi. Puterea a mă

regăsi, prin poezie! Indiferent dacă e a mea sau a

altora. Cineva spunea că El – Poetul – e spionul lui

Dumnezeu! Da, este foarte adevărat! Prin El – Poetul,

Dumnezeu coboară pe scările sufletului să aducă li-

niştea sau furtuna. Prin El - Poetul, Cerul şi Pământul

au răbdarea de fi frământate în palme: în palmele

muritorului. Prin El - Poetul, omul va fi aruncat pe Cer

şi ridicat la rang de Constelaţie!

Stau şi mă întreb, acum: DE CE? DE CE MAI

AVEM NEVOIE DE POEZIE? Oare, ca să fim tot

ceea ce altfel nu putem fi? Oare, ca să evadăm din

închisorile trupului şi să ascedem la libertatea Uni-

versului? Oare, ca să fim…NOI? Şi ce? Cui îi mai pasă

acum de oameni?

Stau şi mă întreb: DE CE? DE CE MAI

AVEM NEVOIE DE POEZIE?

George A. Stroia

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 28

NICOLAS DINU

Poezia

Iubesc această horă de cuvinte,

Această frenezie parfumată

În sufletul uman cristalizată

Fierbinte, desuetă ori cuminte.

E ca un elixir al dimineţii,

Ori un calmant, când inima te doare;

O suferință binefăcătoare

Scăldând cu har stereotipul vieţii.

Simţi uneori că nu mai poţi trăi

Fără a respira o poezie!

A nu-nflori pe creanga ei mlădie

Înseamnă prin Sahare-a dârdăi!

De-aceea eu iubesc acest trabuc

Îmbietor ca mierea de april.

Când plânge-n mine sufletul copil

Să scriu o poezie, mă apuc.

Când mi-au crescut aripi

Când mi-au crescut pe palme şi-n suflet aripi mari

Am debarcat dincolo de graniţele zilei,

Am agăţat surâsuri pe buze de quasari

Şi-am contemplat tăcerea cu vorbele pupilei.

Mă ridicam aevea prin spaţiu şi prin timp

Sorbind cu reverenţă răstoacele din stele

Lăsând din loc în loc un verde anotimp

Peste câmpii udate cu lacrimele mele.

Şi m-am oprit la poarta zăpezilor de foc

Unde stăteau de pază cometele ascete

Iradiind lumină, şi porumbei în cioc

Cu frimituri de ere, nuceturi şi secrete.

Se sprijineau pe ceruri cuvintele idei

Ce le dădusem drumul din harta întâmplării

Sunând misterios, ca nişte clopoţei

Descătuşaţi de trudă în pacea închinării.

Am înţeles bucoavna cupolelor de dor

Spre care zboară-n taină oftările iubirii

Ca un fitil de raze, ca un angelic cor

Cântând pe orga clipei halelul nemuririi.

În puţine cuvinte

O chema Rio

nu ştia nimic despre râuri

stătea aplecată asupra pământului

o virgulă mică

am întins mâna s-o ajut să treacă peste

câmpul magnetic

am rămas amândoi încleştaţi

de parcă două planete gemene rupte la naştere

aruncate peste albe sincope

între care sute de secoli lumină puseseră uşi de iaspis

din nou se găseau

ca doi orfani despărţiţi de război

sau ca două ecluze...

o chema Evrika

stătea învelită-n mister

deşi Arhimede îi rupsese peceţile

lăsând-o să plece în alte milenii

chipul ei lăcrima în monede şi-n mottouri sacre

am chemat-o în greacă - eupneka –

s-a topit ca un fulg de zăpadă pe umărul soarelui

izbucnind în explozii...

o chema Methanoia

se născuse în mine

tăcere din care iota tăcerii vorbea

mângâia răni provocate de secetă

recipise uitate

eu o simţeam cum alunecă blând mai întâi

din inimă în colbul osteniţilor ochi

din ochi în chivotul buzelor

ca o lumină ţesută din aur

era viaţa mea

am luat-o în braţe şi-am dus-o acasă

ca pe-o relicvă pierdută în ceruri

ca pe Mireasa Lui Crist.

Buford, G.A. /SUA

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 29

Problemele poeziei

americane contemporane pot fi şi

problemele poeziei „române” Autor: Horia Ion GROZA32

O analizã a peisajului actual al poeziei ameri-

cane este categoric interesantã pentru poezia româ-

neascã din cel puţin trei motive: (1) în România, ca şi în

SUA, publicul iubitor de poezie s-a împuţinat alarmant

de mult; (2) în epoca în care trãim, cu eforturile socie-

tãţii româneşti de a se restructura dupã modelul unei

economii de piaţã (şi modelul preferat se pare cã a fost

cel american), condiţia poetului se poate schimba radi-

cal; (3) comparaţia dintre culturi, dintre viziuni şi opţi-

uni poetice, relevã întotdeauna pãrţi bune, care ne fla-

teazã şi stimuleazã şi pãrţi mai puţin bune care ne

avertizeazã şi instruiesc. Discutia pe care o propunem

se bazeazã pe douã studii: „La ce bun poezia?” de Dana

Gioia şi „Versuri de import pe piaţa americanã a poe-

ziei” de Rodney Koeneke. Cartea lui Dana Gioia a fost

publicatã de Editura Criterion Publishing în 1992, în

traducerea Mirellei Balta şi a poetului Gabriel Stãnescu.

Ea cuprinde eseurile „La ce bun poezia?" şi „Lumea

afacerilor şi poezia", precum şi un interviu cu autorul

intitulat „Poezia: modele pierdute". Textul scris de

Rodney Koeneke l-am gãsit redat de Alexandru Ştefã-

nescu, în coltul cronicilor sale din România literarã.

Dana Gioia are douã masterate, unul în ştiinţe

economice şi unul în literatură comparatã (ambele obţi-

nute la ilustre universitãţi – Stanford şi Harvard). Dupã

cincisprezece ani de activitate în afaceri (printre altele

vicepreşedinte la gigantul General Foods şi menţionată

în volumul „Bãrbati şi femei sub 40 ani care schimbã

naţiunea" editat de Esquire) şi-a dedicat întregul timp

poeziei în care a devenit un creator de succes, recunos-

32 http://www.alternativaonline.ca/Horia%20Ion%20Groza.html

cut în SUA şi peste hotare (premiat de London's Poetry

Society Book Club - o institutie foarte zgârcitã în a

onora poeţi americani). Cartea de eseuri „La ce bun poe-

zia?" (Graywolf, 1992) a fost consideratã una dintre

cele mai bune cãrţi ale anului de cãtre „Publishers

Weekly" şi a stârnit furtunoase discuţii în mediul lite-

rar care continuã cu aceeaşi pasiune şi astãzi. Rodney

Koeneke este profesor şi poet la Universitatea Stand-

ford din California iar lucrarea lui intitulatã „Versuri de

import pe piaţa americanã a poeziei" se reeferã în prin-

cipal la lirica poetului român Claudiu Soare.

a) Criza poeziei americane. „Scopul poeziei este

de a contribui la fericirea omului" nota Wallace Ste-

vens, citat de Gioia. „Poezia rãspunde unei nevoi primare

a omului", dar „asa cum a remarcat T.S. Eliot, cititorii

pot fi adesea subjugaţi de poezii pe care nu le înţeleg în

întregime. În vreme ce sarcina unui critic este de a ana-

liza o operã literarã, cea a unui cititor este de a o trãi."

„Întrucât critica poeziei a renunţat însã la pã-

rerea publicului, nu este de mirare cã acesta a început

sã abandoneze poezia. În epoca noastrã de specializare

intelectualã este din ce în ce mai greu sã se scrie criticã

pe înţelesul publicului larg". Impasul de astãzi al poeziei

americane/şi nu numai (n.r.) se datoreazã modificãrilor

de stil de viaţã al poeţilor şi modificãrilor de public.

Poezia americanã nu mai aparţine în prezent u-

nei culturi, ci unei subculturi. Totul a pornit cu bune in-

tenţii. Astfel, acum, sunt publicate anual aproape o mie

de noi volume de versuri. Congresul a instituit funcţia

de poet laureat, legiferatã în 25 state (din cele 50 ale

Americii). Existenţa de poet a devenit mai uşor de câş-

tigat, cãci poetul poate preda la nenumãratele catedre

de creaţie literarã, formate în ultima vreme (circa douã

sute de cursuri decreative writing la diferitele univer-

sitãti americane). Înmulţirea acestor cursuri a fost pri-

mitã cu entuziasm cãci ea potenţial are darul de a educa

publicul, prin urmare de a spori şi intensifica audienţa.

Din pãcate, profesorii poeţi au ajuns la concluzia cã pre-

darea poeziei este mai bãnoasã decât scrierea ei. Ast-

fel, involuntar, societatea, prin instituţiile sale, a schim-

bat identitatea socialã şi economicã a poetului într-una

de educator şi acum suferã din cauza lipsei vitalitãţii şi

imaginaţiei pe care poeţii i-o aduceau zilnic culturii sale

publice. Poeţii profesori nu s-au angrenat în critica lite-

rarã, aşa cum se preconiza, cãci exigenţele supravie-

ţuirii într-o carierã universitarã a şters aceastã pre-

ocupare din lista lor de prioritãţi, ei devenind simplu,

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 30

excelenţi specialişti în educaţie. Subvenţiile publice şi

particulare au produs o clasã profesionalã pentru recep-

tarea noii poezii, formate din „legiuni" de profesori,

studenţi, postuniversitari, editori şi admiratori, acti-

vând în universitãţi. Ei au devenit publicul poeziei con-

temporane. Adesea audienţa festivalurilor de poezie

este compusã doar din poeţi, asa-zişi poeţi şi prieteni

de-ai autorilor. Unde este publicul larg şi divers de

altãdatã? Înainte poeţii îşi câştigau din greu existenta.

Mulţi munceau în diverse câmpuri de activitate ale

societãţii (T.S. Eliot la bancã, Wallace Stevens jurist,

William Carlos Williams pediatru, Robinson Jeffers şi

Robert Frost în mediu rural) sau erau redactori, croni-

cari şi recenzenţi (Archibald MacLeish, Randall Jarrel,

Robert Hayden), dacã nu preferau stilul aventuros al

boemei flãmânde (Ezra Pound, E.E. Cummings, Marianne

Moore). În anii antebelici cãrţile de poezie nu atingeau

un numãr mai mare de o sutã de titluri pe an dar ele

erau meticulos recenzate în numeroase reviste şi coti-

diene, ca adevãrate evenimente culturale. Ca urmare

volumul „Un domeniu mai îndepãrtat" (A Further Range)

al lui Robert Frost s-a vândut, drept Cartea Lunii, în

50.000 exemplare în 1936. Astãzi, observã Dana Gioia,

deşi apar o mie de titluri anual, majoritatea editorilor

publicã în special pe poeţii care predau cursuri de „scris

creativ", cãci studenţii lor sunt principalii cumpãrãtori

ai antologiilor.

Pânã cu vreo 30 ani în urmã, poezia apãrea în re-

viste cu public nespecialist, fiecare revistã alegându-şi

poeziile conform gustului audienţei sale, diversitatea

mare a profilelor revistelor construind un teren solid

pentru o variatã şi bogatã creaţie poeticã. Acum doar

câteva publicaţii de interes general, ca „New Republic"

şi „New Yorker" publicã poezie în fiecare numãr şi doar

una, „Nation", publicã recenzii de poezie. Cotidienele nu

mai publicã nimic. Recenzenţii de acum 50 ani erau loiali

publicului pe care îl serveau şi nu poeţilor sau editorilor,

stilul lor era accesibil, fãrã jargonul de specialitate şi

incomprehensibilul erudiţiei. Ei conectau mereu tendin-

ţele contemporane ale poeziei la tendinţele sociale, po-

litice şi artistice ale epocii. Ei au reuşit astfel sã defi-

neascã principiile noii poezii, sã gãseascã cele mai potri-

vite metode de analizã pentru poeziile dificile şi sã pro-

moveze generaţia remarcabilã a poeţilor de mijloc de

secol (Lowell, Roethke, Bishop etc).

Ei erau nu numai critici, dar şi vizionari, adre-

sându-se nu numai publicului larg şi mai puţin avizat, dar

şi creând un public de elevatã receptivitate dintre pãtu-

rile intelectuale. Lipsa acutã a recenziilor de poezie în

reviste de mare circulaţie a fãcut ca auditoriul, care

altãdatã îi asculta cu entuziasm pe Frost, Eliot şi

Cummings, sã disparã complet. Astãzi doar 2% din

populatia SUA (cinci milioane) mai citeste poezie. Aşa

cum s-a menţionat au rãmas foarte puţine reviste cu

interes în poezie astãzi şi acelea sunt, din pãcate, doar

publicaţii de strictã specialitate. Mai rãu însã, analizele

se fac acum între confraţi şi colegi, singurul ton critic

devenind laudativ şi astfel, producând, dupã cum scrie

Robert Bly în „Poezia americanã - sãlbãticie şi domesti-

cism" (American Poetry - Wildness and Domesticity),

foarte însemnate distrugeri. Dana Gioia crede cã acum

calitatea nu mai constituie principalul criteriu de publi-

care ca în trecut când numeroşi autori au supravieţuit în

antologii doar printr-o singurã poezie a lor (ca Edmund

Waller şi Edwin Markham). Autoexigenta existentã la

vechii poeţi care şi-au întârziat debutul pentru o gândi-

re maturã (Wallance Stevens a debutat în volum la 43

ani, Robert Frost la 39) a dispãrut, dupã Gioia, acum

cantitatea contând ca o condiţie de menţinere în carie-

ra universitarã. Acestea sunt necazurile de identitate

ale individului poet şi de structurã şi amploare a publi-

cului. Ele, în ultimã instanţã, împiedicã participarea acti-

vã a poeziei la cultura plenarã a societãţii.

De fapt, problema în esenţă este mai veche.

Procesul de înstrãinare ale poeziei care astãzi a ajuns

aşa de departe a început de fapt de prin anii treizeci.

Dezbãtând problemele poeziei Edmund Wilson a publi-

cat în 1934 controversatul sãu eseu „Este versul o the-

nicã muribundã?" (Is Verse a Dying Technique?). El obser-

va cã rolul social şi teritoriul cultural al poeziei s-a mic-

şorat încã din sec. al-XVIII-lea, când versul ca vehicol

principal al naraţiunii (baladelor), satirei şi dramei a

fost înlocuit de proză. Joseph Epstein în „Cine a ucis

poezia" (Who Killed Poetry, 1988) extindea concluzia

pesimistã la ultimele decenii. Dacã veridicitatea aserţiu-

nilor critice despre moartea poeziei fãcute de Epstein

sunt mai greu de verificat, dat fiind lipsa de perspec-

tivã asupra poeţilor contemporani, privind înapoi se poa-

te constata cã, în mod paradoxal, atunci când Wilson

semnala insuccesul poeziei în 1934, poeţi mari americani

ca Robert Frost, Wallace Stevens, T.S.Eliot, Ezra Pound,

E.E. Cummings, Robert Graves, W.H. Auden şi alţii scri-

seserã poemele lor cele mai frumoase. În aceeaşi fami-

lie de idei, în interviul acordat lui Gloria Glickstein Brame,

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 31

inclus în cartea „La ce bun poezia?", Gioia mentioneazã

cã poeţii şi-au pierdut participarea activã în societate

prin renunţarea la epic, la baladesc. Longfellow, prin

forţa sa epicã, a fost, în concepţia lui Gioia, cel mai

popular poet american care a trãit vreodatã. Modernis-

mul poeziei în SUA a „valorificat comprimarea, intensi-

tatea, stilul indirect şi aluzia", genul literar popular de

altãdatã fiind „lãsat în seama romancierilor convenţio-

nali şi folosit în filme". De fapt terenul nu este total

pierdut cãci legea lui Gresham, dupã care o valutã slabã

poate scoate din circulaţie o valutã puternicã, se aplicã

doar la jumãtate din poezia actualã americanã, comen-

teazã Gioia. O revenire la narativ a putut fi observatã în

ultimele decenii şi ea, împreunã cu noutãţile aduse de

beatnici, feminişti, confesionali, oponenţii rãzboiului din

Vietnam, poeţii de culoare, noii formalişti, mişcarea

bãrbaţilor, constituie un puternic reviriment pentru

poezia americanã contemporanã. De asemenea multi

poeţi tineri au adus idei noi şi diverse iar poeţii emi-

granţi (ca Czeslaw Milosz, Nina Cassian, Joseph Brod-

sky şi Thom Gunn) au contribuit şi ei substanţial la

îmbogãţirea şi fortificarea poeziei americane, considerã

Gioia. Cum pot fi convinşi cititorii sceptici de azi cã

poezia nu şi-a pierdut importanţa şi valoarea? Se scrie

încã poezie de bunã calitate în America, dar ea se aflã

blocatã într-o serie de convenţii universitare ce şi-au

pierdut accesul la marile mase de cititori. Audienţa este

restrânsã şi, ceea ce este mai periculos, este extrem de

omogenã, lipsitã de diversitate, de fecunditate şi

adversitate a opiniilor.

Reînvigorarea interesului pentru poezie con-

stituie o problemã de prim rang pe care comunitatea

intelectualã trebuie sã o rezolve. Din douã motive:

(1) importanţa pãstrãrii fortei limbajului într-o socie-

tate liberã, la care poezia are principala contribuţie şi

(2) importanta pãstrãrii unei culturi unitare, variate şi

bogate, poezia fiind unul din domeniile pierdute, ca şi

jazzul, muzica simfonicã şi teatrul. „O societate ai cãrei

lideri intelectuali îşi pierd capacitatea de a modela, de a

aprecia şi de a înţelege puterea limbajului va deveni

sclava celor care continuã sã ţinã seama de acest lucru,

fie ei politicieni, predicatori, autori de anunţuri publi-

citare ori prezentatori de ştiri". (…)

Pentru a-şi recãpãta un loc central în cultura

americanã poezia trebuie sã se elibereze de mediul

academic. „Un poet are nevoie şi de inocenţã - nu numai

de cunoaştere, de emoţie - nu numai de inteligenţă, de

vulnerabilitate - nu numai de severitate". „Cultura nu

este o institutie ci un ecosistem alcãtuit dintr-o mulţi-

me de elemente independente dar interconectate",

ceea ce în literaturã înseamnã scriitori, profesori, cri-

tici, editori, publicişti, bibliotecari, librari, cititori.

Gioia sugereazã urmãtoarele mãsuri: (1) recitãri

de poezie în public, în care poeţii declamã şi din lirica

altor confraţi; (2) îmbinarea recitalului de poezie cu

alte arte, în special muzica; (3) contribuţii ale poeţilor

cu articole de criticã a poeziei în publicaţii destinate in-

telectualitãţii largi şi nespecialiste; (4) promovarea

antologiilor critice, cu exigente mari în selectivitate; (5)

incitarea publicului larg la memorarea, recitarea şi in-

terpretarea poeziilor, începând cu copiii de scoalã; (6)

folosirea valenţelor poeziei ca artã auditivã în emisiunile

radio prin frecvente programe scurte - în cele peste o

sutã de posturi radio - din colegii, dar şi în cele adre-

sându-se publicului larg, cu intercalarea de muzicã cla-

sicã sau jazz sau de discuţii culturale. Ceea ce, de fapt,

era procedura la noi în anii ‘60-’70 când un public larg

cultiva poezia, cenaclurile de poezie erau numeroase,

poeţii constituiau importante figuri culturale iar cãrtile

de poezie dispãreau cu repeziciune din librãrii.

Autor: Horia Ion GROZA

Mihai Cătrună - Scări spre infinit(u/p)

(lucrarea face parte dint-o colecţie particulară)

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 32

NNIICCOOLLAAEE NNIICCOOAARRĂĂ--HHOORRIIAA

Între ochii tăi și rază,

Între Dumnezeu și Dor,

Îngerii nu dorm, veghează,

Sfântă-i oboseala lor!

Și-acum îi aud cum cântă

Psalmul întru care sunt

Și-n lumină înveșmântă

Gândul meu dinspre pământ.

De acolo, dintre sfinți,

Nici tu nu ești somnoroasă

Și pe brațe mă alinți,

Poezia mea frumoasă!

Curge liniștea șuvoi,

Între lacrimă și rază,

Între Dumnezeu și noi,

Îngerii nu dorm, veghează...

Arsenie Boca... 2 Ianuarie 2013, spre seară...

Nu l-am cunoscut de loc

Nici de timp niciodată,

Dar ştiu că îmi poartă noroc

Fiinţa aceasta ciudată,

Numele acestui cuvânt

Arzător ca arsenicul pur,

Unii spun că e sfânt

Prin tot ce zideşte în jur;

Alţii şi-acum îi arată dispreţul,

Dar iarba şi florile toate

Nu le atinge îngheţul

La Prislop pe mormânt presărate!

Minuni peste tot se întâmplă,

În aer, în apă şi-n vin,

Biserica-i poartă sub tâmplă

Chipul de ctitor divin.

Mă simt de-o lumină înaltă pătruns

Şi versurile binecuvântate-

Arsenie Boca şi e de ajuns,

Tristeţile mele se vindecă toate...

Bucurie sfântă... 23/24 Ianuarie 2013

De-o rouă sfântă ochii mei sunt uzi,

Nu-i altă bucurie mai deplină

Decât atunci când obosit auzi

Că Poezia vindecă şi-alină!

Ştiam şi eu, contemporan cu vântul,

Cu aerul şi apa din izvoare,

Câtă putere are-n veci cuvântul,

Fără de el nu e nimic sub soare.

De-aceea l-am iubit de când mă ştiu

Umblând prin lumea asta prea îngustă,

Întotdeauna eu mă rog când scriu

Şi clipa rugăciunii e augustă.

Sunt fericit, nu pot să spun că nu-s

Atunci când de cuvântul meu se-atinge

Un om rănit, de boala lui răpus,

Şi simt lumina peste el cum ninge...

Au fost destui, e-adevărat şi-aceia

Care-au scuipat în versul meu flămând,

Dar nu s-a stins din miezul lui scânteia,

Cum poţi să frângi dogoarea unui gând?

De-o rouă sfântă ochii mei sunt plini,

Nu-i nici o bucurie mai curată

Decât lumina sângerând sub spini

Întru Învierea care ne-a fost dată...

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 33

LLUUCCIIAA PPAATTAACCHHII

A R F I T R E B U I T

să mă lepăd de verdicte;

să las la garderoba autobiografică

toate greşelile culese

din arborele genealogic;

ignorând canoane,

să-mi scald trupul

în şuvoiul mileniilor

ce-au făcut era actuală;

să refuz linia frântă

spre orizontul iluzoriu

şi, în toată geometria spaţiului,

să fiu verticală!

Ar fi trebuit...

S T A T I C Ă

Mă simt trăind în imediat,

între lehamite şi teamă,

într-un acum paralizat,

îngust şi rece / ca o lamă.

Sunt doar un vid zăcând pe-un prag,

între odaia mortuară

a ce mi-a fost urât sau drag

şi ipoteticul / afară.

Prezentul, obosit pendul,

a-ncremenit pe verticală,

de du-te/vino prea sătul,

învins de-a ezitării /boală.

Vâscos şi greu se lasă timpul

pe un grăunte inutil,

neroditor precum nisipul,

în necuprinsul /de steril.

C A Z I N O U

Faites vos jeux! Mizăm

pe ceilalţi

pe celălalt

pe noi înşine

purtăm

o legătură groasă

peste ochi

şi – ca să nu ne abatem –

ochelari de cal.

Uneori

ne legăm împreună,

ne ducem de râpă

şi devenim parabolă.

Fotofobia

ne împiedică

să trişăm.

Oricum,

les jeux sont faits. Rien ne va plus.

D E N O R O C

Rupe zăvorul la porţi,

ia din soare patru roţi

şi din tava lui de jar

dă-i tain la armăsar.

Frâu nu-i pune: ştie el

când să zboare uşurel,

când să lase-n urmă gândul;

iar trăsură fă-mi pământul!

Ia-mă, du-mă printre stele

şi descântecele mele

te-or meni în patru foi

să uiţi drumul înapoi.

L.P.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 34

Ovidiu Cristian Dinică

Caii

În locul în care mor caii

se adună ploile să acopere gândurile

singurele care deplâng

moartea zeilor,

zeii rămăşi stăpânesc

fântânile cu zborul lor.

Un zeu cu o piatră aruncată

a zugrăvit cerul

nechezând

a târziu peste graniţa viselor,

unde speranţele

iau conturul inimii.

Poemul Casei

În casa cu pereţi verzi

timpul are rădăcini care ating

conturul rotund al viselor

pe care calcă strident bătrâna

ce stăpâneşte rostul zilei

printre balauri şi saci de cartofi

se răsteşte la chiriaşul cu aripi

de greier, care îi tulbură apa cu săpun de crini

şi-n sufletul căruia ninge cu flori de cireş,

pe scările înalte ale inimii sale

în timp ce el recită ploii din poemele amiezii.

Cercul

Interiorul cercului este asemenea căderii continue

din care extragi rădăcina pătrată a timpului

de la înălţimea variabilă a ploii

spre marginea oglinzii.

In interiorul cercului

copacii singuri se circumscriu

după diametrul norilor

din marginea dreaptă a drumului

care începe cu tine.

Iubirea

Iubito,

cu razele soarelui te înconjor

ca pe un fulg rătăcit

pe care îl plimb între privire şi inimă

până când sărutul va prinde contur

în ninsoarea de primăvară

iscălind

pe cerul din dreptul inimi,

cu ecou de lumină

peste

ploaia ce va ninge în amintiri

comune

Cuvântul

Un singur cuvânt, rostit

în toate felurile

pe care le ştiu şi le port,

cu puterea tuturor

literelor,

unite

într-un singur fel,

va fi

punte,

ţărm,

orizont.

În paşi de Vis – Adriana Baloiu

33

33

http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouriabstractemoderne/ adrianabaloiu/in_pasi_de_vis/

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 35

CARMEN HUZUM

RĂTĂCIRE

de-aş rătăci a mea simţire

sau de mi-aş frânge-n raţii plânsul

tot m-aş opri să-mi caut zborul

să mă împerechez cu dânsul...

să mi-l împlânt adânc sub umeri

să îmi răsară-n tălpi vlăstare

pe frunte herghelii în tropot

în palmă mucegai şi soare

aripa agăţată-n cuie

să ţipe-a jale şi-a descântec

a paşi veniţi de pe niciunde

în urmă-le alai şi cântec

şi dor şi vânt în plete sure

să-şi tânguiască amăgirea

să se împartă- n două sensuri

cătând în bobi desăvârşirea

ŞI ÎNCĂ E TOAMNĂ, IUBITE

şi toamna aceasta ce greieri mi-adună

să-mi cânte a nou şi a vechi

se-mprăstie toată îmi pune cunună

mă sfâşie-n ramuri mă-mparte-n perechi

de ochi rătăciţi în nesomn //

o ploaie veşmântul îmi pune

de timp îndoielnic ce veşnic îmi bate

obrazul de ceară al nopţii minune

ce albii îmi sapă ca apa să cate

cărare spre lumea pierdută //

o frunză se-opreşte în palma deschisă

cuvântul îl cat în trist anotimp

mi-e veşted şi gândul simţirea ucisă

de-atâta umblare de-atâta netimp

pe margini de cer

şi încă e toamnă iubite ...

VIRGIL TITARENCO

moratoriu aparent stohastic ţie şi într-un fel mie

uneori peretele neted al universului

interior nebulos al primelor spirale

îmi atinge spatele gol ca o aluzie

despre cruciada copiilor pierduţi

printre coastele noastre sporadice

lăstari de timp răsucindu-se

făcîndu-şi loc printre noi doi

mereu cerşindu-şi dreptul impropriu

la viaţă în laguna enormă

a acestui semn perpetuu de îndoială

********

pe marginea ceştii de cafea

stau ca într-o dană europolitană de porţelan

prin ceaţa rotocoalelor de abur sidefiu

mirosuri exotice mă compromit

mă trădează în braţele despărţirii de mine

îţi promit acelaşi nefericit tablou

jazz-ul tău preferat şi blonda cu barbă

recunosc era mai bună o yerba

şi indiferenţa mea simbolic dedusă

din atingerile trupului tău

********

există întotdeauna o linie verticală

şi una orizontală ca un bisturiu

peste degetele îngerului păzind pîntecul femeii

ziua aceasta are un neajuns

m-aş naşte experimental din tine

dacă ar fi să mai alerg încă o dată

pe placenta albastră a zăpezii

cu picioarele roşii de frig

să ne iubim neantic la întîmplare învăluiţi

în nesiguranţa caldă din privirile trecătorilor

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 36

SIMONA-GRAZIA DIMA

CINEVA ÎN ZAPADĂ

Trece-n zăpada cineva, trece

strălucitor şi anonim şi ţine

o sorcovă în mâini şi îmblânzeşte

cu suava răcoare noaptea

care-i suflă încinsă în obraji,

e cineva care înveseleşte, înveseleşte

mohorelile veacului şi sună

din staniolul verde ca o pădure

în care te pierzi şi trăieşti

atoateştiutor - fără literă,

fără legi, fără alfabet -

trece noros, cu miros de stive

şi rafturi pline, într-o mişcare largă

şi într-o conversaţie animată, eternă,

o ceaţă mare îl urmează, răsună voci,

lătrat de câini, dau clinchet, sub geamul nostru,

clopoţeii de la glezne şi aripi,

ne-mproască pe obraz şampanie,

de-aceea ne aruncam cu-atâta linişte

în somnuri recunoscătoare,

în noaptea ce scutuă argint

pe tigrul adormit în spasme.

TU

Mi-ai pătruns fiinţa atât de adânc

te simt ca pe-o sevă

urci şi cobori

te reverşi ori te strângi

pretutindeni îţi aud

clocotul - încă tragic.

Mă opresc în noapte

nu mai pot să respir

cred că e un capăt

dar iată-mă dincolo de el

nu sunt jivine atât de urâte

pe cât credeam

sunt mai multe lumini

care le desluşesc feţele,

în spiţele palmelor

unor fiinţe cuminţi

susură vinişoare

străbătute de murmurul legii.

Tai, dibaci, printre oasele

întâmplărilor şi tranşez

perfect ziua,

aştept - acum, când

ţi-aud doar foşnetul de minotaur -

să te înghit… :

voi vorbi pe limba ta,

mă voi ruga în ruga ta,

voi striga din trupul tău,

în numele tau,

nepierzător

de mine însumi!

Gheorghe Demetrescu Mirea – Vârful cu Dor (u/p)

(se află în colecţia Muzeului de Artă Tulcea)

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 37

MARIANA EFTIMIE KABBOUT

Aşteptare

Te mai aştept... Şi-acum te mai aştept

La o răspântie necunoscută...

Mă scrie clipa... Chiar de n-aş mai vrea,

Destinu-mi pare ultima redută.

S-o cuceresc? Ce sens ar mai avea?

Să mai înfrunt aceeaşi rătăcire

În care totul pare că ar sta

Pe-un fir plăpând, aievea, în neştire?

Te mai aştept. De ce n-aş aştepta,

Când viaţa e doar timp şi-nfrigurare?

La urma urmei şi la urma mea

E una şi aceeaşi aşteptare...

Dilemã

Nu se mai spune. Poate că n-a fost.

Nu se mai poate şti ce se mai spune.

Nici nu mai e ce-ar fi putut, cu rost,

Să fie printre lucrurile bune.

E un izvor de flăcări fără glas

Ce nu-şi mai află locul în culoare,

Şi de-ar mai fi să fie ce-a rămas,

Sunt eu – pe ringul unde nu se moare.

Neştire

Eu nu ştiu să iubesc cum tu îmi ceri.

Iubirea mea e simplă şi e toată

Pe-al vremii gând, idee-nmiresmată,

La fel ca azi şi mult mai mult ca ieri.

De ce îmi ceri, aşa, ca din senin

Să nu pun semn la pagina cu soare

Şi ca o tristă desprimăvărare

Să te iubesc potrivnic şi puţin?

Nu mă mai mir că nesfârşită e

Neştirea ta şi cât de mult mă doare

Să ştiu că ceri aşa la fiecare!

Măcar de-aş înţelege şi de ce…

Ei

Se lăudau

c-ar fi destul de buni

şi se mândreau,

răstălmăcind durerea.

I-am admirat

ca pe frumoşi-nebuni,

frumoşi creaţi

pentru-a slăvi puterea.

N-am înţeles

cum de-au crezut că-i tot

născut pentru a lor

zădărnicie...

Dar azi,

mă uit în urmă şi socot:

S-au închinat

doar la a lor mândrie...

Poezia

Te-ai întrebat ce este poezia?

Rătăcitor, simpatic, nesătul,

N-ai înţeles că este melodia

Pe care o iubeşte sufletul?

Nu are vămi şi nu revarsă teamă,

Nu se cuvine s-o priveşti ostil!

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 38

Ne este neam şi patrie, şi mamă,

Şi-apoi, la urma urmei, şi copil.

În neguri i-ai urzit beteală deasă,

Cu-n paloş, trupul i l-ai scrijelit,

Pe rug i-ai ars şi datină şi casă

Şi-n dezacorduri, tihna i-ai zdrobit!

Poetul a salvat-o de la moarte,

În suflet i-a păstrat seninul gând.

Cu pacea lumii a mai scris o carte

În care o vei regăsi oricând.

Iar de va fi să crezi că poezia

E-un oarecare scâncet desuet,

Ascultă ce-ţi şopteşte veşnicia:

„Să nu ucizi vreodată un poet!”

Când ai să crezi că bine-i stă ca ţintă,

Să-ţi aminteşti că el n-a învăţat

Cu ură să te ştie şi să mintă

Că te-a iubit prea simplu şi curat!

Şi bine că nu ai aflat motiv

Să îl ucizi absurd, definitiv!

Vasile Palaghioi34

- Răsăritul macilor

34

http://www.scenery.ro/tablouri-vasile-palaghioi/tablouri-de-vis-rasaritul-macilor.html

MMAARRIIAANNAA DDOOBBRRIINN

AUTOBIOGRAFIE PE-O FILĂ DE POEM

Am făcut atâtea lucruri ce mi-au procurat plăcerea,

Am învins singurătatea şi tristeţea şi durerea.

Când la uşă îmi vor bate grijile pe cai în spume,

Cu o cheie fermecată le preschimb pe toate-n glume.

Şi în lumea de poeme mă avânt cu voluptate,

Timpul nici nu ştiu când trece, dau visării-ntâietate.

Rog o frunză graţioasă, ce stă dreaptă în lăstar,

Să-mi adune-un bob de rouă şi să mi-l ofere-n dar,

Să îmi spăl cu el obrazul şi privirea mea de foc,

Lacomă să devoreze frumuseţea-n orice loc.

Strig izvoarele şi munţii şi le spun că vin curând,

Mi-e un dor nebun de toate, le îmbrăţişez în gând.

Plec apoi pe-un nor, ca neaua, să îl rog pe Cel-de-Sus

Să-mi mai treacă în agendă bucurii ce n-am ajuns.

După ce-am umblat prin stele, mă întorc la griji banale,

Totu-mi pare foarte simplu, nu îmi stă nimic în cale.

Am o aură aparte, bucurii şi frenezie.

Mulţi mă-ntreabă: ştiu vreo vrajă?

„- Da, se cheamă fantezie,

Plus o lume-armonioasă de acorduri celestine,

Jocul sunetelor ample ale muzelor divine,

Peste care-aşez paleta de culori ce mă-nconjoară,

Preschimbându-mi existenţa în sensibilă vioară.

Permanent mă conectez şi vibrez cu frumuseţea,

C-o baghetă fermecată exmatriculez tristeţea !”

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 39

Viorel Muha

Amintirile nu se sinucid

piatra, privită prin semne, îmi spune

pietruită-n drumul vieţii, ea-mi cere

paşii să-i număr dinspre început

tâmpla-mi cuprinde durerea

amintirea ochilor tăi plânge

acolo păstrată de timp

nimic nu este ostenit, nici măcar

când eu nu mai exist, dincolo

de-o poartă

văd colţul străzii dărâmat

o urmă de ceaţă trecea ultima dată

când te-am mai zărit

încăperea se certa cu umbre de colţ

cu raze de soare când ochii tăi i-am privit

cornul lunii a fost din început doar iubire

unul acolo unde tu răsăreai

aplecat deasupra lumii soarele mă doare

amintirile scrise pe frunze de toamnă

se întorc de unde au venit

aştept acum pe-o piatră din vârf de munte

din noapte să apari cu-n nou răsărit

Neatul dăruit

sting visuri-n focul macului.

roşul sângelui vede,

rostul,

în rozul intrării mângâind sufletul tău.

amintirea-mi citeşte cartea vieţii.

primăvara din trupul meu,

aprinde-n răsărit,

soarele.

deschid galben de aur printre fire,

fără spic, sau unduiri de noapte, aştept.

supendat sunt acolo, parcă într-o stea,

culeg căldura ta.

bobul de grâu prin trup devine sămânţă.

răscolit de albul măinilor,

trec de intrarea întunericului

nopţii.

privesc luna printre cele două falii,

buzele ţi le sărut.

ating suav cu palmele pernele vieţii,

iar cu dinţii ating încet, respiraţii.

apăs adâncul venirii,

şi...

brusc răscolit el se strânge, spre mine.

deodată cazi în prăpastia vieţii,

tresari, mă prinzi strâns de mâini,

şi-ncet mă tragi

în neatul dăruit şi-ntors de amândoi,

între un mine şi-un tine.

Vopsitorii de întuneric

o gheară îmi strânge încet lumina

o sugrumă spre întuneric

o mână mi se agaţă cu disperare

dar numai se zbate

în mine nu vor să tacă vorbe nespuse

în cei fără dreptate răsăritul moare

la mica publicitate sunt numai anunţuri moarte

tăcerea cumpărată se zbate

nu le este ruşine

celor care au luat drumul întunericului

să se vopsească numai cu el?

Marcel Seralio - Comunicare Cu Zei/3

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 40

MARA MANOLACHE

Timpul vindecă

Timpul vindecă

culegând din puritatea arborilor

dăruind culoarea minţii întunecate

răsfoită, ar fi un roman încâlcit

fără început, fără sfârşit

dar

există credinţa, lumina din suflet

rănile pudrate

cu fire de poezie fină,

există durerea ce curge prin vene

ca o toamnă pustie,

există iubirea, primăvara inimii

narcisa sufletului şi îngheţul minţii,

există speranţa călăuză de drumuri

parcurge ani lumină

ne întrebăm de ce e bătrână,

timpul apropie

timpul răstoarnă

timpul vindecă.

Sublima tăcere

Sublima tăcere strigă smerită

în noaptea care se scurge timid

alunecă şoapte înmuiate în suflet

picături de stele scapară venin

timpul transformă

bobiţe de toamnă târzie

pe frunzele reci

culoarea singurătăţii împrăştie vise

toarnă cascade de lacrimi seci

în marginea iernii

lumina e parte din stele

pe întinsul pământ răvăşit

cu mâna întinsă

furi secunda s-o hrăneşti

dar munţii păstrează

frânturi din anotimpuri vechi

poveşti încărcate

la marginea iernii

când bătrânii încă mai ştiu

acum cuvintele

se ceartă între ele

pe rând timpul le va sorbi

Radu Lucian Alexandru

Frumoasă

Frumoasă e luna brunetă pe sub stele,

frumoasă ca cerul din gândurile mele,

frumoasă precum floarea ce stă să răsară

frumoasă ca tine sub timpul de seară!

Frumoasă e clipa ce stă să iubească,

frumoasă ca tine, ca tine de frumoasă,

frumoasă precum albul cel fără de pată,

frumoasă ca tine, dulceaţă de fată...

Frumos e fluturele care pluteşte,

frumoasă-i şi iubirea de poveste,

frumoasă ca şi lumina din soare,

frumoasă eşti tu, sărutată la mare...

Frumos e gestul tău de mulţumire,

frumos e glasul tău de preţuire,

frumos e zborul prin visele tale,

frumoasă eşti tu şi şoaptele goale...

Frumoasă e luna brunetă pe sub stele,

frumoasă ca cerul din gândurile mele,

frumoasă precum floarea ce stă să răsară

frumoasă ca tine sub timpul de seară!

Frumoasă e clipa ce stă să iubească,

frumoasă ca tine, ca tine de frumoasă,

frumoasă precum albul cel fără de pată,

frumoasă ca tine, dulceaţă de fată...

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 41

MMiirrcceeaa AAuurreell BBuuiicciiuucc

şşii ttrraadduucceerriillee ddoommnniieeii ssaallee::

IIUURRII MMAAMMLLEEEEVV3355

S E C T A N Ţ I I

PRECUVÂNTARE

Acest roman a fost creat într-o perioadă de

profundă ilegalitate (anii ’6o), la Moscova. Pe-atunci,

nici vorbă nu putea fi de publicarea lui în URSS, deşi

nu conţinea nimic de natură „politică”. Conţinea, în

schimb, coşmarul acestei lumi, al lumii întregi... A

fost scris într-o situaţie de desperare, când se părea

că toate speranţele s-au năruit (inclusiv credinţa în

nemurire, credinţa în Dumnezeu). Ulterior, când am

prezentat romanul unei mari edituri newyorkeze, răs-

punsul acesteia a fost sever: lumea nu este pregătită

pentru o asemenea carte.

Şi totuşi romanul Sectanţii (Shatouny) a fost

publicat de o altă editură americană36, dar într-o

versiune prescurtată cu o treime. Din acest moment

a început editarea lui, de astă dată în Europa, inte-

gral şi, fireşte, în diferite limbi europene.

Despre Sectanţii s-a scris mult, din cale afa-

ră de mult, inclusiv disertaţii, cu osebire în franceză

şi germană. A căpătat faima de aşa-zis „roman ne-

gru”. Dar cu toate acestea, percepţia lui de către va-

rii lectori s-a dovedit a fi atât de uluitoare, încât ai

35

Scris şi circulat în samizdat la sfârşitul anilor ’60 şi publicat pentru prima oară la New York în anii ’80, Sectanţii este cea mai cunoscută scriere a lui Iuri Mamleev, o carte-totem care i-a consolidat reputa-ţia de scriitor metafizic „negru” şi de continuator al tradiţiei lui Andrei Platonov în literatura rusă. Inspirat de ideile cercului Iujin şi ale grupului de artişti Lianozovo — grupări underground ale inteli-ghenţiei ruse din epoca Hruşciov —, Sectanţii „conţine coşmarul lu-mii întregi... [fiind] creat într-o situaţie de disperare, când se părea că toate speranţele s-au năruit, inclusiv credinţa în Dumnezeu„ (Mamleev). Infernul a coborât pe pământ şi l-a populat cu un crimi-nal în serie diabolic şi cadavre risipite pe întinsul Rusiei, cu mistici, ocultişti perverşi şi fanatici în ale filozofiei — creaturi damnate 29. Vezi: Yuri Mamleyev The sky above Hell, Taplinger, 1980.

fi înclinat să crezi că este vorba de cărţi cu totul di-

ferite. Mie personal mi se pare extrem de profundă

interpretarea scriitorului american James Mc-

Konkey37. „Unicul scriitor american care pomeneşte,

fie şi în treacăt, de Mamleev este Flannery O’Co-

nnor... Mediul înconjurător investigat de Mamleev şi

caracteristicile acestui mediu depăşesc cu mult su-

prarealul, de parcă pământul s-ar fi prefăcut în in-

fern fără ca oamenii să-şi dea seama că a avut loc o

asemenea transformare... Operele sale reprezintă o

ilustrare metaforică a dezastrelor noastre spiritua-

le...” Mai departe McKonkey scrie: se creează im-

presia „că actualmente noi, oamenii, suntem pur şi

simplu supuşi chinurilor celor damnaţi şi repudiaţi.

Viziunea aflată aici, la temelia romanului, este de

sorginte religioasă, iar comedia acestei cărţi se do-

vedeşte a fi ucigătoare prin seriozitatea pe care o

degajă”. Cu toate acestea, mă voi referi la o întâm-

plare petrecută în Berlin cu doi muzicieni de-ai noş-

tri, ruşi. Cei doi hotărâseră să se sinucidă. Dar în

noaptea aceea le căzuse întâmplător în mână romanul

Sectanţii. Citindu-l în cursul acelei nopţi, au renunţat

la planul lor cumplit. Probabil că romanul a exercitat

asupra lor, în chip paradoxal, un catharsis sui-ge-

neris, dându-le un aflux de forţă vitală. Caracterul

neobişnuit al acestui fapt a demonstrat că viaţa este

o taină şi de aceea merită să fie trăită.

În Rusia s-au ivit şi alte interpretări ale Sec-tanţilor; spre exemplu, o seamă dintre eroii săi n-au

fost consideraţi a fi câtuşi de puţin monştri sau cri-

minali, ci oameni care au ajuns în căutările lor spiri-

tuale la acele limite neîngăduite fiinţei umane să a-

jungă, unde raţiunea omenească este neputincioasă.

De aceea aceşti eroi par atât de „smintiţi”. De fapt,

ei sunt pur şi simplu nişte călători în zona Marelui

Necunoscut.

A existat, desigur, şi o percepţie mai simplă:

în roman este descris cu lux de amănunte infernul,

infernul vieţii contemporane, cu întreg cortegiul ei de

consecinţe şi tentative desperate de a afla salvarea

în infern. Totuşi, lucru de la sine înţeles, toate aces-

30 Vezi: Epoch, Fall, 1980; v.: Iuri Mamleev, Iznanka Goghena, Tretiia volna (Reversul lui Gauguin, Al treilea val), Paris-New York, 1982. Predislovie (Prefaţă).

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 42

tea vizează umanitatea contemporană în ansamblu, şi

nu doar o parte a ei38.

Pentru mine personal, Sectanţii au fost şi ră-

mâne un roman-enigmă. Nici un fel de interpretări,

fie şi luate la un loc, nu sunt exhaustive. Romanul se

dovedeşte a fi cu mult mai profund, el este impor-

tant prin sine însuşi... Dar, indiscutabil, multe dintre

problemele referitoare la viaţă, moarte, nemurire

ş.a., abordate în cuprinsul său, reclamă un răspuns.

Cred de cuviinţă că fiecare cititor va putea

să dea un răspuns la unele dintre aceste probleme

dacă se va cufunda în sine însuşi.

Iuri Mamleev - PARTEA ÎNTÂI

I

În primăvara anului 196... trenul electric de

seară spinteca bezna ce-nvăluia orăşelele şi pădurile

din împrejurimile Moscovei, purtându-şi ropotul uni-

form mereu mai departe şi mai departe... Vagoanele

erau luminate şi aproape pustii. Oamenii şedeau la

locurile lor nemişcaţi, de parcă s-ar fi aflat sub pute-

rea unei vrăji, desprinşi fiind de toate treburile lor

şi, exact în acelaşi chip, de viaţă. Şi fără a avea ştire

încotro îi va duce acest tren.

În vagonul din mijloc se aflau doar şapte

persoane. O băbuţă nevolnică şedea cu privirea

aţintită la tăgârţa ei cu cartofi, mai-mai să se pră-

vălească cu faţa în ea. Un ditai voinic mesteca în-

truna un bulb de ceapă, în timp ce scruta cu o mină

poznaş-temătoare pustiul ce i se perinda pe dinaintea

ochilor. O femeie corpolentă şedea ghemuită pe

locul ei, astfel încât nu i se vedea nici măcar faţa.

Iar în colţ, şedea el, Fiodor Sonnov.

Era un bărbat masiv, de vreo patruzeci de

ani, cu o înfăţişare stranie, tâmp-concentrată, cuibă-

rită-n lăuntrul fiinţei sale. Expresia acestei feţe de

dimensiuni uriaşe, brăzdată de meandre şi zbârcituri,

vădea o alienare feroce, fiind adâncită în sine şi,

deopotrivă, orientată spre lume. Dar orientată în

� Vezi: Magazine litteraire, Paris, Jullet Aout, 1986 (numărul consa-

crat sfârşitului lumii); v.: Un maître du grotesque (articolul despre Sectanţii, semnat de Jacques Catteau).

sensul în care, pentru posesorul acestei feţe, lumea

pur şi simplu nu exista.

Fiodor era îmbrăcat simplu, iar sacoul lui ce-

nuşiu, aproape zdrenţuit, îi acoperea cogeamite bur-

ta, pe care o mişca spre sine cu un soi de concen-

trare, bătându-se uneori cu palma peste ea, de parcă

burta ar fi fost a doua lui faţă − fără ochi, fără gură,

dar poate că mult mai reală.

De răsuflat, Sonnov răsufla în aşa fel, încât,

expirând, lăsa impresia că ar trage aer în piept. De-

seori, ochii săi tulburi, întunecaţi din pricina exis-

tenţei împovărate pe care o ducea, examinau cu lua-

re-aminte oamenii ce şedeau în preajmă. El şi-i agăţa,

şi-i prindea zdravăn de privire, deşi fiinţa sa lăun-

trică străbătea prin ei ca printr-un pustiu învârtoşat.

În cele din urmă, trenul îşi încetini mersul. Omuleţii

prinseră deodată a-şi mişca bucile şi se îndreptară

spre ieşire. Fiodor se urni şi el cu senzaţia că din

locul pe care şezuse se ridicase un elefant. Staţia în

care oprise trenul se dovedi să fie o aşezare mică,

pierdută într-o intimitate agreabilă, cu nişte căscio-

are statornice, din bârne, într-un peş. De îndată ce

omuleţii săriră pe peron, se-nviorară într-un mod cum

nu se poate mai ciudat şi, ca apucaţi de streche,

începură să o ia la goană − înainte, tot înainte!

Băbuţa-cu-tăgârţa îşi duse din neştiute pri-

cini desaga spre un gard cufundat în întuneric şi, a-

plecându-se, îşi făcu nevoile în ea. Ditai voinicul nu

alerga, ci pur şi simplu galopa înainte, cu salturi uri-

aşe, bălăbănindu-şi cu temei labele. Se vede treaba

că viaţa îşi începea cursul. Fiodor însă rămase ne-

schimbat. El mătăhăia, rotindu-şi capul şi cercetând

cu privirea împrejurimile, de parcă taman atunci ar fi

picat din lună. În piaţa centrală, două autobuze

năpârlite ca nişte potăi stăteau parcate în acelaşi loc.

Unul era aproape gol. Celălalt însă − atât de ticsit de

oameni, încât răzbeau dinăuntru până şi şuşuielile

senzuale. Dar Sonnov nu acorda atenţie la tot acest

luciu amăgitor. În timp ce trecea pe lângă un stâlp, îl

lovi netam-nesam pe un puştan drept în falcă. Şi, cu

toate că lovitura fusese puternică şi băiatul se

prăvălise în şanţ, Sonnov făcuse isprava cu o aseme-

nea degajare lăuntrică, de parcă ar fi ţintit în gol.

Doar un spasm carnal îi străbătu întreg trupul mătă-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 43

hălos. Îşi continuă drumul cu acelaşi mers îmbăţoşat,

trăgând cu coada ochiului la stâlpi.

Băiatul nu-şi putu veni în fire multă vreme din

pricina loviturii, a mimicii cu care-i fusese dată, iar

când se dezmetici, Sonnov se afla deja departe...

Acesta îşi târa anevoie picioarele pe o stradă

îngustă, cu întortocheri pricinuite de casele diforme,

dispuse la voia întâmplării. Deodată, se opri locului şi

se aşeză pe iarbă. Îşi săltă cămaşa şi începu să se

bată pe burtă cu mişcări lente, pline de un anume

tâlc, de parcă în braţe ar fi avut concentrată con-

ştiinţa. Aruncă o privire spre vârfurile copacilor, un

rânjet spre bolta înstelată... Şi brusc începu să

cânte. Cânta cu o voce sfâşietoare, din burtă, expec-

torând cuvintele printre dinţii lui putrezi. În cele din

urmă, îşi strânse cureaua nădragilor, se ridică şi,

lovindu-se peste fese, ai fi zis că a luat-o din loc, mâ-

nat parcă de un gând ce i se înfiripase în minte.

Avea de mers cale lungă să ajungă. În cele din

urmă, o coti spre o pădure sălbatică. Copacii creşteau

aici hăt demult, avântându-se, fără concursul de altă-

dată al forţei naturii: nu conta faptul că erau macu-

laţi de borâtură şi hârtii, ci că pur şi simplu luminau

din interiorul lor durerea şi degradarea tulbure a

fiinţei umane. Că doar nu erau te miri ce ierburi aco-

lo, ci suflete omeneşti retezate. Fiodor o luă într-o

parte, dar nu pe cărare. După vreo oră de mers, un-

deva-n depărtare îi apăru fără veste în cale o siluetă

întunecată de om. Ceva mai târziu silueta căpătă

chipul stângaci al unui tânăr de vreo douăzeci şi şase

de ani. Iniţial, Sonnov nu-i acordă nici o atenţie, dar

mai apoi manifestă subit un interes aprig, ucigător.

─ N-ai cumva o ţigară? îl întrebă el morocă-

nos pe tânăr.

Acesta, cu o mutrişoară veselă şi însufleţită,

prinse a cotrobăi prin buzunare ca într-un prohab

după mădular. În clipa aceea Fiodor, scoţând un gro-

hăit spasmodic, ca şi cum ar fi turnat în sine un pahar

de votcă, vârî în burta tânărului un coşcogea cuţit de

bucătărie. Cu un asemenea cuţit sunt de obicei înjun-

ghiate animalale pentru carne. Lipindu-l pe tânăr de

un copac, mai scormoni cu cuţitul în burta lui, vrând

parcă să mai găsească acolo şi să ucidă ceva viu, dar

necunoscut. Apoi îl întinse molcom pe cel ucis pe iar-

ba Domnului şi îl târî ceva mai într-o parte, către o

poiană. În acest timp, sus, pe bolta neagră a cerului,

se dezvălui luna. O lumină cadaveric-aurie smălţui po-

iana, iarba unduitoare şi buturugile. Fiodor, al cărui

chip căpătase o expresie calmă, blajină, se aşeză pe o

buturugă, îşi scoase şapca în faţa defunctului şi îşi

strecură mâna în buzunarul acestuia, căutându-i bule-

tinul. De bani nu se atinse, în schimb îi cercetă bule-

tinul, ca să-i afle numele.

─ Eşti venit de departe, Grigori, se înduioşă

Sonnov. Se vede treaba că te duceai acasă.

Mişcările îi erau sigure, domoale, aproape

mângâietoare; după toate aparenţele, săvârşise un

lucru care-i era bine cunoscut. Scoase din buzunar un

pacheţel cu sandvişuri şi, aşezându-le pe un ziar, la

căpătâiul defunctului, începu să cineze cu poftă, pe

îndelete. Savura fiecare dumicat, până şi firimiturile,

de care nu-i era silă. La sfârşit, adună tacticos restul

de mâncare în pacheţel.

─ Păi, acum, Grişa, putem sta şi la un taifas...

Hm, ce zici?! îngăimă Sonnov ştergându-se la gură. Şi,

cu un gest alintător, bătu uşurel cu palma peste

obrazul lipsit de viaţă.

Apoi grohăi şi, întinzându-se mai comod, îşi

aprinse o ţigară.

─ Am să-ţi povestesc, Grigori, despre viaţa

mea, continuă Sonnov, pe faţa căruia expresia de cu-

fundare în sine se preschimbă pe neaşteptate în alta,

care mai că aducea a bunăvoinţă şi mulţumire de sine.

Dar înainte de toate, am să-ţi vorbesc despre copi-

lăria mea, despre cine mi-s şi de unde apărui şi eu pe

lume. Adicătelea, despre părinţii mei. Babacul meu

mi-a povestit toate dedesubturile vieţii lui, aşa că am

să ţi le zic şi ţie în taifasul nostru. Taică-miu a fost

un om de rând, ager şi descurcăreţ, dar pogan la

inimă. Nu petrecea o clipită în văzul lumii fără să aibă

securea asupra lui. Va’s’c-aşa... Şi de-ar fi fost încon-

jurat de cărnuri moi, pe cât era de potrivnicii... Cât

priveşte muierile, avea şi el ofurile lui, că doar nu era

să-i treacă veleatul numa’ printre buşteni. Da nu-şi

putea nicicum afla perechea. În cele din urmă a gă-

sit-o pe cea care i-a fost lui pe plac, iar mie muică...

O bună bucată de vreme a supus-o la încercări. Da

cea din urmă încercare îi plăcea babacului să şi-o

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 44

amintească. Avea, va’s’că, taica bănet cu ghiotura,

Grigori. Şi s-a dus într-o bună zi cu muică-mea, cu

Irina adică, într-o pădure sălbatică, într-o izbă

izolată. Şi i-a dat de înţeles că acolo avea el ascunşi

bănişorii şi că nimeni n-avea ştire de treaba asta. Ei,

aici e-aici... Şi a ticluit-o în aşa fel, încât muică-mea

să nu sufle o vorbă nimărui despre venirea lor acolo,

să nu ştie nime, ci să creadă toţi că babacu a plecat

de unul singur la muncă, pe un an de zile... A pus totul

la cale aşa fel ca s-o ispitească pe muică-mea, să-i

întindă o capcană fără cusur şi dacă ea va plănui să-l

omoare şi să pună mâna pe bănişori, să poată face

treaba asta fără nici o temere că ar putea-o da cine-

va în vileag. Ai priceput, Grigori?

Sonnov zăbovi o clipită. Ar fi fost greu să-ţi

închipui până atunci că putea fi atât de vorbăreţ.

Îşi continuă vorba:

─ Şi cum spuneam, şade taica la vreme de

seară, dimpreună cu muică-mea, cu Irina adică, în

izba aceea micuţă, pitită-n bungetul pădurii. Şi face

pe prostul proştilor. Şi observă că Irina-i tulburată,

însă nu vrea s-o arate pe faţă. Dar sânii ei albi tre-

săltau de mama focului. Se făcu noapte. Babacu se

culcă pe un pat de unul singur şi se prefăcu că doar-

me. Sforăie. Dar de fapt era numai ochi şi urechi. Se

făcuse întuneric beznă. Deodată aude cum, tiptil-tip-

til, muica se scoală, răsuflarea îi e gâfâită. Se scoală

şi se duce în colţ, spre secure. Taica avea o secure

cât toate zilele, puteai spinteca-n două cu ea şi un

urs. Apucă Irina securea cu amândouă mâinile, o saltă

şi abia auzit se-apropie de patul babacului. A ajuns

foarte aproape de pat. Numai ce şi-a luat avânt, că

taica buf! O izbeşte cu piciorul în burtă. A sărit din

aşternut şi zdup peste ea, strivind-o sub greutatea

lui. Şi pe loc a şi avut-o. Din zămislirea aia am apărut

eu pe lume... Iar taica a îndrăgit-o straşnic din pri-

cina acelei întâmplări. Fără a mai zăbovi, în ziua ur-

mătoare şi-au pus pirostriile la biserică... Şi nu s-au

mai despărţit de-atunci. „Dibace femeie”, zicea el

despre dânsa. „Nu o bleagă. De n-ar fi tăbărât asu-

pra mea cu securea, nu m-aş fi însurat în veac cu ea.

Pe când aşa, pe dată m-am lămurit că-i o muiere pu-

ternică... Nu o smiorcăită.” Şi, rostind aceste cuvinte,

obişnuia s-o lovească uşor peste fund. Iar muica nu

se sfia; doar rânjea bosumflată, dar de respectat, îl

respecta pe taica... Uite că dintr-o asemenea zămis-

lire produsă la un pas de un omor mă şi trag eu... Hei,

de ce taci, Grigori? trecu pe neaşteptate o umbră pe

chipul lui Fiodor. Ori poate că nu povestesc eu aşa

cum se cuvine, nătângule?!

Se vede treaba că pălăvrăgeala cu care nu

era obişnuit îi creă lui Fiodor o stare de isterie. Nu

era el omul căruia să-i facă plăcere să vorbească.

În cele din urmă, se ridică de jos. Îşi săltă pe

burtă nădragii. Se aplecă spre faţa mortului.

─ Hei, unde eşti tu, Grigori, unde eşti? prinse

a se tângui el. Faţa lui de sălbăticiune deveni aproape

bătrânicioasă. Unde eşti? Răspunde! Unde te-ai as-

cuns, pui de cotârlă?! Sub o buturugă, sub o buturugă

te-ai ascuns?! Ce, crezi că am mierlit-o şi te-ai as-

cuns de mine?! Aşa-i?! Ştiu eu, ştiu bine unde te afli!!

N-ai să pleci!! Te-ai pitit sub o buturugă!

Şi Sonnov se apropie de o buturugă aflată

alături şi începu să-i dea şuturi cu înverşunare. Butu-

ruga era putredă şi prinse a se face fărâme-fărâmiţe

sub loviturile lui.

─ Unde te-ai ascuns, pui de cotârlă?! Se porni

pe urlat Fiodor. Deodată se opri. Unde eşti, Grigori?!

Unde eşti?! Oare cu tine vorbesc?! Nu cumva te hli-

zeşti? Răspunde!

„Răspunde... unde!” − răsună ecoul. Luna se-as-

cunse deodată. Întunericul copleşi pădurea, şi copacii

se făcură una cu bezna.

Mârâind în surdină şi rupând crengi nevăzute,

Sonnov se mistui în pădure... În faptul dimineţii, când

soarele se aburcă pe boltă, poiana apăru străbătută

parcă din interior de căldură şi de viaţă: se luminară

copacii şi ierburile, gâlgâia apa în adâncul pămân-

tului... La poalele unui copac, zăcea, aidoma unui buş-

tean putred şi aruncat, cadavrul. Nu-l văzuse şi nu-l

atinsese nimeni. Pe neaşteptate, de după un tufăriş,

se ivi un om; grohăind când şi când, căta cu privirea,

indiferent, în lături. Era Fiodor. Acelaşi sacou ponosit

atârna pe el ca un sac mototolit. Nu se putu duce

undeva mai departe şi înnoptase în pădure, lângă un

buştean prăvălit, cu o tâmpă convingere că totul se

va sfârşi în chip fericit pentru el. Acum, pesemne,

hotărâse să-şi ia adio de la Grigori. Pe faţa lui nu se

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 45

vedea nici urmă din starea isterică de peste noapte:

faţa se trăsese înăuntrul său şi privea la lumea încon-

jurătoare cu o expresie buimacă şi nedumerită. În

cele din urmă, dădu, aşa cum dai de nişte ciuperci, de

cadavrul lui Grigori. Se aşeză alături de el cum te a-

şezi lângă cineva drag. Obiceiul lui idiot de a îmbuca

molfăind lângă cel mort nu se dezminţi nici acum.

Fiodor îşi desfăcu pacheţelul şi mâncă de dimineaţă.

─ Află, Grigori, că nu eşti tu nici primul, nici

ultimul, îngăimă el pe neaşteptate, după o îndelungă şi

indiferentă muţenie.

Şi îşi pironi ochii nu atât la fruntea defunc-

tului, cât la întinderea pustie din jurul său.

─ Multe n-am apucat să-ţi spun, rosti netam-

nesam Sonnov. Că se lăsase întunericul. Ţi-oi spune

acum. Era neclar cui se adresa el de astă dată: spre

cadavru nu se uita defel. Mama a avut doi copilaşi: pe

mine şi pe Klavdia. Da pe mine mă tolocănea, fiindcă

eram prostănac. O cafteam zdravăn, pe furiş, din

pricină că nu ştiam cine sunt şi de unde-oi fi apărut

pe lume. Ea-mi tot arată spre burtă, iar eu îi zic: „nu-

mi spui adevărul, boarfă... Nu asta te-ntreb...” Cum-

necum, cu vai nevoie, ajuns deja tânăr în toată regula,

m-am angajat la un centru de salvare. Eram pe-atunci

un tânăr cârlionţat. Dar tăcut. Toţi se temeau de mi-

ne, dar ştiau un lucru: nu crâcnesc niciodată. Ortacii

− salvatorii − erau băieţi simpli, veseli. Treaba pe ca-

re o făceau mergea strună, pe scară largă. Înecau

oameni. Se afundau în apă şi de-acolo trăgeau oa-

menii în adânc şi-i înecau. Ştiau să lucreze cu dibăcie,

una-două. Când rudele prindeau de veste, băieţii se

prefăceau că îi caută pe cei înecaţi şi le scoteau din

apă cadavrele. Pentru fapta lor erau premiaţi. Băne-

tul îl cheltuiau în beţii sau cu muierile; câte unii îşi

cumpărau nădragi din banii ăia... Din respect, m-au

primit şi pe mine în gaşca lor. Înecam şi eu la oameni

cu dibăcie, simplu, fără să-mi fac probleme. Îi expe-

diam babacului partea cuvenită, la casa... Şi obiceiul

ăsta m-a prins în mreje: mă ocupam şi de înmormân-

tarea celor pe care-i înecam. Iar rudele lor mă cin-

steau; ia uite ce salvator sufletist, îşi ziceau în sinea

lor; iar eu nu mă dădeam în lături de la trataţiile lor.

Mai ales când era vorba de votcă... Îmi plăcea păhă-

relul... Da p-ormă, să vezi ce gând a început să mă

roadă: mă uit la mort şi mă-ntreb: unde-o fi dispărut

omul, poftim?... Unde-a dispărut?! Şi mi se năzărea că

pluteşte-n pustiul din jurul mortului... Alteori nu mi

se năzărea nimic. Da de uitat mă uitam totdeauna la

mort, voiam parcă să desluşesc până la capăt ce anu-

me îi în pustiul ăla... O dată am înecat un copil, un ţân-

culeţ; s-a dus la fund fără pic de frică... Iar în noap-

tea aceleiaşi zile mi s-a arătat în vis: scotea limba la

mine şi râdea cu hohote. Adică, eşti un prost, un

prost făcut grămadă, tu m-ai înecat, da mie mi-i mult

mai bine pe ceea lume... Şi de-amu încolo n-ai să mă

mai găseşti... Am sărit din pat lac de sudoare, ca un

bolnav de holeră. În sat abia se crăpa de ziuă şi eu

m-am dus în pădure. Asta-i bună, îmi zic, doar ceea

ce fac eu nu-i o treabă serioasă, îs nişte glumiţe. Un

fel de joacă. Ei au ţuştit-o pe ceea lume şi nici că le

pasă... Iar eu de colo: „Am ucis”... Da poate că toate

astea nu-s decât un vis?!

...Odată, mi-a apărut în cale o fetişcană... Am

sugrumat-o de ciudă şi mă gândesc: e-atât de plăcut,

atât de plăcut să vezi cum se duce omul, sub ochii tăi,

în pustiul acela... Am scăpat atunci printr-o minune:

omorul n-a fost descoperit. După aceea am devenit

mai precaut... De la salvatori am plecat, voiam să ucid

la modul concret. Şi chestia asta mă atrăgea, mă

atrăgea tot mai mult, ca şi cum cu fiecare crimă des-

copeream o enigmă: pe cine anume ucid, pe cine?... Ce

am de văzut, ce nu am de văzut?! ...Poate că eu ucid o

poveste, iar miezul ei îmi scapă??! ...Şi uite-aşa am în-

ceput să umblu haihui prin lume. De fapt, nici eu sin-

gur nu mai ştiu ce fac, de cine mă leg, cu cine vor-

besc... M-am tâmpit de-a binelea... Hei, Grigori, Gri-

gori... Te-ai dus? ...Tu eşti ăsta?? îngăimă el în pustiu

cu glas impasibil şi blând deopotrivă, lăsându-se

brusc în jos. În cele din urmă se ridică. Expresia unei

stranii satisfacţii nu-i dispăruse de pe chip. Maşinal,

dar într-un fel experimentat, de om cunoscător,

şterse toate urmele. Şi înaintă în desiş... O cărare

îngustă, şerpuită, îl scoase în cele din urmă din pă-

dure. În depărtare se zărea o mică şi solitară staţie

de cale ferată. Intră într-un tufăriş − să mai facă

vreo poznă pe-acolo. „Ce să mai vorbesc de Grigori de

vreme ce nici eu însumi nu ştiu dacă exist”, cugetă el

mai apoi. Şi de-acolo din tufăriş îşi înălţă mutra, că-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 46

tând spre întinderea ce se desfăşura dinaintea ochi-

lor săi. Gândurile ba erau absente, ba galopau în con-

tra existenţei naturii.

Ajunse pe căldură la staţie. Şi se aşeză la o

măsuţa de la bufet, cu o bere în faţă. Senzaţia tacti-

lă a berii i se păru acum unica realitate existentă pe

pământ. Îşi scufundă în această senzaţie gândurile, şi

acestea dispărură cu desăvârşire. În forul conştiin-

ţei, sărută măruntaiele burţii sale şi încremeni. Din

depărtare se auzi apropiindu-se trenul. Brusc se în-

vioră: „Trebuie s-ajung la cuib, la cuib!”

Şi, pe cât era de greoi, pe-atât de sprinten

dispăru pe uşa deschisă a trenului electric.39

(va urma…)

LLIIVVIIUU AANNTTOONNEESSEEII

NICIODATĂ NU SUNT PREA MULTE POVEŞTI /

THERE ARE NEVER ENOUGH TALES

Avantajele lecturii lente

Întîmplarea a făcut să primesc spre lectură

textul volumului de faţă cules într-un program pe

care computerul meu nu-l posedă. Pentru cunoscători,

manuscrisul este cules în Times Ro, iar eu l-am citit

în Times New Roman. Neavînd deci programul, nea-

vînd nici vreme să mi-l procur, am citit manuscrisul

încet, cu mari dificultăţi, trebuind mereu să substitui

fonturile româneşti unor semne grafice ciuda-te, din

fericire mereu aceleaşi pentru fiecare font româ-

nesc în parte. M-am bucurat cel puţin de constanţa

regulii de substituţie. Însă, se pare, nici un chin nu

este cu totul inutil, orice efort se compensează pînă

la urmă. Cititor rapid de obicei, uneori chiar grăbit,

nevoit fiind acum să mă supun unei lecturi lente, am

39

Volum apărut la editura Curtea veche, Bucureşti.(

zăbovit mai îndelung asupra textului, am fost mai

atent la nuanţe, la detalii, la structura poveştilor, la

replicile personajelor. Am fost deci mai atent la tex-

tul ca atare, am efectuat, dincolo de efortul material

al perceperii pure şi simple a textului, o lectură mai

atentă. Este ceea ce sugerez oricărui alt cititor al

volumuluiCartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om. Sigur, aş putea solicita editurii să

culeagă textul în Times Ro şi să-l printeze în Times

New Roman, dar din păcate o astfel de procedură

este cu totul neobişnuită. Pe deasupra, ar însemna să

forţez mîna cititorului, să mă îndoiesc de capacitatea

sa de a efectua o bună lectură lentă, capabilă să facă

pauze, să revină, să se autosuspende şi să reînceapă.

În ce mă priveşte, nu sînt atît de suspicios faţă de

cititor, îl socotesc mai degrabă „fratele”, „com-

plicele” scriitorului decît „inamicul” acestuia. Iar Leo-

nard Oprea din acest volum mi se pare unul dintre

foarte puţinii scriitori capabili să instaureze în mod

autentic o asemenea relaţie de confraternitate, de

complicitate cu cititorii săi. În mod ciudat, în opinia

mea, cu un număr foarte mare de cititori, chiar

suspect de mare aş îndrăzni să spun. Suspiciunea mea

se mai reduce, desigur, în momentul în care constat

că aceşti nu-meroşi şi foarte diferiţi cititori poten-

ţiali practică la fel de multe maniere de lectură, de la

cea, să-i zic, „primară”, inocentă, pînă la cea foarte

rafinată, capabilă să efectueze veritabile călătorii

arheologice în straturile multidimensionale ale tex-

telor propuse de cel care, născut la Braşov, după un

ocol prin Bucureşti, pare să se fi fixat, deocamdată,

dar deloc sigur că definitiv, în îndepărtatul Boston. O

nefixare topografică însoţită de o fericită nefixare

culturală şi chiar scriitoricească. Puţini dintre cei

obişnuiţi cu literatura science fiction de la începu-

turile scriitoriceşti ale lui Leonard Oprea ori cu mili-

tantismul său civic vor fi întrezărit chipul de astăzi

al prozei sale. O proză în care, la rigoare, poţi găsi

urme din Borges, Mrozek (cel din povestiri) ori Mala-

mud, dar urme atît de diluate, de efasate, de firesc

asimilate, de interiorizate, încît nu aduc în vreun fel

vreo atingere originalităţii sale de viziune şi de

scriitură. De ce? Pentru simplul motiv, ce poate părea

paradoxal unora, că aceastăoriginalitate ţine de ape-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 47

lul la originaritate, de scufundarea în abisurile cul-

turale ale speciei. Proza de acum a lui Leonard Oprea

se integrează într-un vastintertext la care participă,

cu egală îndreptăţire, Sfînta Scriptură, Talmudul, învăţăturile arabe şi cele tibetane ori zen-buddhiste,

folclorul creştin şi precreştin, hinduismul, viaţa şi

opera lui Edgar Allan Poe şi Andrei Codrescu, cea a

prietenilor săi, dar şi viaţa sa proprie şi a familiei

sale. Odemocraţie a culturii diferită de cea naturală

la care făcea trimitere Mircea Dinescu. Este chiar

senzaţional modul în care, în Povestea noastră de pil-

dă, scriitorul pare a-şi asculta/citi şi rescrie viaţa a

cărei poveste a fost spusă/scrisă de altcineva, chiar

de Altcineva, alteritatea absolută, de divinitatea

care, atîtea nume purtînd, este totuşi una singură. La

fel de remarcabil mi se pare faptul că această ori-ginaritate multiformă este coerentă şi, aş spune, or-

ganică, nelăsînd vreo clipă senzaţia de artificial, de

forţat, de incongruenţă. Pentru că „mitologiile” sînt

frecventate distinct în fiecare povestire în parte?

Se prea poate, dar cred că există un motiv încă şi

mai adînc, mai temeinic, fundamental deci. Şi anume

acela că, dincolo de originarităţile marcate cultural, deci istorice, există o originaritate adevărată, ante-

istorică, pe care aş putea-o numi prebabelică, dacă

ultimul termen n-ar fi şi el marcat cultural, n-ar pur-

ta amprenta istoricităţii.

***

Două, chiar trei tipuri de lectură

Am scris că poveştile lui Leonard Oprea

suportă o infinitate de tipuri de lectură în funcţie de

variatele tipuri de cititori. Ele se înscriu pe o scară

definită, în fond, de două maniere de lectură ex-

treme, „pure” ca să zic aşa într-un efort didactic de

instalare a unei anumite ordini. Mai întîi, există

lectura naivă, genuină, inocentă, manifestată în două

moduri nu atît de diferite între ele pe cît par, deci o

lectură care fie consideră că „poveştile” sînt extrase

direct, fără nici o modificare, din spaţiul cultural

originar, fie, dimpotrivă, socoteşte că „poveştile” sînt

inventate ca atare de autor, sînt efectul travaliului

exclusiv al acestuia. Fără a fi neapărat exacte, aces-

te maniere de lectură nu sînt şi ilegitime. În fond,

aşa sînt citiţi cel mai adesea, de aparţinătorii „ma-

rele public”, toţi autorii importanţi, de la Homer la

Shakespeare, Eminescu ori Dostoievski. Există o plă-

cere a „lecturii pure” de necontestat, căreia adesea

şi eu îi duc dorul deşi, pentru mine, a devenit impo-

sibilă. Cum imposibilă a devenit pentru toţi cei al

căror gust a fost modificat de „critica lecturii pure”.

Şi astfel ne facem intrarea în teritoriul celei de-a

doua maniere de lectură, cea marcată de experienţa

culturală a cititorului ce şi-a pierdut inocenţa, cititor

care nu are cum să nu observe că „poveştile” nu sînt

nici produse în întregime de Leonard Oprea, dar nici

„împrumutate” de acesta cu totul dinfondul originar,

din massa de motive produse de originaritatea marcată cultural-istoric. De fapt, dincolo de exce-

lenţa scriiturii, perfect adaptată tipului de literatură

practicat în acest volum, marele talent al lui Leonard

Oprea este de găsit tocmai în procesul de metamor-

fozare a motivelor, de glisare, de alunecare din aces-

tea, un fel de la modification care n-are nimic în co-

mun cu procedeul din noul roman francez, dar pentru

care nu reuşesc să găsesc un termen mai potrivit. Ei

bine, acestei la modification, care conferă origina-

litate prozei de faţă, îi sînt supuse nu doar motivele

„mitologice”, ci şi cele „biografice”, fie că este vorba

despre biografeme propriu-zise, în măsura în care am

acces la ele, fie despre cele de context, indiferent

că ne situăm în apropierea „Pieţei 1 Mai” din Bucu-

reşti, în New Orleans-ul lui Andrei Codrescu, în

Braşov ori oriunde în altă parte în lumea vizibilă a

autorului. Lectura lentă mi-a permis de altfel să în-

cerc o mulţime de exerciţii palpitante de detecti-

vism literaro-biografic, iluzionîndu-mă că am aflat o

mulţime de „secrete” aflate sub o cheie ori alta. O

plăcere suplimentară, pe care nu şi-o pot oferi, de-

sigur, cei mai mulţi dintre cititori, dar absenţa căreia

nu afectează în vreun fel plăcerea lecturii propriu-

zise, fie aceasta „inocentă” ori „rafinată”.

***

Niciodată nu sînt prea multe poveşti

În fraza de mai sus, cred că am spus esen-

ţialul asupra prozei lui Leonard Oprea. Ea îţi provoa-

că, într-adevăr, o adevărată, o foarte intensă plăcere

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 48

a lecturii. Nu ştiu dacă autorul însuşi scrie cu plă-

cere, deşi înclin să cred că da, dar cu siguranţă îţi

oferă o imensă plăcere atunci cînd îl citeşti. Mai întîi,

pentru că este impecabil în „decupajele” pe care le

efectuează în fondul originar. În al doilea rînd,

pentru că ştie să povestească bine, ştie să „spună

poveşti”. Principala inovaţie tehnică mi se pare chiar

această reîntoarcere la plăcerea de a povesti, la arta

poveştii. Asta nu înseamnă că, la nevoie, nu poate a-

pela la inovaţiile tehnice de ultimă oră, cum se în-

tîmplă în deja amintita Povestea noastră de pildă,

doar că, în cazul său, tehnica serveşte povestea nu se

substituie acesteia, cum se petrece în cazul atîtor

ambiţioşi autori moderni ori, horribile dictu, post-

moderni. Desigur, se prea poate ca el să fie străbă-

tut de o ambiţie ceva mai mare, şi anume aceea de a

povesti bine, de a povesti extraordinar de bine fă-

cînd apel nu la excesul, ci la economia de mijloace. Mă

şi întreb dacă, în Povestea noastră ori în alte cîteva

texte, nu a dorit decît să arate la ce tehnici anume,

vizibil controlate, a renunţat pentru a regăsi poves-

tea fără de care proza, în adevăratul sens al cuvîntu-

lui, nici nu există. Ca şi cum ne-ar fi spus: uitaţi-vă ce

bine am învăţat tehnicile de compoziţie, priviţi cîtă

meserie ştiu, nu mai puţină decît oricare alt prozator

bun, numai că, deosebit de ei, eu pot renunţa de bună

voie la acest arsenal, pentru că am regăsit un dar

pierdut de mulţi şi de multă vreme, pentru că eu mai

ştiu să vă spun poveştile, să-mi spun poveştile. Da, el

ştie să spună povestea sa şi toate poveştile lumii pen-

tru că a ştiut cum, prin acea la modification, să le

facă ale sale, să le pună ştampila proprie.

În această privinţă, fără îndoială, Leonard Oprea este un „hoţ” de geniu, care sporeşte în loc să micşorezeze proprietatea, „obştească” în cele din urmă, din care s-a înfruptat.

Cartea de faţă cuprinde 40 de poveşti „de la

lume adunate şi iarăşi la lume date”. Din păcate, prea

puţine. Niciodată poveştile nu sînt prea multe, ele nu

sînt nici măcar suficiente pentru a ne îndestula. Un

alt avantaj al lecturii lente, pe care iarăşi o recomand

oricărui cititor, indiferent cît de „inocent” ori de

„rafinat” ar fi acesta, este acela că poţi „lungi lec-

tura”, te poţi iluziona că aceasta nu se va sfîrşi. Poţi

citi o poveste sau două pe zi, cum se şi spun poveş-

tile, seara la culcare. Desigur, dacă Leonard Oprea ar

proceda asemenea Şeherezadei în pericol, ar putea

să ne ajute el însuşi să prelungim lectura încîntă-

toarelor sale poveşti. Şi, de altfel, autorul nu va avea

încotro. Orice povestitor se află, de fapt, în pericol,

viaţa oricărui scriitor atîrnă de capacitatea sa de a

(ne) mai spune/scrie poveşti. Mi-l pot imagina pe

Nardi instalat pe vîrful unui munte, pescuind motivele

din oceanele înconjurătoare, aruncînd înapoi „peştii”

mai mici şi păstrîndu-i doar pe cei mari, şi pregătin-

du-ne apoi poveştile aşteptate, de unii poate şi meri-

tate, pînă la capătul ultim al lumii. Am încercat în fi-

nal să prind tonul din proza bunului şi îndepărtatului

meu prieten. Spre deosebire de prozatorul comentat

aici, nu ştiu dacă am reuşit, dar, vorba unui personaj

dintr-un roman american celebru, „măcar am încer-

cat”. Iar dacă Nardi îşi va asuma de bună voie des-

tinul Şeherezadei, îl asigur că voi mai încerca.

Pe parcursul lentei lecturi a acestui volum de poveşti, dar şi în vreme ce scriam prefaţa, m-am întrebat mereu dacă poţi afirma despre un autor în viaţă şi pe care, pe deasupra, ai avut privilegiul să-l cunoşti, că este un scriitor foarte bun, chiar un mare scriitor. Am ezitat mereu pînă acum cînd, luîndu-mi inima în dinţi şi necesara doză de curaj, ajung la concluzia că poţi. În fond, toţi scriitorii mari au fost cîndva în viaţă şi aproape tuturor le-a fost recunos-cută valoarea cel puţin de către unii din contem-poranii ce i-au şi cunoscut.

Liviu Antonesei

Notă: La acest text s-a păstrat ortografia autorului, la

cererea domniei sale.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 49

PPrrooff.. DDrr.. AAddrriiaann BBootteezz

Kali Yuga. Pericolul prin „ştiinţe”

/vs/ şansa soteriologică prin ŞTIINŢĂ

„Fructul copt cade la rădăcina copacului” -

citează René Guénon un străvechi proverb buddhist

chinez. Este cea mai elegantă şi rafinată metaforă a

sfârşitului de ciclu uman-spiritual (Manvantara), a

căderii lumii din Vârsta Întunecată (Kali Yuga), până

la cel mai de jos capăt al Osiei Lumii - cădere care

aduce, după ea, toate inconvenientele orbirii spiritu-

ale, renegării spirituale, scufundării în materialismul,

egoismul şi pragmatismul cele mai sinistre, revoltă-

toare şi dezgustătoare. Căci, peste toate aceste

miasme ale Sfârşitului - pluteşte aroganţa su-premă,

suficienţa prostească şi cu aere doctorale, intoleran-

ţa brutală şi neghioabă, cu aere de triumfalism

ştiinţific, cu pretenţii de atotştiinţă - ale lui Lucifer.

„Actuala supremaţie a Occidentului prezintă, de alt-

fel, o corespondenţă foarte semnificativă cu sfâr-

şitul de ciclu (…). Dominaţia occidentală însăşi nu este

decât o expresie a «domniei cantităţii»”40.

Din păcate, acesta este adevărul. Sau, poate,

din fericire. Omenirea a ajuns „la rădcina copacului”,

la capătul de jos, înfundat în borboros, al lui „axis

mundi”, încheind, în zona spirituală Kali Yuga (Vârsta

de Fier, Vârsta Întunecată, Bătrâneţea Senilă a

Omenirii) un ciclu de creaţie, un Manvantara. Oame-

nii de acum nu mai cred în spiritualitate – ci în tehni-

citate, nu mai cred în aerul tare al Olimpului, Sinaiu-

lui, Taborului, Golgotei - nu mai cred în pura şi ame-

ţitoarea pneuma, în ether-aitheros, în băutura zeilor

(ambrozie şi nectar, soma, amrita, hydromel etc.) - ci

în mlaştina bolborositoare, pestilenţială - dar fas-

cinantă, în maleficul ei ultim - a Materiei Brute-

40

-René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 12.

Prakrti. Şi nici măcar în aspectul ei iniţial, de Mamă

Pasivă, ce se pregăteşte să-l primească pe Făt-Fru-

mosul-Demiurg (Spiritul-Purusha) - ci în aspectul ei

putrid, de ultimă fază a descompunerii - nu doar inu-

til, sterp – dar şi otrăvitor. Şi, fiind la sfârşit de ci-

clu fiinţial, e şi firesc acest lucru. Ei, oamenii sfârşi-

tului de Manvantara, slăvesc cojile sterile (ebraic:

Keliphot-uri) - şi-i batjocoresc pe „căutătorii aurului

spiritual”. Sau îi tratează cu un dispreţ stupid, cu o

„suveranitate atotştiutoare” jalnică. Ei, oamenii sfâr-

şitului de Manvantara - le ştiu pe toate, le pot pe

toate… Nu sunt, oare, dovadă, maşinăriile tot mai

entuziasmant de complicate? Mai multe şi mai cap-

tivante (de la captură-prizonierat, evident!). Şi a-

ceastă omenire sclavă maşinilor, această omenire

ajunsă în culmea lenei de a fiinţa REAL - această

omenire pe cale de a fi îngheţată de o paralizie

spirituală totală - îşi exhibă maşinuţele de tot felul

(expresii ale impotenţei şi sterilităţii spirituale tot

mai totale), cu o mândrie neroadă, inconştientă. Căci

tocmai „vânzarea sufletului” către MAŞINI („high

tech”!) este una dintre dovezile majore ale vidării

spirituale, ale haosului axiologic şi vital, ale ampli-

ficării zonei de entropie spirituală, în care a intrat

omenirea. În loc să se consolideze pe dinăuntru, pen-

tru a fi capabilă să înţeleagă şi să determine ea însăşi

Minunile Învierii, la care a făcut-o părtaşă Hristos-

Dumnezeu, acum 2000 de ani - ea, omenirea paraple-

gică se complace în a-şi exhiba fragilitatea sterilă, în

a-şi admira neputinţa spirituală, disipată în monştrii

de fier negru şi în ecranele, fulgerând luciferic, din

zona siliciului - ale calculatoarelor, branşate la Molo-

hul Central, la perversul ucigaş de personalitate,

vampirul care extrage din minţi ultima picătură de

orientare spre Adevărul sacru: Monstrul Caracati-

form, Tentacular - INTERNETUL.

Superbele Idei Platoniciene zac, leşinate,

agonizante, în sinistrele cuşti de fier ale „tehnologiei

înalte”(„high tech”). E jalnic, neliniştitor - şi dezvoltă

(sau ar trebui să dezvolte) în noi un imens sentiment

de culpabilitate şi insecuritate spirituală. Pe Hristos

îl răstignim, zilnic, pe crucea fascinaţiei faţă de

propriile noastre cârje spirituale înjositoare, de

propriile noastre ticăloase dezertări spirituale, aten-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 50

tate împotriva Spiritului: dezertăm în armata aro-

gantă şi stupidă, vicleană, alienantă prin continua

stare de minciună - armata MOLOHULUI DE AUR, a

falselor valori - întrucât se trimite la virtualităţi:

băncile, banii - şi iarăşi computerele - devin zeii noş-

tri, ridică ficţiunea egoistă, brutală, lacomă, sangui-

nară - la rang de Divinitate Atotputernică. De fapt,

Atotanihilatoare (din punct de vedere spiritual).

„Pragmatismul reprezintă împlinirea întregii

filozofii moderne şi totodată ultima treaptă în mer-

sul ei descendent; dar există, de asemenea, şi încă de

mult, înafara filozofiei, un «pragmatism» difuz şi

nesistematic, care reprezintă, faţă de primul, ceea

ce materialismul practic e faţă de cel teoretic - şi

care se confundă cu ceea ce vulgul numeşte «bunul

simţ». Acest utilitarism aproape instinctiv e, de alt-

fel, inseparabil de tendinţa materialistă: «bunul

simţ» constă într-o limitare strictă la orizontul te-

restru, într-o lipsă de preocupare pentru tot ceea ce

nu prezintă interes practic imediat; pentru el, lumea

perceptibilă este singura «reală», iar cunoaşterea

provine exclusiv pe calea simţurilor; «bunul simţ»

preţuieşte această cunoaştere restrânsă doar în mă-

sura în care ea îngăduie satisfacerea unor nevoi

materiale şi încurajează un anume sentimentalism,

pentru că, trebuie s-o spunem, cu riscul de a şoca

«moralismul» contemporan, sentimentul se află, în

fond, foarte aproape de materie. Inteligenţa este, în

acest context, pur şi simplu izgonită sau acceptată

doar cu condiţia aservirii ei pentru realizarea unor

scopuri practice, devenind astfel o simplă unealtă,

supusă exigenţelor laturii inferioare şi corporale a

individului, ceea ce, după o ciudată expresie a lui

Bergson, s-ar putea numi «o unealtă de făcut u-

nelte»; sub toate formele sale, pragmatismul este, în

mod esenţial, caracterizat prin indiferenţă faţă de

adevăr”.41

Umanitatea şi-a înjosit corpul astral (corpul

sentimentelor) şi şi-a pervertit inteligenţa, pentru a

înjosi ŞTIINŢA - în „ştiinţele” derizorii, strict prag-

matice. În fapt, nimic nu e ştiinţă - înafară de ŞTI-

INŢA SACRĂ: „Sub pretextul de a le asigura inde-

41

- René Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc., 1993, pp. 146-147.

pendenţa, concepţia modernă a separat radical ştiin-

ţele de orice principiu superior şi le-a privat astfel

de orice semnificaţie profundă, şi chiar de orice

interes real, din punctul de vedere al cunoaşterii;

incluzându-le într-un domeniu iremediabil mărginit,

ea nu putea ajunge decât într-un impas. Dezvoltarea

în interiorul acestui domeniu nu reprezintă, de altfel,

nici măcar o aprofundare, cum par să creadă unii;

dimpotrivă, ea rămâne superficială şi constă doar

într-o dispersie în detaliu - pe care am semnalat-o

deja - într-o analiză sterilă şi penibilă, care poate fi

continuată la nesfârşit, fără a se înainta însă pe calea

adevăratei cunoaşteri. Trebuie spus că o asemenea

ştiinţă nu e cultivată de occidentali pentru ea însăşi:

ceea ce urmăresc ei, în general, nu e o cunoaştere,

chiar inferioară - ci nişte aplicaţii practi-ce”42…. şi,

mai jos43: „Ştiinţa modernă a fost construită, aşadar,

cu ajutorul resturilor vechilor ştiinţe, din materialele

respinse de acestea şi abandonate ignoranţilor şi

«profanilor»” - René Guénon terminând ideea clar şi

în forţă, cu o concluzie zdrobitoare, despre prosti-

tuţia ştiinţelor profane44: „Unicul ţel este o produc-

ţie tot mai mare; nu calitatea, ci cantitatea contea-

ză(…) civilizaţia modernă este într-adevăr o civiliza-

ţie cantitativă, sau, altfel spus, una materială(…).

Industria, comerţul, finanţele par a fi singurele care

contează (…) concurenţa financiară exercită o influ-

enţă preponderentă în relaţiile dintre popoare (…) în

mentalitatea generală contemporană, aspectele eco-

nomice sunt considerate ca aproape singurele ce de-

cid derularea evenimentelor istorice şi, mai mult, se

crede că totdeauna a fost aşa (…). Astăzi e de ajuns,

pentru a conduce masele, să dispui de mijloace ma-

teriale, în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, ceea

ce arată limpede gradul de decadenţă al epocii noas-

tre; în acelaşi timp, maselor li se dă de înţeles că nu

sunt nicidecum conduse, că acţiunea lor e spontană şi

că se guvernează singure, iar faptul că o cred, arată

nivelul lor de înţelegere.”

Da acesta este adevărul: prostia ne este in-

dusă, parţial, de forţe luciferice extrem de pu-

42

- René Guénon, op. cit, pp. 88-89. 43

- Idem, p. 94. 44

- Idem, p. 148.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 51

ternice - dar, în general, ne prostim de bunăvoie şi cu

bună ştiinţă. Ne luciferizăm de dragul lui Lucifer.

Trăim în Imperiul Marii Umbre a Sfârşitului - iar gla-

sul amăgitor al Anticristului devine tot mai seducă-

tor - iar noi, tot mai vulnerabili în faţa acestei se-

ducţii malefice. Anticristul nici nu mai are nevoie de

prea mult rafinament, în acţiunea sa pervertitoare şi

distructivă: noi, oricum, în proporţie de masă, suntem

pregătiţi să-l credem şi să-l adoptăm ca Maestru al

Pseudo-Iniţierii. Marea majoritate a oamenilor se

lasă chiar, încântată, să fie îmbrăţişată de gelatina

hidoasă a mlaştinii materiei. Domnia materiei pare a

fi invincibilă - şi asigurată pentru cel puţin 1.000 de

ani. Cine mai ascultă azi glasul firav, de aur şi cristal

diamantin, al basmelor? Am asurzit cu toţii, se pare.

Cine mai crede şi mai vede, extaziat, minunea firului

de iarbă, a rourei, a mirabilelor insecte şi stele, a

zborului fluturilor-îngeri, păsărilor-îngeri? Am orbit -

şi, ca orbii lui Brueghel, ne tragem, unii pe alţii, în

groapa pierzaniei spirituale. Cum glăsuieşte şi Evan-ghelia după Matei 45: „Orb pe orb de va povăţui,

amândoi vor cădea în groapă”.

Vârsta de aur, miturile, resurecţia spiritului,

speranţele şi iubirea autosacrificială? Unii spun: „Pa-

lavre! Prostii! Totul este aici şi acum - şi aici şi acum

se şi epuizează totul!” Altceva decât:„trăieşte-ţi

clipa!” (dar cât de rău este înţeles Horaţiu, dacă nu e

îmblânzit înţelept-cristic cu Sfântul Paul: „Trăieşte-

ţi ziua de azi, ca şi cum ar fi cea de pe urmă!”) - „du-

pă noi, potopul!” - nici nu merită (se zice…) să fie luat

în seamă ca deviză. Alţii spun: „Ce tot ne boscoro-

diţi? Ce, parcă noi nu analizăm simbolurile spirituale?

Ba, încă, ce frumos - şi, mai ales, cu ce folos! Psiha-

naliza ce-i, oare, decât rezolvarea totală, profundă -

panaceul problemelor noastre interioare (?)!”. O, nu!

Nu. Psihanaliza este o farsă sinistră (rămăşiţă, per-

vertită caricatural şi periculos, a tehnicilor sacre,

magice, alchimice) - promovată de cei mai perverşi

„profeţi”, care ne cheamă în cele mai josnice şi înjo-

sitoare cercuri ale infernului sexual (neexorcizat, în

lipsa magiei sublimării sattwice a sexului, a tran-

sfigurării lui Putifar sau Pasiphae - în Maria-Mama

Cosmică). Or, sexul (conştientizat inferior) a fost

45

- Biblia, Institutul biblic şi de misiune al B.O.R., Buc., 1944, p.1117.

motivul căderii lui Adam Protogonos - motivul des-

picării-disipării lui Unu-Unitatea Divin-Spirituală, Ab-

solut Armonică. Altă categorie de rătăciţi îşi proiec-

tează „visul izbăvirii” în viitor: „Nu vedeţi cum PRO-

GRESĂM? Acolo, în viitor, e vârsta de aur!” O, nu!

Nu. Acolo, în viitor, în mod logic, este sfârşitul actua-

lului Manvantara.

Dar, deocamdată, este KALI YUGA- VÂR-

STA FIERULUI ÎNTUNECAT46 (după BRONZ, care

a urmat ARGINTULUI…). Dacă vreţi să învăţaţi ceva,

pentru a vă revigora şi înălţa spiritual, pentru a putea

„sări” pragul finalului de Manvantara - priviţi NU

spre miturile false ale progresului şi hightech-ului

(jalnice capcane ale finalului de Kali Yuga, încâlcite

mreje ale forţelor asurice, care determină alterna-

rea fascinaţiei naïve cu complexul lui Iehova, în sinele

nostru compromis, degradat, sufocat de alterităţi

malefice). Priviţi spre singurele structuri valabile,

dotate cu forţe soteriologice concentrate: miturile

trecutului, ca realitate reiterată ciclic, spre origina-

ritatea energetică – ca recuperare (soteriologică) a

adevăratei vârste de aur – pentru spiritualitatea

umanităţii terestre.

Nu permiteţi răsturnarea simbolurilor47 -

căci vă răpiţi singura şansă de mântuire, eliberare

spirituală. Nu lăsaţi „adversarul” satanic să pună stă-

pânire „pe locurile care au fost sediile unor străvechi

centre spirituale”48. Nu-l lăsaţi pe „vrăjmaş” să tran-

sforme totul în pulbere atomică. Pulverizarea lumii

reprezintă, evident, „una din formele posibile ale

disoluţiei lumii”49 - dar, poate, veţi conştientiza că nu

46

-Kali-Yuga - lumea de faţă, a „fierului”, ultima din ciclul erelor vedice. Este pomenită prima oară în Aitareya Brahmana, VII, 14, succedând Krita-yuga, Treta-yuga şi Dvapara-Yuga. Este vârsta damnării, decadenţei, nenorocului şi suferinţei, patronată de zeiţa Kali, spiritul Răului. 47

- Spre exemplu, numărul 666 era, la dacii zalmoxieni, numărul sacralităţii suprem-benefice…A intervenit, în istoria demonizantă a antichităţii Orientului Apropiat (mai precis, în civilizaţia babiloniano-israelită) o inversare simbolică cu implicaţii cosmice extrem de grave, semnalate de Cartea Apocalipsei. Cf. atât N. Densuşianu, Dacia preistorică, Obiectiv, Craiova, 2000 - cât şi alte lucrări mai recente, din ciclul Secretele Terrei, de Paul Lazăr Tonciulescu-E. Delcea , tot la Editura Obiectiv-Craiova, 2000-2005, Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997 etc. 48

- Cf. René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995, p. 194. 49

- Idem, p. 172.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 52

în felul acesta veţi „sălta” dintr-un Manvantara în

următorul. Ci, în felul acesta, vă veţi pierde sufletele

(mai exact, capacitatea de evoluţie spirituală va fi

sever inhibată, grav întârziată) - ceea ce, într-ade-

văr, este catastrofa supremă, care vă va preface, din

identităţi spirituale renăscute, înviate divin, coope-

rante la demiurgie - în spectre etern rătăcitoare:

„Căci cine voieşte să-şi mântuiască sufletul său, îl va

pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine,

îl va afla. Căci ce va folosi omul, de ar dobândi lumea

toată, iar sufletul şi l-ar pierde? Sau ce va da omul în

schimb pentru sufletul său?”50 – sună, clar şi defini-

tiv, mesajul cristic. Este nevoie de efortul iniţiatic

de a discerne şi, apoi, de a acţiona hotărât, în plan

spiritual exclusiv; altfel, eşecul fiinţei va fi nu doar

lamentabil, ci esenţial: „Nevoiţi-vă să intraţi pe poar-

ta cea strâmtă; că vă spun: mulţi vor căuta să intre şi

nu vor putea”51.

Iată ce spune şi iniţiatul spiritual René Gué-

non, în veacul nostru, despre falsul mit al progresului

şi consecinţele sale în plan spiritual: „Partizanii «pro-

gresului» au obiceiul să spună că «vârsta de aur» nu e

situată în trecut, ci în viitor; adevărul, dimpotrivă,

este că, în ce priveşte Manvantara al nostru, el se a-

flă cu adevărat în trecut, deoarece el nu reprezintă

altceva decât starea primordială însăşi. Într-un anu-

me sens, totuşi, el este în acelaşi timp în trecut şi în

viitor, dar numai cu condiţia de a nu ne mărgini la

Manvantara prezent şi de a lua în considerare suc-

cesiunea ciclurilor terestre, pentru că, în ceea ce

priveşte viitorul, este vorba de «vârsta de aur» a

unui alt Manvantara; el e, deci, separat de epoca

noastră printr-o barieră de netrecut, pentru profanii

care vorbesc astfel şi care nu ştiu ce spun, când a-

nunţă venirea apropiată a unei «ere noi», raportând-o

la umanitatea actuală52. Eroarea lor, adusă la gradul

extrem, va fi aceea a Anticristului însuşi (s.n.), pre-

tinzând că instaurează «vârsta de aur», prin domnia

«contra-tradiţiei» şi dându-i chiar această aparenţă,

50

- Cf. Evanghelia după Matei, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1118. 51

- Cf. Evanghelia după Luca, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1182. 52

- Atenţie, deci, şi prudenţă maximă, faţă de „hristoşii” mincinoşi, care bolborosesc fără contenire despre „New Age”!!!…

într-un mod pe cât de înşelător, pe atât de efemer,

prin contrafacerea ideii tradiţionale de SANCTUM

REGNUM; se poate înţelege prin aceasta de ce, în

toate pseudotradiţiile, care nu sunt decât prefigu-

rări parţiale şi şterse ale «contratradiţiei», dar ca-

re tind inconştient s-o pregătească desigur mai di-

rect decât oricare alt lucru, concepţiile «evoluţio-

niste» joacă, în mod constant, rolul predominant pe

care l-am şi semnalat. Bineînţeles, bariera, de care

vorbeam adineaori şi care-i obligă, într-un fel, pe cei

pentru care ea există, să se închidă în interiorul

ciclului actual - este un obstacol mai decisiv pentru

reprezentanţii contrainiţierii, decât pentu simplii

profani, deoarece, fiind orientaţi doar spre disoluţie,

ei sunt, într-adevăr, cei pentru care nimic n-ar putea

exista dincolo de acest ciclu şi astfel, pentru ei mai

ales, sfârşitul acestuia trebuie să fie cu adevărat

«sfârşitul lumii», în sensul cel mai deplin al expre-

siei.”53

În concluzie, disoluţia absolută îi pândeşte, în

primul rând, pe «preoţii disoluţiei», pe „preoţii Anti-

cristului-Evoluţiei”, pe cei care se erijează în „ini-

ţiaţi”, fiind pseudo-iniţiaţi (contra-iniţiaţi, pentru că

sunt „preoţii contra-tradiţiei”) - întronându-se în lo-

cul Satanei (de fapt, dimpreună cu Satana stând pe

turnul lumii…), pentru a momi lumea umană (a actua-

lului Manvantara) către pierzanie:

„Civilizaţia modernă, ca orice alt lucru, are

raţiunea ei de a fi, iar, dacă această civilizaţie este

încheierea unui ciclu, atunci putem spune că ea e într-

adevăr ceea ce trebuie să fie, că survine la locul şi la

timpul potrivit; ea va trebui însă judecată după cu-

vântul Evangheliei, adeseori prost înţeles: «Smin-

teală trebuie să fie, însă vai de cel prin care vine

sminteala!»54”

53

- René Guénon, op. cit, pp. 279-280. 54

- Čacravartin este, în sens literal, acela care face „«să se învârtească roata» - ceea ce înseamnă că el e aşezat în centrul tuturor lucrurilor, în timp ce Anticristul, dimpotrivă, este fiinţa care va fi cea mai depărtată de centru; el va pretinde, totuşi, la rândul său, că «face să se învârtească roata», dar în sens invers mişcării ciclice normale (ceea ce «prefi-gurează», de altfel inconştient, ideea modernă a «progresului»), când în realitate orice schimbare în rotaţie e imposibilă, înainte de «răstur-narea polilor», adică înainte de «redresarea» care nu poate fi împlinită decât prin intervenţia celui de-al 10-lea Avatara; dar dacă el e socotit Anticrist, aceasta se datorează tocmai faptului că va parodia, în felul

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 53

În aceste condiţii obiective, are vreun rost

să ne legăm de vreo speranţă de izbăvire spirituală -

şi care speranţă va avea capacitatea internă de a nu

se confunda cu iluzia? La prima parte a întrebării -

răspunsul este: în mod cert - DA. La partea a doua a

întrebării, răspunsul l-am formula cam aşa: prepara-

rea iniţiatic-spirituală reală, cu bunăcredinţă, în li-

tera şi spiritul învăţăturii străvechi, a adevăraţilor

Maeştri Spirituali, care au străbătut istoria „pe de-

desubtul ei” (sau, poate, „pe deasupra ei”? – oricum,

indiferenţi la accidentele-istorie) - Maeştri situaţi în

imergenţa organizaţiilor secrete tradiţionale (de PO-

VESTAŞI, ca Ion Creangă - de iniţiaţi în Ştiinţa Sa-

cră - ceea ce, esenţial, e cam acelaşi lucru ca „po-

vestaşii” - doar că au pertinenţă în mediile aşa-zis

„culte” - ca Templierii Evului Mediu, ca Rozicrucienii

sau ca Vasile Lovinescu însuşi, fiu spiritual al lui Gué-

non, Schuon, Burckhardt etc. - emergenţe personali-

zate în vremurile noastre) - ne va ajuta să scăpăm de

iluzia „lumii moderne” şi de falsele ei speranţe. Şi să

ne însuşim forţele spirituale foarte reale, miracu-

loase tocmai pentru că sunt adevărate, extrem de

reale, aparţinând spiritului curat, deparazitat de fic-

ţiuni malefice - spiritul atotputernic şi întemeietor al

noului Manvantara (numit de cărţile sfinte Ierusa-

limul Ceresc). Dar, pentru aceasta, trebuie să conşti-

entizăm foarte clar că „lumea modernă” este ter-

minalul dinspre Apus al Vârstei de Fier, al Umbrei A-

murgului Omenirii, Kali Yuga, sau Ragnarökr – Amur-

gul Zeilor, al germanicilor, rudele de sânge şi spirit

ale dacilor-daoi (fii ai Lupului Fenrir, dar şi Fii ai Căii

Drepte-Dao).

„Din punctul de vedere a ceea ce trebuie dis-

trus, deoarece manifestarea sa este împlinită, acest

său, însuşi rolul acestui Avatara final, care e reprezentat în tradiţia creştină ca «a doua venire a lui Cristos»” (…) – cf. Idem, p. 274-276. „Nu s-a observat suficient analogia care există între doctrina adevărată şi doctrina falsă; Sf. Ipolit, în opusculul său despre Anticrist, dă un exem-plu memorabil, care nu-i va surprinde pe cei care au studiat simbolis-mul: Mesia şi Anticrist au, amândoi, ca emblemă, LEUL!” – cf. P. Vulli-aud, La Kabbale juive, vol. II, p. 373. „Motivul profund, din punct de vedere cabalistic, se află în considerarea celor două feţe, luminoasă şi obscură, ale lui Metatron; iată de ce numărul apocaliptic 666, «numărul Fiarei», este şi un număr solar. (Acest număr este format mai ales de numele Sorath, demon al soarelui, fiind opus ca atare îngerului Mikaël)” – cf. René Guénon, Regele Lumii, Rosmarin, Buc., 1994, p. 30.

sfârşit este, în mod firesc, «catastrofal», în sensul

etimologic în care termenul evocă ideea unei căderi

bruşte şi iremediabile; dar, pe de altă parte, din

punctul de vedere în care manifestarea, dispărând ca

atare, se află redusă la principiul ei, în tot ceea ce ea

are ca existenţă pozitivă, acelaşi sfârşit apare, dim-

potrivă, ca «redresarea» prin care, cum am spus,

toate lucrurile sunt brusc restabilite «în starea lor

primordială». Aceasta se poate de altminteri aplica

analog la toate nivelele, fie că e vorba de o fiinţă sau

de o lume: întotdeauna, în fond, punctul de vedere

total sau relativ total, în raport cu primul - este

BENEFIC, deoarece toate dezordinile posibile nu

sunt dezordini decât dacă le privim în ele însele şi

separat, şi pentru că aceste dezordini parţiale se

şterg în întregime, în faţa ordinii totale, în care

intră, până la urmă, şi căreia îi sunt, despuiate de

aspectul lor negativ, elemente constitutive – la fel ca

orice alt lucru; în definitiv, nu e nimic MALEFIC în

afara limitării care condiţionează în mod necesar

orice existenţă contingentă, iar această limitare nu

are în realitate decât o existenţă pur negativă. Am

vorbit la început ca şi cum cele două puncte de vede-

re, BENEFIC şi MALEFIC, ar fi cumva simetrice; dar

e uşor de înţeles că nu e aşa şi că al 2-lea termen nu

exprimă decât un lucru tranzitoriu şi instabil, pe

când primul are un caracter permanent şi definitiv,

astfel încât aspectul BENEFIC nu poate să nu tri-

umfe în cele din urmă, în timp ce aspectul MALEFIC

piere în întregime, pentru că, în fond, nu era decât o

iluzie inerentă «separativităţii». Numai că, de fapt,

nu se mai poate vorbi atunci de MALEFIC şi BENE-

FIC, în măsura în care aceşti doi termeni sunt esen-

ţial corelativi şi marchează o opoziţie care nu mai

există, întrucât, ca orice opoziţie, ea aparţine unui

anumit domeniu relativ şi limitat; odată ce ea e de-

păşită, rămâne doar ceea ce este; astfel, dacă vrem

să mergem până la realitatea cea mai profundă, pu-

tem spune cu toată rigoarea că «sfârşitul unei lumi»

nu este şi nici nu poate fi vreodată altceva decât

sfârşitul unei iluzii.”55 Am citat atât de copios din R.

Guénon, Marele Iniţiat (iniţiat în sufism - dar, de fapt,

55

- René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc, 1995, pp. 282-283.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 54

iniţiat în Unica Ştiinţă Sacră) - în speranţa că se vor

afla cel puţin câteva spirite receptive, câţiva cititori

convinşi (sau care vor accepta să fie convinşi) să pă-

răsească atitudinea, malefică, de scepticism - şi să

ne urmeze, prin labirintul simbolurilor Ştiinţei Sacre,

spre lumina mântuitoare. Căci ce altceva sunt Amin-tirile din copilărie, ale lui Ion Creangă - decât un su-

perb pleonasm pentru ANAMNEZĂ - pentru ceea ce

sufismul islamic numeşte DHIKR56= AMINTIREA

verbului divin întemeietor (DEMIURGIC), Incantaţie

a Verbului Divin?

Să încercăm, cutezători şi harnici cititori, să

ne reintegrăm demersului iniţiatic, real, pentru a

simţi, în final, transfigurarea propriei noastre fiinţe.

Căci acesta este scopul cu care a scris Maestrul Spi-

ritual ION CREANGĂ cartea sa iniţiatică: pentru ob-

ţinerea rezonanţei cu „stările superioare ale fiinţei şi

cu Divinitatea însăşi”. Pentru obţinerea unui tra-seu,

identic cu ceea ce numea Iisus Hristos „Calea,

Adevărul şi Viaţa”. La finalul parcurgerii acestui tra-

seu, va trebui să simţim că ne-am autodepăşit, auto-

sacrificial, fiinţa umană trecută, şi că suntem în

preajma a ceea ce sufiţii numesc hudur - prezenţa

reală a divinităţii. Fructul copt, căzut de-a lungul o-

siei lumii, se va reinstaura ca Fruct Verde, Fructul de

Smarald (sau Creanga de Aur), în Vârful Copacului

Cosmic.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

56

- Cf. Frithjof Schuon, Să înţelegem Islamul - introducere în spir-itualitatea lumii musulmane, Humanitas, Buc., 1994 : dhikr=(în arabă) amintire, pomenire, având drept modalităţi concrete invocaţia(…). Realizarea spirituală este o ANAMNESIS a ceea ce a fost dintotdeauna şi nu a încetat să fie, în ciuda iluziei şi a uitării. În esoterism, termenul se aplică formulelor ritmice a căror repetiţie vizează armonizarea diverselor elemente ale fiinţei şi determinarea vibraţiilor susceptibile să deschidă comunicarea cu stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi. Sufitul se va strădui să atingă un dhikr permanent, o incantaţie continuă centrată pe un Nume Divin (cel mai adesea: Allah) sau pe Shahadah: întâi în cuvânt, apoi în inimă, în stare de veghe sau somn(…)”. La fel, cf. Remus Rus, Istoria filosofiei islamice, Editura Enciclopedică, Buc., 1994.

SĂRBĂTOARE

Confesiuni - Gerra Orivera

Vin către voi, fraţi ai mei întru lumină, să îm-

părtăşesc cu voi bucuria mea în această clipă magică.

În pulsaţia acestei clipe să-nluminăm împreună rea-

litatea exterioară ce ne-mbrăţişează cu dragoste.

Vin către voi să vă spun că sărbătoresc şi că – mai

presus de orice - am învăţat să sărbătoresc Clipa de

acum şi Clipa care vine. Sunt în mijlocul vostru să vă

aduc darul meu. Ofrandă a luminii din mine – a luminii

din voi! Am trăit viaţa pe lama de bisturiu a extre-

melor şi-am risipit în lume şi umbre şi sclipiri de

steluţă. Nicio trăire nu m-a ocolit, nicio orbire nu mi-

a întunecat asumările. Am găzduit în inima mea senti-

mente din toată paleta de culori a vierii sub pulsaţia

lumii. N-am ratat nicio treaptă pe dimensiunea verti-

calei interioare, niciun munte şi niciun abis din ori-

zontala lutului ce mă-nfăşoară. Oricât m-a strâns cu-

noaşterea în chingă şi m-a rănit ignoranţa-n zăbală,

am îndurat arsura lor. Şi-am sângerat şi zgură şi

combustii de supernove. Nu m-am dezis nici de înge-

nunchere, nici de urcarea pe rug când trăirea a vrut

să-mi călească vibraţia. Şi dacă de-atâtea ori am dat

cu barda în ceruri, nici pe mine nu m-am iertat în fu-

ria de care m-am lăsat răpusă câteodată. Faptul că

mă izbeam de ziduri în aventurile cunoaşterii în care

porneam cu entuziasmul fiecărei clipe ce se înnoia în

mine, mă chinuia. Şi mă umplea de frustrări. Şi de

furii incandescente.

Am greşit de nenumărate ori! Dar cine nu

greşeşte? Însă am avut şi curajul să-mi asum pică-

tura de înţelepciune pe care-am extras-o plătind-o

cu atâta suferinţă, şi asta până când graţia divină m-

a adus, printr-un mare cutremur, într-un punct zero.

Atunci am înţeles că primul lucru pe care îl datorez

existenţei este să-mi accept natura divină. Şi că de-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 55

aici trebuie să plec! - în orice explorare a mea sau a

lumii înconjurătoare. Că fără această în-ţelegere şi

acceptare nimic nu se poate construi durabil, că voi fi

precum mânăstirea lui Manole în care mă voi zidi cu

multă trudă, dar inutil… Că acesta este primul pas al

trăirii conştiente, adevărate, nu doar al vegetării.

Acceptarea şi înţelegerea din ce în ce mai profundă a

naturii mele divine, aduce cu sine şi responsabili-tatea. De a mă manifesta şi-n universul lăuntric şi-n

cel exterior la vibraţia înaltă a divinului. Doar de la a-

cest punct zero, tot ceea ce voi realiza, dincolo de

eşecuri, se va contabiliza la capitolul câştiguri! De

aici încolo voi dobândi, ca şi Tatăl meu, atributul de

creator! De-abia de aici îmi voi putea număra paşii pe

nisipul infinitului! Încercările vieţii pot să mă mai

îngenuncheze de multe ori de acum încolo, dar ele se

vor reflecta altfel în mine. Voi ştii linia directoare pe

care trebuie să-mi înscriu pulsiunile trăirii şi acţiunile

mele nu vor mai fi distructive.

Chiar dacă voi mai greşi şi atitudinea mea

faţă de greşeală se va schimba radical. Pentru că

acum ştiu că procesul învăţării presupune şi eroarea,

pentru că nimic în univers nu se desfăşoară liniar.

Poate doar mortificarea. Pentru că moartea nu e-

xistă. Doar creaţia continuă din alte şi alte com-

ponente ce-şi modifică forma sub atingerea noastră

divină. Doar asumându-mi natura de creator, truda

mea nu va mai fi sterilă. Când voi greşi nu mă voi mai

biciui atât de năpraznic încât să-mi blochez forţele

creatoare. Voi învăţa smerit din eşec şi voi pleca mai

bogat mai departe. În explorarea universului ce sunt.

În crearea şi multiplicarea miracolelor ce mă compun.

Schimbând continuu filtrele prin care viaţa mă pri-

veşte. Multiplicând paleta coloristică prin care ne

pulsează arterele lumii şopotul vieţii.

Asumându-mi moştenirea genetică de fiu al

cerurilor îmi voi putea înălţa şi componenta de fiu al

pământului. Voi ştii că tot ceea ce fac este perfect în

înţelepciunea clipei ce-mi brodează respiraţia. Într-

un acum mereu perfectibil ce ne schimbă perpetuu

straiele în care locuim lumina. Şi ne-mbogăţim strălu-

cirea vierii. Cu entuziasmul exploratorilor din ţinuturi

necunoscute, vom pătrunde în noi cât mai adânc. Şi

vom scoate la lumină comorile lui Ali-Baba. Ele erau

dintotdeauna acolo numai că noi nu le vedeam. Erau

ascunse bine sub patina tuturor fricilor şi ignoran-

ţelor noastre. A neasumărilor care ne încătuşau viaţa

într-o letargie comotoasă. Şi mai important decât

toate acestea, este conştientizarea că natura crea-

torului este de Bucurie. De profundă Iubire şi Bucu-

rie! Că asta e energia pură şi dinlăuntrul şi dinafară

care îi vibrează fiecare mişcare. În lumile interioare

şi exterioare deopotrivă! Că fără acest combustibil

divin motorul oricărei fiinţe din univers se gripează

iremediabil. Conştientizarea că şi tu şi eu suntem

creatori. Că noi toţi suntem creatori. Că nu putem fi

decât creatori! Indiferent cât de evident sau ascuns

ne este talentul de creatori. Sau cât de conştienţi de

acest adevăr imuabil suntem. Eu, tu, noi, oricare din-

tre fiinţele create după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu! Marele Creator din a cărei esenţă purce-

dem!

Pasul imediat următor a fost conştientizarea

că bucuria de creator trebuie manifestată prin Cele-

brare! A minunii ce sunt, a miracolului ce eşti şi încă

nu vrei să crezi! Sau nu te percepi aşa. A miracolelor

cărora le dai naştere. În fiecare suflu ce-ţi animă

mintea şi mâna creatoare! Şi mai ales inima ce învaţă

să prindă-n petala-i şi cea mai suavă adiere a iubirii!

Şi să-i dea dimensiunea şi puterea infinitului! A

Beatitudinii Vidului divin căreia spiritul nostru

creator îi dă consistenţă în vibraţia cea mai înaltă!

Odată scos la suprafaţa conştienţei acest adevăr, am

început să aduc în oglinda aurită a inimii mele toate

chipurile. Prin care Dumnezeu bătea la poarta ochiu-

lui meu de sărbătoare. Şi să le înfăşor în izvoarele

cerurilor mele. Smerit şi orgolios am învăţat să aduc

ofrandă tuturor lumilor pe care viaţa le desfăşura

sub paşii mei. Şi în interiorul de cristal al inimii mele.

Cu certitudinea că numai dând valoare divină tuturor

fiinţelor şi „întâmplărilor” ce vin să-mi dăruiască o

fărâmă de cunoaştere – voi fremăta la adevărata

potenţă clipa terestră! Ce-mi aureşte epiderma trăi-

rii! Şi mă absolvă de păcatul multelor clipe ce le-am

petrecut legumind. Inconştientă de miracolul ce

îmbăiază creaţia.

Am început să văd, să simt, să înţeleg, că tot

ce mă compune şi mă-nconjoară este o celebrare! O

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 56

celebrare a materiei, a energiei divine în infinitele ei

forme, ce-şi înalţă vibraţia prin jocul atingerilor şi

întrepătrunderilor. Că existenţa însăşi este un păien-

jeniş divin ce-şi autocelebrează vierea şi în care sun-

tem cu toţii încorporaţi acestei opere prin graţia

Creatorului. Că tot ce pulsează în mine şi oriunde în

universuri îmbracă haina firescului şi a sacerdotalului

deopotrivă. Că fiecare fiinţă indiferent de calităţile

şi dimensiunile ei este măreaţă. Şi este centrul uni-

versului fiind arhitect unic al miracolului multifaţetat

ce suntem. Conştienţi sau nu suntem coparticipanţi la

înzestrarea cu respiraţia minunii unice ce suntem în

catedrala vieţii! Pulsând dumnezeire. Şi bucurându-

ne! Şi celebrând! Dar nu din când în când. Ci încon-

tinuu. Pentru că trebuie să conştientizăm că totul e

sacru în noi şi-n jurul nostru. Şi firesc. Şi simplu. Şi-

atunci şi celebrarea v-a trebui să devină o stare fi-

rească a noastră. Precum e respiraţia. Pe care s-o

manifestăm la fel de spontan şi perpetuu. Dacă nu

celebrăm ce suntem şi ce ne-atinge cu îmbrăţişări

inefabile, cum vom da mărturie că iubim creaţia? Că

ne integrăm acestui miracol ce se reconfigurează

continuu în palma Divinului? Că trăim conştienţi de

lumina ce dă dimensiunea veşniciei aripei noastre?

Fără celebrare iubirea noastră este fadă. Fără con-

dimentul ameţitor al zborurilor. Şi neatinsă de săru-

tul îngerilor! Deci să celebrăm primind în adoraţia

noastră gâza ce ne poposeşte în palmă. Beată de soa-

re, a ratat aterizarea pe-o floare. Nu mirosim şi nu

avem sucurile ei. Dar suntem un popas şi-o rampă de

lansare. Ea ne primeşte în vibraţia ei absolut firesc.

Fără patimi şi încrâncenări. Să celebrăm şi ploaia şi

tunetul şi fulgerul. Energia tuturor interacţionează

cu a noastră. Şi-i mai dă o tuşă de culoare. Să

celebrăm pământul ce ne hrăneşte şi trupul şi sufle-

tul în toate formele posibile. De la energia grosieră

până la cea elevată care ne expansionează conştiinţa

fulgerător. Să celebrăm arborii de la care învăţăm şi

semeţia vierii şi trăinicia fiinţării în chip de sub-

stanţă de lut şi de stele. Să celebrăm păsările cerului

ce ne-mbogăţesc paleta simţirilor într-o infinitate de

duioşii filigranate cu încântări divine. Să celebrăm

toate animalele pământului şi oceanelor care ne

însoţesc şi ne-ajută în aventura mistică a trecerii

noastre pe pământ. Să ne celebrăm pe noi, că ni s-a

acordat graţia divină de-a ne naşte pe acest pământ

binecuvântat. Că ni s-a oferit şansa de-a ne bucura

de bogăţiile nenumărate ale mamei Geea ce ne găz-

duieşte temporar. Precum ni s-a oferit şi favoarea de

a-i diversifica şi înmulţi prisosurile prin pute-rea şi

amprenta personală asupra manifestării. Şi-a pleca şi

noi în marea lumină mai îmbelşugaţi de cum am venit.

Şi cu sentimentul că ne-am împlinit datoria faţă de

lumina din noi: cea de-a îndumnezei materia grosieră

pe care am locuit-o. Să celebrăm alături de marea

familie universală bucuria de a veni în manifestare.

De-a ne încălzi sub sărutul aceleiaşi iubiri nesfârşite

manifestate în infinite moduri. De-a ne expansiona

cunoaşterile şi trăirile la dimensiunile infinitului.

Să folosim aşa cum dorim ingredientele pro-

priei noastre fericiri după oricare dintre reţetarele

divinităţii din noi. Să celebrăm graţia prin care ni se

acordă şansa de-a ne compune propria noastră

melodie divină. La pianul utilat cu claviatura infinită a

nesfârşitelor talente cu care ne-a înzestrat divini-

tatea.

Suntem depozitarii seminţelor perfecţiunii în

orice talent în care vrem să excelăm. Depinde doar

de efortul şi intensitatea dorinţei noastre de-a ne

manifesta natura de zei într-un domeniu sau altul.

Orice am alege, natura celebrează onoarea de-a

fiinţa alături de noi în respiraţia divină clipă de clipă.

Totul este un şirag dumnezeiesc de fieste prin care

ea se bucură de propria ei manifestare. Ar trebui să

privim mai atent şi să luăm exemplu de la fraţii noştri

din alte regnuri. Ei ştiu să-şi poarte identitatea sim-

plu, frumos şi plenar. Pentru ei propria individualitate

nu este niciun chin şi nicio povară. Pentru că ei ac-

ceptă ceea ce sunt. Nu sunt în război perpetuu cu ei

înşişi. Spre deosebire de ei, noi am fost înzestraţi cu

un dar în plus: darul conştienţei. Dar acesta, în loc să

ne fie o unealtă de evoluţie fulgerătoare pe scala

inteligenţei materiei în continuă metamorfozare, e un

instrument de regres. De cele mai multe ori suntem

într-un război continuu cu noi înşine. Ceea ce facem

cu ceea ce cere sufletul nostru nemuritor se situ-

ează câteodată la antipozi.

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 57

De-atâtea ori din ignoranţe şi neacceptări

transformăm câmpul magic al existenţei într-o arenă

sângeroasă. Din care toţi cei cu care interacţionăm

precum şi noi înşine ies învinşi. Deposedaţi de-o mi-

nune pe care n-am avut timp s-o primim în clipa noas-

tră terestră sau destul curaj să ne-o asumăm. Şi s-o

trăim atât de frenetic încât să ne topim total în mag-

ma clipei terestre. Să fim concomitent şi creatori şi

creaţi sub efigia aceleiaşi inspiraţii divine. De noi

depinde ceea ce alegem să fim. Conştienţi sau nu, noi

ne crem ca o operă mirifică sau ca un rebut. Şi totul

se sprijină pe câţiva piloni pe care doar noi ni-i putem

consolida: acceptare, înţelegere, strădanie, dăruire,

sub amprenta iubirii.

Dacă nu credem cu tot sufletul în natura

noastră divină şi în evantaiul infinit al potenţelor

noastre, existenţa noastră va fi doar o lungă som-

nolenţă. Şi o risire de neiertat a minunilor ce suntem,

a ceea ce am putea crea şi-am avea şansa să devenim,

îmbogăţind minunea unitară a creaţiei. Dar dacă ne-

am deschis chiar şi pentru o clipă ochiul lui Dum-

nezeu, cel ce vede adevărata esenţă a lucrurilor şi-a

fenomenelor vieţii – nu putem decât să celebrăm

existenţa. Cu tot ceea ce cuprinde ea, ca lumină şi

umbră. Pentru că viaţa însăşi e o continuă celebrare

şi autocelebrare a materiei ce îmbracă miliarde de

forme. De culori şi densităţi diferite în funcţie de

elevarea ei şi bagajul informaţional ce-l cuprinde.

Deci să celebrăm clipa şi spaţiul ce-l cu-

prindem în îmbrăţişarea noastră de lut şi de stele. Să

celebrăm divinitatea din noi ce-o creştem cu fiecare

respiraţie a iubirii. Să celebrăm ceea ce suntem în

hlamida imperială a clipei ACUM ce se întinde ca un

câmp infinit de potenţe sub tălpile noastre... şi ne

îmbie să luăm în stăpânire divină cât mai multe. Să ne

desăvârşim dumnezeirea din noi prin iubire.

Să celebrăm pe Dumnezeu smerindu-ne plini

de adoraţie la picioarele fiinţării ce suntem. Noi ca

unul, respirând unitar lumina – Creaţia!

G.O.

SOARELE MAGIC

din gura Ta Părinte

mă preling într-un azi nelicitat

care se devoară perpetuu

între sorburi domestice

şi expiruri de bezne şi de ceruri

limba spaţiului mă-nfăşoară smerit în lut

şi-n cântec de stele reverberat

în spaţiul galben al secundei

învaţă să toarcă soarele magic al lumii

şi eu îl respir

prin epidermă albastră

spaţiul galben al zilei

îmi creşte în uter poveste

de lotus măiastră şi mă naşte

ca o fecioară vinovată

doar de prea multă candoare

ce splendoare ninge miracole-n lume

odată cu mine

când îmbrăţişând omenirea

în inima voastră

mă topesc…

G.O.

Igor Morski – Aproape de Tine (u/p)

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 58

ANCA D. VIERU

RECENSĂMÂNT –

- La dumneavoastră au fost cu recensământul, doa-

mna Vasiliu?

- Or fi trecut ieri, dar n-am stat acasă.

Marga Vasiliu scormonea apatic în geantă după chei,

fără să-şi privească vecina.

- O să vedeţi, e un bătrânel tare cumsecade, dar atât

de vorbăreţ că de-abia dac-a făcut câteva aparta-

mente. A pus un afiş că trece azi după ora cinci, îmi

închipui că aşteaptă să se-ntoarcă lumea de la ser-

viciu. Da' ce-i cu dumneavoastră, nu vă simţiţi bine?

- Un pic obosită, am dormit prost în ultima perioadă…

- Vă-nţeleg perfect, şi eu am fost distrusă după ce l-

am pierdut pe Relu. Am plâns zile în şir, nu mai

mâncam nimic… E greu după atâţia ani. Dar o să vă

reveniţi…

- Da…

Marga Vasiliu îşi găsise în sfârşit cheia şi se pregătea

să intre.

- Aa, şi vedeţi… aveţi grijă cu bătrânelul de la recen-

sământ, e ceva de groază, la toată lumea a spart câte

ceva, eu am scăpat ieftin, doar o ceşcuţă de cafea, şi

era deja crăpată, dar la madam Ionescu s-a împie-

dicat de-o carpetă şi-a dat cu cotul în geamul de la

vitrină. Noroc că nu s-a spart geamul, asta ar fi fost

culmea, dar s-a speriat pisica şi a dărâmat un ghiveci

cu flori. S-a făcut o mizerie… Ce i-o mai trebui re-

censământ la vârsta lui?

- Poate are nevoie de bani.

A salutat-o pe vecină şi a intrat în casă. Se

pregătea să închidă uşa fără să pară nepoliticoasă,

dar vecina continua:

- Acum îmi dau seama că seamănă un pic cu răposatul

domn Vasiliu, are ceva din aerul dumnealui.

Marga Vasiliu a oftat şi a închis uşa. Nu fuse-

se niciodată prietenă cu vecinele din bloc, iar în ulti-

ma perioadă nu ştia cum să scape de bunăvoinţa lor

curioasă. Îşi scoase pantofii din picioare şi-i alinie cu

grijă la locul lor de pe hol. Gândul că acum ar fi putut

să-i arunce la întâmplare, că nu mai era nimeni care

să se-mpiedice de ei, îi accentua tristeţea de fiecare

dată când intra în casă. Sandu era mereu atât de

neatent şi se împiedica de tot şi de toate, încât doar

o ordine deplină ţinuse lucrurile sub con-trol. Iar

acum Marga constata că după atâţia ani de aliniat

pantofii nu putea să-i arunce la întâmplare. Se duse

în bucătărie să-şi facă o cafea, „ce bine, dragă, că ai

tensiunea mică şi poţi să bei câtă cafea vrei…”, mă

rog, nu că prietenele ei n-ar bea, îşi fac acum de-aia

fără cofeină, deşi lumea a-nceput să spună că nici aia

nu-i sănătoasă, de parcă mai e ceva sănătos în ziua de

azi… Porni filtrul de cafea, cadou de la fiul lor Doru,

dar care zăcuse nefolosit până de curând, lui Sandu îi

plăcea cafeaua la ibric şi n-avea rost să fo-losească

filtrul doar pentru ea. „Trebuie să reînveţi să te

bucuri de lucruri mărunte”, scria în revista pe care i-

o dăduse una din prietene. Ca şi cum fetele astea

tinere care scriu articole de genul ăsta – moti-

vaţionale, parcă pot înţelege. „Cum să fii fericit în 100

de paşi.” Scoase totuşi din vitrină o ceşcuţă şi o far-

furiuţă din porţelan fin. „Să faci un ritual din fiecare

gest.” Se uită şi la paharul de şampanie din cristal de

Boemia aşezat stingher ceva mai în spate, ultimul din-

tr-un set de douăsprezece, „o adevărată valoare”,

spusese mama ei când i le dăduse cadou la nuntă, „aşa

ceva nu mai găseşti acum, astea le-am primit şi eu la

nunta mea”.

Dar n-avea chef să se gândească la trecut acum şi

mai ales n-avea niciun chef de recensământ. Le trăise

din plin pe cele dinainte, când Sandu lucra la Insti-

tutul de statistică. „Ce idee, dragă”, spuseseră toţi

atunci, după revoluţie, când se angajase acolo ca sta-

tistician, „cum să renunţi la meseria de profesor, pro-

gramul e mai lejer şi ai timp de meditaţii.” Sandu băl-

măjea ceva de fiecare dată, că s-a săturat de geome-

trie în spaţiu şi integrale, că lumea nu înţelege că sta-

tistica e ceva viu. Da… toţi ridicau din umeri, ce să

răspunzi la asemenea inepţii, ce poate fi mai viu ca o

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 59

clasă de elevi? Şi doar era bine ştiut cât îl iubeau

elevii, Sandu nu dădea niciodată note mici şi explica

aşa de clar că înţelegea şi ultimul tolomac. Şi făcea

mereu glume.

Luă paharul de cristal în mână, îl privi în lumină, ce

bogăţie de culori, ce tăieturi fine, îi dădu un bobârnac

să audă sunetul clar, prelung. Apoi îl puse la loc în vi-

trină. Ce să facă cu el, doar n-o să bea şampanie a-

cum… Ultimul pahar… parcă era un titlu de piesă… sau

de carte. Douăsprezece pahare şi acum rămăsese

unul singur.

Da… La început nu-şi dăduse seama, se necăjea când

se spărgea câte unul şi se mira, cum se poate să

spargi aşa uşor nişte pahare pe care le foloseşti de

câteva ori pe an, doar nu sunt pahare de apă din care

bei zilnic.

Primul se spărsese la botezul lui Doru în '75, Sandu

nu fusese atent şi-l lăsase prea aproape de marginea

mesei. Mama ei s-a supărat, „sigur, uite cum vă bateţi

voi joc de lucruri, eu am putut să am grijă ca să vi le

las vouă”. Dar ea n-a luat în seamă chestia asta, Doru

era mic şi plângea întruna, iar ea nu mai dormise o

noapte întreagă de câteva luni, era obosită şi abia

aştepta să se termine petrecerea. A venit apoi

cutremurul din '77, atunci s-au spart două şi iar n-a

bănuit nimic, ar fi fost culmea să-i pară rău pentru

două pahare când muriseră atâţia oameni, iar alţii

pierduseră totul. În anii care au urmat Sandu a mai

spart un pahar la o petrecere de ziua ei şi din nou

unul la ziua lui. Rămăseseră şapte.

Şi atunci, aşa deodată, şi-a dat seama. Iar când a în-

ceput să pună lucrurile cap la cap, i s-a părut totul

mai clar ca niciodată. Paharul spart era de fiecare

dată semnalul. Îi arăta o nouă aventură a lui Sandu.

Aşa se explica şi primul pahar spart la botez, în tim-

pul sarcinii ea se îngrăşase enorm şi arăta ca o bale-

nă, aşa se explica agitaţia lui Sandu la cutremur, când

a alergat de nebun pe străzi şi ea crezuse ca proasta

că s-a dus la şcoală. Privind retrospectiv îşi dădea

seama cât de bine se leagă toate lucrurile. Bănuieli

vagi, zvonuri pe care nu le luase în seamă şi le crezu-

se fără temei i se păreau dintr-odată evidenţe de

netăgăduit. Începuse să se uite cu spaimă la paharele

de cristal rămase şi să se întrebe când se va sparge

următorul. Dar Sandu era un soţ bun şi un tată griju-

liu, iar ea nu avea nici cea mai mică dovadă. Când i-a

spus, după îndelungi ezitări, unei prietene, aceasta i-a

râs în nas „hai, dragă, ai înnebunit de prea mult bine,

să vezi cum e Gicu al meu, nu mişcă un pai în casă şi

umblă cu toate fufele de mă ştie tot institutul, sunt

sigură că Sandu nu te-nşală, auzi ce idee, se sparg

paharele…”

Tragedia a venit la aniversarea de 14 ani a lui Doru şi

a luat-o oarecum pe nepregătite. Cu atâtea pahare

care se spărseseră, la ocazii erau nevoiţi să comple-

teze cu pahare de şampanie din sticlă obişnuită, iar

pe cele de cristal le dădeau musafirilor, aşa că Sandu

nu prea mai avea cum să le spargă. Cumpăraseră de

curând o pianină pentru Doru, „de unde-o avea atâta

talent”, se mirau prietenele, „dintr-o contabilă şi-un

profesor de matematică, uite ce băiat sensibil a ie-

şit…” I-au cântat lui Doru „Mulţi ani trăiască”, au băut

şampanie şi fiecare a pus paharele pe unde a apucat.

Apoi Sandu l-a chemat pe Doru să cânte ceva, era

mândru de talentul lui, iar când a ridicat capacul pia-

nului au zburat toate cele patru pahare aşezate acolo

de invitaţi. Niciunul n-a scăpat. Marga a fost devas-

tată, degeaba o consolau prietenele, degeaba i-a pro-

mis Sandu c-o să cumpere un set nou de pahare de

cristal. Patru pahare sparte nu puteau decât să pre-

vestească o mare nenorocire. Şi aşa a fost. La şcoala

unde lucra Sandu se angajase o profesoară de sport

tânără şi plină de zvâc, care pusese pe jar toţi profe-

sorii. Sandu devenise – nu şi-ar fi închipuit că se poa-

te - mai zăpăcit, se împiedica mai abitir de lucrurile

din casă şi după un timp a început să apară cu nasturii

de la cămaşă rupţi cu pânza din jurul lor cu tot. L-a

întrebat în zadar, el nici nu observase şi îi răspundea

cu priviri nedumerite şi ridicări din umeri. Iar elevii

continuau să-l adore, mai ales după ce se aflase că

pierduse tezele de la clasa a zecea A, aşa că le dădu-

se la toţi nota zece. Directoarea se uitase la el mus-

trătoare şi nu prea - îl plăcea un pic - şi l-a întrebat

„dacă erau de la clasa a unşpea ce făceai, le dădeai la

toţi unşpe?” Dar ei nu-i venea să râdă. Maică-sa îi

spunea „stai liniştită, e criza de patruzeci de ani, fii

deşteaptă şi-o să treci şi de asta”. Uşor de spus, când

Sandu începuse să lipsească nopţile de acasă, se

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 60

întorcea pe urmă cu un aer vinovat, după un timp a

dispărut aerul vinovat şi apoi a dispărut şi el. Când s-a

întors după o săptămână să-şi ia câteva lucruri, i-a

spus că a găsit iubirea vieţii lui şi nu poate s-o lase

să-i scape. Marga nu s-a simţit în stare să reac-

ţioneze în vreun fel, fusese mereu o fire blândă şi

docilă, aşa că l-a ajutat să sorteze lucrurile şi i le-a

pus într-un geamantan. Nu s-au certat.

Sandu s-a întors în mai puţin de o lună, iar ea nu i-a

cerut explicaţii. Mult mai târziu, când au putut vorbi

amândoi în linişte despre perioada aceea, îi spuneau

„perioada de motăneală”, el i-a mărturisit că a înce-

put să se dezmeticească în timp ce ea îl ajuta să-şi

facă bagajele. „Fiecare pereche de chiloţi pe care-i

puneai şi fiecare pereche de ciorapi dădea o lovitură

iubirii mele pentru Mirela. Când am ajuns în seara aia

la ea, deja mă vedeam aşa cum eram în realitate, un

bărbat de patruşcinci de ani lovit de o nebunie brus-

că.” Poate aşa fusese, sau poate Mirela îşi găsise un

alt obiect al pasiunii, fidelitatea nu era una din calită-

ţile ei, oricum, Marga n-a ştiut niciodată adevărul şi

după un timp nici n-a mai contat. Atunci a renunţat el

la postul de la şcoală şi s-a mutat la Institutul de sta-

tistică, iar viaţa lor a revenit pe făgaşul normal.

Dar mai erau trei pahare. Acum se temea de ele, de

ceea ce ar fi putut să-i aducă un nou pahar spart. N-a

încercat niciodată să afle dacă paharele dinainte

însemnaseră mici „motăneli” sau fusese doar imagina-

ţia ei. Dar nu mai voia să rişte şi atunci când s-a însu-

rat Doru i-a făcut cadou paharele. El n-a luat decât

două, „ce să facem, mamă, cu trei pahare, păstrează

tu unul, aşa, ca amintire”.

Ultimul pahar nu i-a mai adus însă nicio surpriză.

Sandu a fost în continuare un soţ bun, aşa cum fusese

şi înainte, şi un bun companion, care-i lipsea acum

teribil.

Se ridică şi se duse la vitrină, luă ultimul pahar de

cristal în mână, lumina se reflecta în mii de raze pe

faţetele lui, dar ce trist pare un pahar de şampanie

gol, ar trebui să desfacă o sticlă, sunt câteva în

cămară. Zâmbi, poate pentru prima dată după mult

timp, şi puse paharul de cristal pe masă. Cristal

adevărat de Boemia, n-o să mai găseşti aşa ceva

acum, parc-a auzit că fabrica a dat faliment. Să-l

trateze pe bătrânelul cu recensământul. Continua să

zâmbească, în fond poate ăsta e un semn. Iar bătrâ-

nelul care sparge tot este binevenit, bătrânelul care

seamănă cu Sandu şi se ocupă cu recensământul. Este

binevenit.

Aproape aţipise pe fotoliu când auzi soneria, se ridică

un pic ameţită, era emoţionată ca atunci când se în-

tâlnise prima dată cu Sandu. Ca şi cum avea întâlnire

cu Sandu.

Deschise uşa şi se uită la cele două fete care-i zâm-

beau. Păreau să fie eleve.

- Bună ziua, am venit cu recensământul.

Fetele i-au arătat legitimaţiile şi ea nu înţelegea.

- Da' parcă trebuia să vină un domn mai în vârstă, aşa

mi-au spus vecinele…

- Aa, e bunicu', noi avem altă zonă, dar îl ajutăm un

pic, a rămas în urmă şi s-a dus la blocul de alături…

Se uită fără chef la legitimaţii, Mona şi Andreea, da,

jumătate din fetele de vârsta asta se numesc An-

dreea.

- Sunteţi eleve?

- Nu, studente în anu-ntâi. Am dat bacul anul ăsta.

- Trebuie să ai liceul, altfel nu te primeşte.

Erau vorbăreţe, se completau una pe alta şi râdeau

întruna. Le aşeză la masă şi fetele îşi întinseră foile.

Apoi începură tirul de întrebări, nume, prenume,

stare civilă legală, stare civilă de fapt, ridică ochii

nedumerită, „nu contează”, zicea Mona către Andre-

ea, „scrie acolo văduvă cum a spus doamna”, număr de

copii născuţi vii, locul naşterii… Ce ameţită e, răspun-

dea parcă în vis, ce senzaţie ciudată, aluneca spre o

apă, se apropia de ea, e rece, foarte rece… N-a simţit

cum în cădere mâna ei a atins paharul de pe masă,

care s-a rostogolit pe covor şi s-a lovit de piciorul

mesei.

***

- Aoleu, ce ne facem… Cred c-a leşinat.

- Să sunăm la 112. Stai… n-o mişca, nu vezi că sunt

cioburi peste tot?

- Da' ce naiba făcea cu paharul ăsta gol pe masă?

- Asta te frământă pe tine? Mai bine adu-ţi aminte

de măsurile de prim ajutor de la curs…

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 61

- Ah, nu mai ştiu, m-am uitat mai mult la instructor,

că era drăguţ… stai, cred c-ar trebui să văd dacă

respiră.

- Păi respiră, uită-te la şuviţa asta care-i fâlfâie.

- Trebuie s-o întoarcem pe-o parte.

- Hai mai bine s-o lăsăm aşa şi să sunăm la 112.

- Îţi dai seama ce naşpa o să fie, o să spună că noi

suntem de vină…

- Mai bine sunăm la vecini…

***

- Păi bine, mamă, ne-ai tras o sperietură…

Doctorul plecase, fetele plecaseră şi ele. În sfârşit

se liniştise şi Doru şi stăteau amândoi pe canapea.

- Ei, o nimica toată, mi-a scăzut tensiunea. Am uitat

să-mi beau cafeaua.

- Şi ce naiba făceai cu paharul ăsta gol pe masă, te-ai

mai şi tăiat cu cioburile…

Îi zâmbi:

- Am vrut să văd dacă taică-tău mă înşală.

Doru se încruntă şi-i puse mâna pe frunte.

- O să vorbesc cu George să-ţi facă totuşi nişte

analize. Poate şi un RMN…

- Cum crezi, dragă. Da' nu vrei să afli dacă mă înşală?

Doru dădu din cap cu o privire îngrijorată,

care părea să spună că nu e momentul s-o contrazică.

- Mă înşală. L-am aşteptat, dar el n-a venit să mă ia.

Mai era doar un pic ameţită. Doar un pic. Îşi

găsi o poziţie mai comodă pe canapea şi ochii îi căzură

pe revista de pe măsuţa joasă din colţ, deschisă la

articolul „Cum să fii fericit în 100 de paşi”. Se

întoarse către Doru cu un zâmbet uşor.

- Ar trebui să-mi faceţi un nepot, cine ştie cât mai

am de aşteptat…

Autor: Kolbai Csaba /ulei pe panză

Natură moartă şi joie de vivre

Anca D. Vieru Trageţi perdeaua

Aici

fiecare geam e sufocare lentă

împinsă în tăceri de împrumut

lăsaţi lucrurile inutile

la locul lor

un calendar

un ceas

- timpul măsurat e timp pierdut -

cutia goală de pe noptieră

aerul din jurul paharului

pastilele

şi joie de vivre

daţi somnul mai încet

butonul cât un ac e undeva

aici

nu-l găsiţi?

v-am spus

tăcerile ne fac vederea slabă

Autor: Igor Gonceakov – u/p

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 62

CARTEA DE ISTORIE

Asasinarea unei familii imperiale

Helen Rappaport

Ekaterinburg

Ultimele zile ale Romanovilor

Editura Corint

Traducere de Ioana Iepureanu. Cartea este o

descriere captivantă a ultimelor zile şi chiar a ulti-

melor ore din viaţa Romanovilor. La 4 iulie 1918, un

ofiţer pe nume Iacov Iurovski, a preluat comanda de-

taşamentului care păzea Casa Ipatiev din oraşul Eka-

terinburg. Prizonierii săi erau membrii familiei impe-

riale - fostul ţar Nicolae, soţia sa Alexandra şi copiii

lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei. 13 zile

mai târziu, conform ordinelor directe de la Moscova,

aceştia au fost asasinaţi într-o cameră din subsol. Se

încheiau 300 de ani de domnie a Romanovilor.

„O sinteză remarcabilă… Cu pricepere şi ima-

ginaţie, Rappaport juxtapune haosul tot mai mare din

ţară şi monotonia în care trăiau zi de zi prizonierii…

Rezultatul este un punct de vedere personal fasci-

nant." Sunday Times.

„Rappaport a găsit un mod captivant de a spu-

ne povestea familiei imperiale… Istorie, specificul

locului, tragedie umană şi atmosferă de epocă - o

combinaţie perfectă şi rară care nu poate da greş." Susan Hill

Helen Rappaport este autoarea cunoscutei

cărţi No Place for Ladies: The Untold Story of Wo-men in the Crimean War (Aurum), cât şi a unor lu-

crări biografice de referinţă despre Stalin, Regina

Victoria şi despre femeile implicate în reforme soci-

ale. Vorbind fluent limba rusă şi fiind expertă în isto-

ria Rusiei şi în istoria femeilor în secolul al XIX-lea,

în 2002, a lucrat drept consultant în rusă la trilogia

The Coast of Utopia a lui Tom Stoppard, pusă în sce-

nă la Teatrul Naţional. Împreună cu William Horwood,

este coautoarea cărţii Dark Hearts of Chicago,

2007, un thriller despre jurnalista Emily Strauss de

la ziarul World din New York.

Slavomir Rawicz

Întoarcerea acasă

Povestea adevărată a unui drum

anevoios spre libertate

Editura Corint

Traducere de Veronica Halinschi şi Lia Decei.

Cuvânt-înainte de Stejărel Olaru.

Un om cu un destin extraordinar, Slavomir

Rawicz, a scris acest bestseller tradus în peste 25

de limbi şi tipărit în sute de mii de exemplare. Ares-

tat NKVD în Polonia natală, în 1939, deportat în Sibe-

ria, aproape de Iakutsk, fostul ofiţer de cavalerie

reuşeşte să evadeze din lagăr împreună cu alţi şase

deţinuţi. După 12 luni de suferinţe, în care au stră-

bătut aproape 6.500 de kilometri prin Siberia, Mon-

golia, Deşertul Gobi, Tibet şi au traversat Himalaya,

patru dintre ei reuşesc să ajungă în India, realizând

poate una dintre cele mai surprinzătoare şi mai dra-

matice călătorii din istorie.

Incredibila lor aventură a servit drept sursă

de inspiraţie pentru ecranizarea The Way Back (Drumul spre casă),în regia lui Peter Weir, lansată la

sfârşitul anului 2010. Filmul, cu doi actori români -

Dragoş Bucur şi Alexandru Potocean - a rulat şi la

noi.

Sursa: Ziarul financiar/ziarul de duminică – supliment de cultură57

57 http://www.zf.ro/search?search=search-zf=ziarul+de+duminica

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 63

IIOONN TTOOPPOOLLOOGG şi

„Inelul de aur”

Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria

Cantacuzino (Maruca),

prof. Ligia Ghinea

„INELUL DE AUR”, care se doreşte „nu o ri-

guroasă reconstituire ştiinţifică a unor biografii sau

exegeze, ci o poveste”, după cum ne sugerează atât

autorul, în paginile romanului, cât şi subtitlul acestu-

ia, „Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria

Cantacuzino (Maruca)”.

Coperta şi titlul se dovedesc a fi inspirat

alese, aflându-se în perfectă osmoză şi fiind extrem

de explicite, fiindcă fotografiile celor două perso-

nalităţi şi personaje, în acelaşi timp, şi cuvântul „po-

vestea”, ne introduc treptat, din planul real, al adevă-

rului istoric, în cel al ficţiunii. Fiecare dintre noi poa-

te spune, citind titlul, că nu e nimic altceva decât o

poveste de iubire, ca atâtea altele, aşa cum poate că

oricare are basmul său, în care trăieşte sau a trăit,

numai că istoria aceasta romanţată, a iubirii dintre

Enescu şi Maruca, trimite la câteva idei esenţiale de

la care vom porni în discuţia noastră, şi anume că vi-

sele (motiv vechi în literatură), ce sunt, de fapt, niş-

te poveşti dorite de noi, pot fi urmate şi pot deveni

realitate, iar viaţa poate fi privită ca un vis frumos

sau ca o poveste, care se încheie, însă, undeva în afa-

ra visului sau, mai bine zis, în realitatea exterioară

poveştii. Important de spus ar mai fi că visul ne poa-

te propulsa, continuu, în tot ceea ce facem, căci e im-

portant ca omul să viseze, să aibă idealuri, fiindcă fă-

ră ele am deveni asemeni personajului Emma Bovary,

al lui Flaubert. Şi ar mai fi de adăugat că nimeni nu

ne poate fura visele, iar literatura e posibil să devină

suportul realităţii, în orice moment, fiindcă, după cum

se ştie: „Si la vie sera suffisant, la littérature n’éxiste

pás”. Un argument care ar susţine aserţiunea noastră

că fiecare are un ideal, un vis al său, pe care îl ur-

mează demonstrând răbdare, tenacitate, energii sur-

prinzătoare, este chiar motto-ul extrem de sugestiv

al acestei cărţi: „Când suntem copii, părinţii ne dau

un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget,

un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îm-

bătrânim, prietenii ne oferă o coroană de laur. Toate

sunt jucării - toate sunt de formă rotundă - dar ju-

cării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur…” (G. Enes-

cu: AMINTIRI), motto care ar putea surprinde lec-

torul ce ştie despre Enescu doar atât cât a învăţat

din cărţile de specialitate. Iată, deci, visul lui Enescu,

deşi părinţii săi, ca şi ai noştri, atunci când l-au adus

pe lume, l-au primit în propriul lor vis, în povestea lor,

şi de aceea, de mic, Enescu a fost condus către muzi-

că, mai întâi de cei din familia sa. Apoi, mai târziu, de

muzele sale Valérie de Loire şi Maria Cantacuzino,

cea care avea să-i devină soţie la 55 de ani, după o

viaţă de aşteptare şi de pasiune devastatoare. Din

punct de vedere compoziţional, autorul situează po-

vestea de iubire pe un fundal, un hinterland, unde po-

liticul, istoria, socialul şi artele îşi susţin partitura pe

rând sau simultan, ca într-o orchestră pe care dirijo-

rul, cu abilitatea sa, le face să cânte într-un concert

extraordinar. Şi atunci, vom încerca să discutăm pe

rând, temele prezente, începând desigur cu Erosul,

nucleul epic central, adică povestea celor doi, care s-

au întâlnit, într-o seară de iulie, (12-13), din memo-

rabilul an 1907, când Enescu a participat la o serată

la Sinaia, în casa Marucăi, deşi nu fusese invitat. Fără

temeri, sinceră şi totală, iubirea lor este fulgerătoa-

re, deşi prinţesa Maria este căsătorită cu Mihai Can-

tacuzino, fiul nababului Grigore Cantacuzino, trăind

doar formal cu el, mai ales pentru cei doi copii ai lor.

Enescu, poreclit Pinx, fusese propulsat la Paris de

contesa Ninon Dupreux, „doamna sufletului său”, care

l-a angajat ca profesor de pian pentru fiica sa, Chris-

tinne, pianista celebră de mai târziu. Aici, se află în

compania elitei societăţii franceze: Saint Saens,

Marcel Proust, Anatole France şi contesa Valérie de

Loire, care va fi alături de el multă vreme, iubindu-l,

şi care, în ultimele clipe de viaţă ale marelui compo-

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 64

zitor, se va ocupa ca partiturile sale să ajungă la edi-

tură, pentru a fi publicate. Maruca, născută Rosetti-

Tescanu, poreclită Perla Moldovei de socrul său, cioa-

ra moldavă de soţul ei şi de multe adversare şi prin-

ţesa de către marea ei iubire, George Enescu, este o

femeie absolut specială, pasionată de călătorie, fru-

mos, aventură, arte, ce câştigă prietenia principesei

Maria, pentru totdeauna.

Autorul ne prezintă un personaj complex,

construit prin multe goluri şi tehnică poliedrală,

fiindcă sunt prezentate multe opinii ale altor perso-

naje despre ea, şi, astfel, ea devine protagonista ro-

manului. Oricum, ea va juca singurul rol important din

viaţa marelui Enescu, fiindcă ea reprezintă mereu

Moldova lui dragă, cu tot ce înseamnă acasă. Eroina

este fascinată de ezoteric şi, mereu, în căutarea a

ceea ce numeşte, în memoriile sale, „Esenţa, Adevă-

rul, Absolutul”, pe care le găseşte în iubirea pentru

marele nostru muzician. Fiind căsătorită, decide să

nu divorţeze când soţul ei o înşală cu multe femei,

dar mai ales cu propria soră, şi cei doi soţi rămân îm-

preună, însă trăiesc fiecare după propriile aspiraţii:

el implicându-se în multe aventuri (şi murind într-o

escapadă, într-un accident de maşină, cu două femei

alături), dar având grijă de familie, iar ea, încercând

să-l ignore şi să se regăsească prin iubirea faţă de

copii, prin scris („Umbre şi lumini. Amintirile unei

prinţese moldave”) şi prin devotamentul faţă de des-

tinul lui Enescu, pe care îl iubeşte, inspirându-i a-

proape toate compoziţiile şi, mai ales, capodopera

„Oedip” - compusă, de altfel, la Tescani, moşia Maru-

căi. După moartea lui Mişu Cantacuzino, deprimată,

fiindcă, în ciuda a tot ce se întâmplase între ei, acest

bărbat fusese prima ei mare iubire, Maruca se arun-

că în braţele lui Nae Ionescu, numit Lucifer. Şi când

acesta, din orgoliu, simţind că nu se poate lăsa în-

robit de pasiunea pentru ea, o femeie, o părăseşte,

Maruca îşi toarnă acid pe faţă şi îşi dă foc, intrând

într-o gravă depresie. Este salvată de Enescu şi cei

doi se căsătoresc, el având 55 de ani, ea ceva mai

mult. Patru ani mai târziu, Nae Ionescu moare, înche-

indu-se astfel, un capitol care a lăsat urme adânci în

viaţa ei. Din pricina războiului şi a comunismului, ei

vor trăi mai mult la Paris, el fiind apreciat şi invitat

peste tot în lume, pentru a susţine concerte şi pen-

tru a ţine cursuri de muzică, ea mergând, adesea, să

locuiască şi la copiii săi. Enescu moare în 1955, la Pa-

ris, unde este înmormântat, iar 13 ani mai târziu,

după ce îşi pierde amândoi copiii, moare şi prinţesa

moldavă. Destinul lor, ca atâtea altele, celebre în li-

teratura universală, dovedeşte că, pentru a fi iubit,

trebuie să iubeşti, urmându-ţi mereu visele şi neîn-

cetând să dăruieşti tot ce ai mai pur, mai frumos,

pentru a atinge idealul, aspirând continuu spre abso-

lut.

Dat fiind că suntem într-un roman frescă,

autorul ne prezintă aspecte sociale şi politice din is-

toria românilor, dar şi cea universală. Astfel, se vor-

beşte despre atentatul de la Sarajevo, moartea re-

gelui în 1914 şi intrarea României în primul Război

Mondial sau despre Răscoala din 1907 şi dispoziţia

regelui de-a înceta execuţia ţăranilor, la insistenţele

lui Iorga şi Delavrancea. Apoi, este punctat rolul lui

Goga, Gojdu, Tăslăuanu, Hossu, Miron Cristea şi I.C.

Brătianu, în realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Fiindcă istoria este o altă pasiune a autorului58, nu

pot fi trecuţi cu vederea nici legionarii şi nici Garda

de Fier sau Horia Sima şi Corneliu Zelea Codreanu,

mareşalul Ion Antonescu, Nae Ionescu şi alţii, care

au scris cu litere de aur sau de sânge, în cartea nea-

mului nostru. Fiind o epocă de mari frământări soci-

ale şi internaţionale, avem un peisaj complet, abia du-

pă ce se punctează insurecţia armată de la 23 august

1944 şi comunismul, deci tot ce a adus şi Al Doilea

Război Mondial în lume. Nu sunt uitate nici momen-

tele epocale, cum ar fi asasinatele lui Duca, Armand

Călinescu, Iorga, Antonescu sau moartea lui Aurel

Vlaicu şi decizia regelui Ferdinand de a pune, în me-

moria sa, Crucea pe Caraiman. Vocaţia descriptivă a

scriitorului se face remarcată şi în secvenţa, care se

întinde pe câteva pagini, în care se prezintă funera-

liile Reginei Maria, atât de iubită de români. Erudiţia

autorului care dă, în acelaşi timp, şi o notă de livresc

romanului, se observă în fascinaţia sa pentru călăto-

rie (pagina 111) şi pentru tot ce a însemnat modelul

francez în istorie, artă, cultură. Spre exemplu, ne

58 Literatorul Anul VII, Serie Nouă/Nr. 218 (253) Ion Topolog –

Eresuri /prof. Ligia Ghinea (Sfântu-Gheorghe)

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 65

vorbeşte despre ministrul Nicolas Fouquet, geniul

finanţelor din epoca lui Ludovic al XIV-lea, invidiat

de acest rege, Regele Soare, şi arestat de D’Artag-

nan, condamnat la moarte mai întâi, apoi revenindu-se

asupra hotărârii, la închisoare pe viaţă, şi înlocuit de

Colbert. Rolul literaturii, al artei, în viaţa personaje-

lor este punctat pe tot parcursul romanului, prin

referiri la Eminescu, Macedonski, Rebreanu, Eliade,

Cioran, Brâncuşi, ultimii trei buni prieteni cu Enescu

şi cei care l-au însoţit şi pe ultimul drum pe compozi-

tor. Muzica deţine, desigur, aria cea mai largă, aşa

cum este şi firesc, şi ni se prezintă, în permanenţă,

date referitoare la compoziţiile şi concertele muzici-

anului, precum şi premiile, elogiile, onorurile cu care a

fost răsplătit Enescu toată viaţa, peste tot în lume,

uneori, chiar de cei ce i-au fost discipoli, aşa cum se

ştie din biografia sa.

Două aspecte importante am dori să mai

punctăm, capodopera sa „Oedip”, la care s-a gândit

timp de peste 25 de ani şi la care a lucrat 10 ani, rea-

lizată în special, la Tescani, mai ales în perioadele în

care nu susţinea concerte şi, deci, se odihnea alături

de iubirea vieţii sale, Maruca, şi celebra secvenţă de

pe front (pagina 270), în care Enescu face armele să

tacă pentru a da glas muzicii, în interpretarea celor

care se află chiar pe baricade diferite. Este o scenă

extraordinară care dovedeşte rolul pe care îl pot a-

vea artele pentru ca pacea să domnească peste tot în

lume, uitând de orice orgolii sau lipsuri. Tot muzici-

anul şi, deopotrivă, Maruca sunt cei care duc în cer-

curile lor legende, mituri despre poporul român sau

din literatura universală, dovedind iubire de neam,

erudiţie şi talent.

Despre seratele la care au participat, aflăm

din descrieri deloc sărace, despre acel Paris al Balca-

nilor, cum au fost numiţi Bucureştii, şi astfel avem o

reală imagine a ceea ce a fost considerată „La Bélle

Époque”, imposibil de reiterat în alte timpuri. Pe lân-

gă erudiţia autorului şi pasiunea sa pentru istorie şi

arte, putem remarca la nivelul romanului procedeul

utilizat în „Decameronul” lui Boccaccio sau în „1001

de nopţi”, inserţia şi alternanţa planurilor prezent şi

trecut, dar şi tehnici moderne, evocarea, rememora-

rea, anularea cronologiei şi fluxul memoriei involun-

tare, alături de prezenţa elementelor de jurnal sau a

epistolelor (cum sunt, de exemplu, scrisorile Marucăi

sau fragmentele din memoriile sale), tehnici pe care

le regăsim la scriitorii Mircea Eliade şi Camil Petres-

cu.

Stilul autorului este alert, epicul nu trenează,

deşi pe alocuri se observă monumentalul în naraţiune,

tendinţa de a scrie roman fluviu, asemeni marilor

Tolstoi sau Balzac. Precizia, concizia frazei, fără a-

lambicări inutile, doar uneori cu intercalări, opoziţii

sau fraze incidente, topica ce reflectă uşurinţa con-

strucţiei prozaice şi elocinţa autorului, discursul lim-

pede, preferinţa pentru stilul indirect liber sunt tot

atâtea trăsături ale artei narative a lui Ion Topolog,

pentru care optează domnia sa, ca şi Rebreanu sau

Preda. În concluzie, dragă cititorule, ai în faţa dom-

niei tale, un roman total, o frescă a României din care

reconstituim evenimente ce au marcat destinul tutu-

ror românilor, autorul trecând în revistă ilustre per-

sonalităţi, precum Bibescu, Ghica, Sturza, Catargiu,

regina Elisabeta, regina Maria, fără a uita de elita in-

telectualilor: Alecsandri, Maiorescu, Delavrancea,

Grigorescu, Eminescu şi mulţi alţii pe care i-am evi-

denţiat şi mai înainte.

Cu privire la istoria relatată cu atâta talent,

dăruire şi pasiune, încheiem, menţionând din nou că a-

cest roman reflectă opinia scriitorului, evident su-

biectivă, formulată, fără intenţia exhaustivităţii, pe

baza izvoarelor menţionate în excipitul romanului.

În final, nu ne rămâne decât să mulţumim au-

torului pentru că ne-a oferit prilejul, la moment de

zăbavă şi de sărbătoare, să ne astâmpărăm setea de

frumos, citind aceste pagini, din care am desprins tot

ceea ce am precizat anterior, însă am dori să adău-

găm că poate s-ar cuveni să aderăm (sau nu) la opinia

lui Rebreanu, recunoscut drept un anticalofil, care la

o expoziţie de pictură a rostit un discurs extrem de

concis, dar inconfundabil pentru esenţa sa: „Adevărul

omenesc este unul singur, însă expresia lui este

multiplă”. prof. Ligia Ghinea

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 66

FFrraaţţiiii GGrriimmmm59

Doi vizionari întru totul remarcabili

Cine nu-şi mai aminteşte de cei care au dat

cele mai frumoase poveşti pentru copii, de

remarcabilii fraţi Grimm? Ei nu numai că au cules

povestiri încântând copilăria atâtor generaţii, dar

au cercetat limba germană punând bazele ger-

manisticii de azi. Zelul celor doi li s-a părut multo-

ra de neînţeles în epoca respectivă.

Frații Grimm (în limba germană:Gebrüder

Grimm) (Jacob şi Wilhelm Grimm) au fost fol-

cloriști, lingviști, filologi, doctori în drept, cunos-

cuți în toată lumea pentru colecția de basme publi-

cată în două volume, poveşti care conţin, printre

multe altele, Albă ca zăpada, Croitorașul cel viteaz, Cenușăreasa, Scufița roșie şi Hansel și Gretel (primul volum a apărut în 20 decembrie, 1812, iar al

doilea volum în 1814). Poveștile scrise de cei doi

frați au încântat copilăria multor generații, deve-

nind pretexte cuceritoare pentru diverse ecrani-

zări și dramatizări. Frații Grimm și-au adus contri-

buția la formarea limbii germane, în special prin

dicționarul Deutsches Wörterbuch (Cartea cu cu-

vinte germane) pe care l-au scris împreună şi prin

prima carte de fonetică/fonologie a limbii germa-

ne, Legea lui Grimm, scrisă doar de Jacob. Dicțio-

59 Jacob Ludwig Carl Grimm (n. 4 ianuarie 1785 – d. 20 septembrie

1863) și Wilhelm Carl Grimm (n. 24 februarie, 1786 – d. 16 decem-brie,1859) s-au născut în orașul Hanau situat în apropiere de Frankfurt, Germania, într-o familie cu nouă copii, dintre care au supraviețuit doar șase: Jacob, Wilhelm, Carl Friedrich Grimm (1787-1852), Ferdinand Philipp Grimm (1788-1844), Lud-wig Emil Grimm (1790-1863) și Charlotte(Lotte) Amalie Grimm (1793-1833). Părinții lor erau Philipp Wilhelm Grimm, jurist, și Dorothea Grimm, născută Zimmer, fiica unui consilier orășenesc din Kassel. Familia Grimm era originară din Regatul Saxoniei, bunicii fraților Grimm fiind de confesiune reformată.

narul Fraților Grimm avea 33 de volume şi cântărea

84 kg.

„La începutul secolului al XIX-lea, Germania

trecea prin lupte pentru putere şi ocupaţii mili-

tare. Pentru că visau la o naţiune unită, Jacob şi

Wilhelm Grimm au început să studieze limba nativă

şi să strângă poveşti şi mituri populare. În acelaşi

timp, au fondat un întreg domeniu de cercetare şi

au scris sute de lucrări, printre care „Dicţionarul

German“, „Mitologia germană“ şi „Gramatica limbii

germane“, notează Deutsche Welle.

Fraţii Grimm au avut o viziune - au vrut să

conserve şi să transmită mai departe extrase din

tezaurul cultural german ameninţat cu dispariţia şi

spunem: „ameninţat” fiindcă la acea vreme la înce-

putul secolului al XIX-lea - Germania era fărâmi-

ţată şi măcinată de conflicte politice, lupte intes-

tine şi cuceriri militare. În afară de asta, nu exis-

tau îndrumări de limbă germană pe care cei doi ar

fi putut să le consulte şi nici edituri care să se lup-

te pentru dreptul de a le publica basmele. Cei doi

nu au ştiut niciodată cât de mult succes aveau să

capete poveştile lor. În cele din urmă, determina-

rea le-a fost răsplătită. Poveştile lor sunt acum

cunoscute în întreaga lume, iar cei doi sunt cunos-

cuţi ca părinţii fondatori ai limbii germane şi ai

studiilor literare.

Jakob şi Wilhelm Grimm nu s-au împăcat cu

starea în care se afla propriul popor, lucrând întru

unitate şi trezirea conştiinţei naţionale, de aceea

au început să-şi exploreze limba maternă, să culea-

gă mituri şi povestiri populare străvechi. Astfel ei

au pus bazele unui tărâm de cercetare inexistent

până la acea dată. Au scris sute de lucrări, între

care volumele de referinţă „Dicţionarul german",

„Mitologia germană" şi „Gramatica germană".

Brüder Grimm 200 Jahre das Deutsche Wörterbuch

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 67

Cei doi fraţi au depus la vremea lor muncă

de pionierat. Institutele de germanistică nu fuse-

seră încă înfiinţate. Nu existau nici edituri de car-

te pentru copii, care să se intereseze de poveştile

lor. Ei nu au ştiut şi nici nu ar fi îndrăznit să spere

că vor avea cândva succesul pe care l-au avut. Or,

incertitudinea succesului face cu atât mai impre-

sionantă silinţa cu care şi-au continuat cercetările.

Cu toate acestea, fraţii Grimm nu au fost

afectaţi de lipsa recunoaşterii muncii lor şi în-

totdeauna şi-au continuat cercetarea. Tatăl lor a

murit când aveau 10, respectiv 11 ani, şi şi-au in-

trat foarte repede în rolul de capi ai familiei.

La 17 ani, Jacob s-a mutat la Marburg să

studieze Dreptul, iar fratele său mai mic, Wilhelm,

i s-a alăturat un an mai târziu. După câteva semes-

tre, Jacob a renunţat la studii şi au început împre-

ună cercetarea independentă. De-a lungul vieţii, cei

doi fraţi şi-au câştigat existenţa ca bibliotecari,

jurnalişti, diplomaţi şi mai târziu ca profesori, însă

marea lor dragoste a rămas studierea germanei

vechi şi colectarea de legende şi mituri.

Cum erau fraţii Grimm?

La această întrebare a încercat să răspundă

Andreas Döring, directorul Teatrului Göttingen,

care i-a adus la viaţă pe scenă pe cei doi. Döring a

căutat prin multe scrisori şi documente vechi pen-

tru a reuşi să-şi facă o părere despre felul de a fi

al fraţilor Grimm. „Erau agresivi, dependenţi de

muncă, moralişti şi ciudaţi“, explică Döring. Erau

cunoscuţi pentru severitatea şi pentru încăpăţâ-

narea lor, mai ales când era vorba de munca de

cercetare. Au existat conflicte teribile şi mulţi e-

rau curioşi cu privire la cei doi nou-veniţi. Domeniul

lor de cercetare era în totalitate nou şi mulţi sa-

vanţi mai bătrâni erau sceptici. Dar au rămas o

echipă de neînvins, în ciuda diferenţelor dintre ei.

Wilhelm se presupune că era fermecător şi soci-

abil, iar Jacob era rigid şi introvertit. „S-au accep-

tat unul pe celălalt aşa cum erau şi au devenit de

nedespărţit“, mai spune Döring.

Fraţii Grimm au muncit până în ultima clipă

a vieţii. Wilhelm a murit în 1859, la vârsta de 73

de ani, iar Jacob în 1863, la 78 de ani. Cei doi nu au

reuşit să termine cel mai mare proiect, „Dicţio-

narul German“, care a fost completat 100 de ani

mai târziu de învăţaţii germani.

Că nu s-au bucurat la început de recunoaş-

tere din partea contemporanilor - asta nu i-a de-

ranjat. Cei doi erau obişnuiţi din copilărie să-şi

vadă de treaba lor fără a se sinchisi de alţii.

Primele cărţi le-au publicat la vârsta de 25 şi 26

de ani.

Bildergalerie Brüder Grimm Märchen

Fraţii Grimm au lucrat asiduu până au închis

ochii. Wilhelm a murit în 1859 la vârsta de 73 de

ani, Jacob în 1863, la vârsta de 78 de ani. Nu au a-

pucat să-şi ducă la capăt cel mai mare proiect. To-

tuşi, „Dicţionarul german" a fost finalizat un secol

mai târziu de o echipă formată din mai bine de 100

de germanişti. Un proiect gigantic, pe măsura an-

vergurii Fraţilor Grimm.

Pe 20 decembrie 2012 s-a aniversat bicen-

tenarul apariţiei vestitelor „Poveşti" care le poartă

numele.

Foto: Shutterstock/ Statuia se află în oraşul Hanau

Surse: Ananda Grade, Ioachim Alexandru, Robert

Schwartz

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 68

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 69

SUMAR:

Ion Andreescu - rubrica pictori celebri /p. 3

Maurice Quentin de La Tour - –Prinţul pasteliştilor –/p. 6 Autor: Costin Tuchilă

Tudor Muşatescu – rubrica „Biografii selective” /p. 7 Autori: Viorela Codreanu Tiron şi Dorina Litră

Jules Renard - Viorela Codreanu Tiron /p. 10

Monseniorul Vladimir Ghika – autor: Ştefan J.Fay /p. 11 Pagini de istorie –– (continuare din nr 17)

(Material obţinut prin bunăvoinţa dlui consul Ştefan de Fay)

Monica Mureşan – „Povestea copacului Phoenix” /p. 14

Bujor Nedelcovici şi Antoaneta Turda /p. 15 Cronică la volumul „Al doilea Mesager”

Stelian Ţurlea /p. 19 Interviu cu Cătălin Dorian Florescu

Ion Pachia-Tatomirescu – Nouă radiografii ale „cazului Dacia” …/p. 22

George A Stroia –De ce mai avem nevoie de poezie? /p. 27

Nicolas Dinu –Poezie - /p. 28

Horia Ion Groza /p. 29 Problemele poeziei americane contemporane pot fi şi problemele poeziei „române”

Nicolae Nicoară-Horia – Poezie /p. 32

Incursiune în poezia română contemporană /p. 33 Luchia Patachi

Ovidiu Cristian Dinică

Carmen Huzum

Virgil Titarenco

Simona Grazia Dima

Mariana Eftimie Kabbout

Mariana Dobrin

Viorel Muha

Maria Manolache

Radu Lucian Alexandru

Mircea Aurel Buiciuc şi traducerile domniei sale /p. 41

Iuri Mamleev –Secţanţii (fragment)

Liviu Antonesei – cronică la volumul lui Leonard Oprea /p. 46 „Niciodată nu sunt prea multe poveşti”

Adrian Botez – /p. 49 Eseu -Kali Yuga- Pericolul prin ştiinţă

Gerra Orivera –proză scurtă - şi o poezie /p. 54

Anca D. Vieru –proză scurtă /p. 58

Apariţii editoriale /p. 62

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013

nr.18

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]

Page 70

Helen Rappaport – Ekaterinburg - Ultimele zile ale Romanovilor

Slavomir Rawicz - Întoarcerea acasă Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate

Ion Topolog -„Inelul de aur”

Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca),

(cronică de prof. Ligia Ghinea)

Fraţii Grim – Doi vizionari întru totul remarcabili / p. 66

Picturile, grafica, fotografiile din acest număr aprţin:

Ion Andreescu

Maurice Quentin de La Tour

Mihai Cătrună

Adriana Baloiu

Gheorghe Demetrescu Mirea

Vasile Palaghioi

Marcel Seralio

Igor Morski

Kolbai Csaba

Igor Gonceakov

Shutterstock

Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : nixi58@gmail.com

NNuummăărruull 1199 vvaa aappaarree 1100 mmaarrttiiee,, 22001133

Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro

CCOOLLEECCTTIIVVUULL DDEE RREEDDAACCŢŢIIEE VVĂĂ UURREEAAZZĂĂ :: lleeccttuurrăă ppllăăccuuttăă !!

Dragi şi stimaţi colaboratori,

Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură

cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:

I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,

materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat şi apoi trimis la

redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com

II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care

poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS

sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea

diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!!

a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau

semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit

de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată

la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor

cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară des-

făşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste

operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe

InDesign.

ATENŢIONARE!

1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi

nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail

la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor

specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii

AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei

vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!