Nimic de făcut. La ce poţi să te aştepţi de la o piesă care începe în acest fel? Tonul

deconcertant al replicii este cel al omului care şi-a pierdut orice speranţă de

schimbare. Al celui căruia nu-i rămâne decât să aştepte. Ce? Sau pe cine? În cazul

acesta, pe Godot.

În cea mai cunoscută dintre piesele sale, Samuel Beckett, al cărui nume este asociat de

cele mai multe ori cu teatrul absurd, îşi plasează personajele la marginea unui drum de

ţară, lângă un copac, pândind venirea unui anume Godot. Piesa urmăreşte de-a lungul

celor două acte ale sale dialogul născut între Estragon şi Vladimir în timpul celor două

zile de aşteptare, precum şi intervenţiile unui alt cuplet de personaje alcătuit din Pozzo

şi Lucky.

Practic, nimic nu se întâmplă în cele două acte. La apariţie, piesa a avut un real succes

şi continuă până în ziua de azi să fascineze. În fapt, scrierea luiAşteptându-l pe

Godot nu a constituit pentru Beckett altceva decât un exerciţiu literar, inspirat de

tabloul lui Caspar David Friedrich Bărbat şi femeie contemplând luna. Simplitatea

structurii, precum şi cea aparentă a dialogului permite multiple interpretări.

Din moment ce identitatea lui Godot rămâne necunoscută până la sfârşit, fiecare

interpretare îi atribuie un sens specific. Am citit că Peter Woodthrope, actorul care l-a

interpretat pe Estragon, l-a întrebat pe autor despre ce este în realitate piesa iar

acesta i-ar fi răspuns că despre simbioză.

Într-adevăr, ambele cuplete sunt alcătuite din personaje care depind unul de celălalt.

Estragon este cel terestru, cu nevoi organice, uituc, iar Vladimir îi este complementar,

plin de vitalitate, amintindu-i si explicându-i mereu ce au de făcut, ca în dialogul:

"Estragon: Sunt obosit. Să plecăm.

Vladimir: Nu se poate.

E: De ce?

V: Îl aşteptăm pe Godot.

E. Adevărat. Atunci ce facem?

V: Nu e nimic de făcut."

La polul celălalt, Pozzo şi Lucky au o relaţie de interdependenţă de tipul stăpân-slugă.

Primul se simte apreciat, iar al doilea se simte folositor. Personajul lui Lucky este mai

complex de atât, discursul său din primul act amintind de exprimarea personajului care

îşi ducea zilele în noroi înComment c´est.

Politic, piesa este citită ca o alegorie caracterizând războiul rece, iar psihologia se

aventurează în a vedea anumite arhetipuri în cele patru caractere ilustrate. Din punct

de vedere existenţialist, textul are o poezie a deznădejdii şi absurdului: "E: Îmi

amintesc hărţile Ţării Sfinte. În culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu pal. Mi

se făcea sete numai când mă uitam la ea. Şi îmi spuneam: acolo o să mergem să ne

petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim fericiţi".

Aşteptarea lui Godot este aşteptarea unei salvări. Deşi visează la o anume fericire,

personajele simt acut absenţa acesteia, după cum spune şi Vladimir : "Nu vezi că a

început să-şi amintească de fericire? Memoria praeteritum bonum - trebuie să fie

groaznic."

Pe "nenorocitul de Pământ", în care fiecare voce vorbeşte pentru sine, legile sunt

neschimbate. Trebuie să aştepţi, şi mai ales să te obişnuieşti."Lacrimile lumii sunt

imuabile. Pentru fiecare om care începe să plângă, un altul, undeva, se opreşte din

plâns. La fel e şi cu râsul. Dar să nu ne mai vorbim de rău epoca. Ea nu e deloc mai

nenorocită decât cea de dinaintea ei. Şi nici de bine să n-o vorbim. Să nu mai vorbim

deloc." Cu toate că nevoia tăcerii s-ar impune, personajele au nevoie unele de altele,

aşa cum şi cititorul are nevoie de dialogul lor. Aceasta ar fi perspectiva lui Pozzo, pe

care nu ar trebui să o uităm: " Cu cât întâlnesc mai mulţi oameni, cu atât sunt mai

fericit. De la cea mai neînsemnată creatură înveţi câte ceva, te îmbogăţeşti, îţi guşti

mai bine fericirea."

Unii au asociat numele lui Godot cu Dumnezeul pe care îl aşteaptă cei doi, şi omenirea

odată cu ei ("noi suntem omenirea"). Ca o salvare, şi sinuciderea este contemplată,

copacul considerat a fi o salcie fiind un loc bun de spânzurătoare. Sunt prezente câteva

referinţe biblice, iar mie chiar sinuciderea de ramurile salciei mi-a amintit de cea a lui

Iuda în aceleaşi condiţii, posterior trădării. Personajele noastre rămân în viaţă,

Estragon spunând că "găsim totdeauna ceva care să ne dea impresia că trăim."

Piesa nu este copleşitoare, însă va impresiona cu siguranţă. Anumite pasaje sunt

greoaie, precum discursul lui Lucky, dar acestea sunt compensate prin alte pasaje

poetice şi de profunzime, ascunse sub masca banalului. Cred că ceea ce face piesa atât

de apreciată e tocmai faptul că pentru fiecare cititor Godot va reprezenta altceva.

Horia Lovinescu spunea că "singura condiţie indispensabilă pentru a înţelege piesa

este să fi cunoscut măcar dată, în forme minore, neliniştea aşteptării."

"V: O întindem?

E: Hai!"

Didascaliile menţionează însă rămânerea în loc a personajelor. Aşa cum interpretarea

aparţine fiecărui cititor, la fel se întâmplă şi cu direcţia în care va dori să meargă

acesta la terminarea piesei. Poate totuşi mai este ceva de făcut.

Cartea “ASteptandu-l pe Godot” apartine teatrului absurdului, fara a fi insa o carte absurda,deoarecein ea se regasesc anumite simbouri:singuratatea,nesiguranta,frica,nevoia de comunicare, de aprtenenta la un grup social, de grija fata de celalat, de regrete, de invidie, de constinciozitate(vezi personajul Vladimir).

Beckett spunea ca scris aceasta piesa spre a se mai destinde si spre a scapa de oribila proza pe care a scri-o ianinte.Godot, in opinia criticii,vine de la Dumnezeu: Got plus sufixul -ot, sufix in franceza populara.Aceasta dimensiune metafizica creeaza in piesa urmatoarea interpretare: cele 2 personaje asteapta o figura transcedentala pentru a le salva, dar aceasta nu vine deloc.Beckett refuza aceasta interpretare si precizeaza ca s-a gandit la termenul de : “godillot, godasse”, adica de picior, in franceza.Scriitorul irlandez ,intr-o scrisoare adresata unui prieten,nici macar nu stie cine e acest Godot, daca exista… 

In “Asteptandu-l pe Godot", toata lumea asteapta. Despre Godot nu se stie mai nimic, este un personaj emblematic care incinge spiritele pe tot parcursul jocului, chiar fara a fi prezent. Nu este o piesa cu teza; nu aduce vreo morala pe care s-o impuna spectatorului, nu reflecta nici vreo speranta anume. Pentru a intelege o asemenea piesa, trebuie sa vezi in ea imensitatea lumii redusa la dimensiunile propriului tau spirit; in cei doi vagabonzi, o umanitate perpetuu ambivalenta. De fapt, miza autorului este surprinderea starii de asteptare in care se afla omul modern. Asteptarea lui Godot - o invocare, un pretext, un paravan. Fiecare se aseaza, cuminte, agitat sau coleric. Unul langa celalalt, asteptandu-l pe Godot, care, fireste, nu apare niciodata. Dar te lasa cu emotia, zambetul, contorsionarea clipei, intiparite pe chip si in memorie.  Autorul irlandez a scris o piesă de teatru care are un text de mare profunzime, mult dincolo de aparenta simplitate.Beckett ne face să medităm mai profund la cuvintele lui Octavian Paler: “Orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa”.

Un teatru al absurdului, dar, după mine, atât de real…Am citit comentarii care spun că Beckett surprinde omul în momentul  în care şi-a pierdut orice speranţă. Cred că cele două personaje, care aşteaptă ceva, care traiesc de azi pe mâine cu iluzia că poate îl vor întâlni pe Godot, fac din aşteptarea lor un motiv serios de a continua supravieţuirea.

Două dintre personajele piesei stau lângă un drum de ţară, având ca singur punct de reper un copac. Estragon şi Vladimir aşteaptă. Pe Godot, bineînţeles… Cei doi trăiesc de azi pe mâine.

„VLADIMIR  (jignit, rece): Pot să ştiu unde şi-a petrecut domnul noaptea?ESTRAGON:  Într-un şanţ.VLADIMIR (uimit): Un şanţ! Unde asta?ESTRAGON (fără gest): Pe colo.VLADIMIR: Si nu te-au bătut?ESTRAGON: Ba da... Nu prea tare.VLADIMIR: Aceiaşi?ESTRAGON: Aceiaşi? Nu ştiu.”

Beckett a scris „Aşteptându-l pe Godot” inspirat de o pictură a lui David Friedrich, „Bărbat şi femeie contemplând luna”. Cele două personaje ale lui Beckett aşteaptă să se întâmple ceva. Aşteaptă şi au nostalgia vremurilor de-altădată, când ar fi putut face ceva să devină cunsoscuţi. Acum, le-a rămas doar aşteptarea. Momentul lor de glorie a trecut… Dar la ce moment din trecut se gândesc ei!...

„VLADIMIR (copleşit): E prea mult pentru un singur om. Pe de altă parte, la ce bun să te descurajezi acum, iată ce-mi zic. Trebuia să mă gândesc la asta acum o veşnicie, pe la 1900...Mână în mână, ne-am fi aruncat amândoi din vârful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea târziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne urcăm măcar.”

Estragon şi Vladimir sunt foarte „ocupaţi” în fiecare zi cu aşteptarea lui Godot. E ţelul vieţii lor. Se leagă de o iluzie la fel cum un naufragiat se agaţă de un lemn plutind pe mare.

„ESTRAGON: Să ne cărăm.VLADIMIR: Nu se poate.ESTRAGON: De ce?VLADIMIR: Il  aşteptăm pe Godot...ESTRAGON: Trebuia să fie aici.VLADIMIR: N-a spus că vine sigur.ESTRAGON: Şi dacă nu vine?VLADIMIR: Ne întoarcem mâine?ESTRAGON: Şi pe urmă poimâine?VLADIMIR: Poate.ESTRAGON: Şi aşa mai departe.VLADIMIR: Adică...ESTRAGON: Până când vine...VLADIMIR Eşti fără milă.ESTRAGON: Să ne cărăm.VLADIMIR: Unde? Poate că în seara asta o să ne culcăm la el, la căldurică, la loc uscat, cu burta plină, pe paie. Merită să aşteptăm. Nu?”

In piesa de teatru pe care v-o prezint, în afară de cele două personaje, care au foarte multă treabă…stând, aşteptând să vină Godot care să-i scape de toate relele vieţii, mai apar alte două pesrsonaje, Pozzo şi Lucky, care în permanenţă sunt în mişcare, vin şi ies din scenă.Pozzo e stăpânul. Il ţine pe Lucky de o funie pusă la gâtul acestuia.

Estragon şi Vladimir dorm sub cerul liber, mănâncă pe unde şi ce apucă. O masă „copioasă” se arată prin mijlocirea noilor lor cunoştinţe.

„ESTRAGON  (timid): Domnule...POZZO: Ce-i, flăcăule?ESTRAGON: Hm... nu mâncaţi... n-aveţi nevoie... de oase...domnule?VLADIMIR (indignat): Nu puteai să mai aştepţi?POZZO: Ba nu, ba nu, e normal. Dacă am nevoie de oase?  Nu, personal nu mai am nevoie de ele. Dar... Dar, în principiu, oasele-i revin hamalului. Lui trebuie deci să i le cereţi. „

Pozzo şi Lucky sunt uniţi fizic (prin frângia de care am amintit). Sufleteşte, nu prea…Estragon şi Vladimir sunt uniţi sufleteşte (amândoi aşteaptă acelaşi lucru…) N-au nevoie de o frânghie care să-i ţină legaţi. Estragon uită uşor tot ce i se spune, e fricos, colegul lui în ale aşteptării zadarnice e mai înţelept. Dar niciunul n-ar putea supravietui fără celălalt.

“ESTRAGON: Sunt momente în care mă-ntreb dacă n-am face mai bine să ne despărţim.VLADIMIR: N-ai ajunge prea departe.ESTRAGON: Ce-i drept, ar fi un mare neajuns.”Citind piesa de teatru sau văzând spectacolul, vrând - nevrând, te întristezi. Te întristezi pentru cele ce-au trecut, dar, în egală măsură, pentru ce n-ai realizat în viaţă şi ai fi putut, nu-i aşa, oricând să înfăptuieşti…Personajele lui Beckett nu-şi pierd speranţa. „ ESTRAGON (cu voce stinsă): Plămînul meu stîng e foarte slab. (Tuşeşte uşor, cu glas tunător.) Dar plămânul meu drept e în stare perfectă!”

Vedeţi, există o salvare din orice situaţie…Si o speranţă…Uneori, rămâne doar dezamăgirea:

ESTRAGON (subit furios): „Să recunosc! Ce e de recunoscut? Mi-am trăit porcăria asta de viaţă în mijlocul nisipurilor. Şi tu mai vrei să văd nuanţe! Uită-te la gunoiul ăsta! Nu m-am clintit niciodată din el.”

Un teatru al absurdului. Dar viaţa, oare cum e? „ESTRAGON: Toţi ne naştem nebuni. Iar câte unii rămân.”

Cine îl poate contrazice pe Samuel Beckett?

Dacă acceptăm postulatele conform cărora viaţa e vis, iar condiţiei umane îi lipseşte sensul, singurul teritoriu unde cele două noţiuni transcend incomprehensibilul, absurdul, rămâne actul artistic. Toate trimiterile la diferite forme de spectacol, invenţia verbală a jocurilor, frânturile de biografie ale personajelor, Estragon - fost probabil poet, Vladimir - fost probabil clovn, lăsate de Beckett la

latitudinea regiei (bine încorsetate însă de didascalii), precum şi repetitivitatea scenelor îi fundamentează lui Purcărete concepţia regizorală a unui spaţiu / timp teatral în contextul unei mărturii de credinţă despre această artă.

Cheile de lectură ale oricăreia dintre montările sale - sunt de o fidelitate absolută motivaţiilor existente în text. El doar le iluminează cu un soi de firesc curios al omului care, refuzând aprioricul, prejudecata constructului cultural, forţează uşa interzisă din castelul luiBarbă-Albastră. Un senzor fin ce detectează comicul din sâmburele fructului amar, adevărul viu pulsând sub butaforie îl conduc pe un drum aparent imposibil. Spectaculosul rezultat e o armonizare a tuturor contradicţiilor, un raport de forţă echilibrat între principiul realităţii şi cel al plăcerii, o relaţie pasională între fantastic şi cotidian. O poveste încântătoare care nu moralizează, nu dezbate absolutul, nu se erijează în patafizică. Şi totuşi, Aşteptându-l pe Godot conţine toate aceste paliere cu multiple ramificaţii estetice, contextuale, spectacologice, existente deja în parcursul regizoral purcăretian. Aici însă toate componentele mecanismului se concentrează aproape exclusiv asupra actorului, fiinţei care expiră oxigenul emoţiei, în universul inefabil teatral. Netrădând cu nimic demersul lui Beckett, interesat cu prioritate de reprezentare, Purcărete stabileşte punctul de pornire al montării într-o distribuţie perfectă prin datele ei «istorice». Interpreţii posedă în măsuri egale un cuantum de biografie, cunoaştere, înţelegere şi încredere - ingrediente magice ale unei comunicări polisemantice şi modelează informaţiile plecând de la un arhetip, înnobilat apoi de marca individuală. Estragon păstrează filiaţia pusilanimă a lui dom'Ubu, a bătrânilor corului tragediilor antice şi ingenuitatea contorsionată a marchizului de Sade. Mintea lui confundă sau şterge instant mesajul, ca Puck. Constantin Chiriac înmagazinează cromozomi din ADN-ul fiecărui strămoş dramatic dar combinaţia poartă amprenta unei personalităţi carismatice. Gogo - corpul dureros, imens, interzis plăcerii, vagabondul lunatic, clovnul cu nas însângerat are fragilităţi de fecioară. Silviu Purcărete accesează în psihicul actorilor săi teritorii secrete, uneori înspăimântătoare, dar, de fiecare dată, iniţiatice. Vladimir îmbracă însemnele unei aristocraţii anglo-saxone, după un dezastru nuclear. Virgil Flonda, siluetă longilină şi înduioşător patern/maternă încearcă să opună disperării acaparante, un exerciţiu de gândire. Un Bughi Mambo Rag steinhardtian. Rateurile şi frica de singurătate elaborate cu simplitate şi transparenţă desăvârşite, naturaleţea jocului creează dimensiuni tragice, surprinzătoare. Cuplul artistic funcţionează impecabil, în subteran şi la suprafaţă şi se hrăneşte dintr-o meditaţie à trois asupra prieteniei, afecţiunii şi eroziunii acesteia. În Eloge de la fuite, Henri Laborit încearcă o definiţie ale cărei ecouri se regăsesc în Godot: «prietenia reclamă o comunicare fără limbaj logic, limbaj care deformează şi trădează totul.... O descoperire a unuia de către celălalt în afara regulilor impuse, într-un spaţiu unde nu există competiţie, pentru că nu face parte din această lume ci din aceea a imaginarului».

În lumea degradată a absenţei oricărui mugur de sens, figura lui Pozzo macerează în interpretarea mustoasă a lui Cristian Stanca, veleităţile unei primadone de provincie, nimicnicia parvenitului şi histrionismul bufonului. Gore Pirgu, cu mănuşi de piele şi «knouk» purtător de tron, cum îi şade bine unui maître dintr-o specie «divină». Expresivitatea lui Pali Vecsei încarnează etapele destituirii umanului din ierarhia logosului dereglat până la condiţia larvară. Urmele eleganţei lui Lucky lasă vederii bandajele unei mumii fantastice, clonă dezonorată a geniului pustiit.

Privirea actorului transformă elementele scenografice: becul agăţat de schelăria unui decor în (de)construcţie sau reflectorul de la baza scenei, devin luna «gălbejită şi tristă» sau amurgul tiradei lui Pozzo. Regizorul manevrează realitatea invizibilă prin resorturile specifice ficţiunii dramatice. Te invită să uiţi cunoscutul şi să participi candid la aventură. Să te purifici. Să te uimeşti, măcar puţin. În fond, cât de important este ceea ce ştim deja? Cum s-ar putea supravieţui, în condiţiile astea, aşteptării lucide a cuiva care refuză pentru totdeauna să apară? Eseurile despre absurdul existenţei umane nu mai interesează pe nimeni. Ne este suficientă viaţa proprie. Dar să fim reconfortaţi două ore de iepuraşi schubertieni, de speranţa înfrunzirii, chiar singulară, de proiecţii tandru-jucăuşe despre iubire, asta da, avem cu toţii nevoie. Purcărete spală de sângele întunecat scheletul lui Godot ascuns în pivniţa luiBarbă-Albastră. E tot acelaşi, dar, pentru prima oară, îi strălucesc falangele. Morala? Pelicanul sau babiţa.

Nimic de făcut. [...] Şi eu încep să cred la fel. [...] M-am împotrivit multă vreme gândului ăstuia, spunându-mi: Vladimir, nu te prosti, încă n-ai încercat tot. Şi reluam lupta.” (Samuel Beckett,Aşteptându-l pe Godot) Iată primul schimb de replici dintr-o piesă de referinţă a secolului al XX-lea, captând în jocul grotesc pe două voci, a meditativului Vladimir şi a confuzului Estragon, gândul insinuant al zădărniciei, al neputinţei ieşirii din cercul vicios al unei partituri monotone, repetitive la nesfârşit. Lupta este însă mereu reluată, plictisul şi inutilitatea sunt ingenios disimulate prin convertirea tragicului în grotesc, prin transformarea grimasei în zâmbet, a meditaţiei în pălăvrăgeală, a lamentaţiei în bufonerie. Timpul este umplut cu fleacuri, pălăvrăgeala îndulceşte neputinţa, show-ul de „circ” abate gândurile sumbre, bufonii – „knucii” – joacă ori chiar mimează gândirea, jocul face aşteptarea mai uşoară, agitaţia întreţine iluzia mişcării într-o lume în care toate rămân pe loc, în care domneşte inerţia: „Găsim întodeauna câte ceva care să ne dea impresia că trăim, nu-i aşa, Didi?” Iată şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea aniversară din februarie (luna aceasta sărbătorim un an de bogate şi incitante lecturi!) a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 23 februarie 2010, de la ora 18, cu tema BUFONII ZĂDĂRNICIEI – SAMUEL BECKETT, AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT – ELEUTHERIA – SFÂRŞITUL JOCULUI: descoperirea subterfugiilor comice de disimulare a sentimentului zădărniciei şi a inerţiei care se ascunde în gesturile mecanice ale bufonilor care ne întreţin iluzia unei „trăiri” autentice. Am ales ca punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii provocatoarele piese ale lui Samuel Beckett, reunite în volumul Aşteptându-l pe Godot – Eleutheria – Sfârşitul jocului, în traducerea lui Gellu Naum şi a Irinei Mavrodin, apărut într-o nouă ediţie în 2010 la Editura Curtea Veche, căreia îi mulţumim pentru susţinere.

Aşteptându-l pe Godot (1952) este compusă din două acte care urmează aceeaşi schemă: doi pierde-vară, Vladimir şi Estragon, se reîntâlnesc lângă o salcie, unde îl aşteaptă în zadar pe un oarecare Godot (nume care a stârnit numeroase interpretări, cea mai cunoscută fiind cea religioasă, care descompune acest nume în God – Dumnezeu şi sufixul –ot, prezent şi în Charlot sau Pierrot – pistă hermeneutică neconfirmată de autor, Beckett afirmând că dacă ar fi ştiut cine e Godot, ar fi spus-o în piesă). Cuplul static Vladimir – Estragon, ilustrând interdependenţa dintre intelectual şi carnal, este completat de perechea dinamică Pozzo – Lucky, întruchipând relaţia tipică stăpân – sclav. Bufoneriile celor patru se construiesc printr-o alternanţă ameţitoare de replici scurte, unele repetive, pe alocuri adevărate laitmotive, precum „VLADIMIR: Îl aşteptăm pe Godot. ESTRAGON: Adevărat.”, iar comicul răbufneşte din dislocările de sens provocate de saltul năucitor de la o replică la alta. Actul II aduce aceeaşi amânare a mult-aşteptatei veniri a lui Godot, dar sunt indicii că această aşteptare se prelungeşte în zadar, printr-o păsuire mereu reluată pentru un perpetuu „mâine”.

Aşteptându-l pe Godot

„Suntem devoraţi de timp nu pentru că trăim, ci pentru că credem în realitatea lui şi, prin aceasta uităm sau dispreţuim Eternitatea.”(Mircea Eliade, Încercarea labirintului)

Aşteptarea   este egală cu timpul, timpul care îi macină pe cei doi protagonişti Vladimir (Didi) şi Estragon (Gogo). Timpul devine “păpuşarul” care îi conduce şi le comandă personajelor următoarele mişcări, dar simultan, timpul care nu mai are ritm şi nici măsură, poate reprezenta speranţa, schimbarea ce poate izvorî din întâlnirea cu enigmaticul Godot.

Estragon şi Vladimir, doi vagabonzi, care au o singură ţintă, aceea de a-l întâlni pe Godot, despre care nu cunosc foarte multe detalii, dar pe care îl aşteaptă cu ardoare.

Gogo şi Didi sunt diferiţi, dar fiecare este deosebit în felul său. Vladimir este cel intelectual, cel care are o doză de înţelepciune, pe când Estragon este cel uituc, fricos şi gurmand, dar în ciuda acestor diferenţe ei se completează unul pe celălalt într-un mod armonios şi dau glas unui lung monolog pe două voci. Sunt clipe în care se gândesc să se despartă, dar amândoi ajung la concluzia că despărţirea ar însemna o neplăcere, o greutate.

“Estragon: Sunt momente în care mă-ntreb dacă n-am face mai bine să ne despărţim.

Vladimir: N-ai ajunge prea departe.

Estragon: Ce-i drept, ar fi un mare neajuns.”

Printre faptele inutile ale celor doi prieteni intervin alte două personaje, Pozzo şi Lucky, pe care îi leagă o relaţie de altă factură. Când cei doi intră în scenă, Pozzo (stăpânul) îl ţine pe Lucky (hamalul acestuia) de o funie trecută pe după gât, o funie a cărei strânsori i-a cauzat acestuia răni. Pozzo poartă masca unei persoane oropsite, când tocmai el este cel care-l răneşte şi chinuieşte pe Lucky de care ar vrea să se scape. Cu toate că Pozzo îl supune pe Lucky la unele chinuri, acesta îi rămâne loial, iar relaţia dintre cei doi este alimentată şi menţinută de către Lucky, care este şi el mistuit şi consumat de oboseală.

În actul II, Estragon nu-şi mai aduce aminte de cele întâmplate cu o seară înainte, dar Vladimir încearcă să-i reamintească de Pozzo şi de Lucky. Pozzo şi Lucky apar şi ei, însă de această dată Pozzo este orb, Lucky mut, iar frânghia acestuia mai scurtă. Pozzo i-a uitat pe Vladimir şi Estragon şi a pierdut noţiunea timpului.

Băiatul care a venit cu o seară înainte şi i-a anunţat pe Vladimir şi Estragon că Godot nu va putea veni în acea seară, vine din nou, dar nu-l recunoaşte pe Vladimir şi susţine faptul că nu a mai venit la cei doi. Vladimir îi spune lui Estragon că mâine se vor spânzura dacă nu vine Godot, iar dacă vine, vor fi salvaţi. Soarta celor doi atârnă din nou de mâna “păpuşarului”, timpul care va decide dacă îl va aduce pe Godot în faţa lui Didi şi Gogo, dacă se va juca cu minţile acestora şi-i va face să uite tot ceea ce s-a întâmplat cu o zi înainte sau dacă îi va convinge să-l mai aştepte pe Godot încă o zi, încă una, mai o zi, numai una…

Aşteptarea tragică, viaţa fără nici un orizont, decepţia, imposibilitatea comunicării într-o lume marginală şi absurdă, degradarea şi căderea sunt temele obsesive ale operei bilingve a lui Samuel Beckett. Aproape toate trăsăturile psihologiei artistice irlandeze, de la depresie, anxietate, gustul pentru excentric, la forţarea limitelor morale, sondarea limbajului, paradoxul şi compunerea de cuvinte se regăsesc la Beckett; la fel cum trăsăturile existenţialismului francez şi în general ideile filosofice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial se întâlnesc în opera sa.

 Se poate admite că Godot este motorul unui nou tip de teatru, teatrul absurdului. Sosirea sa ar pune

punct aşteptării lui Didi (Vladimir) şi a lui Gogo (Estragon), această aşteptare creând jocul scenic. De

fapt, în piesă nu se întâmplă nimic. Ceea ce contează este doar aşteptarea, durata ei indicată prin

gerunziul din titlu. Forţa lui Beckett constă în a refuza sosirea lui Godot iar acest refuz ne conduce într-

o spirală a aşteptării, care este o repetiţie fără sfârşit. Cei doi vagabonzi (clochards în franceză) vor

reveni mereu în acelaşi loc care este de fapt un non-loc, un drum de ţară cu un arbore. Despre acest

decor indicat de autor ca şi despre celelalte indicaţii de joc din piesă s-a vorbit mult, speculându-se

simbolul cu care acest spaţiu se încarcă. În text apare frecvent indicaţiaSilence (Tăcere), consfinţind

parcă starea de aşteptare şi de incertitudine. Misteriosul Godot le-a promis celor doi ajutorul şi de aici

speranţa de schimbare. Neliniştea pune încet-încet stăpânire pe cei doi cerşetori. Întrebările pe care ei

şi le pun sunt cât se poate de fireşti în această ordine a derizoriului şi în cadrul aparent firesc al

teatrului absurdului. Este oare ziua potrivită, oare locul este bine ales? Nu cumva Godot a trecut deja

pe acolo şi întâlnirea a fost ratată? Ce vor face aşteptând?

Piesa începe seara, ceea ce înseamnă că nu se va întâmpla nimic. Decorul rămâne neschimbat,

acţiunea este de fapt o inacţiune. Este fireşte o referinţă ironică la regula celor trei unităţi din teatrul

clasic. Unitatea de timp impunea ca acţiunea să înceapă dimineaţa şi să se încheie în seara aceleiaşi

zile.

La jumătatea primului act apare în scenă un alt cuplu: autoritarul Pozzo şi Lucky, un fel de servitor al

său. Lucky are o singură tiradă de trei pagini, rostind fraze neinteligibile, cuvinte la întâmplare între

care legăturile semantice sunt absurde. După tirada lui Lucky, cei doi dispar. Apare un adolescent

trimis de Godot pentru a le spune celor doi vagabonzi că acesta va veni a doua zi. Actul al II-lea se

joacă identic cu primul, însă mai rapid şi cu câteva variaţiuni. În aparenţă doar arborele s-a schimbat,

având acum câteva frunze. Estragon nu-şi aduce aminte de primul act, Pozzo a devenit orb. Finalul

piesei nu rezolvă nimic. Acelaşi tânăr reapare cu acelaşi mesaj. Vladimir şi Estragon hotărăsc să se

sinucidă spânzurându-se de arbore. Estragon îşi desface cureaua şi pantalonii îi cad. Renunţă pentru

că nu se pot spânzura cu aceeaşi centură, ca să moară amândoi deodată. În final cei doi se îndeamnă

să părăsească locul aşteptării dar conform indicaţiei autorului, rămân nemişcaţi. Concluzie firească a

lipsei de acţiune.

De-a lungul timpului au apărut numeroase articole în care comentatorii au încercat să descopere cine

este Godot. Una dintre explicaţii a fost aceea că este o combinaţie între cuvântul

englezesc God (Dumnezeu) şi sufixul francez popular-ot, ceea ce ar conferi piesei o dimensiune

metafizică. Cele două personaje ar aştepta sosirea unei fiinţe transcendentale care nu vine niciodată.

Mizerie umană fără Dumnezeu. Beckett a refuzat de la bun început orice interpretare şi într-o scrisoare

adresată lui Michel Polac în ianuarie 1952, la puţin timp după apariţia volumului, face următoarea

precizare: „Nu ştiu mai mult despre această piesă decât cel care o va citi cu atenţie – nu ştiu cine este

Godot. Nici măcar nu ştiu dacă el există.”

Pe seama primei montări a farsei tragice Aşteptându-l pe Godot circulă mai multe anecdote. În primele

săptămâni, jumătate din sală ieşea înainte de sfârşitul actului întâi. Agasaţi, ceilalţi spectatori

rămâneau în sală pentru a-i bruia pe actori. Godot declanşa în fiecare seară dispute între susţinători şi

detractori. La un spectacol, situaţia a degenerat în scandal, cortina căzând la începutul actului al II-lea.

Publicul se ducea la teatru pentru a trăi scandalul şi pentru a-l descoperi pe autor. Interpretul rolului

Estragon, Pierre Latour, a refuzat la început să-şi lase pantalonii să cadă, considerând că este un gest

ridicol. Beckett i-a scris lui Blin, regizorul spectacolului, explicându-i

că  această scenă este una dintre cele mai importante ale piesei.

După lungi negocieri, Latour a acceptat. Pantalonii i-au căzut. Efectul produs a fost neaşteptat: nimeni

nu a izbucnit în râs. Expresia attendre Godot a devenit sinonimă cu a spera imposibilul.

„Beckett este esenţialmente tragic. Tragic pentru că, la el, totalitatea condiţiei umane este cea care

intră în joc, nu omul unei anumite societăţi, nici omul privit şi alienat de o anumită ideologie care

simplifică şi amputează în acelaşi timp realitatea istorică şi metafizică, realitatea autentică în care este

integrat omul. A fi pesimist sau optimist e o problemă oarecare. Important este adevărul, astfel încât

omul să apară în multiplele sale dimensiuni şi profunzimi. Beckett pune problema scopurilor ultime ale

omului.” (Eugen Ionescu).Piesa ne lasă cu încă o nesiguranţă, cum sugera Beckett într-unul dintre cele mai cunopscute comentarii despre Godot: "Este o minunată frază în Augustin... Nu dispera: unul din hoţi a fost salvat. Nu presupune: unul din hoţi a fost damnat..." Ca şi "Regele Lear", "Aşteptându-l pe Godot" se termină cu o întrebare. Nu întreabă dacă Godot va veni vreodată, ci, mai profund şi tragic, dacă trăim într-un univers normal sau nebun. Un răspuns nu se va găsi niciodată, însă, cum insistă Godot, întrebarea trebuie să rămână întotdeauna, altfel cădem pradă presupunerii arogante a certitudinii sau disperării debile a scepticismului.

ele doua figuri clovnesti, haimanale in vesminte jerpelite, Estragon si Vladimir, sala n a aclaAZmat, nici n a huiduit chipul nou al omului pe care dramaturgul il prezenta. Si totusi, ceva mult mai grav decat o simpla revolutie artistica se petrecea in fata lor. Faptul ca Beckett a devenit atunci, peste noapte, o celebritate mondiala, piesa incepand de indata sa fie tradusa si jucata pe tot globul, ca un Tennessee Williams a declarat - cu generoasa spontaneitate a unui confrate - ca de la drama lui 

Pirandello, Sase personaje in cautarea unui autor, nu s a scris o piesa mai "mare" in teatrul contemporan, toate acestea indica un fapt cert: cele infatisate de un irlandez la Paris erau asteptate. Paradoxala asteptare, daca ne gandim ca ceea ce aducea Beckett nu era nicidecum un mesaj de buna speranta, o evanghelie (= veste buna) a omului nou, a carui constiinta, prin crizele secolului, isi face fara indoiala drum.Vom analiza mai tarziu imaginea conditiei umane in ipostaza sa beckettiana. Fiinta cuvantatoare, acel eu care monologheaza in roAZmaAZnele sale (indeosebi in trilogia Molloy, Malone meurt, L'InnomAZmable) ar putea spune, parodiindu l pe Descartes: "vorbesc, deci sunt".

Dar ceea ce lipseste acestei fiinte - si in genere fapturilor care populeaza lumea lui Beckett - este o certitudine a existentei. Fiinte difuze, mutilate, paralizate, inchise intr o camera ori intr un vas de lut, ingropate in nisip, tarandu se prin noroi, dezmembrati, orbi, muti, redusi "la forma oului si consistenta mucilaginei", aceste "personaje" constituie fauna unei umanitati descompuse, trecute printr o stranie catastrofa, ori, mai exact, asteptand o catastrofa finala care nu se mai petrece dar care si arunca umbrele rau prevesAZtitoare, ca un nor ce intuneca fata pamantului inainte de izbucnirea furtunii.

Fireste, s ar putea spune ca toate aceste situatii ale omului incastrat in pamant - lut, nisip, noroi - nu sunt decat metafore ale biblicei sentinte "din pamant esti si n pamant te vei intoarce". Dar, oricum ar fi, omul lui Beckett - daca se poate vorbi de un asemenea om - nu este cartezianul orgolios, declarand la inceputul erei moderAZne: "cuget, deci sunt".

Despre „Așteptându-l pe Godot“, piesă acum canonică ce atunci desființa canonul și ideea de canonic, s-au scris

între timp biblioteci. Omniprezentă în lumea teatrului, ea își păstrează rezistența la interpretare, cum ar spune un

celebru teoretician al literaturii: discursurile despre ea abundă, ipotezele abundă și recurg la teorii sofisticate, iar

textul rămâne misterios, puternic, obsedant și singur în unicitatea lui. De aici, sigur, și rezistența lui în timp. Șaizeci

de ani dintr-un destin care, fără îndoială, se află încă la început. Șaizeci de ani de colocvii, montări celebre, montări

controversate, montări extravagante, șaizeci de ani de întrebări fără răspuns, de interpretări ridicole și geniale,

șaizeci de ani de viață imprevizibilă pe scene imprevizibile.

Șaizeci de ani de la apariția acestui vis/ coșmar unic, obiect de iubire și ură de artist, Asteptandu-l pe Godot” este o piesa de teatru in care, asa cum spunea un cunoscut critic literar francez, “Beckett a atins o imposibilitate teoretica: o piesa in care nu se intampla absolut nimic si care totusi tine audienta din sala lipita de scaune; mai mult decat atat, tinand cont ca al doilea act al piesei este in realitate o reluare subtila a primului, Beckett a scris, se pare, o piesa in care absolut nimic nu se intampla, de doua ori la rand!”. Mi s-a parut o observatie foarte interesanta, pentru ca atat reprezentatia piesei de teatru, cat si cartea (in original in franceza), m-au tinut si pe mine “lipit”, chiar cu aceasta aparenta a lipsei totale de intamplare”. Cred ca o parte din fascinatia pe care aceasta piesa de teatru o are asupra cititorilor sau spectatorilor este nevoia de interpretare pentru piesa denumita “tragicomica” si care e extrem de criptica, scrisa minimalist dar in acelasi timp cu o doza de umor,

deasupra substratului conturat pesimist (ca si restul operei lui Beckett). Iar nevoia gasirii unei semnificatii a fost in plus catalizata de autorul insusi, care spunea “nu pot gasi semnificatii in piesele mele, asa ca fiecare va trebui sa le gaseasca singur”. Si care, cel putin in legatura cu “Asteptandu-l pe Godot”, a spus mai curand ce nu reprezinta piesa, decat ce reprezinta (de exemplu, a insistat ca “Godot” nu vine de la “God”, pentru ca “daca as fi vrut sa spun Dumnezeu as fi spus Dumnezeu”, cum marturisea Beckett). Si astfel, explicatiile criticilor, spectatorilor si cititorilor nu au fost in general sustinute sau confirmate vreodata de autor. Piesa poate fi vazuta cu adevarat de fiecare intr-un alt fel, de obicei ca o alegorie sau ca o colectie de metafore disparate cu conotatii politice (Rezistenta franceza sau Irlanda vs. Marea Britanie), sau biblice (identificarea lui Godot cu Dumnezeu, ceea ce ar putea da multa consistenta actiunii sau lipsei de actiune), sau freudiene (numele Gogo care ar veni de la Ego, Didi este un Id rational rasturnat, cei doi impreuna cu absentul Godot ar alcatui o triada tipic freudiana) sau chiar homosexuale (tinand cont ca personajele principale, Estragon si Vladimir, se comporta ca si cand ar trai impreuna ca parteneri intr-un cuplu). Cu siguranta insa, este inca loc si pentru alte posibile interpretari in viitor, de la alti spectatori sau cititori ai piesei “Asteptandu-l pe Godot”. In mod curios, desi irlandez, Beckett a scris aceasta piesa (si in continuare alte opere) in limba

franceza. Piesa scrisă de Samuel Beckett în două acte, Așteptându-l pe Godot, care ne vorbeşte despre aşteptarea tristă, fără sfârşit, a cuiva care ar putea da un sens vieţii, a fost interpretată în nenumărate feluri, deseori contradictorii.Personajele principale, bătrânii clovni vagabonzi, Vladimir şi Estragon, stau sub un copac şi îl aşteaptă pe Godot, a cărui sosire însă se amână zi cu zi.Dialogurile lor, bazate pe repetarea unor fraze sau clişee aparent incoerente, nu ne spun nimic special despre cei doi bărbaţi. Din protagonişti, eroii devin un fel de spectatori ai unui spectacol, ca o viziune stilizată despre asuprire și violenţă – ca vechi tare ale societății umane. În acest joc, Pozzo, tiranul cu gura mare orbeşte, iar sclavul său gânguritor, Lucky, strivit de greutatea sarcinilor și a loviturilor de bici, protestează în zadar şi, în cele din urmă, înnebuneşte.Acest spectacol, care nu oferă nici o cale de ieşire, se bazează pe jocul aspru, aproape pantomimic, al celor două personaje centrale. La final, ei cochetează cu ideea de a se sinucide, dar aşteptarea mântuirii le este mult mai la îndemână.Cea mai cunoscută piesă a lui Beckett, Așteptându-l pe Godot, pusă în scenă pentru prima dată în 1953, a însemnat un punct de cotitură în dezvoltarea teatrului modern.Motivatia lui a fost ca in limba franceza “poate scrie mai usor fara stil”…