1

nina ceranu menuetul singurătăţii:

unu, doi, trei…

2

© Nina Ceranu. Editura Eubeea. ISBN : 978-973-673-105-1 nceranu@info.uvt.ro

3

nina ceranu

menuetul singurătăţii:

unu, doi, trei… poem

eubeea

2007

4

5

,,…cerurile vor trece ca un fum şi

pământul ca o haină se va învechi…” (Isaia, 5,16)

6

7

unuunuunuunu

Amirosea albia a salcie sau a plop,

a copaci răscoliţi de vântoasele Dunării. Cel din urmă aducea izul trădării lui Iuda. Apa caldă a pântecelui, un fel de plancton, se limpezea în lemnul uşor ca o aripă de vânt.

8

� �

DDDDe acolo,

înfăşurat în nou-născutul care fusesem treceam în altar spre liturghie. Mă ducea pe braţe baba, muma tatii, lăstar de hoţ de cai, – Cine nu-l ştia pe Nuică şi pe ceata lui de lotri ?! – să mă arate lumii cu sângele meu cu gust de leşie, cu pielea mea cu iz de pelin.

9

� �

LLLLa faşă, mama a legat un ban

dar i-a scăpat primei ursitoare printre degete. Mi-a rămas cărbunele, să-l presar pentru o posibilă întoarcere.

10

� �

„MMMMurgilă” are ochii viorii,

l-am pus la plugul nopţii să ar cu el întunericul şi s-aduc soarele. E primul conac al nopţii… Privighetoarea şi-a mutat cuibul din curtea noastră. Mă ademenise maica Rina c-o credinţă de-a ei, că dacă mănânci inimă de privighetoare nu te prinde somnul o noapte-ntreagă…

11

� �

DDDDar…

Noaptea şi moartea muşcă din mine ca dintr-o felie de pepene. Scuipă seminţele în groapa comună, sau în guşa de păun, ori de prigorie a verii. Câte vor mai încolţi pentru o viaţă viitoare?

12

� �

IIIIată,

aşezată pe prag, cu urechea dreaptă dinspre viaţă, cu cea stângă înspre moarte, prin mine se strecoară, ca un curent electric, într-o parte şi-n alta, şi viaţa, şi moartea.

13

� �

DDDDin afară spre înlăuntru,

ca pe o frânghie întinsă, între naştere şi Plecareaceamare, trec eu descumpănită. De un capăt al funiei trage mama să moară, cu celălalt e-mpiedicat tata….

14

� �

AAAAdăst dimineaţa,

şi eliberarea, şi liniştirea. Mă rog pentru cel ce stă întins, odihnindu-se. O parte din el sunt eu, furnica lui, strivită de viaţă cu bocancii cazoni.

15

� �

ÎÎÎÎmbrăcat într-o haină prea largă

– şi-o comandase în timpul când puterea îi dă măreţie omului – pare atât de neajutorat… Şi-i e frig. I-aş încălzi mâinile, însă şi le ţine, cu încăpăţânare, încleştate pe-o lumânare de botez.

16

� �

SSSSting şi-aprind alte lumini.

Lumânările se năruie-n bălţi de ceară. Îi potrivesc tatii haina. Pălăria-i stă alăturea cu capul, două capete, pe-o pernă albastră. La cocardă şi-a prins un bilet de călătorie, fără destinaţie… doar de dus…

17

� �

EEEE un străin ce traversează,

Între DouăLumi, timid, neştiutele cărări. Ca un fâşâit de samovar, sau de fâneaţă în bătaia vântului, fluieratul lui ca de dănac, îmi stăruie în auz, o aducerea aminte târzie, semn că pe nicovală şi-a înmulţit talantul. În spatele oglinzii acoperite, chipul tatii se estompează.

18

� �

PPPPlecând,

a aruncat pieptenele şi s-au ridicat praguri. Sub cel de jos, zidarul a încrustat stângaci: Nihil Sine Deo, şi tata a lăsat acolo cuvintele, să dăinuie, cât o vieţui casa.

19

� �

TTTTata avea toate coastele lui Adam,

mama mai puţin cu una; o lăsase să se vindece într-un spital din Bucureşti.

Şi cu toate astea, pentru ultima plecare, mama i-a făcut şi lui zestre: zece prosoape ei, zece lui, atâtea batiste ei, atâtea lui….

20

� �

ÎÎÎÎntr-o zi bună,

când ea şi-a adus aminte cine eram, m-a luat la o parte, ca pentru o taină-n răscruce, şi ca unei surate mi-a spus: – Vigurile alea de pânză, să ai grijă cum le-mparţi; ăl cu G să i-l pui lui: e mai mare, e Om! Ăl mai mic să mi-l pui mie, să mă-nveleşti cu el, ca o mireasă să fiu, albul o mai lumina faţa morţii.

21

� �

CCCCu vigul cel mare

l-am învelit pe tata, aşa cum s-a cricit mama să fac. În temniţa aia, nemişcarea albă ca o boală temeinică, aşezată, îl păstrează doar pentru ea şi capriicile ei… Şi el e cuminte şi ascultător.

22

� �

AAAAcolo sus,

tata s-a întâlnit cu gemenii, fraţii lui, ei încă în minte cu nedreptăţile din Bărăgan, doi licurici negri, în nămetele de bumbac din Câmpia Brăilei.

23

� �

ŞŞŞŞi acolo sigur se mai bucură

de moartea lui Stalin. Cu pasul lor, încă, îşi măsoară pământurile. La tâmpla lor pistolul istoriei, mereu, a fost gata să ia foc.

24

� �

MMMM-am tot gândit

de ce Dumnezeu nu mai ţine pasul cu plecările noastre?! Prea timpurii, sau întârziate prea mult… Unii ies în faţă şi se duc în afara rândului… Alţii… Nu mai ştie Domnul nicio ordine ?! Ne-ai lăsat pe noi să ne hotărâm soarta?! Şi suntem oameni, Doamne!

25

� �

TTTTata şi-a

legumit zilele şi cu unele a plecat netrăite. Le-a pus alăturea de zilele mele, poate le-oi confunda, şi ele să-mi fie darul lui cel de pe urmă…

26

� �

MMMMama a pierdut

acest dar de la Dumnezeu… Ori l-o fi împărţit copiilor ei din lume, fără nume. Aş ruga-o dacă mai are din ele să i le dea fratelui meu. Şi tata să i le dea. Şi să mai adune de pe unde găseşte zile netrăite.

27

� �

DDDDuhurile,

trec de colo-colo. Le aud răsuflând, gâfâind obosite. Intră şi ies, tăcute şi triste. Ele nu-mi poartă de grijă. Eu nu le văd. Doar le simt cum dau târcoale cârdului de raţe, speriindu-le. Intră-n grămada de grâu, în molii. Mii, iau cu asalt odaia şi-mi dau buzna-n ochi, şi-mi intră în gură. Sătule. Grase. Scârboase.

28

� �

ÎÎÎÎn pereţii de paiantă,

şoarecii şi şobolanii mişună. Se caută… neobosiţi. Oare ei când dorm? Foamea lor se ostoieşte vreodată? Dacă aş da foc casei, aş ridica în slăvi chiţcăitul jivinelor Domnului, acum pitite prin tranşeele de ani buni săpate de când tata nu s-a mai încontrat cu ele. Într-un acord tacit, le-a dat cheile hambarelor şi recoltelor lui, iar ele şi-au văzut de tocat.

29

� �

AAAAştept dimineaţa,

ca pe izbăvirea de rău şi de păcate. Şi când vine e ca dinţii calului care muşcă. Crudă ca un ştiulete de porumb, cu boabe de lapte. Sau ca o caisă dată-n pârg.

Tresare uşurată, eliberată de duhori. Vine ca o turmă de oi sătule.

30

� �

E E E E al treilea conac al nopţii, Iară cântă cocoşii de tablă.

Ies cu faţa spre zori, dar ei vin încercănaţi şi trişti, festonaţi cu arnici negru. Credeam că ei mă vor vindeca de frică, de durere, de dor. Vin obosiţi, călători…

31

� �

UUUUşile rămân deschise,

lumânările pâlpâie. Se dau de ceasul morţii. În dudul din curte pasărea tristeţii şi-a făcut cuib. Puii ei vor purta în guşă, un timp, penumbra gândurilor mele.

32

� �

AAAApa din fântână e netulburată,

Cărarea-i neumblată de paşii noii zile. Nu ştiu ce să-i spun în întâmpinare. Cuvintele, toate, mi-au rămas mici, ca nişte haine, pentru un trup crescut prea repede.

33

� �

SSSSufletu-mi rănit

e ca un bob de linte, în păstaia prea plină a universului; secat, însă, n-o să mai încolţească niciodată. În spate – noaptea-i trasă de păr, în faţă – albul drumului se aşază încet, încet, în matca ştiută.

34

� �

BBBBătut în dungă,

clopotul se loveşte de baierele inimii mele. Nu ştiu dacă glasul lui coboară sau fântâna din răscruce urcă… E vie, trăieşte…

35

� �

CCCCiutura

se zbate în adâncuri şi se ridică, în voie sau în pripă, după cum e de grăbit cel ce caută izvorul. O aud: răzbate neostenită şi-şi sparge lacrimile reci de glasul arângului.

36

� �

PPPPlopul din colţ

se roagă în limbajul lui puţin ciudat şi amărui. Tata a vrut să-l taie, dar n-a avut niciodată secure pe potriva inimii lui adânci.

37

� �

CCCCapacul tronului are umbră.

Crucea se scaldă-n soarele nămiezii. Ascultătoare, negre, literele se supun, ciugulite de căpcăunul vultur, şi dau aură plecatului. Florile plâng, prinse-n panglici; lemnul de dud le ţine strâns în braţele lui răstignite. E greu lemnul de dud, ud e şi mai greu de purtat. Soarele însă l-a copt în ţestul lui uriaş. Un văr primar încrustează în el numele tatii şi-l face nemuritor.

38

� �

OOOOala de lut adastă cărbuni şi tămâie,

şi-o creştină care s-o poarte pe cărările ştiute.

39

doidoidoidoi

CCCCineva a tăiat

în două şarpele casei.

Primul a murit capul. Două săptămâni au trecut, şi trupul, mama, s-a zvârcolit înfrigurată şi-a zvâcnit pentru ultima oară, plecând să aprindă amnarele îngerilor.

40

� �

PPPPână şi-n satul acesta,

unde în adâncuri apa musteşte ca în venele unui donator sângele la soroc, ploaia e ca mana cerească.

41

� �

ÎÎÎÎn curtea noastră

au ademenit-o târziu, cu ochii săriţi, boabele de grâu şi de porumb, rămase-n bătătura cu doi morţi în două săptămâni. Roada câmpului a rămas grea cu sămânţa ploii. Gravide, au încolţit seminţele, înverzind, peste rând, retina.

42

� �

O O O O nepoată de departe

mi-a trimis poze cu pomi împovăraţi de zăpadă. Le-aş arăta şi mamei, dar ea are iarna din trupul şi sufletul ei… Nu mi-ar înţelege gestul.

43

� �

CCCCu plecarea ei

atâta tăcere s-a aşternut… că-mi pot împrejmui marginile fiinţei.

Peste prag, tata n-a trecut-o mireasă, căci o văduvise războiul. Mama n-a jucat cu hora-nainte, dar lângă tata nicio altă femeie nu s-a prins. Erau juruit să rămână împresuraţi de singurătatea perechii lor. .

44

� �

EEEEa şi-a lăsat

de bună voie, – aşa am crezut mereu – lângă el, mai târziu şi lângă luzii ei, şi-a uitat umbletul lumesc. Şi noi, şi viaţa i l-am călcat în picioare… ca pe-al altcuiva.

45

� �

ÎÎÎÎn ochiul mamei

a rămas oglindit un crâmpei de cer. Pumnul de ţărână cade pripit, cu un fel de vinovăţie pe coşciugul ultimei mele rădăcini.

46

� �

DDDDar trebuie să plec.

Casa se închide-n sine cu lăcate mari. Oftează. Are un vaier de iarnă, un trosnet de ger, un scâncet de câine rătăcit, un cârâit de gaie flămândă.

47

� �

OOOO simt: mi-ar întoarce spatele

însă duhurile dispăruţilor n-o lasă… Caselor, ştiu, nu le place să le întemniţezi. Încuiate, mereu vor fi adulmecate de hoţi. Menirea lor e să fie locuite. Geamurile acoperite ne privesc ca ochii unui om orb. Coşurile, cu privirea neagră spre cer, imploră parcă ajutor.

48

� �

CCCCasele – mi se pare mie ?! –

sunt corăbiile care ne poartă între două ape, cea din pântecele cald şi apa cea mare, şi neagră, spre care ne ducem cu un bănuţ în mână.

49

� �

SSSSunt porţi şi porţi,

mai toate – drumuri înspre şi dinspre alţii. Porţile caselor părăsite sunt altfel. Tânjesc. Se lasă pe vine, să treacă furii ce dau târcoale amintirilor.

50

� �

NNNNu mai contează cum mori,

când e timpul… mi-a spus tata, într-o tăcere de-a lui. — Când vine vremea? am ţinut să ştiu. — Când nu mai ai pentru ce trăi. Şi eu nu mai am. Cormana de plug mi-a ruginit în brazdă; o pereche de cai i-am îngropat sub caisul înflorit; alta a dat de mâncare oraşului hămesit…

51

� �

ŞŞŞŞi, după o vreme, tot el :

— Un lucru, te mai rog : Când pleci, ia greierii cu tine… – Şi ce-o să fac cu ei, tată? – Ce-i ştii. Dă-le drumul pe străzile oraşului, să se bucure de libertate. – Mai bine, nu-i duci cu mata?! – Nu. Acolo unde voi poposi eu nu mai e nevoie de cântecul lor.

52

� �

ÎÎÎÎmi pare rău, tată,

nu-i pot lua; blocurile n-au loc pentru greieri !

53

� �

NNNNu mi-e frică de moarte,

aş vrea să-i spun tatii: am purtat în auz şi cocoşul dimineţii, şi pe drumuri neştiute, steagul unui mire... Iar când ne facem ţărână… va fi un alt timp… Din trupul nostru vor bea dimineţile ciuturi de rouă.

54

treitreitreitrei

AAAAcum,

între tata şi mama, mine şi cer o să-nflorească liliacul. Iedera o să-şi subţieze mereu clorofila.

55

� �

TTTTată, şi mamă, şi dadă,

e primăvară. Stârmina e împupită ca un pom uriaş. La Teiş tămâioarele par fluturi albaştri. Melcii poartă-n corniţele lor chite de mărgăritar. Armăsarul vântului se-ncură pe uliţa noastră, dezpriponit.

56

� �

ŞŞŞŞi cât de repede s-a făcut vară?!

Iată, din înaltul nucului, văd Dunărea. În amurg, e crudă, virgină, încolăcită-n păpuriş ca un şarpe.

57

� �

DDDDesfăcută e

la picioarele satului, ca o femeie în călduri. Meandrele ei intră în malurile argiloase. se pierd în micuţa deltă. Petele negre, pescarii, se mişcă-n lotci uşoare. Până aici se simte mirosul mâlului şi-al sudorii crapului neprins.

58

� �

ÎÎÎÎn năvală, aerul de chindie

se strecoară fierbinte şi înăbuşitor. Cuibărindu-se prin toate ungherele serii, se ţine cu Dunărea, ca doi amanţi, neştiuţi de lume.

59

� �

DDDDacă e s-o spun –

şi oricine poate să se supere – nu am alt loc mai bun şi mai frumos. M-a legat cu mii de fire Dunărea. E ca o femeie plină de nuri. Nu mai îmbătrâneşte ! Am tot urmărit-o: o fugăresc anotimpurile, oamenii o cercetează, şi ea, primăvară de primăvară, ca o mireasă, îşi apretează jupoanele se umflă-n rochiile-i bogate, şi se pune pe nuntit.

60

� �

NNNN-am văzut

o mireasă mai a închinatului! Gândeşte-te câţi se iubesc şi se spală-n ea. De la izvor pân’ la vărsare, naţii de oameni. O parte din drăgostele le mănâncă peştii, dar mai şi rămân şi-ncolţesc în tainiţele pântecului Dunării, ori în rotitoarele albe pene ale lebedelor, nuferi înfloriţi în liniştite ostroave.

61

� �

MMMMă-ntorc în septembrie

ca-ntr-un basm ştiut. Cât a trecut de-atunci? În septembrie, 8, moaşa i-a pus mamei turta. Pe masa cu trei picioare erau ofrande pentru ursitoare. Pentru mine, un creion a scris primul poem.

62

� �

ŞŞŞŞi-au trecut zile şi nopţi

şi nopţi şi zile, poemul s-a tot scris de la sine. Pentru greierii tatii n-am găsit adăpost, cocoşul de tablă a ruginit, inimă de privighetoare n-am mâncat, dar nopţi albe am din ce în ce mai des. Seara mă-ntoarc cuminte, de bună voie, în închisoarea mea, în cuşca mea de la ultimul etaj, în singurătatea mea, în disperarea mea, şi macin o urmă de bucurie pe care am avut-o, până ce nu mai rămâne nimic din ea.

63

� �

Intru-n cutia mea.

şi zac… Între mine şi ei – un perete vibrator de beton. Visele lor trec prin visele mele, coşmarurile lor le adâncesc pe ale mele… Eu le înlesnesc legătura cu cerul?!

64

� �

BBBBăltesc ?!

Din trupul meu cresc nuferi şi lotuşi ?…

Nu, deocamdată, alături, din dragoste de viaţă, hăituit, răsufletul animalului, necontenit, mă bântuie.

65

Consilier editorial : Ilie Chelariu Lector : Simona Constantinovici

Apărut sub egida Fundaţiei Culturale «Orient Latin»

Timişoara.

66