„M-aţi făcut să devin nebun ca să mă laud singur, să

propovăduiesc ce-am suferit pentru Dumnezeul meu în

timp ce voi mă huliţi şi mă consideraţi ca o ciumă. Dar

eu mă laud întru dureri şi suferinţe, pentru Dumnezeul,

Care pentru mine a suferit atât de mult şi încă mai rabdă

până în sfârşit! în fiecare zi mor pentru Hristos şi urc

calvarul departe de altarele Tale Doamne, pe care atât de

mult le-am iubit. Şi râvna casei Tale m-a mâncat, că la

locul cel sfânt s-a suit urâciunea pustiirii. Cer nou şi

pământ nou aşteptăm şi transfigurarea prin virtute şi

prin har urcând, pe calea cea strâmtă a vieţii, treptele

desăvârşirii spre împărăţia Cerurilor.”

Ieroschimonah Nil Dorobanţu (1920-1977) ,

„Am legat fir cu fir

Să ajung la părintele Nil,

Să dezleg lanţul

Să slobozesc pe Dorobanţul

Să scot din uitare,

Pe cel care, în timp de teroare,

A fost făclie aprinsă,

De vânturi nestinsă,

Cu glasul tăios,

Cu suflet milos,

Iubit de Hristos”

Cuvânt înainte

Orice flacără interioară care nu transfigurează fiinţa

în întregime, e doar un foc care fumegă. Numai sfântul

devine în întregime „rug aprins”! Un astfel de om flacără

a fost şi ieroschimonahul Nil Dorobanţu. Nu şi-a exercitat

vocaţia în spiritualitatea asigurată a unei mănăstiri, fiind

hăituit şi alungat permanent din loc în loc, ci singur în

lume, într-o trântă corp la corp cu lumea şi cu diavolul,

ducând în spate crucea Bisericii, crucea chinuiţilor şi a

păcătoşilor. Implantat în realitatea lumii, care prezintă

răul ca bun şi bunul ca rău, acolo unde veghează

„domnul lumii acesteia” ca să permanentizeze falsitatea,

a dat buzna în casa celui tare, ca să îi jefuiască lucrurile.

Singura posibilitate a sfântului, de a face acest salt,

este intrarea în lume cu masca nebuniei, a

iresponsabilităţii sociale, pentru a dezvălui ochilor

omeneşti adevărata realitate, sfâşiind valorile moralei

convenţionale, ale stilului de viată consacrat, ale valorilor

iluzorii. El însuşi devine marele sarcasm la adresa lumii,

forma cea mai desăvârşită a ascezei, refuzul absolut al

criteriilor mondene, perfecta despuiere de sine. „Nebunii”

vin să readucă aminte că propovăduirea evanghelică este

o „nebunie”, că mântuirea şi sfinţenia sunt incompatibile

cu satisfacţia dată de consideraţia socială şi de

recunoaşterea obiectivă. Ei apar în epoci de „secularizare”

când faptul de a fi creştin pare a depinde de criteriile

convenţionale şi de concepţiile lumii, care evaluează viaţa

cea adevărată şi virtutea omului cu măsurile bunei-

cuviinţe şi ale deontologiei sociale.

„Nebunul” este harismaticul ce are o experienţă

directă a împărăţiei lui Dumnezeu şi îşi asumă profetic

manifestarea opoziţiei dintre „veacul acesta” şi cel al

împărăţiei, deosebirea radicală de măsuri şi criterii. A fi

„nebun pentru Hristos” nu presupune să fii idiot pentru

oricine. A fi „nebun pentru Hristos” înseamnă să ai

principii şi valori sănătoase, a fi idiot pentru oricine

înseamnă să renunţi la principii şi valori pentru a fi la fel

ca ceilalţi, înseamnă să laşi deoparte mărturia frumoasă

de creştin autentic pentru a fi acceptat de ceilalţi.

În viaţa şi comportamentul acestor sfinţi, Biserica a

văzut exprimarea şi manifestarea unei harisme speciale a

Sfântului Duh, una din formele cele mai accentuate ale

propovăduirii profetice.

Autobiografia mea de luptător pentru lupta cea bună

în via lui Hristos

La naştere, mama mea Ana a avut semn, m-am

născut în câmp că n-am avut pe pământ loc să îmi plec

capul. Când mama mă ducea la munca pământească, de

mic, mă ridicam rezemat de copaci, porumbi, ierburi,

flori, spre cerul de lumină. Mă duceam cu oile pe poiană

şi cântam pe deal din muzicuţă, plângeam şi repetam

între turmele de oi ecfonise, glas din Biserică şi din

liturghia străbună. Simţeam că va fi ceva cu mine, îmi

plăcea la denii şi la nopţi de înviere. În „piţărăi” cu steaua

şi sorcova, după fragi, mure şi nuci, prin livezi şi printre

flori, zburdam urmărind zborul ciocârliei, ciripitul

privighetorii, susurul izvoarelor, zumzetul albinelor şi

freamătul codrilor, care mă înălţau spre sublimul festiv

de valori sacre. La 14 ani am avut prima teofanie în extaz.

Am văzut lumină mare, foc, soare înfricoşat, pogorându-

se rostogolit din ceruri peste mine. Mă simţeam singur pe

Terra, parcă furat de cerurile înalte, ascuns şi topit în

lumina aceea înfricoşată. S-a mai întâmplat de două ori

în casa strămoşilor mei din valea Plopului.

Când trebuia să fiu carne de tun în 1942, la 9-10 mai,

după defilarea şi primirea gradului de sublocotenent de

Vânători de Munte, am avut descoperirea să fug în munţi

în sihăstrie după ani de premeditare logică. Aşa m-a

condus pe mine Preabunul Dumnezeu de am scăpat de

moarte şi de iad, ca să mă aleagă în slujba lui Hristos. În

1943 am avut revelaţie telepatică, concurs de

împrejurări, să dau examen de admitere la Facultatea de

Teologie şi am fost cazat la internatul teologic de la

Mănăstirea Radu Vodă. În anul 2 am avut revelaţie să

aleg, la patrologie, tema despre „Teoria Logosului întrupat

în viaţa duhovnicească” şi aşa l-am cunoscut pe Hristos

Logos divin, Care avea să îmi vorbească mai târziu. Tot

atunci am avut revelaţie să studiez

Literele, Filosofia, Dreptul pe care le-am pus în slujba

lui Hristos, cunoscând înţelepciunea lumii, am căutat

Sofia divină. În anul 1946; în anul 4; am avut revelaţia şi

chemarea, prin gura lui Ioil profetul, să intru ca frate în

Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, odată cu înscrierea

în noul an universitar. Am locuit într-o cameră igrasioasă

unde mă spovedea Gala Galaction, care m-a predat lui

Benedict Ghiuş. Am locuit apoi în turlă. La Florii

monahul Damian a avut vedenie în timpul călugăriei mele

şi m-a văzut înălţat de la pământ în lumină. La a doua

înviere, de Sfintele Paşti, am avut revelaţie harismatică

didascalică la predica „Rămâi cu noi, Doamne”.

Nicodim şi Efrem au simţit puterea şi îngerelul din

amvonul Cernicăi. Tot timpul îl petreceam, în Biserica

Sfintei Treimi, scriind lucrări de seminarii şi studiind

cursuri. Noaptea luam cheia de la episcopul Antim Nica

şi mă duceam în biserică rugându-mă şi stând în extaz.

Plângeam la epicleză şi la toate cântările Sfintei Liturghii.

Predicam la Biserica Bucur, Sfântul Ilie, Sfântul Nicolae,

la Mănăstirea Pasărea, la cele 2 Magdalene, în Dobrogea

în casa paraclis a lui Flavian Alexe, la Mănăstirile Cocoş,

Saon şi Celic Dere. La fel la Şcoala de Cântăreţi. În 1948,

într-o săptămână, am fost la Mănăstirea Vladimireşti şi

am cunoscut toată puterea teofanică a Veronicăi şi a lui

Silviu, viitorul preot Ioan. Am simţit raiul pe pământ şi

chemarea mea. Avusesem ocazia să cunosc lucrarea lui

Dumnezeu prin Petru ciobanul, dar nu m-am dus la

Maglavit la 13 ani. Însă din relatarea Olgăi Elena am

simţit fiorul tainei divine.

În 1948 Ioan Iovan striga către călătorul străin şi

înlăcrimat: „Să crezi cu tot dinadinsul în vedeniile de la

Vladimireşti!” Eu căutam Adevărul şi nu m-am îndoit vreo

clipă. Dar mă gândeam că de-or fi rătăciri, Domnul nu

mă va lăsa, să îmi pierd sufletul. În orice caz, satan nu

face mănăstiri. Cu Antim, cu exarhul şi cu protopopul,

mereu mă duceam oficial la locul sfânt de la Mănăstirea

Vladimireşti. Predicam în tot oraşul roşu, de la o margine

la alta, liturghiseam zilnic la Biserica cu hramul Sfântul

Ilie care, după plecarea mea, a ars în întregime împreună

cu uriaşul diacon Inocenţiu.

Mă duceam în paraclisul Episcopiei, aveam toată

arhiva de cruci şi icoane vechi în chilia mea, prinsesem

rugăciunea inimii dar nu aveam vedenii. În schimb aveam

un neastâmpăr de a merge din cetate în cetate, să predic.

Am fost trimis cu protoiereul Galaţilor la sfeştanie şi

sfinţirea lacului care nu s-a mai făcut. Cu această ocazie

predica Veronica. Mistica învăţată mă atrăgea spre

practică. Hristos lucra nevăzut cu mine. Am fost trimis o

săptămână la Mănăstirea Sihastru, unde era stareţ

Glicherie Savin. Aici fusese răpită Veronica, pe munte, cu

trup cu tot. Mie încă nu mi se deschisese mintea să

înţeleg, dar până la teofanie dădeam năvală la Taina

Sfintei Euharistii. Hristos m-a dus pe ambele locuri ale

minunilor şi lucrărilor Sale, ca să pătrundă în mine

viitoarea lucrare, pe care El o ştia. Că despre mine doar

vorbise prin Veronica în 1945: „Un ales va predica 3 ani”.

Până în 1950 am predicat ca începere. Dar din 1950 până

în 1954, am predicat apocaliptic şi înlăcrimat. La

Sihastru am simţit, ca un curent înfrigurat electric, fiorul

teofaniei şi m-am îmbolnăvit de friguri. Am fost exilat la

Muşunoaiele la stareţul Evghenie Hulea. Am predicat la

Trotuşanu, la stareţa Magdalena Petrovici şi Teofil

Talpan. Şi acolo am simţit fiorul tainic al proniei divine.

La Muşunoaiele cădeam în răpire în mijlocul

munţilor, codrilor şi florilor. Predicam la înjumătăţirea

Praznicului înlăcrimat. La Popeni- Blidari a venit ploaie,

în urma rugăciunii ce am înălţat-o cu nevrednicie.

Încoronam pe Hristos cu flori, la vechiul altar de la

Biserică, înălţăm Sfinte Cruci şi mă închinam la tot pasul.

Pogoram mintea în inimă şi aplicam ruga respiraţiei.

Aceasta am învăţat-o în anii de studenţie de la Arsenie

Boca şi de la Irina Zlatea la Sâmbăta de Sus, unde o

săptămână am fost în pelerinaj. Acolo la peştera din

munţi de lângă cabană, am avut singur primele lacrimi

zguduitoare, care L-au lăsat pe Hristos să mă pătrundă.

Arsenie era văzător cu duhul şi îmi zicea „ortacul”. M-a

chemat la el din mijlocul a sute de oameni. Avusese

descoperire despre mine în 1945, în martie, în săptămâna

a doua din Postul Păresimilor. Mâncând pâinea cea

binecuvântată de Arsenie am simţit un curent mistic, ce

m-a transformat. Mă simt de atunci ca transportat

deasupra întregului glob pământesc, la picioarele

Domnului Hristos.

De la Muşunoaiele am fost hirotonit ieromonah la

Floresti-Huruiesti, raionul Tecuci, după ce fusesem

hirotonit ierodiacon la Zaclău-Tulcea, unde poporul

spusese că m-a văzut aureolat. La Floreşti a vrut norodul,

să mă oprească paroh, ascultând ectenia şi cuvântul:

„Am văzut şi noi adevărat ales de Dumnezeu, nu de om;

ziceau noroadele!” Dar eu mă simţeam tot mai nemernic

şi păcătos. Am fost în vizită canonică la Sulina şi Sfântul

Gheorghe cu episcopul Antim. Am fost trimis în sfârşit la

Tarniţa pustie, unde am simţit singurătatea goală şi

sărăcia în faţa lui Dumnezeu. Acolo, Ţinea şi Ilinca au

văzut pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului la stupi şi la

Troiţă. Dormeam sub icoana praznicarului şi a

iconostasului, în clopotniţă. Predicam ore întregi desculţ,

cu crucea în mână, cu capul gol, încins cu o funie, prin

sate şi oraşe. Prima cercetare în Suraia, apoi în Focşani,

m-a călit în drumul calvarului spre Hristos. Citeam şi

cântam, cu molitfelnicul în mână, ca la Craiova cu

acatistierul, când am stat în temniţa ateilor. Am defilat,

de la Biserica Domnească până la protoieria lui Stechie,

cu Sfântul chivot crucial, cu icoana în braţe, am mustrat

clerul decadent. Am predicat în Vităneşti de Adormirea

Maicii Domnului, Găgeşti, Mândreşti, Vânători, Petreşti,

Odobeşti, Jariştea, Buluc. Apoi, în surghiun la Ciolanu,

am predicat la Bărăsti-Scărisoara, comuna Cislău, în

oraşul Buzău, despre ceasurile Patimilor în Postul Mare.

S-au dovedit toţi împotriva muceniciei, Euharistiei şi

teofaniei.

În Episcopia Romanului, la Tarcău, am avut harisma

predicii, de s-a adunat tot muntele Bicaz. Am predicat în

Ardeluţa, Brateş, Tarcău, Pângărati. La Bistriţa am

catehizat intens şi la Almaş. La Secu trimis, la Agapia, la

Văratec în misiune patriarhală unde se pregăteau primele

vedenii, am avut predici, de nopţi întregi, în fiecare noapte

ca la înviere, de plângeau pereţii! Dar inima Văratecului

tot împietrită şi iernatică a rămas. Pe Constantina şi pe

Filotheea le-am dus în pustia Coroiului, la Valentina şi

Ileana, dar nu au fost la înălţime. Au avut vedenii cu

satan, nu cu Hristos. Stareţei Margareta Oculescu i-am

prezis ca şi lui Glicherie, Evghenie, Isaac, Macarie,

Ioanichie, Ghedeon, ceea ce li s-a şi întâmplat. La Sihla,

Sihăstria, Durău am predicat. La Măgura Ocnei m-a

văzut Alexandrina, viitoarea Veronică, în contemplaţie ca

un ales. La Bogdana-Rădeana, am pus mereu cruci,

predicam, dezlegam şi cuminecam învăţând şi monahii

tineri. La Cluj, în Malinovsky 18, am slujit mereu în

catedrala de 45 m ca şi în cea din Timişoara de 63 m. La

Râmeţi, în Biserica din 1203 de sub pământ, la izvorul de

sub Sfânta Masă şi la moaştele Sfântului Ghelasie, am

simţit revelaţia adulmecând miros de bună mireasmă.

Am predicat în Pleaşa în prigoană, noaptea, cu

norodul. La Nicula în predică am fost condus de Hristos,

că pe unde am fost, El a lucrat în urmă zid şi suflet. La

Bont, Secălaia, Nicula, Gherla, Cluj, Coasta, Sic am slujit,

am sfinţit altarele catolice şi i-am adus pe protestanţi,

reformaţi şi catolici la Ortodoxie prin mirungere. Gămăliei

Creţu a avut vedenie în vis ridicarea turlelor Niculei până

la ceruri.

La Oradea, la Izbuc, am văzut minunea apelor

vindecătoare şi icoana făcătoare de minuni, ca cea de la

Nicula-Cluj (vezi în Biserica vis-a-vis de facultatea Babeş)

plângătoare curgând lacrimi. Locuri teofanice minunate.

De altfel si azi, în Baia Mare, a ieşit Însuşi Hristos şi

Maica Domnului din Biserică în teofania şi vedenia a 100

de oameni, în timpul Sfintei Liturghii. În trei locuri plânge

Maica Domnului, la Vladimireşti, Nicula şi nu ştiu dacă

nu în Vlaherna prigoanei nestabile. La Sihăstria am

mustrat pe atei, pe fariseii Daniil şi Ioil. Am apărat

învierea lui Hristos şi m-au scos din slujbă, îmbrăcat în

vesminte, cei de la securitate din Neamţ. Am dat cu

aghiazmă şi ulei de la Sfântul Maslu pe atei. Au fugit cu

diavoli cu tot. În pustie la Nimfodora am stat o noapte,

am predicat la Agapia din vale şi la Văratec.

La moaştele Sfintei Filotheea, în Râmnicu Vâlcea, am

avut extaz la Paraclis, am fost certat şi oprit din predică

de Iosif Gafton. Atunci am simţit harisma iubirii şi iertării

dinspre Cruce când i-am spus: „Dumnezeu să te ierte!

Iartă-l Doamne!” La Turnu, Frăsinei, Dintr- un Lemn,

Iezer, Cozia am slujit şi am plâns mergând pe jos, prin

munţi şi intemperii, în rugă interioară. La Arnota, am

avut vedenia lui Matei Basarab scăpat de Dumnezeu din

gheara turcilor. La Bistriţa, am avut extaz la moaştele

Sfântului Grigorie Decapolitul, ca în peşteră. La

Stănişoara am găsit moaştele pustnicilor din

Agapia şi din Sihăstria. La Ostrovul-Călimăneşti,

Horezu, Tismana, Crasna, Lainici, Polovragi, Cernica,

Pasărea, Căldăruşani, Antim, Rarău, Slatina, Robaia,

Buciumeni, Sihastru, Oancea, Ciorogârla, Răteşti, Poiana

Mărului, Pocrov, Vovidenia, Neamţ, Războieni, Ţibucani,

Brazi, Sfântul Ioan, Graşi, Cetăţuia, Grăjdeni, Bujoreni,

Giurgeni, Bisericani, Horaiţa şi Horăicioara am avut

contemplaţii, slujbă şi predică. Am adus tineret în

mănăstiri. I-am trimis la seminar, la facultate şi şcoli de

cântăreţi. În satul Vameş am avut extaz şi predică. La

metocul Bălan, Cracăul Negru, Bodeşti, Grumâzeşti,

Bălţăteşti, Valea Seacă, Filioara, Oglinzi, Humuleşti,

Petricani, Pogoanele, Dumbravele, Garcina, Târgu-

Neamţ, am avut cuvânt predicatorial. La Bogâltin,

Cornereva, Teregova, am avut contemplaţii. Am făcut

sfeştanie şi Sfântul Maslu la fiecare casă, exorcisme şi

ierurgii. Reîntors în Episcopia Romanului, la Nechit, am

schivnicit pe împreună-lucrătorul Veronicăi, pe care l-au

luat sub mantie Melania şi Filotheea. Am slujit în

Borleşti-Zărneşti. Am dat de pomană la Nechit tot grâul

şi untdelemnul, sute de kg, la ţăranii săraci din Nechit

sat şi din Borleşti. Am fost bătut şi alungat.

La Văratec am chemat la mărturisit şi cuminecat pe

monahiile indicate de Hristos; Teodora, Valentina şi

Anatolia. Am trimis, prin Valentina şi Elena, Sfinte la

Tarniţa pentru Rada, Maria, Drina şi Eugenia. Sfintele

Taine au lucrat în sufletele lor, căci Hristos este Viu şi

Lucrător. La Văratec am ascuns Sfintele în coşul sobei şi

Hristos mi-a vorbit în vedenie zicând: „Voi Pe Mine, al

vostru Mire, aici mă lăsaţi?” La maicile care au venit de

la Tarniţa le-am dat Sfintele pe ascuns în culioane. Iarăşi

mi-a vorbit Domnul zicându-mi: „Iată Eu ţin pământul pe

mâini, dar Mă smeresc şi în culionul vostru Stau, să Mă

purtaţi pe frunte şi să vă deschideţi mintea!” Clerul şi

fariseii pândeau plecarea mea, ce se anunţase în sobor.

Hainele şi cărţile le-am dat de pomană. Zamfira, Filofteea

şi Nimfodora au rămas făcând metanii, în biserica din

catacombele Vlahernei, la ora 8, în ziua de 9 septembrie

1955.

„Plec în predica cea mare că se apropie sfârşitul!”

În fiecare zi am săvârşit Sfânta Liturghie, afară de 2 zile,

una în pustie sub o ploaie torenţială şi alta în ziua

arestării pe 3 ianuarie 1956. În rest, am făcut Sfânta

Liturghie zilnic în boală şi prigoană, lipsuri, zăvoare,

bătaie şi zăbrele. M-am rugat pentru toată lumea, pentru

vii şi adormiţi, am crezut în Dumnezeu şi în lucrarea ce

se făcea cu mine, am ascultat orbeşte de glasul lui

Hristos. La porunca cuvântului teofanic al lui Dumnezeu,

am plecat ca Avraam din Ur, spre propovăduirea

Evangheliei lui Hristos, cu întreaga biserică în spinare. S-

a dovedit că Hristos nu are nevoie nici de ziduri, nici de

nestemate, nici de tipic, ci de iubire, iertare, împărtăşire

şi faptă bună. Biserica Vlahernei prigonite nu are loc

unde să îşi plece capul. Am slujit zilnic Sfânta Liturghie

prin locuri teofanice arătate de Hristos. Erau locuri

curate, piscuri de munte, la izvoare, între flori, în iesle, în

grajduri, în poduri, sub ploaie, în zăpadă, sub furtuni şi

soare, în susur, freamăt, zumzet, ciripit, având pururea

coruri de îngeri. După o Sfântă Liturghie am fost răpit, ca

Avacuum şi ca Filip şi mutat în altă parte, scurtând din

drum spre ceruri. În unele locuri, unde slujeam, aveam

vedenii cu eroi, luptători, ostaşi. În alte locuri fuseseră

siluiri, schingiuiri, crime.

Într-un sfert de an în predică şi în alt sfert de an în

temniţa rece, am predicat, am dezlegat, am convertit, am

stors lacrimi, am botezat, miruns, cununat, etc. La

fiecare pas am fost condus de mâna lui Dumnezeu şi

acoperit de Omoforul Maicii Domnului. Dumnezeu poate

fi pipăit, văzut, auzit şi experimentat mistic. Doar pe

aceasta se bazează şi ruga neîncetată, interioară,

duhovnicească, împărtăşirea zilnică şi ajutorul penetrabil

al lui Hristos către tot cosmosul în acelaşi timp învingând

legea penetrabilităţii. Taina teofaniei este aşa de înaltă,

încât nimeni nu se aşteaptă la vedenii atât de dese. Omul

păcătos se simte deranjat de păcatele lui, dacă îl ştie pe

Dumnezeu prezent şi real la fiecare pas. Chiar clerul şi

monahismul şi chiar creştinii cei mai credincioşi sunt

obişnuiţi să îl ştie pe Hristos în Biserică, în cele 7 laude

şi ierurgii, icoane şi veşminte, vase, etc. Sunt obişnuiţi să

se roage lui Hristos cu porţia, cu tipicul, cu linguriţa, cu

raţia, îl cheamă pe Hristos, la ordin, ca pe „deux et

machina”. Să îi lase să-şi vadă de ale lor, să urmeze voia,

datinile, obiceiurile, cu gânduri, cuvinte şi fapte

omeneşti. Iată vrerea omului! Dar tocmai astăzi, când

este negată orice teofanie divină, însuşi Dumnezeu Se

revelează. Noi dormim, dar Hristos şi prin somn ne dă vise

sacre revelatorii. Omul este prea obişnuit cu monolitul

logicii echivalente a solidelor şi a spaţiului temporarului

scindat şi limitat. Hristos e Veşnic şi Se arată săracilor,

orfanilor, analfabeţilor.

După ce am condus monahismul spre liman, după ce

am chemat tot tineretul de ambele sexe în mănăstiri şi pe

toată lumea la Biserică, după ce am predicat din sat în

sat şi din cetate în cetate, după ce am întors pe sectanţi

la Ortodoxie ; am fost stareţ, director de studii la Şcoli

Monahale, servitor gr. 3, pedagog, profesor la Şcoala de

Cântăreţi, duhovnic, porcar, păstor, predicator; a

venit vremea să plec în predica cea mare. Mi s-a

descoperit să cânt „Hristos a înviat” de 3 ori, în sărbători

la panihidă în loc de „Veşnica pomenire!” şi de 2 ori

„Hristos a înviat!” şi o dată „Veşnica pomenire! “, în

celelalte zile, să pomenesc pe toţi cei vii şi adormiţi de la

Abel până în ziua de azi. Mi s-a descoperit, să împărtăşesc

pe toţi pe care mi-i indica Mântuitorul că se luminau,

aveau înger, porumbel sau lumânare în inimă, în minte

şi în suflet. Mi s-a descoperit, să dau Euharistia

fecioarelor prigonite fără de păstor şi credincioşilor

curăţaţi Sfinte, să le tină în casă la icoană, căci sunt

vremuri de bejenie.

Mi-a revelat Mântuitorul să predic pentru aducerea

religiei în şcoli, în armată, precum şi a Sfintelor Icoane şi

Cruci în penitenciare, spitale. Am trimis epistolă de

documentare apologetică Prezidiului, Sfântului Sinod,

patriarhului şi celorlalţi episcopi, direct Cuvânt ceresc,

prin Logosul divin şi prin puterea lui Dumnezeu. Pe 9

septembrie 1955, am făcut Sfânta Liturghie, în munţii

Ciungi, sub acoperământul brazilor şi rugilor, unde

Dumnezeu S-a revelat lui Moise. Porumbei şi îngeri cu

Sfinte Cruci mergeau cu mine. O săptămână nu m-am

hrănit decât cu Sfintele Taine, veneau ciobani sau

călători care se împărtăşeau de Cuvânt ceresc. În 3

săptămâni de predică, pustnicie şi slujbă, am învăţat să

predic fiarelor, codrilor, păsărilor cerului, florilor,

plantelor, îngerilor, care mă asistau la fiecare Liturghie.

La epicleza euharistică Se pogora Sfântul Duh în chip de

porumbel, Maica Domnului mă acoperea cu Omoforul,

Cerurile Se pogorau peste pământul şi viermele Iacov care

eram eu. Când am terminat cele 20 de prescuri, am făcut

în pâraie, între stânci, prescuri din făina ce o aveam şi le

coceam pe tavă cu pecete. Cele 2 kg de vin le înmulţeam

cu apă. Tămâia era răşina, aveam lumânări de ceară şi 3

Sfinte antimise. Desigur, Sfinte Vase, veşminte, Sfântul

şi Marele Mir, Sfȃnta Cruce, busuioc, aghiazma mare.

Scriam zilnic vedeniile şi răpirile, care au rămas în dosar

la arhivele Iaşiului, mii de pagini. Sub ploi torenţiale, în

toamna codrilor, sub căderea frunzelor, mă hrăneam cu

ciuperci, cu zmeură, mure, urzici şi afine. Mi-era foame

groaznică după 3 săptămâni. Am găsit un măr mâncat şi

o pară pe o piatră, Hristos însă mi-a dat miros de

Euharistie şi m-am săturat, apoi am purces mai departe

spre noi orizonturi.

O, temporal O, mores! Ce taine mari şi cereşti! Se

amesteca cerul cu pământul, prin munţii Neamţului şi

Hangului! Ce clipe sacre, cu toată Biserica Ortodoxă

prigonită în spinare! Timpul plin de Dumnezeu, ba chiar

şi spaţiul întreg, a fost când S-a întrupat Dumnezeul Cel

netrupesc în noi cei trupeşti. Atunci tot cosmosul, regn

mineral, floră, faună, om, cele 4 stihii (aer, foc, apă,

pământ) s-au umplut de plinătatea Divinităţii. Toate le

umple Hristos Cel necuprins! Chiar şi îngerii, care au fost

creaţi după chipul spiritual al lui Hristos, s-au umplut de

iubirea şi mila faţă de omul cel trupesc. Dacă în urma

magnetismului, curentului electric şi electronic,

cutremure, fulgere, soare, sobă caldă, rămâne urmă şi

plinătate, cu atât mai mult după întruparea Logosului

divin. Dacă, la început, era totul plin de prezenţa lui

Dumnezeu prin Dumnezeirea întrupată, iată acum, din

tot cerul, din nou se toarnă Duhul lui Dumnezeu şi al

Sfinţilor pentru toţi mucenicii de la sfârşit. Sfinţii care au

suferit mucenicie nu simţeau durerea, că toată suferinţa

o lua Hristos.

Astăzi a intrat o necredinţă, o îndoială în toată lumea.

De aceea este necesară teofania şi revelaţia, pe care o

descoperă Dumnezeu în prigoană şi dureri. Cei vanitoşi

şi cei „plini de ei înşişi” nu mai primesc plinirea lui

Hristos. Misticul tace în fata Cuvântului lui Dumnezeu,

Care grăieşte. Misticul urmează totul după Hristos,

conform Sfintei Scripturi, Tradiţii şi Cuvântului ceresc.

Hristos vine acolo unde e dragoste, unde e respectat,

adorat Trupul şi Sângele Lui, unde se predică Cuvântul

Lui, unde se blesteamă păcatul, fărădelegea, ura,

duşmănia. Hristos nu vrea să ştie, de cei ce nu vor să ştie

de Numele Său.

Mistica este exclusă astăzi, căci fiecare se mândreşte

şi se încăpăţânează. Dar cât de greu ne este să pricepem

experimentele mistice fără practica ascetică, de aceea s-a

ajuns să fie negate şi vieţile Sfinţilor. Hristos ne dă legea

şi Haru-I, în inimi de carne şi nu pe table de piatră. Astăzi

nu putem să ne mai întâlnim cu Hristos pe calea ascezei

înspre mistică. Nici măcar ca Pavel nu avem pregătirea

ştiinţifico-religioasă. Cei mai mari mistici sunt cei

analfabeţi. Ateii, vrând alfabetizeze omenirea, vâră

mândria în om, îi iau Sfânta Scriptură din mână şi îi dau

cărţi ateiste. 33 de ani a vorbit Hristos cu slobozenie, ca

să nu moară nimeni din cauza glasului Său. Dar de la

înălţare până la sfârşit nu mai vorbeşte glasul ci

Cuvântul. Grăirea lui Hristos către noi, tăcerea noastră,

ascultarea şi urmarea, este mistica.

Azi Mântuitorul vorbeşte tuturor Logos divin. Ştiinţa

despre El este ca să îl ştii. Când este exclusă mistica

dintre disciplinele omeneşti, Hristos vorbeşte tuturor pe

faţă. Prin întruparea lui Hristos au primit o trezvie

mistică şi animalele, întregul cosmos, o empatie, simpatie

estetică. Dumnezeu poate da daruri prin arte

habitudinale, spre ridicarea la o stare superioară mistică.

Se cere omului unirea cu Hristos prin curăţire şi

iluminare.

Fără mistică şi teofanii, vedenii sau descoperiri,

ierarhia e vicleană în înţelepciune, în fariseism şi în

vanitate. Orice om poate fi mistic, căci Hristos este Fiul

Omului. Crucea este cel mai important control mistic. Ar

trebui, la fiecare Sfântă Taină, să se vadă Sfântul Duh în

chip de porumbel. Răpirea cu trup a lui Filip, Pavel,

Avacum, a fost o stare mistică. Îngerii i-au răpit. Iubirea,

împărtăşirea, hotărârea de a nu mai greşi, desăvârşirea,

sfinţenia, ruga, sunt poruncile Noului Testament mistice.

Misticism e numai gândul lui Hristos şi nu din mintea

omului. Fără Hristos nu poate să fie ierarhie. Că şi

arhiereii şi poporul se închină tot lui Hristos. Nu frica dă

misticismul ci iubirea. Teama e „delirium tremens”.

Hrana misticului este din vedenia teofanică, din

frumuseţea sacră divină. Iată estetica sacrului. Astăzi s-

a luat harul că e lumea spurcată. Mistica şi Adevărul se

află în Sfânta Scriptură. Mistica cea mai mare este în

rănile lui Hristos, în înviere şi în teofaniile divine. Cât de

greu ne este nouă, să înţelegem martirajul şi

experimentul mistic, fără practica ascetică! Mântuitorul

lucrează direct, aduce har şi armonie. Se descoperă azi

mai mult ca oricând căci, ca şi atunci la întrupare, nu-I

nici aşteptat, nici iubit, nici crezut de nimeni, de aceea

turma mică lucrează cu putere. Suntem cu totul în mâna

lui Hristos, Care lucrează prin noi, ca prin instrumente.

Vine Mântuitorul! Se simte! învie Doamne! Pogoară-Te în

inimile noastre! Simţim durerea şi ispita din plin! Dar

Mântuitorul ne duce în braţe, ca pe oaia cea pierdută, şi

ne învie ca pe Lazăr a 4-a zi din morţi. Azi nu mai este

vorba de extaz lung, de contemplaţii, rare semne şi

minuni, ci de vedenii la fiecare pas.

Ajuns în casa preotului cucernic şi cuvios, am

început Sfânta Liturghie în foişorul de sus, unde fuseseră

crime şi oameni sinucişi de vremuri. Hristos însuşi alegea

locul slujbei totdeauna prin teofanie. Acolo mi s-a revelat

sminteala tuturor ucenicilor, păcatele, vânzările,

eshatologia, etc. „Proorociile să nu le defăimaţi, ce e bun

să ţineţi!” E vremea vremii Profeţilor şi Revelaţiei. Mai e

puţină vreme până la sfârşit, 5- 50 de ani, sfârşitul bate

la uşă. Nu vă mai faceţi atâtea haine, alte case, nu mai

adunaţi averi, lepădaţi peceţile satanei, ţineţi curăţenie^

postiţi, privegheaţi, tânguiţi-vă, că vine mânia lui

Dumnezeu peste voi. Controlul mistic e vădit în casa

parohilor, în Biserici, în timpul Sfintei Liturghii, în timpul

Sfântului Maslu şi a ierurgiilor, cu Sfânta Cruce, cu

exorcismele contra demonilor, cu predica, cu Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cu toată biserica în spinare.

Deci nu se putea introduce vreo eroare sau vreo înşelare,

decât prin om. Prin revelaţie, mi s-a descoperit eroarea

patriarhilor de sub latura irodianilor saduchei. Paturile

lor sunt spurcate prin fiara desfrânării. Sunt şi cu lumea

şi cu Hristos, asta înseamnă răsdesfrânare. Mucenicia

tuturor iubitorilor de Dumnezeu, în cetatea albă a

mărturisirii prin zdrobirea oaselor, pieptului, membrelor,

prin chinuri.

Dar scurtă este viaţa aceasta. Va veni mântuirea şi

izbăvirea grabnică. Ce contează o suferinţă pentru puţină

vreme faţă de slava ce va să vie! Misiunea predicii celei

mari este sublimă. Am văzut cum lumea însetată

priveghea nopţi întregi, stăteau toţi cu capul gol sub fulgii

de zăpadă, în genunchi, în apă sau ger groaznic, pentru

a se mărturisi şi a gusta să vadă ce Bun este Dumnezeu.

Simplitatea mistică a lumii creştine de la ţară, te

copleşeşte. Ea nu poate fi înşelată atât de uşor de secte,

de profeţi mincinoşi sau de atei. Ci numai cei pervertiţi,

cointeresaţi sau răuvoitori, necredincioşi, apostaţi şi

înşelaţi de lupi îmbrăcaţi în piei de oaie. Toate sectele din

sute de sate împrejur, până hăt departe în Ardeal, s-au

întors în sânul Ortodoxiei prin revelaţia şi predica vie în

saci şi în prigoană.

Oficialitatea clericală şi laică nu va putea întoarce la

Hristos pe nimeni, cât timp se dovedeşte contrară

învăţăturii Dumnezeieşti.

Dar în special cei prigoniţi sunt iubiţi şi ascultaţi de

cei simpli şi de credincioşii ortodocşi. Ca dovadă Ioan-

Veronica, dintre cei sfinţi, dar şi saducheii dintre cei atei,

prigoniţi în toate marginele pământului, pentru lut şi

putere. Pe mine nu mă văzuseră mulţi, dar se pocăiau

înainte de a ajunge în satul, casa sau viaţa lor. La

antihristica judecată, preotul Gheorghe spunea că nu m-

a văzut, auzit sau cunoscut, că mă vede prima dată. Eram

în haină de batjocură, plin de sânge pe cap, înfrigurat şi

prohibit, flămând şi înlăcrimat, rupt şi zdrenţăros, trădat

şi urât. Dar fratele preot nu a avut milă cu cel ce purta

aceeaşi haină ca şi el. Parcă nu putea să facă minuni

Dumnezeu cu mine sau cu toţi cei ce erau în beciurile

Securităţii? Dar e veacul de pe urmă, când suntem lăsaţi

în puterile umane.

Eu am pornit în predica cea mare ca o arvună a

viitoarei predici în libertate, după ce colindasem

singuratic şi pribeag toate cetăţile lui Dumnezeu. Predica

cea mare nu a fost întreruptă, din 1947, şi nu va fi până

la suflarea cea de pe urmă şi la mucenicia dorită. Dar ea

a fost prigonită întâi de clerul apostat, apoi de fraţii cei

mincinoşi, izgonită de ighemoni, pentru că am predicat în

temniţă la arestaţi, după gratii, în instanţe am tot

dezlegat şi mărturisit.

Le-am scris arhiereilor şi monahilor, iar în cetăţile lui

Hristos le-am spus Cuvânt ceresc în parte. Apoi

predicarea Patimilor Domnului, demascarea

neopăgânilor saduchei. Dar ruga necontenită! Dar jertfa

neîntreruptă! Dar lacrima pentru toţi cei vii şi adormiţi!

Dar predicarea celor 7 bice şi îngeri, cu misiunea lor în

toate laturile şi sectoarele vieţii şi vârstei! Dar

cuminecarea incognito a tuturor celor din jur! Se predica

la întuneric şi la ureche, pentru ca să se audă de pe

acoperişuri şi de pe uliţe. De altfel am fost educat întâi în

pustie, unde predicam la floră, faună şi regn mineral. Şi

ele aşteaptă mântuirea odată cu omul. Slujba „în tot locul

stăpânirii Tale” se poate face. Hristos este pretutindeni.

Biserica-I predică cuvântul, Tainele-I continuă lucrarea

divină. În mistică vorbesc mai întâi de experienţa mea

proprie, pentru că în orice ştiinţă metodologică, practică

reală, trebuie explicat experimental, văzut, simţit, auzit,

analizat, sintetizat şi cronologizat totul. Dacă Mântuitorul

până azi a vorbit aleşilor Săi ca prin vii televiziuni,

grăieşte şi Se arată lumii prin Logos divin, prin teofanii

lucrătoare. Dar dacă e crezută minciuna, de ce negaţi

Adevărul? Oricine poate, astăzi, contesta mistica în acest

veac apostat, destinul fiecărui mistic astăzi este la

balamuc sau la escroci. Eu nu pot astăzi să tac, fiindcă

L-am auzit pe Hristos vorbind cuvânt românesc, prin glas

omenesc, cu putere şi minune şi semn dumnezeiesc.

„Eu L-am auzit pe Dumnezeu!”

Cuvântul Lui Hristos răsună în cosmos cu putere

tainică, spărgând toată crusta cazuistică relativă,

mecanica oarbă şi deterministă. S-a întrupat Hristos pe

pământ, plinătatea Logosului divin. În aer, în foc, în apă,

pe pământ, în cele 4 stihii, S-a pogorât „quinta aesentia”

cu putere, cuvânt viu şi lucrător. Printre brazi şi flori,

printre văi şi izvoare, prin mijlocul a mii de primejdii era

Hristos cu mine ca şi azi şi întotdeauna. Hristos în

mijlocul nostru! în cetatea Albă trebuia să predic în sac,

ceea ce s-a şi întâmplat. Că potopul diluvian, care se

abate peste cetăţile unde am predicat s-a şi împlinit.

Lemnele pentru construirea Bisericii Vlahernei le-am

văzut şi acolo s-au realizat. Au venit din 7 ţări să mă vadă

în chilie, în sac şi în cetină. Când pogoram spre cetăţi,

Logosul îmi vorbea despre propovedanii pe cale. Iar către

cetatea „Ninive” zicea: „O, dacă ai şti tu cetate adormită

vremea cercetării tale! O, dacă-ar fi treji strejarii ca să se

închine Dumnezeului Celui Viu, Care vine blând; pe mânz

de asană cu toată biserica în Euharistie şi în teofanie!”.

Dar custodiile păzesc crâşma satanei şi pândesc să îl lege

iar pe Dumnezeu, în Ghetsimani-ul rugăciunii.

Am trecut apele cele mari ca pe uscat, căci n-au putut

să-mi mai stingă focul cel mare al iubirii de Hristos. Patru

luni de predică prigonită printre creştini şi printre

sectanţi, atei, ighemoni şi fiare apocaliptice. Erau îngeri

şi flori, dar şi cruci însângerate, spini, ghimpi, piroane şi

suliţe grele. Hristos mi-a profeţit că, la 16-18 mai, voi fi

iar în predică. Şi am fost la 5 mai, din mănăstire în

mănăstire, spre slava lui Dumnezeu. De toate trei părţile,

am predicat în jurul celor ce au avut urechi să audă.

Aşteptam Răsăritul cel de Sus. Eram prigonit, încât şi

câinii fugeau de mine ca şi de Simeon cel nebun. Dar eu

eram nebun pentru Hristos, că cine s-ar fi încumetat în

crugul iernii, să pornească cu toată biserica în spinare,

spre a-L predica şi apăra pe Domnul meu Cel Iubit?

În şuri, în păduri, în grajduri, prin beciuri, în pivniţe,

în fân, în cetină, în noroi şi pe gheaţă, pe acoperişuri, pe

uliţele cetăţii, noaptea şi ziua, predicam pe Hristos.

Celebram Sfânta Liturghie zilnică, împărtăşeam pe toţi

cei ce se spovedeau prin pocăinţa tâlharului. În toate

predicile, prin levitaţii, revelaţii şi inspiraţii, Hristos îmi

vorbea de pocăinţa tâlharului, care este primită azi mai

mult ca oricând. De aceea se dă dezlegarea tâlharului şi

împărtăşirea chiar de pe Cruce, amestecată cu sudoare,

cu lacrimi şi cu noroi; între călăi, tâlhari, farisei şi caiale.

Se lasă astăzi Hristos slujit în catacombe, temniţe, între

zăbrele, în crăpăturile pământului.

Cuvintele tâlharului: „Pomeneşte-mă şi pe mine,

Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”, au răspuns

direct de la Domnul „Adevărat îţi spun ţie, astăzi vei fi cu

Mine în Rai!”. De aceea nu-i de mirare, că strigătul

tâlharului din dreapta cuprinde o cheie a uşilor Raiului.

Noi, tâlharii cei de pe urmă, care ne zbatem cu Hristos pe

Cruce, îl apărăm pe Acest Hristos lepădat de toţi. Pe Acest

torturat îl iubim, pe Acest Străin îl purtăm la sânul

nostru, pe Acest răstignit, Îl dăm la toţi spre împărtăşit,

pogorându-L de pe Sfânta Cruce. ÎI scoatem piroanele şi

cuiele, îl punem în giulgiu nou în inimile noastre împilate,

ca să învie, printre strejarii simţurilor la miezul nopţii

păcatului. Pe Acest pironit între făcătorii de rele noi îl

predicăm ca Cel mai Bun: „gustaţi şi vedeţi că Bun este

Domnul”. Îl recunoaştem nevinovat pe Cel acuzat şi

înjurat de toţi, îl numim Dumnezeu şi Stăpân pe Cel

alungat de stăpânirile lumii acesteia deşarte. Ne rugăm

Aceluia, Care Se roagă la uşa inimii noastre: „Iată Eu stau

la uşă şi bat... Nu aveţi ceva de mâncare?... Mi-e sete!”.

Dar Fiul Omului nu are unde să îşi plece capul. Pe

Cel ce astăzi nu este primit în nicio împărăţie, îl rugăm

să ne primească în împărăţia Lui. Iată de ce ne punem

viaţa în joc pentru Hristos, pentru că ştim precis că El

este Dumnezeu. Îl auzim vorbind, îl simţim, îl gustăm, îl

iubim cu frenezie. Amin! VINO DOAMNE IISUSE!

Dacă toţi cu care am pornit în predica cea mare m-

au trădat, totuşi am purces cu şi mai mult curaj spre

temniţă. Hristos îmi spunea la cine să merg, să

liturghisesc. Zece Cuvinte cereşti am avut, dintre care

unul către ighemonii atei, pentru care am fost judecat cu

asprime. S-a împlinit Cuvântul ceresc, că de Stalin nu se

va mai auzi nimic, şi într-adevăr a pierit pomenirea lui

din neam în neam. Făceam Liturghia zilnică, la predică

vedeam lumină sau întuneric, porumbel sau păcat, iubire

sau ură, la fiecare creştin. De aceea nu terminam

cuvântul propovăduitor, până nu pierea satan din toţi.

Cuvântul fugărea pe diavol, că era Cuvânt ceresc în

trezvie, în picioare, cu început şi sfârşit bine determinat.

Se transformau toţi sub ochii mei. Îi mărturiseam apoi

individual, îi dezlegam şi îi cuminecam. Făceam

exorcismele şi blestemele contra diavolului, făceam

Sfântul Maslu, îi stropeam cu aghiazmă. Nu rămânea nici

unul cu diavoli sau cu întuneric. Toţi se cuminecau.

Când eram prigonit din cele 3 biserici Audiene (com.

Hangu, jud. Neamţ) slujeam în mijlocul codrilor seculari,

cu biserica Vlahernei în spinare, sub fulgi de zăpadă, pe

cetina rece, pe gheaţă, pe lemne, sub brazi gigantici, se

ridicau osanale spre cerurile ce le vedeam deschise. E azi

o troiţă la Pârâul Trăznetului, pe muntele Muncel, unde

venea lume din 50 de sate de la miez de noapte până la

miez de zi. Veneau fiarele codrilor, uitând firea lor crudă,

şi ascultau Cuvântul ceresc. Azi nu mai sunt oameni,

doar animalele necuvântătoare îmi ascultă cuvântul

vorbit de Dumnezeu, viu şi lucrător.

Că voi, oamenii, aţi pus mâinile pe mine şi m-aţi dat

în judecată spre moarte. Voi nu aveţi milă sau iubire.

Fiarele ne ucid ca să ne mănânce, dar voi ucideţi şi

chinuiţi fără milă pe sfinţi. Iar pe Hristos îl răstigniţi a

doua oară, fără să vă gândiţi la Judecată! Predica

convertea suflete şi ridica, ca Iona în Ninive, că pe locurile

unde am fost primit nu va veni potopul, satele nu se vor

scufunda toate sub apă. Însă locurile unde nu am avut

loc să îmi plec capul, Buhalniţa şi Hangu, vor zăcea sub

apă, se vor scufunda de nu se vor pocăi. Stiliştii vechi,

calendarişti iuliani s-au întors la Ortodoxie ca şi toţi

sectanţii. Ateii şi învăţaţii au crezut în Hristos, păcătoşii

s-au pocăit, bolnavii s-au tămăduit, doi orbi au văzut,

două moarte au înviat, epileptici, slăbănogi, muţi, ciungi,

surzi, s-au tămăduit şi cuvântul lui Hristos lucra cu

putere. Din casă în casă, în fiecare noapte, sfinţeam toate

familiile creştine. Hristos îmi indica, pe cine să chem la

slujbă în taina miezonopticii. Oamenii din case erau

anunţaţi, ca păstorii Betleemului, să vină la Liturghia

prigonită pentru pocăinţa tâlharului.

Mi-a descoperit Domnul cum trebuia lucrat cu

biserica în spinare, de la casă la casă, condus de înger.

Veneau năimiţi, răi şi vânzători, păcătoşi, etc. Dar se

converteau şi se pocăiau, lăsau fumatul, înjurăturile,

beţia, curvia, furtul. Le dădeam Sfinte în coşteie, că

Hristos vrea să stea îmbrăcat în sac pentru noi. În fiecare

casă se încingeau cuptoarele şi se făceau prescuri pentru

Euharistie. Se cuminecau atât de mulţi căci chema

Hristos tot satul, când se termina catehizarea. Din nou

începea predica şi dezlegarea. Seara dispăream din ochii

lor şi cu biserica în spinare, mergeam condus de îngerii

lui Hristos, la altă casă, pe altă uliţă, până se termina tot

satul cu casele cele credincioase Domnului. Apoi făceam

o slujbă generală în munte, în codru, în holde, în grădini,

în imaş, unde îmi indica Hristos. Dacă era prigoană pe o

parte a satului, fugeam în altă parte. Dacă era persecuţie

prea grea, mă ascundeam câteva zile, la un creştin de

nădejde, şi mă odihneam puţin. Dar şi acolo chema

Hristos pe vecini, pe neamurile lor, dornici de predică

spre mântuire. Astupam geamurile, liturghiseam în taină

pentru aceştia.

Dacă mă vindea cineva, Hristos îmi dădea de veste şi

fugeam în pustie, mă ascundeam în vreo şură, în grajd,

în poduri, în iesle, în moară. Treceau ighemonii pe lângă

mine şi nu mă vedeau. Îi stropeam, de sub acoperiş, cu

aghiazmă şi credeau că îi plouă, în plin gerul iernii. Când

terminam satele îi chemam pe un munte la o adunare

generală. Acolo veneau toţi ighemonii, tâlharii, năimiţii,

ateii, înarmaţi după mine să mă prindă. Dar lor le era

frică de o revoluţie şi nu îndrăzneau să mă lege. Noi n-

aveam decât Sfânta Cruce în mână, pe Hristos în gură, în

minte, în inimă în suflete şi ne rugam şi pentru duşmani

ca Sfântul arhidiacon Ştefan. Slujba ţinea 16-24 ore, cum

s-a consignat ştiinţific în tribunal. În tot acest timp nu au

putut să îmi facă nimic, veneau mii de oameni la slujbă

în aer liber, plângeau şi codrii şi păgânii la predică şi la

Cuvânt ceresc. Ighemonii se îmbrăcau femeieşte, s-au

machiat, dar pe dedesubt erau înarmaţi până în dinţi. La

un moment dat nu m-am mai dus la slujbă şi i-am lăsat

pe creştini şi pe ighemoni să stea faţă în faţă, ca oştile pe

câmpul de luptă. Erau oameni fiecare, dar ce mentalităţi

diferite! Unii erau sortiţi raiului, alţii iadului celui veşnic.

Unii mucenici şi sfinţi, alţii câiniţi şi antihrişti. Atunci

creştinii i-au cunoscut pe atei şi pe ighemoni că le-am dat

pe faţă vicleşugurile. Dar venise vremea ca toţi să mă

părăsească. Eu m-am retras într-un grajd, unde a venit

toată casa omului la slujbă. Hristos mi-a spus să stau

jos, în iesle, dar eu nu am ascultat şi m-am urcat în fân.

Toţi mă căutau, unii să se convertească, alţii să mă ucidă,

în teofanie şi vedenie l-am văzut pe Domnul cum Se roagă

Părintelui Ceresc pentru mine. Era frig, îmi îngheţase

vinul, însă la epicleză se dezgheţa şi se transforma în

Sângele Domnului, cald, viu şi lucrător, care îmi dădea

putere în mijlocul prigoanei.

După ce terminam de catehizat tot satul, plecam într-

altul fără să anunţ pe nimeni. Creştinii cei înlăcrimaţi,

dornici de mântuire, plecau după mine şi tot aflau unde

merg. În al doilea sat începeam acelaşi program, cu

variantele locale şi circumstanţele respective. Dacă

creştinii nu mergeau la biserică, venea la ei biserica lui

Dumnezeu. Mi-era frig în miez de iarnă, urcam munţii pe

cărări necunoscute, prin zăpadă până la genunchi pentru

căutarea oilor pierdute. Dar cât timp mergeam, mi-era

cald de asudam; când mă odihneam, îngheţam de frig.

Era un dor nespus de mântuire şi de împărtăşire,

creatura era în căutarea Creatorului. De-a dreapta şi de-

a stânga mergeau îngerii lui Dumnezeu, în veşminte

cereşti, cu Sfȃnta Cruce în mâini. Era o continuă slujbă

în mers. Câte suflete nu ar fi vrut să mă însoţească, însă

Biserica Vlahernei prigonite nu are decât 2 sau 3 adunaţi

întru numele Domnului Iisus Hristos. La un moment dat

nu mai puteam de frig, am văzut pe înger şi porumbelul

Sfântului Duh intrând într-o colibă făcută în formă de

corn necioplit. Am făcut focul, dar mai mult fum era decât

foc. Un bătrân a venit să mă vadă. M-a cunoscut după

bagajul şi ţinuta bisericească. Mi-a zis să merg la el şi am

purces la drum dar pe drum îngerii s-au abătut la o casă

din marginea satului, unde era un fumător şi o familie

plină de păcat. Acolo am făcut sfeştanie şi la predică omul

a început să plângă cu toată casa lui, nici nu ştiau ce

înseamnă spovedania şi cuminecarea.

Doamne! Secerişul este mult dar lucrătorii puţini! Cât

de bine se simţeau bieţii oameni sub epitrahil, că popa nu

le intra în casă decât de sărbători, ori să îi scoată din casă

la moarte. Numai Popa Şapcă, revoluţionarul, făcea câte

o apă sfinţită la săteni, dar cu scop politic materialist şi

cu zădărâre spre ucidere. Însă eu le vorbeam despre milă,

şi Cuvântul ceresc îi învăţa despre eternitate şi despre

grija sufletului etern, veşnic.

În locul slujbelor Bisericii primare, au umplut golul

cu superstiţiile şi datinile păgâne, clăcile, horele,

păcatele, etc. Mare rol are Ortodoxia! Când apare

Mântuitorul şi credinţa cea dreaptă, fug demonii şi se

zidesc sufletele curate, renasc a doua oară creştinii.

Mântuirea este individuală, ei trebuie îmbisericiţi

începând din casa lor în parte. Când intram cu toată

biserica în casa lor, oamenii plângeau, sărutau icoanele

şi crucea.

În fiecare casă unde liturghiseam şi îi spovedeam pe

toţi individual, îi împărtăşeam şi le lăsam conform

teofaniei, pe Hristos Euharistie la icoană. Erau vremuri

de prigoană şi de bejenie, în fiecare casă unde intram,

liturghiseam pentru vii şi pentru adormiţi. Uneori mă

ascundeam că mă urmăreau toţi, primeam doar pe cei pe

care mi-i indica Mântuitorul. Mereu la porţi bântuiau

ighemonii răzvrătiţi incognito, deasupra lor era duhul

întunericului, însă le făceam exorcisme.

O Sfântă Liturghie am făcut-o pe întuneric, doar

aprindeam tămâia. Dar Dumnezeu mi-a revelat Tainele,

căci Hristos este Lumina lumii. Creştinii care stăteau la

fereastră şi plângeau, au văzut pe Preasfânta Născătoare

de Dumnezeu la fereastra dinspre răsărit, unde erau

antimisele. După miezul nopţii, spre zori, am plecat dar

casa biserică era înconjurată de creştini dar şi de atei şi

de apostaţi. Am izbutit să fug la munţi, ca Lot din Sodoma

şi din Gomora. Astfel, acele sate sunt azi sub apa mâniei

lui Hristos. Şi biserica lor se dărâmă: şi ţintirimul cu

morţii sunt evacuaţi în alte meleaguri, unde a fost primit

Cuvântul lui Hristos. Căci morţii vor fi auzit Cuvântul

divin, pentru că cei vii sunt morţi de mult. Am fugit, la

îndemnul Domnului, iar 30 de creştini au mers cu mine

prin mărăcini, haturi, acolo unde le-am predicat

cuvântul. I-am mărturisit individual şi i-am cuminecat.

Era 31 decembrie 1955 şi obosisem. Îngeri nevăzuţi de

ochii profanilor, mă însoţeau şi au zburat la o casă

părăsită în vârf de munte. Mai în vale era o colibă, ca la

„cabane du Berger”’, dar era încuiată cum sunt şi inimile

noastre faţă de Mântuitorul Hristos.

M-am dezbrăcat, ca să mă îmbrac în Hristos, mi-am

luat în spinare, ca melcul, Sfânta Biserică şi m-am rugat

Mântuitorului să îmi îngăduie să mă pogor la casa

păstorească ce se vedea în vale, că eram ud leoarcă. Acolo

m-au recunoscut, le-am sfinţit adăpostul şi am mâncat

pentru ultima oară liniştit în pustnicie, că de aici vor veni

zile de prigoană, cu pâine amară, din temniţele lugubre.

În noaptea vicleimilor, brezoilor, văsâlcilor, a superstiţiei

şi datinilor păgâne pline de întuneric şi de duhuri rele,

am mers şi eu peste ape, obstacole şi primejdii în

Buhalniţa stilistă. Vrăjmaşul îşi ducea iadul în spinare cu

păcatul şi cu veselia sărbătorii sălbatice a desfrâului, iar

Hristos mergea pe umerii mei şi mă ţinea în acelaşi timp

cu întregul cosmos pe palma Sa divină.

O, ce taine înfricoşate! Minciuna merge pe drumul

larg iar Hristos pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, pe

Calvar, în iesle şi în Cruce. Nu este primit în temniţele

ighemonilor, în spitale, cazărmi, şcoli sau instituţii, în

catacombe sau în crăpăturile pământului. Ateii

scormonesc şi răscolesc pământul, spurcând totul în cele

4 puncte cardinale, fiarele apocaliptice se lăfăiesc,

sugând toată vlaga şi materia din Terra cea văduvită. La

1 ianuarie 1956, în Buhalniţa, am început, la miezul

nopţii revelionului, Sfânta Liturghie, predica,

mărturisirea şi împărtăşirea. Brigadierul Amariei cu

familia a pus salonul cel mare la dispoziţia tuturor

creştinilor şi chiar a sectelor, care au dat năvală să se

pocăiască, grabnic cu lacrima tâlharului. Pe trei uşi intra

şi ieşea lumea.

În ziua de 2 ianuarie, am ţinut potirul plin 16 ore.

Creştinii au postit până s-a înserat, au plâns şi s-au

pocăit. Stiliştii iuliani s-au întors. Pe cel ce a rămas

înţepenit, l-am îmbăiat cu aghiazmă multă, l-am dezlegat,

l-am uns cu ulei sfinţit de la Sfântul Maslu. Cu sila l-am

îngenuncheat şi i-am pus în cap epitrahilul. El avea

epistola apocrifă a patriarhului Ieremia, pe care mi-a

cerut să o citesc norodului. Însă eu am tâlcuit-o ortodox

şi, astfel, toţi stiliştii iuliani s-au întors la Ortodoxie, afară

de Vasile acesta. Însă fiind ca martor al acuzării la proces,

acel stilist, plângând, m-a apărat şi a afirmat că a găsit

mângâiere în Ortodoxia creştină, că s-a convertit în urma

predicii mele. Le-am explicat muncitorilor, cum pot

munci şi în acelaşi timp să postească. Le-am spus, să

mănânce peşte decât carne, dar Hristos, prin semn, m-a

oprit şi mi-a spus că nu este îngăduit. Vor veni vremuri,

când vor linge şi ţărâna. Iar în aceşti ani ai durerilor

trebuie pocăinţă.

De altfel voi vedea şi eu experimental acest model de

înfrânare. Hristos mă avertizase de închisoare în teofanie.

Dar eu o doream cu frenezie şi nu am vrut să sfârşesc

slujba, să fug înainte de a veni ighemonii. Mi-era milă de

creştinii pierduţi, de oile care nu au păstor. Mi- am pus

sufletul pentru ei, viaţa mi-am pus-o în joc. Căci preotul

era în vilegiatură la Bucureşti. Preoteasa, învăţătoare, a

cerut să o primesc. S-a convertit. I-am explicat cum să

pună pe Hristos în şcoală, în icoană, rugă, cruci, predică

în mod tainic. Hristos a spus: „Nu opriţi copiii! Lăsaţi

copiii să vină la Mine!”. În adevăr, ei în curăţia lor, vor

veni singuri. Au venit la ultima slujbă copiii plângând şi

zicând: „Noi vrem pe Doamne, că ni

L-au luat din clasă şi nu ştim unde L-au pus... dă ni-

L părinte!” O, cum aş fi vrut să merg cu crucea în mână,

cu icoana şi cu toată biserica, să-L duc pe Hristos în

şcoală. Eu eram gata de martiriu. Trebuia să predic

ighemonilor şi mai marilor zilei, de care depindeau toate

ale ţării prigonite.

Aveam toată Biserica cu mine, 7 kg de Sfântul Sânge

şi 100 de prescuri. Atât cam câte Sfinte aveau toate

mănăstirile din România. Iată că Hristos şi toată Biserica

au mers singuri pe spinarea măgarului care eram eu. Mi-

au aruncat ighemonii cu ură Sfântul Sânge, dar eu am

vărsat peste prescuri, apoi peste mine, şi am luat la mine

Sfintele Taine cu care am împărtăşit, în timpul celor 120

de zile în temniţa rece. Hristos mă avertizase de vreo 20

de ori că vin ighemonii, dar eu aveam un cura] nebun,

eram gata de jertfă. M-am culcat la cuptor lângă vreo 5

cuptoare de prescuri, pe care urma să le dau creştinilor.

Pe 3 ianuarie, la ora 3 noaptea, au venit după mine. Am

fost ridicat, depistat şi arestat dintre cei vii în

necunoscut. Chiar şi creştinii care fuseseră la slujbă s-

au întors împotriva mea, iar unii, pe care i-am tămăduit,

aveau ciomege în mâini veniţi ca după un tâlhar. Eram

într-adevăr un criminal, omorâsem mulţi diavoli cu arma

Sfintei Cruci şi cu ajutorul lui Hristos. Hristos m-a trezit

înainte de a veni ighemonii, am avut ocazia să fug iar din

mâna lor, dar acum eram decis să merg înaintea lor, să

predic să lase religia liberă, să dea drumul lui Hristos din

temniţe. Era scris să sufăr pentru Dumnezeul meu. Dar

eu nu ştiam, ce mă aşteaptă şi nu bănuiam cât de cruzi

sunt ateii. Eu vroiam să merg în predică întâi în toată

ţara, în lung şi-n lat şi apoi să mă duc direct la Prezidiu,

să-i mustru în faţă, în flagranta lor necredinţă.

Misiunea mea a fost în special pentru clerici şi cinul

monahal, nu pentru mireni. Dar înainte de a se risipi tot

clerul şi lumea monahală, în câmpul muncii lui satan,

trebuiau să vadă ighemonii cum arată un cleric adevărat,

ales al lui Hristos. Călăii au spart uşa, dar nu au

îndrăznit să intre în camera cuptorului de foc babilonic,

în care eram cu Azaria, Anania, Misail dar şi Hristos şi

Sfânta Biserică Ortodoxă prigonită. Că azi, cei adevăraţi

clerici, sunt în lanţuri şi în prigoane, Biserica e în temniţă

şi catacombe. Hristos este cu aleşii Săi între gratii şi

zăbrele, este răstignit a doua oară. Iar în Bisericile oficiale

este răstignit şi întemniţat în chivotele reci. De aceea

preferă Hristos să umble în saci şi în cenuşă, prin iesle,

pe cruci ale calvarelor dar liber, decât să Se zbată din nou

în temniţa ighemonilor şi în chivotul clericilor simoniaci

notorii. Aşa se explică libertatea de dezlegare şi de

împărtăşire dată de Hristos azi.

Am stat în faţa uşii la intrare, iar călăii de la distanţă

au întins armele în bătaie şi nişte prăjini lungi, enorme,

cu cârlige, cuţite ascuţite şi cosoare pe lângă mine.

Pesemne o lumină era peste mine, sau poate frica nu îi

lăsa să intre. Eu m-am retras cu Sfintele pe cuptor le-am

luat în braţe, pentru că cine ştie când le voi mai vedea

sau le voi mai gusta. Atunci au năvălit toţi peste mine în

cămară, iar alţii erau pe afară cu făclii şi lanterne. M-au

bătut cu pumnii, cu arme grele până am leşinat peste

Sfintele Taine. Am apucat mâna ighemonului care mă

bătea zdravăn, i-am stins lanterna, ca să nu vadă unde

loveşte. Dădeau cu picioarele şi cu ce apucau în mine,

însă eu vroiam să sărut mâna, care mă loveşte, după

porunca Domnului care zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”

M-au luat desculţ, cu capul descoperit pe zăpada

îngheţată, în ger nespus, în miezul iernii târzii. Nu mai

îmi simţeam ceafa că îmi dădeau la creierul mic cu

paturile şi cu fierul armelor, la gât şi la umeri. Dar

duceam Crucea lui Hristos spre noul calvar. Am început

să cânt „Hristos a înviat!”. Ighemonii îmi dădeau peste

gură. Am privit spre ceruri, Hristos mă părăsise aşa cum

şi Tatăl Ceresc L-a părăsit pe El, în cel mai greu moment

al apogeului Crucii. Nu mai auzeam Cuvânt ceresc, nu

mai aveam vedenii. Pe ceruri strălucea luna plină, stelele

scânteiau îngheţate, sângele îmi curgea, pe zăpada albă,

în satul blestemat al Buhalniţei. Natura era rece la

lacrima mea. Atunci, în disperare, am strigat răguşit:

„Hoţii!” Hoţi şi furi erau toţi. Că luau păstorul şi ei, în piei

de oi, vor paşte mai departe. Dar păscutul lor e plin de

otravă şi de moarte ucigătoare. Că acele sate vor zăcea

sub apă, ca şi Sodoma sub Marea Moartă. Istoria se

repetă.

M-au trântit într-un camion de Crucea Roşie,

însângerat. Hristos îmi spusese, că mă va duce cu

camioanele Sale. Erau Sfinte Cruci pe toate geamurile.

Am strigat tare: „Doamne trăzneşte şi arde pe duşmanii

Tăi!” Credeam, cu toată fiinţa mea prigonită, că Domnul

va face minuni. Domnul nu m-a ascultat, ca şi pe fiii

tunetului, decât după ce am ajuns, s-a rupt axa, s-a

blocat motorul şi nu au mai putut lua şi pe alţii. Eram

dus în acelaşi loc, unde mai fusesem prigonit cu câţiva

ani în urmă. M-au primit la temniţă în pumni şi în

zăvoare grele. După câteva ore m-au mutat la altă

gheenă, mai urâtă şi mai înfricoşată. Eu am sărit singur

din camion, îmi făceam cruci la tot pasul binecuvântând

şi locul. Un călău mi-a dat un pumn drept în ochiul drept,

de mi-a lăcrimat ochiul mereu în temniţă, mă durea

groaznic. Poate nu trebuia să îmi privesc călăii, ci, printre

lacrimi, să privesc în adâncul inimii la Hristos. Mă

închinam mereu, rugam pe Domnul, să îmi dea cuvânt

cu putere multă, să se convertească ighemonii. S-au

adunat în jurul meu şi Hristos a vorbit Cuvânt ceresc de

s-au cutremurat toţi. Dar împietriţi şi tari la cerbice, au

început să persifleze peiorativ, ironic. Dacă s-au văzut

învinşi în Cuvânt, au început să dea cu picioarele, cu

cizme grele în mine. M-a durut tot timpul închisorii şoldul

drept. Eu am căzut în genunchi lângă un dulap, am

început să le zic exorcismele şi dezlegări pentru toţi, îmi

continuam predica şi slujba în mijlocul păgânilor

îngroziţi. Atunci m-au dus în camera şefului călăilor, care

m-a întrebat dacă nu vreau să îl convertesc şi pe el. Era

papistaş viclean cu „reservatio mentalis”.

M-au întrebat ce-I Dumnezeu, cum S-a creat

cosmosul, sufletul. Le-am răspuns ireproşabil, ştiinţific,

filosofico-religios, raţional, succint dar cu flux de detalii

clasice, silogistice, convingătoare. Au vrut să îmi dea

drumul, numai să îmi fac mutaţia la ei. Eu am cerut să

fiu dus la cei mai mari călăi, pentru a le predica şi lor pe

Hristos şi religia liberă. Mi-au comunicat că s-a stricat

camionul la cuvântul meu şi nu se mai poate repara. M-

au întrebat ce sunt prescurile şi vinul. Le-am spus că este

Hristos Euharistie şi am sărit ca ars de pe scaun. Am luat

cu forţa Sfântul Agneţ din mâna unui călău. M-a lovit şi

ameninţat. Eu aveam veşmintele toate la mine şi, în timp

ce mă tot întrebau cum se numesc, m-am îmbrăcat

complet, am luat rasa peste ele. Ei nu se pricepeau ce fac,

însă eu le vroiam în temniţă cu mine. Eu le-am făcut

dezlegări, am sfinţit apa din găleata de lângă masă şi îi

stropeam cu aghiazmă. Atunci am făcut sfinţirea cu

epicleza euharistică a resturilor de prescuri şi de vin

nesfinţite. Unii mă înjurau, alţii mă băteau, dar eu

prestam oficiul sfânt în iadul lor. Hristos era cu mine ca

rănit, schingiuit, iar eu simţeam o bucurie nespusă de a

predica. Le ziceam: „Puneţi pe Hristos răstignit, proletar,

deasupra urâciunilor pustiirii şi zidiţi altare

Dumnezeului Care v-a ridicat din săraci şi goniţi în

bogaţi! Dar ce aveţi cu Hristos? Bateţi-mă pe mine, că

sunt păcătos şi vierme, dar lăsaţi pe Hristos să

domnească în inima, viaţa şi ţara noastră!”

M-au dus străjuit în altă temniţă, unde mi-au făcut

inventarul tuturor lucrurilor. Dar de unde se aşteptau să

am arme, au răsărit vreo 300 de Sfinte Cruci, Evanghelia,

potirul, toată Biserica. Eu mi-am luat antimisele, potirul,

Sfântul şi Marele Mir, Tainele Sfinte sub mantie. Dar m-

au întins la pământ ca pe Hristos pe Cruce, mi-au rupt

veşmintele ca hienele şi mi-au întins toate oasele. Am

scăpat gol, am pus mâna pe potir şi pe Sfintele Taine, să

nu le las, dar vreo 20 de călăi au sărit pe mine, m-au

maltratat şi mi le-au luat. Nu ştiu de unde aveau atâta

putere.

Mi s-a însângerat inima, când am văzut că taie

antimisele, că scot Sfintele moaşte din ele, ca să le

analizeze la laboratoarele lor chimice, să vadă de n-ar fi

farmece cu care înşel poporul, de vine în număr aşa mare

după mine. Deşi ştiam că Hristos Se lasă batjocorit, iar

Sfinţii mucenici în moaşte se lasă şi ei prigoniţi, m-am

repezit de vreo câteva ori să le iau din ghearele lor. Râvna

casei Tale mă mistuie, Doamne! M-au întins pe jos iarăşi,

mă băteau cu picioarele. Aveam teancul de predici, pe

care vroiau să le arunce pe foc. Dacă ar fi făcut aşa ceva

nu mai sufeream atât. Eu vroiam ca ele să ajungă în

mâna călăilor, să le citească. Au şi ajuns şi s-au

inventariat în dosare procedurale, citite de toţi.

Misiunea ar fi fost plinită şi numai cu ele, cu

Cuvintele cereşti, levitaţiile, răpirile, extazele, teofaniile,

etc. Dar trebuia să meargă şi martorul. Am fost mucenic

în fiecare zi, cu sânge şi fără sânge, până la sfârşitul

depistării ateiste. Am îndurat tot gerul cosmosului şi al

inimilor reci de piatră îngheţate, am ţinut fruntea sus şi

n-am scos o vorbă de cârtire, ci aveam un curaj

nebunesc. Uneori mă cuprindea frica din Ghetsimani.

Ana vrut să fug la depistare, la cercetări şi anchete, dintre

zăvoare. Însă Hristos mă încuraja în aceste încercări de

neînvins, mă luam din nou de misiunea sfântă şi

dumnezeiască.

Domnul mi-a spus că voi sta între zăbrele 4 luni, care

mi se vor părea ca o lună şi 3 zile, că voi avea vise

frumoase religioase, că voi converti mulţime de suflete şi

mă voi bucura; că urc alături de Hristos Calvarul, că-I

duc Crucea, că-I scot piroanele şi spinii. Iată mistica

conlucrării cu Hristos. Într-o celulă mică erau şoareci,

şerpi şi murdărie. Ea dădea spre arhiva ighemonilor

părăsită. Eu am adormit zdrobit de bătăi şi dureri, după

ce am făcut cu creionul pe pereţi Is Hs Ni Ka sfinţirea din

molitfelnic la casă nouă şi a Bisericii pe scurt, le ştiam pe

de rost. M-am deşteptat în plânsete.

Credincioşii auziseră de depistarea mea şi intraseră

cu chei şi ivăre false în camera-arhivă, părăsită, de lângă

celula mea. I-am dezlegat de păcate printre zăbrele şi

zăvoare, i-am încurajat, le-am şters durerea şi lacrimile,

i-am tămăduit şi le-am predicat. Sfintele Taine îmi erau

luate, nu aveam nici măcar o coajă de pâine. Îmi era frig,

foame de ceruri şi sete de mântuire. Ningea. Aş fi vrut să

fiu aruncat în mijlocul unei păduri, în libertate, pe

zăpadă, gol, dar numai să nu mai zac între ziduri. Nu mai

suportam temniţa, deşi era prima zi.

M-am rugat Domnului să mă ia la El, că tare e rea

lumea aceasta. Nu e voie să îl mai predice cineva pe

Hristos. Atâtea suflete au nevoie de mântuire, dezlegare

şi cuminecare. Cine mă putea opri pe mine din misiunea

mea? Ce Bun era Hristos cu mine! Mi-a trimis oile

pierdute, ca să le dezleg eu cel legat, să le îmbogăţesc eu

cel sărac, să le veselesc eu cel mai îndurerat, să le şterg

lacrimile eu cel înlăcrimat. Mă gândeam privind la cer,

dacă îl voi mai vedea în libertate. Poate voi muri neştiut

de nimeni, aruncat la canalele sau gunoaiele oraşului.

Da, voi muri! Dar voi ajunge mai repede la Hristos, în

patria mea de sus, că tot nu am unde să îmi plec capul

pe pământ. Ighemonii mă ameninţau că mă trimit la

minele de plumb, să fac toată ziua cruci, să îmi satisfac

nebunia Crucii.

Un cartaboiu, caraul, custodie, paznic, s-a mărturisit

şi i-am făcut intrarea în Ortodoxie de la sectanţi. Puteam

să scap de sub paza lor, mă îmbiau nopţile, zăpezile, eram

ca pasărea în colivie. De aceea strigam tare: „Pocăiţi-vă că

s-a apropiat împărăţia Cerurilor! ca şi la celelalte temniţe

şi la tribunalul judecăţii. Cântam în celulă. Mă chinuiau,

dar eu le spuneam că nu pot fără slujba celor şapte

Laude, fără Euharistie, veşminte, etc. Drept răspuns, mi-

au luat şi haina monahală.

În ziua de 3 ianuarie nu am putut face Sfânta

Liturghie; eram zdrobit, dar restul de 120 de zile nu am

încetat a-mi face pravila monahicească, în cele mai grele

circumstanţe atenuante. Prin borta cheii uşii, m-am

pomenit cu o iconiţă a Maicii Domnului şi cu Sfinte Taine

într-o batistă.

Minune mare de apocalips, mi-au ajuns până la a

treia întemniţare. Iar sfânta iconiţă cu tânguirea Maicii

Domnului i-am dat-o lui Constantin, un frate de celulă,

care ştia toată Psaltirea pe de rost, Acatistierul şi mai

avea 6 ani de puşcărie grea.

Căpitanul Popa de Justiţie din Iaşi, care mă mai

prigonise o dată, la Schitul Nechit, a venit să îşi

transporte prăzile la chinuri. A rămas stupefiat şi

mulţumit, când m-a văzut. Dar eu mă bucuram sincer de

vederea lui, ca de un prieten, în sfârşit vedeam o fată

cunoscută. E rău în iad unde nu cunoşti pe nimeni,

simţeam însă că îmi iubesc vrăjmaşii. Chiar pe ighemonii

anchetatori am întâlnit cu bucurie. Custozii parcă îmi

erau prieteni de când lumea. Cât de Bun este Dumnezeu!

Domnul îmi dăduse harisma iertării duşmanilor mei. M-

au băgat într-o celulă strâmtă, din maşina neagră a

morţii. Mă izbeau de toţi pereţii prin hârtoape. Mi-au dat

nişte mănuşi de milă. Eu cântam şi mă bucuram printre

lacrimi. În curtea noii temniţe băteau semnale de la

santinela 1 până la ultima santinelă. Eu crezând că sunt

clopote, am întrebat: „Ne duce la mănăstire? E schit şi

aici?” Mi-au răspuns: „Stai să vezi ce ai să suferi aici!” Eu

aveam un curaj nebun. Doamne, ce frumoasă-i suferinţa

pentru Tine! Chiar generali şi colonei, cu chip de grăjdari,

m-au primit şi m-au dezbrăcat de tot. Nu aveam altă

cămaşă, aşa că mi-au lăsat cămaşa de sac şi 2 cojocele.

Mi-au luat toate hainele monahale şi clericale. La

inventariere ziceau că Sfântul Potir e „putinaş”. În Sfântul

Disc îşi scrumeau ţigările. Mi se revolta toată fiinţa mea.

M-am repezit la ele şi le-am luat din mâinile lor, le

sărutam şi plângeam. Am izbutit să iau 2 Sfinte Agneţe

pe care le-am ascuns bine, precum şi iconiţa. Mi-au rupt

Sfânta Cruce de la gât, dar am izbutit să iau o mică

cruciuliţă pe care mi-au găsit-o ulterior. Eu duceam o

cruce spirituală spre Golgota veşniciei, împreună cu tot

neamul românesc prigonit de 2000 de ani de sub Traian.

Am intrat ultimul în temniţă noaptea şi am strigat la

uşa celulei „Hristos a înviat! Pocăiţi- vă că s-a apropiat

împărăţia Cerurilor!” M-am pomenit în întunericul

demonic al celulei nr. 5, unde mai fusesem cu un an şi o

lună mai înainte. Era cea mai friguroasă celulă, cu

peretele spart, cu gheaţă de un deget pe pereţii ei

igrasioşi. Se uitau pe vizetă, să vadă ce fac din minut în

minut. Am rămas zăcând la picioarele calvarului, nevăzut

între zăbrele şi zăvoare grele, simţeam pe Hristos

deasupra iar pe Maica Domnului o vedeam plângând, pe

iconiţa mică. O, cât am plâns peste acea icoană! O, câte

suspinuri am mai ridicat spre ceruri! Simţeam, în

momentele acelea de grea încercare, că port în trupul

meu rănile mistice şi stigmatele Domnului. Ca şi Pavel,

împlineam Patimile lui Hristos. Cine poate spune clar

corelaţia mistică din părăsirea şi uitarea din temniţa

rece? O, de-aş fi avut sânge să scriu cu pana, pe cosmosul

întreg, durerea mea de dorul lui Hristos! În fundul celei

mai grele temniţe, mă simţeam mai liber ca în patria cea

mai înfricoşată.

Adevărul m-a eliberat! Libertatea Duhului este mai

mare decât libertatea materială. Doream să mai văd o

carte sfântă, o cruce, potirul, antimisele, Sfânta

Euharistie, să aud şi eu clopotul, să mai ascult toaca în

vecernii, să lucrez şi să predic în via Domnului meu. Dar

nu îmi mai rămânea decât rugăciunea, asceza şi visurile

teofanice. Cu adevărat, atunci lumea cea gândită pentru

mine avea fiinţă, din contră cea aievea îmi părea cu

neputinţă. Deşi am dus-o greu în detenţie, era să mor de

mii de ori, depistarea, prigonirea de 12 ori mi-a folosit la

curăţirea, iluminarea şi unirea mistică. Eram însă slab şi

nu suportam detenţia. Dacă nu îmi dădea Hristos

libertate, deschizând larg porţile mântuirii, muream încă

nemântuit, între zăbrele, călăi şi tâlhari. Prin asta, am

constatat că Domnul nu dă decât atât cât omul poate

suporta. Pentru bestii, animale, oameni nesimţitori, etc,

mai este suportabil, la fel pentru inculţi, agramaţi, leneşi,

oportunişti. Dar pentru creştinul adevărat, e greu fără

Biserică şi Sfinte, pentru savant e greu fără cărţi, pentru

scriitor e greu fără a citi sau a scrie un rând. Că nici cu

degetul pe nisip nu aveai unde să scrii, iar pentru

predicator, preot, călugăr, schimnic e greu fără

propovăduire, slujbă, mănăstire, pustnicie, linişte, etc.

Dar la mine se împlineau toate. Căci doar în vis mai

vedeam vreo turlă, catapeteasmă, vreo slujbă, cruce sau

Evanghelie, vreun potir, disc, steluţă, antimis, moaşte,

cădelniţe, etc.

Într-o duminică ighemonii mi-au dat un ghiont, mi-

au atras atenţia că bat clopotele de slujbă. Eram bolnav,

nu mai ştiam în temniţă socoteala numerelor şi numelor,

zilelor şi lunilor. Pentru puşcăriaşul de sub prigoana lui

antihrist nu mai este sărbătoare, sfinţenie, zi sau noapte,

Biserică sau slujbă. Că este un întuneric total, doar un

bec electric te luminează în strâmtul spaţiu, ca să fii văzut

la orice mişcare. Am plâns atunci cu hohote şi cu lacrimi

grele, fără să mă mai feresc de ei. Doamne, nu voi mai

auzi clopotul vreodată! Pentru mine nu vor mai bate

clopotele nici la moarte! Pentru mine s-au stins slujbele

şi binecuvântările! Nu ştiu cum o fi pentru alţii, dar, deşi

cred în viaţa veşnică şi în învierea morţilor, este atât de

greu fără slujbă, fără Sfânta Biserică, fără potir şi

Euharistie, fără Biblie, fără creion şi hârtie, încât nu mi-

e cu putinţă a descrie.

„Eu nu pot fără Iisus! Daţi-mi-L pe Dumnezeu! Unde

L-aţi pus tâlharilor?! Să învie Dumnezeu şi să se

risipească vrăjmaşii Lui!”. Nici azi n-aud clopote decât

rar, din catacombe. Am şi uitat cum mai este

catapeteasma şi bolta Pantocratorului! Mi-e dor de o

proscomidie, de un altar cu Sfânta Masă! Mi-e dor de

iconostas, de absidă şi de solee! Mi-e dor să mai deschid

Sfintele Uşi şi să zic: «Lumina lui Hristos luminează

tuturor!» Mi-e dor de străni, de pronaos, naos şi de tindă!

Să mă lăsaţi ca vameşul în pridvor, să plâng! Dar astăzi

fariseii au umplut Sfânta Biserică din altar până în tindă.

«Lăsaţi-mă măcar la uşa Bisericii un cerşetor, genuflect,

fatisomen, catehumen, păgân. Să mă lăsaţi măcar în

ţintirimul străbunilor creştini, să stau măcar cu morţii,

să predic celor trecuţi în veşnicie!»“. Dar cine îmi auzea

suspinul? Că făceam metanii până cădeam gâfâind,

râdeau că „fac broasca” şi mă imitau în batjocură

demonică. Eu însă trăgeam învăţăminte din toate. Faptul

că nu trecea un minut fără să fiu privit pe vizetă, mustrat

şi înjurat, îmi sugera şi mie Atotprezenţa divină, Care mă

proniază şi mă mângâie. Că dacă antihriştii pot să mă

supravegheze mereu, cu atât mai mult mă supravegheau

îngerii şi puterile cereşti. Că doar pentru Ceruri eram eu

depistat şi înlănţuit.

Dacă în libertate nu aveam biserică, mă duceam

noaptea şi sărutam zidurile altarelor şi pragurile Miresei

Lui Hristos. Eu am iubit atât de mult biserica din zid,

încât nu pot fără ea. Alungat din mănăstire în libertate,

mi-am făcut biserică în vârful munţilor, în mijlocul

codrilor seculari unde erau locuri curate. Însă în puşcărie

eram înconjurat numai de călăi şi de tâlhari. Nu aveam

măcar pe Dismas bunul tâlhar în dreapta mea. În a treia

temniţă am izbutit să iau un antimis şi un coşteiu

(punguţă de hârtie) de Sfinte Taine, cu care dormeam sub

cap. Mi-au tăiat de la antimis crucea. Eu le-am spus că e

batista mea, mahrama de-mi şterg lacrimile. Ei sunt atât

de păgâni că nu ştiau nimic din cele bisericeşti. Însă nu

au putut suferi Sfânta Cruce. Lumina care mă orbea zi de

zi, noapte de noapte, îmi amintea de Lumina lui Hristos

şi de controlul cercetării conştiinţei, spre a-ţi forma

personalitatea deplin.

În puşcărie îţi este interzisă libertatea gândirii şi a

conştiinţei. Că fiind sub atâta control riguros, neavând

icoana sau Scriptura, ruga interioară întemeiată, nu poţi

nici măcar să mai gândeşti decât la groaznica realitate

prozaică notorie din detenţie. Însă prin ochii somnoroşi,

întredeschişi, lumina lui Hristos venea crucial în 4

fascicole prin becul uzinei iar cele 2 fire de platină, în

interferenţa incandescentă, erau în forma Sfintei Cruci.

Gratiile, sârma ghimpată, uşa şi fiarele de la paturi,

aveau forma Sfintei Cruci. Chiar ighemonii, fiind tot

zidirea lui Dumnezeu, erau în forma Sfintei Cruci.

Nebunia Crucii pentru Hristos Cel Răstignit. Nu mă mai

săturam a privi câte o pasăre, când ne scoteau la aer, o

dată pe lună.

Priveam cu dragoste soarele de iarnă, cerul albastru

sau plumburiu. Din lumina de afară cădeam orb în celula

prost luminată. Era praf, fum de tutun, că toţi puşcăriaşii

jertfeau lui satan în libaţiuni „nicotiana tabacum” şi era

putoare ca în iad. Am trăit tot timpul detenţiei ca în fumul

iadului veşnic. Eram în mâna duşmanilor, care mă

puteau ucide în timpul somnului şi când eram întors

dinspre vizetă. De nu mi-aş fi pus nădejdea în Hristos, nu

aş fi putut închide ochii să dorm, ar fi trebuit să fiu mereu

cu teamă în suflet. Îmi închipui ce frică îi stăpânea pe

ceilalţi. Dar ce vor face ighemonii când le va veni rândul,

că ei şi-au pus nădejdea numai în viaţa vremelnică de

viermi. De aceea ei ţin cu dinţii de puterea politică, pentru

că nu cred în viaţa veşnică. Starea lor psihologică este ca

a lui Leiba Zibal, care ucide pe Gheorghe ca pe o făclie de

Paşte. Ei ucid de frica noastră. Dar noi nu le facem nimic.

Eu îi iertam, îi dezlegam ca şi azi, mereu. Uşa se

deschidea pe din afară şi trebuia să baţi dinăuntru, ca să

te ducă legat. În bătaie de joc te persiflau zicând: „Intră!”.

Câte 3 lacăte şi zăvoare aveau uşile. Îmi venea să şi râd,

cât de periculoşi ne considerau. Aşa îmi explicam că

aceiaşi călăi, L-au păzit pe Hristos chiar mort în

mormânt. Noi eram cel puţin vii, dar morţi de vii. De

nimeni, din cei din puşcărie, nu ştiau rudele sau

prietenii. Nimeni nu primea vreo scrisoare. Nimeni nu

ştia, de e zi sau noapte, de e sfârşitul sau începutul sau

ce va fi mâine. Se vorbea mult de chinurile din camera de

gazare, de bătaie automată cu ciocane, de curent electric,

etc. Prin ce am trecut eu, refuz a mai spune, pentru că

nu vreau să condamn pe nimeni. Pentru păcatele mele,

ale penitenţilor dezlegaţi, dar mai ales pentru

mărturisirea lui Hristos eram atât de prigonit, încât nu

puteam să plâng şi să strig tare, decât că există

Dumnezeu. Făceam metanii până cădeam frânt de

oboseală. Vedeam lumina taborică şi mă simţeam

inundat de har. Într-o zi procurorul general a venit şi m-

a întrebat: „-Pentru ce eşti aici?”. „-Dacă tu nu ştii, atunci

pentru ce m-ai arestat? îţi spun, eu sunt pentru Hristos.”

Mi-a spus: „-Eşti condamnat şi vei fi judecat!”. Iată deci

metoda. Întâi te condamnă, fără să te judece; apoi te

judecă, spre a te osândi din nou la muncă silnică. Câţi

nu au fost condamnaţi pe nedrept, fără să fie vreodată

judecaţi! Dacă erau chemaţi în instanţă li se punea

insulină în mâncare şi elemente patologice morbide, care

îi tâmpeau, de nu puteau să îngâne câteva cuvinte clare,

vorbind enervat şi incoerent.

Ighemonii care îi păzeau, nu le dădeau voie să

vorbească, să se uite înainte sau în lateral, nici să se

consulte cu avocatul decât sub control, iar la vorbitor sau

parloir decât prin sârmă ghimpată, etc. Ar trebui să se

scrie cărţi întregi cu descrierea acestor chinuri ale

oamenilor zidiţi de vii şi maltrataţi îngrozitor. Veronica a

spus în vedenii că va curge sânge, în interval de 8 ani,

1945 - 1953, cât n-a curs în toate naţiile creştinismului.

Nu ne ucideau deodată, lăsau sângele să curgă, ne

regenerau şi iar începeau chinuri, ani şi zeci de ani. La

Socola sau la Central, din puncţii lombare, injecţii,

contaminări, înnebuneau toţi pe de-a întregul. Apoi urma

moartea la gunoaiele metropolelor mari. La orice pas, spre

anchete, mă duceau cu ochelari orbi de metal la ochi,

înghiontindu-mă, strângându-mă de gât şi scuipându-

mă. Eu îmi ridicam ochii cei duhovniceşti spre ceruri şi

parcă vedeam pe Mântuitorul Iisus Hristos legat la ochi,

cu cununa de spini pe cap, lângă stâlpul de tortură.

O, ce mare şi înfricoşată-I durerea Lui faţă de a mea!

Eu nu mă vait, trebuie însă să îmi aştern durerea pe

hârtie, dar sunt prigonit şi visez zi şi noapte chinurile

inchiziţiale suferite. Fie ca amintirea acestor dureri, să

mă scape de iadul cel veşnic. Nu vedeam. Mă împingeau,

să cad pe scări de gheaţă şi totuşi îi răbdam. Am vrut să

fug, să mă împuşte, mai bine să mor decât să îndur atâtea

umilinţe, dar Domnul mă întărea în deznădejdea ce îmi

dădea târcoale. Nu erau chinurile, cât era faptul că n-

aveam biserică, ornate, cruce, etc. De ce-mi ţineau pe

Hristos întemniţat la magazia lor, dacă e întemniţat

destul în temniţa chivotelor? „Mi-au luat pe Domnul meu

şi nu ştiu unde L-au pus”.

În puşcăria de sub antihrist ţi se limitează orizontul

material sub toate aspectele. Că nu mai vezi, nu mai auzi,

nu ai voie să vorbeşti nimic, să adulmeci parfum de livezi

sau de fiori, să guşti vreo mâncare pământească aleasă

sau cerească. Strămutându-mi orizontul material la

minim, puteam să mă adâncesc întru mine în conştiinţă,

în suflet, cât mai profund. Nu aveam antimis, dar

Hristos vine la orice rugă fără îndoire, nu aveam

Sfinte moaşte, dar ca mucenicul Lucian, puteam să fac

slujba pe pieptu-mi şi pe mâini, pentru că puteam să fiu,

în fiecare clipă, mucenicul creştin cel mai curajos de azi.

Dacă Ioan a predicat, apoi n-a fost cu toată biserica în

spinare singur, era deservit de 300 de fecioare. Dacă a

predicat Veronica singură, nu oficia Sfânta Liturghie, etc.

Asta nu înseamnă, că n-au merite enorme. Dar Hristos a

lucrat prin mine actul cel mai bărbătos, ca după

detenţiunea lui Ioan şi Veronica, să umblu cu biserica în

spinare, din sat în sat, predicând pe Hristos:

„Vladimireştiul ambulant!”. Această lucrare, „in

extremis... coincidentia opossitorum”, este generatoare

de misticism creştin. În altă detenţie mă sileau să dau

declaraţii contra misticii.

Eu am scris „morbide” iar ei, agramaţii, nu ştiau ce

este. Mistica creştină este cea mai sănătoasă şi

supralogică. Din toate aceste restrângeri de orizont

cantitativ, izbucneşte acel „qualitas ontologic” faţă de cel

biologic, „bios”.

Mistica tainică, pentru lucrarea lui Dumnezeu, se

formează în vasele alegerii. Eu nu am fost vrednic, însă

Hristos m-a ales pe mine să îl mărturisesc. Îl iubesc

veşnic. Au văzut icoana ce mi se întipărise pe obraz, că

aşa de mult o ţineam lipită când dormeam. Mă deşteptam

şi o sărutam. Nu ceream altceva decât mântuire şi

libertate. M-au căutat riguros. Eu mă închinam mereu

dar ei nu mă căutau în mâna dreaptă pe care o mişcăm

mereu în semnul Sfintei Cruci.

Când mă căutau la picioare, le făceam dezlegări şi

cruce de deasupra lor. Au găsit-o şi s-au închinat şi ei.

Era încă o minune din alte mii de minuni pe care le făcuse

Hristos cu mine în scurta mea viată.

Într-o zi mi-au spus să îmi iau batista şi să ies, m-au

dus la altă celulă - nr. 9 sau nr. 10, nu ştiu căci nu

vedeam bine stând zile şi nopţi întregi la lumina

artificială. Acolo am găsit un protestant, Emil, pe care l-

am botezat prin stropire, l-am miruit, l-am împărtăşit şi

l-am dezlegat cu spovedanie detaliată, făcându-i cateheză

şi intrarea în sânul Ortodoxiei creştine. Ca de obicei, pe

toţi pereţii, am făcut cruci, icoane, chipul antimisului,

etc. El era nevinovat dar l-au pus la înaltă trădare.

Sărmanul om! Nouă ani de obezi la Aiud, în Zarcă, îl

epuizaseră. Era o epavă ca şi toţi ceilalţi. Dar avea suflet

oţelit, satan s-a păcălit: în închisori s-au format caractere

mari şi firi titanice spirituale. I-am spus de Patimile

Domnului, condamnat nevinovat. Noi suntem păcătoşi,

merităm mai mult să fim chinuiţi pentru păcatele

noastre. În celula de vis-a-vis, la un pas, se auzea un

plânset lugubru disperat de femeie, mai încolo altul şi

altul. Erau acolo numai vaiuri ale iadului. Aş fi vrut, să

le predic tuturor despre Hristos, să le dau nădejde. Dar

numai în orele de nebunie pentru Hristos, puteam să mai

îmi ridic glasul. Şi azi vorbesc încet, slujba nu o fac decât

pe şoptite, la urechea Marelui Dumnezeu şi

Mântuitorului nostru. Mare mai este prigoana mea! Dar

mai Mare este Dumnezeul meu Care mă apără şi mă

conduce!

În ziua de 13 martie aveam procesul în Iaşi, dar cine

îmi spunea? Aveau metodă de a te surprinde ighemonii.

Eu mă bucuram însă m-am trezit în altă temniţă, în

aşteptare şi ateii îmi ziceau, ca de fiecare dată când

schimbam temniţa: „Aici ai venit la chin!”. Puteam zice ca

Dante Alighieri: „Lasciate ogni speranza voi chi entrate!”.

M-au dus ca pe un miel, spre junghiere; ce nu îşi deschide

gura sa, împotriva celui ce îl tunde pe el. Am trecut prin

multe zăvoare, arme, santinele, ziduri. Mă înfioram de ce

vedeam, atâta durere pe unde treceam. Se auzeau

plânsete, bătăi, prigoane groaznice.

O, ce dureri mari sunt pe lume! Dar Hristos a vrut să

împlinesc cuvântul, porunca milei trupeşti:,, închis,

flămând, gol, însetat, în temniţă am fost...!”. Eu am intrat

cu toată catedrala în mijlocul iadului. Am făcut Sfintele

slujbe, am dezlegat, am sfinţit apa, am binecuvântat pe

toţi. Domnul a venit în iadul meu pe asin. Eu eram

măgarul cu crucea pe spinarea felonului. Am izbutit să

capăt stiharul dulamă alb, peste cămaşa de sac, cu cruce

mare şi un procovăţ în care am pus un coşteiu de Sfinte.

Am refuzat să mănânc şi am preferat să iau pe Hristos

Euharistie. M-au ameninţat şi timorat în fel şi chip, dar

eu mă hrăneam în taină cu Sfintele Taine. Santinela mă

striga de sus de pe baricade: „Criminalule, tu eşti

criminalul care a ucis?!” „Da, eu sunt!” i-am răspuns. Că

doar ucisesem pe satan cu Sfânta Cruce. Au vrut să mă

tundă. Nu m-am opus, mi-am plecat capul. Mi-au

aruncat tot părul înăclăiat în cazanul cu foc. M-au rănit

până la sânge. Mi-era capul numai răni. Simţeam

profund durerea, pe care nu o exteriorizam decât prin

repetate cruci la fiecare pas. Când m-au dus în celulă şi

m-au văzut, toţi au strigat: „Părinte!”. Eu le-am răspuns,

dar nu am vrut să le povestesc despre mine. Ei aveau

nevoie de preot, de mângâiere, însă eu nu vroiam să

cunosc decât pe Hristos Cel Răstignit. Fiindcă nu le-am

vorbit, au început să mă prigonească şi ei.

O, câte am pătimit şi de la ei! Erau nervoşi, de zeci de

ani în lanţurile grele. Urau pe preoţi. O, cum îmi mai

sângera sufletul trudit! Hristos m-a scos însă din groapa

cu lei a lui Daniel, din gunoiul lui Iosif şi al lui Ieremia.

În ultima închisoare mi-a fost înfricoşător de greu, tuns

zero, înfometat şi însetat, galben la faţă. Dar mă hrăneam

Euharistie cu Hristos, sufletul mi-era tare cu „Sfinte

Tare”. M-au vârât cu cei mai mari tâlhari condamnaţi pe

viaţă. Ce făcusem oare?! De ce atâta prigoană?! M-am

uitat printre zăbrele. Păsărelele veneau şi le puneam

anafură, pe care o duceau, în cioc, la alte ferestre, celor

ce vroiau sfinţenie. Ne înţelegeam unii cu alţii prin

alfabetul Morse. După luni de zile nu aveam voie, să

vorbesc mai tare, să cânt, dar mai ales să plâng. Aveam

loc să îmi fac slujba şi metaniile lângă uşă.

A doua zi m-au strigat pe nume, m-au împins prin

vreo 7 uşi cu zăvoare grele la duba neagră a morţii, m-au

azvârlit într-un beci dar nu ştiam unde sunt. M-au strigat

şi legat, şi escortat am fost dus la registratură, dar eu mă

închinam la arătare, ca fariseii, la fiecare pas. Numai că

nu prea fac aşa fariseii, care, nici în Sfânta Biserică, nu

se închină ca lumea. Că doar Mântuitorul, Care era

împotriva fariseilor, nu era împotriva Sfintei Cruci. Toţi

se uitau după mine. În sala de aşteptare a tribunalului

ateu erau oameni sărmani, rude ale mucenicilor din

lanţuri, deţinuţi şi martori între procese. Eu nu mai

văzusem atâta lume de mult şi am strigat cu glas mare:

„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!”.

Ighemonii m-au vârât în grefă. Acolo îmi făceam Sfânta

Cruce mereu. M-au dus în biroul preşedintelui avocaţilor,

dar fiindcă îmi făceam mereu cruce, m-au dat afară. La

anchetă le-am spus că tot ce am vorbit, scris, e vorbit de

Hristos în teofanie, în vedenie. Nu m-au crezut, mă

persiflau. Au venit la mine fumând, le-am aruncat

ţigările, îmi spuneau răstit să nu îmi mai fac Sfânta

Cruce, însă eu le suflam în fată în forma ei şi le făceam

exorcismele împotriva demonilor. Pesemne că legheon era

acolo, că m-au dus în beci iarăşi.

A venit un avocat să mă apere din oficiu. I-am spus:

„Tu vrei să mă aperi pe mine? De mine să te rogi, să te

apăr eu pe tine în faţa Judecătorului celui nemitarnic la

înfricoşătoarea Sa judecată! Şi tu, Şmilovici, cum vei fi în

stare să aperi creştinismul, când însăşi clerul şi cinul

monahal fariseic, împreună cu creştinii falşi, m-au dat pe

mâna voastră?! Eu nu am nevoie de avocat, eu sunt

preotul Dumnezeului Celui Viu şi merg mai departe, pe

calvarul Crucii!”. Avocatul evreu a rămas admirativ,

curtenitor, în faţa abnegaţiei vădite şi sacrificiului

sacerdotal creştin. Îmi făceam mereu Sfânta Cruce pe faţă

şi cu limba pe cerul gurii; şi inima se ruga; şi mintea se

pogora în inimă în faţa lui Dumnezeu; şi respiraţia se

zbătea în ruga interioară. Simţeam că sunt singur în

prezenţa inefabilă de imensitate a Dumnezeirii. M-a adus

aprodul în sala de judecată, cu gardă şi ostaşi.

Preşedintelui, Fekete Augustin, i-am făcut Sfânta Cruce

şi am vrut să zic „Pace ţie casei acesteia!”. Însă m-am

intimidat, căci toţi se uitau la mine cu ură. Eram într-o

stare deplorabilă, zdrenţăros, cu haine rupte, vărgate, de

puşcăriaş, în cap aveam o căciulă miţoasă.

Procesul meu începuse de mult însă pe mine mă

considerau nebun şi nu m-au adus la timp. Procurorul

vorbise, martorii falşi prezentaseră declaraţii de acuzare,

impuse de ighemoni, din satele unde predicasem. Mi-au

spus să scot căciula dar nu am vrut, le-am spus că e frig

şi sunt tuns chilug. Când mi-am scos-o, mai târziu, toţi

s-au înduioşat, căci aveam capul numai răni. Mă rugau

acum ei să o pun înapoi în cap, dar nu am mai vrut. Au

adus 10 martori mincinoşi. Domnul Hristos a avut numai

2. Era nevinovat şi nu a vorbit. Mie mi-a dat însă gură şi

înţelepciune, de nu putea grăi nimeni împotriva mea, din

cei ce se opuneau. Erau întrebaţi oamenii: „îl cunoşti pe

acesta?”. Ei nu mă mai recunoşteau, căci eram îmbrăcat

în haine vărgate şi tuns chilug. După ce îi dezlegam şi le

făceam Sfânta Cruce, mărturiseau că au fost siliţi să

mintă în declaraţii.

Ei nu au obţinut decât bine de pe urma slujbelor

mele, s-au lăsat de fumat, de băut, de înjurat, de drăcuit.

Au început să îşi spună păcatele în auzul tuturor

ighemonilor. Iar eu am început rugăciunile de dezlegare,

îi dezlegam în sala de tribunal, aşa cum eram, singur, gol,

rănit, flămând şi exilat.

La un moment dat am preluat frâiele procesului,

încât îi întrebam eu pe toţi. Doar eram înscris la fără

frecvenţă în anul 4 de Drept. Nu ştiam ce să întreb, dar

dreptul meu era din ceruri. Era dreptatea divină, ce îşi

arăta pe faţă minunea. Un singur martor a mai rămas

împotriva mea şi acela un frate cleric. Însă popa lui Baal

s-a încurcat singur în declaraţii. Dacă continuam

pledoaria, intra sigur şi el cu mine în temniţă. Majoritatea

martorilor acuzării se rugau să mă elibereze, spre binele

poporului. Dar cine mai vrea azi binele poporului?

Ighemonii aduseseră în sală studenţii agitatori şi pe

muncitori, să facă atmosferă nefavorabilă. S-au înşelat,

că vulgul nu poate rezista în faţa Adevărului. De aceea

sunt şi nevoiţi ateii, sub apanajul Adevărului, să facă

predica lor ucigaşă. Că deşi ei, în fiecare ţară, fac ură,

revoluţie şi război între fraţi, totuşi se ascund sub

cuvântul de pace. Dar de data aceasta, oamenii cinstiţi

au remarcat, de partea cui este dreptatea. Când m-au

întrebat pe mine, le-am vorbit 2 ore după ce au citit

acuzarea înfricoşătoare, în care îi făceam antihrişti,

balauri, etc. Cei care intrau în acest timp în sală, credeau

că s-a schimbat conducerea, de se vorbeşte aşa împotriva

lor chiar în incinta lor supremă. Unii băteau din palme.

Era o întreagă babilonie. Ei nu mai ştiau ce să înţeleagă.

Pe mine mă îngrozea atâta acuzare. Mă rugam interior,

într-o purificare şi iluminare cu Hristos. Când am început

să predic, în numele Sfintei Treimi, au rămas consternaţi

şi entuziasmaţi. Pe grefier îl durea mâna tot scriind cu

greşeli, iar eu nu mai terminam. E o întreagă carte,

propovăduirea aceasta repede, curgătoare, clară şi

lapidară. Dar mie nu îmi este a mă lăuda decât în numele

Domnului nostru Iisus Hristos!

Procurorul acuzator mi-a pus 2 întrebări să mă

încurce: „Cu cine am avut legături? Ce am mâncat în

acest interval al misiunii?” Am răspuns prompt: „Cu

Hristos! Pe Hristos Euharistie!” I-am întrebat: „Ce aţi

găsit la mine? Bombe, arme?” Nu aveam decât Sfânta

Cruce şi toate cele ale bisericii prigonite. Ce manifeste

decât predicile Dumnezeirii?! Cu ce v-a supărat Hristosul

meu? Nu vă speriaţi! Nu vă dărâm împărăţia voastră eu,

ci Dumnezeu! Dumnezeul meu v-a scos din sărăcie, din

temniţe, v-a pus la conducere şi la bogăţie! Ar trebui să

ridicaţi altare, să-L puneţi în icoane, în locul idolilor de

pe pereţii voştri! Crucea Sa inundă şi incinta aceasta

lugubră, pe jos, pe parchet, aveţi pictate cruci; ferestrele

au cercevele în forma Crucii şi uşile sunt la fel! Scoateţi

Sfânta Cruce de sub masă şi lăsaţi-L măcar răstignit!

Lăsaţi-L pe Hristos în şcoală; în cazarmă, în penitenciare,

în instituţii!”. Mi-a răspuns un ighemon: „Hristos e numai

iubire, iar noi avem o altă concepţie revoluţionară!”. I-am

zis: „înapoia mea satană! Voi aveţi ură dacă refuzaţi

iubirea veşnică. Ura, răzbunarea vă aduce război şi

veşnica moarte în iad!”. Au rămas frapaţi de atâta curaj.

Avocaţii refuzau să mă mai apere. Devenisem centrul

preocupărilor din tribunal. Ei puteau să îmi facă încă un

capăt de acuzare, la mărturia mea îndrăzneaţă. Dar

Hristos era cu mine. O, cât de Bun şi îndurător este

Dumnezeu!

S-a amânat procesul, datorită reunificării

tribunalelor M.A.I. cu M.F.A. La 24 aprilie, am fost achitat

dar m-au ţinut până în 5 mai. Toate le conducea

Mântuitorul în chip minunat, să ies odată cu bucuria

tainică a învierii, ca dintr-un iad pământesc spre

paradisul Ceresc. Dacă martorii acuzării m-au apărat cu

atâta frenezie, ce nevoie mai era să mai vină cei ai

apărării?! Poate mă va acuza apărarea?! Ateii sunt atât de

puţini logici în toate acţiunile lor materialiste. Studenţii

au vorbit cu profesorii şi cu lucrătorii să vină pe 3 aprilie,

apoi au venit şi pe 23.

Atunci ighemonii au evacuat sala, au făcut şedinţă

secretă, cu uşile închise, ca să nu se facă de râs. Eu eram

vesel, priveam soarele pe geam şi mugurii de primăvară

timpurie. Mi-au spus să stau jos şi să-i privesc, dar eu le-

am făcut cruce. Cum era să te uiţi la ei, când creatura

anorganică şi flora şi fauna era mai bună ca ei? Ighemonii

sunt o specie de balauri şi de fiare apocaliptice lugubre.

Cine poate să ia seama la toate acestea, în acest Babilon

şi în acest timp antihristic? Eu eram treaz la toate şi mă

gândeam că tot aşa au fost întemniţaţi Ioan şi Veronica,

monahii de la Sihastru, Sâmbăta, etc. În faţa lui

Dumnezeu toţi sunt nişte viermi, picături de apă, spice

de grâu în faţa secerei, căci în loc să mă acuze pe mine se

acuzau pe ei. Moartea, satan şi ei, au fost învinşi înainte

de a fi apărut din nefiinţă. Moartea a fost ucisă de Hristos.

Ateii materialişti răsar prea târziu şi n-au nici o rădăcină.

Ei sunt tari în răzbunare, în moarte, în ură şi în păcat,

etc. Ei nu pot crea nimic şi nu pot construi, nici pace nu

pot aduce vreodată, ci doar dezastru, pustiu, moarte şi

război.

Iată că deşi eu eram legat, totuşi îi puteam dezlega pe

cei liberi şi totuşi legaţi. Ei se judecau cu Hristos, însă

aici era Cuvânt ceresc către atei. Hristos e în Slavă şi nu

mai vrea să fie judecat. E imposibil ca în conştiinţa lor să

nu fi crezut că e Cuvântul chiar de la Dumnezeu. Însă

când m-am întors în temniţă, m-au dat ca nebun. Într-

adevăr, eram nebun pentru Dumnezeul meu. Credeam

că, după asemenea manifestare crucială, mă vor pedepsi.

Dar era destul de grea pedeapsa cu program, ce se aplica

zilnic cu toiag de fier pentru toţi. Pe mine mă prigoneau

acum deţinuţii. M-au trimis în celulă, mă înduioşa porţia

de ceruri cât puteam să privesc. Izbucnea aer puturos

printre borte, praf şi noroi, frig şi curent. Toţi mă puneau

să cânt, să îmi fac slujba în pământ străin şi duşman. Eu

făceam Liturghia zilnic, aghiazmă duminica şi la 1 ale

lunii. Le vorbeam din Scriptură, însă nu înţelegeau decât

dacă le vorbeam paralel cu cele ştiinţifice şi pământeşti.

Acolo erau şi oameni culţi. într-o zi au adus 3 criminali

periculoşi, dintre care unul, Constantin, era să mă

omoare. Fumau şi îi sfătuiam să lase păcatul. Toţi fumau,

doar unul Gheorghe Antanas s-a lăsat la rugăminţile

mele. Mă umileau, mă înjoseau, căci erau trimişi să mă

provoace. La 23 aprilie s-a amânat eliberarea. Sebastian

Dinu mi-a trimis o pâine neagră, pe care am făcut-o la

epicleză Sfinte Taine. Prin pereţi ni se spunea în morse,

că se vor deschide temniţele. Câte iluzii îşi făceau toţi!

Inventaseră cântece de jale, să îşi mai înece amarul. Ştiau

versuri noi, scrise de Nichifor Crainic, şi cântece de mari

compozitori martiri. Mai toţi plângeau de dorul bogăţiilor

pierdute, după femei şi mâncare, băutură şi anturaj. Iar

eu plângeam de dorul Sfintei Biserici. Ei aşteptau pe

americani, eu aşteptam pe Hristos. În temniţă, aveau o

oarecare asceză, deşi vinerea le dădeau carne iar

duminica fără untdelemn. Nu curveau, privegheau în

oboseală, nu se îmbătau nici măcar cu apă, nu asupreau

pe nimeni. Nu aveau războiul văzului şi al auzului,

neavând parloir decât la un an. În schimb, fumatul îi

ucidea sufleteşte şi trupeşte. Primeau câte 2000 de ţigări

pe lună şi eu nu mai puteam suporta. Toţi fumau ca

balaurii şi ighemonii şi deţinuţii. Erau parcă

înaintemergătorii iadului. Dacă robii aveau acest viciu, de

ce imitau şi persecutorii? De ce voi, cei liberi, faceţi

acelaşi canon ca al puşcăriaşilor? Că doar nu sunteţi

închişi!

Între timp au venit şi au ieşit alţi condamnaţi. Eu

însă stăteam ca Sfântul Efrem Şirul pentru vacă. În

sfârşit a venit ziua când m-au chemat, tot printr-o

surprindere, de Sfântul Gheorghe, la tribunal.

Constantin Gheorghiu le-a zis la toţi că Sfântul Gheorghe

mă va elibera, le-a şoptit celorlalţi, că am ceva din duhul

lui Ilie. El era deţinut de 14 ani în temniţele comuniste.

Poate că vor da libertatea religioasă ca în Ungaria, în

urma revoluţiei, dar ce religie va mai fi şi asta cu

apostaţii? Vai de religia lor şi de ei! Mai bine-ar scoate pe

Ioan şi pe Veronica din temniţă, ca să le predice ei. Dar

Gh. Diaconescu spune că, faţă de ei, nu trebuie nici o

îngăduinţă, împiedică socialismul şi progresul demonic.

Nu are cine să mai dezlege, să mai împărtăşească pe toţi

şi cine să lucreze în via Domnului. Învie Doamne şi

lucrează între noi, că nu mai putem răbda!

Când m-au dat jos din dubă, am auzit clopotele

metropolei şi am văzut 3 îngeri pe scările tribunalului în

teofanie. Când am intrat erau 3 monahii. Am strigat cu

glas mare ca de obicei: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat

împărăţia Cerurilor!”. Cele 3 monahii au început a plânge

şi m-au strigat: „Blagosloviţi preacuvioase!”. Adică ar fi

spus: „Ce ai ajuns! în ce stare eşti! în haină de batjocură,

târât în faţa duşmanilor lui Dumnezeu, dus între arme la

moarte, fără prieteni spre calvar! Noi am venit ca

mironosiţele spre înmormântare sau spre înviere? Cât de

mic şi neputincios eşti în faţa puternicilor veacului

acesta! Cine te va izbăvi decât moartea!” Nu s-au ruşinat

de mine în fata celor mai răi oameni.

Când am început, să vorbesc în sală, s-a dat ordin de

evacuare. Am cerut să mi se citească acuzarea şi

apărarea. Le-am arătat erorile. Au venit pe rând martorii

apărării care m-au apărat cu frenezie, era o atmosferă

serafică de rugă. Afară înfloreau zarzării, cântau păsări şi

se scăldau toate în soare. Nu mă lăsau, să privesc pe

fereastră şi pe mine m-a podidit plânsul.

Au venit studenţii universităţilor lăsând cursurile ca

să asiste la procesul meu. Cu o zi înainte m-au consultat

20 de medici, dacă nu sunt nebun, l-am înfrânt în toate

problemele ştiinţifice, ca metaboliţi, ezoterism, etc. Îmi

spuneau că vor să mă salveze ei, dar e prea multă acuzare

în dosare. Pronunţarea nu s-a dat. Am stat în sală toată

ziua, am asistat la fel de fel de procese cu furturi, bătăi,

divorţuri. După câteva zile a venit rezoluţia - achitat - dar

voi fi internat la spitalul de nebuni pentru tratament.

Dacă Îl iubeşti pe Hristos, eşti nebun!

Domnul nu a îngăduit lucrul acesta, căci eram

pregătit să le fac viaţa grea medicilor de acolo, ori i-aş fi

înnebunit eu pe ei, ori aş fi înnebunit de-a binelea eu.

Cred că aş fi făcut acolo nişte nebunii pentru Hristos, de

m-ar fi dat afară cât de curând. Slavă Ţie, Doamne,

pentru toate! După pronunţarea sentinţei, a urmat

săptămâna patimilor pentru mine. Zilnic mă scuipau,

însă eu le vorbeam de Patimile Domnului şi însemnătatea

fiecărei zile liturgice. În Vinerea Mare îmi pierdusem toată

puterea. Urcam încet cu Hristos pe Cruce. În Sâmbăta

Mare nu am mai vorbit cu nimeni, m-am adâncit în rugă

adâncă. Un temnicer m-a chemat afară, dar eu m-am dus

în fundul celulei. Mă săturasem de umilinţe. Am fost târât

afară unde mi-a zis: „Eşti liber!”. Mi-au dat hainele,

căciula, cojocul, am ieşit în zdrenţe. Le-am făcut la toţi

dezlegare, am dat mâna cu toţi, le-am cerut iertare şi am

ieşit prin zeci de uşi, până am ajuns să mă îmbrac în

haina sfântă. Mi-am pus întâi Sfânta Cruce la gât,

Sfintele, schima şi analavurile. Metaniile şi antimisele mi

le-am luat în sân, Marele Mir şi moaştele Sfinte. Le

sărutam pe rând pe toate şi plângeam de fericire.

Ighemonii mă priveau cum plângeam, dar mie nu mai îmi

păsa de ei. Însă nu scăpasem de-a binelea, trebuia să fiu

dus la nebuni cu duba morţii. Domnul era cu mine şi m-

au dus la alţi ighemoni, care mă dăscăleau şi tot

încercau, să mă convingă să dau alte declaraţii.

O, Doamne! Ce mi se zbătea inima în piept! Mă

gândeam că iar o să pierd Sfintele, odoarele cele sacre.

Strângeam în braţe chivotele, vasele sfinte şi aşteptam o

minune. Mă gândeam, că îmi vor lua pe scumpul meu

Dumnezeu Euharistie. O, cum se zbătea inima în pieptu-

mi! O, cum strângeam chivotul cu Sfinte şi antimise!

Doamne nu pleca iar de la mine, că nu mai pot de dorul

Tău! Eu vreau să slujesc zilnic. Ia-mă mai bine la Tine, că

tare sunt străin şi nemernicit! Lucrează Doamne, că nu

mai ştiu ce să fac! Ighemonii jucau zaruri, parcă eram la

picioarele Crucii Mântuitorului.

Căpitanul Popa lipsea câteva zile. Au vrut să mă ţină

zilele învierii în temniţă. Seara mi-au dat drumul, să

prind trenul.

Am mers la înviere în oraşul lor, la Sfânta Biserică a

Bunei Vestiri, unde am slujit Sfânta Liturghie. În Vinerea

Luminată am slujit la Mănăstirea Graşi, sâmbătă tot

acolo, duminică la Sihla, luni Horăicioara, marţi la troiţa

din pădurea Bistriţa-Garcina, miercuri în Humuleşti, joi

în Vlaherna prigonită la Infinitul Dumnezeu înviat, sub

oblăduirea Căruia sunt pururea. În toate acestea, am

căpătat o rugă mai adâncă, o purificare amplă, o

iluminare taborică şi o unire în Hristos. Nu am urmărit,

în toată activitatea mea, decât mistica experimentală „hic

et nune” a realităţii stringente, clare, în situaţii extreme

înfricoşate, de prigoană şi libertate.

Nu se cuvenea a o spune noi, ca să nu se pară laudă

deşartă, vanitate şi mândrie urâtă. Mântuitorul a suferit,

El a dus crucea în locul meu, căci eu sunt vierme şi nu

om. Însă eu sunt dator să strig sus şi tare ce am

experimentat în mod ştiinţific, controlabil, real. Cu ochii

mei am văzut pe Dumnezeu, pe cât mi s-a putut; cu

urechile mele am auzit Cuvântul lui Dumnezeu prin glas

omenesc; cu limba mea am gustat şi am văzut, ce dulce

este Domnul Euharistie; cu simţul olfactiv am adulmecat

balsam, miresme de smirnă divină şi miros străin de

lumea asta, parfumul Logosului divin; cu mâinile mele şi

cu simţul tactil am simţit puterea palpabilă a

Dumnezeului Celui Viu.

Eu sunt martor al Dumnezeirii prezente, reale şi

valorificatoare, tocmai azi când Dumnezeu este negat de

un miliard de nebuni atei. Cine mă va despărţi pe mine

de dragostea lui Hristos? E adevărat că rabd nespus, cu

icoane prigonite, cu cărţi sacre rupte, arse şi persecutate,

cu cruci răstignite, cu potire în catacombe, cu 10

antimise în crăpăturile pământului şi ale zidurilor sacre,

în întuneric, bâjbâind, prigonit din toate părţile,

înlăcrimat, flămând, bolnav, însetat după dreptate, hulit

de cei de aproape, pârât şi condamnat de monahi şi

clerici, încât nici mort nu aş avea loc.

Mistic cu adevărat este săracul, care nu are nimic.

Iar eu sunt sărac de nume şi de lume, de prieteni şi de

rude, de averi trupeşti şi sufleteşti, că nu am loc să îmi

plec capul, sunt obosit de atâta prigoană, dar sunt bogat

în comori cereşti mistice. Dumnezeu m-a condus cu

Mână tare şi cu braţ înalt. Cine mă poate înţelege? Eu

sunt în afara timpului, pentru că nu-i vremea mea. Cum

aş vrea eu să-I slujesc cu râvnă şi cu zel Dumnezeului

celui Viu? Că eu sunt sărac până şi de mănăstire, că dacă

am bătut la fiecare poarta, am fost alungat după ce m-au

constatat că sunt credincios. Dar ce contează toate cele

vremelnice în raport cu Infinitul? Am suferit în toate

mănăstirile şi schiturile, de aceea am pribegit din loc în

loc, însă toate au trecut ca un vis rău. M-am luat la luptă

dreaptă cu toată lumea, pentru Iisus Hristos Biruitorul.

I-am scos lui Hristos spinii, piroanele, suliţele, ca să-mi

răscumpăr cât L-am supărat cu păcatele, cu ura,

neştiinţa, etc. Hristos a luptat în locul meu şi înaintea

mea cu toţi duşmanii. Eu nu susţin nici pe bogaţi, nici pe

farisei, scribi, eretici, simoniaci apostaţi, exploatatori,

imperialişti, rasişti, etc. Nici pe mine însumi nu mă susţin

ci doar pe Hristos, răstignit, înviat şi înălţat, proniator şi

judecător, precum mi Se şi revelează.

Ortodoxia nu e sub ascultarea sau tutela cuiva,

dintre creaturile patentate, ci este numai sub egida

Dumnezeirii întreit Sfinte. Deci nu se cade a-ţi iubi nici

mamă, nici sufletul tău pentru Hristos! Darămite politica

efemeră sau puterea neputincioasă a magnaţilor lumii.

Hristos ne dă tot ce cerem şi ce-i de folos pentru viaţă

veşnică. Noi am cerut predică şi pustnicie, iar Hristos ne-

a dat cu prisosinţă, prin mii de primejdii şi prigoane. Ne-

a dat curaj să ridicăm glasul ca o trâmbiţă, să mustrăm

pe antihrist şi pe slugile lui în faţă, să predicăm zi şi

noapte prin harisme şi minuni, prin mila lui Dumnezeu,

Care ne-a întins mijloace înfricoşate de mântuire. Hristos

S-a întrupat în viaţa duhovnicească şi ne dă teofanii,

Cuvânt ceresc, semne şi minuni, Euharistia, mai mult ca

în primele veacuri pe mâna pruncilor, etc. Completa şi

adevărata mistică aceasta este: să vorbească Dumnezeu

la prima persoană către om ca spre a doua persoană

interlocutoare, iar misticul ce este în levitaţie sau în

teofanie, este a treia persoană, transmiţând indirect. Că

însuşi Dumnezeu utilizează gura-i, inima-i, mintea iar

lumea nevăzută şi tot cerul este deasupra prezentă,

văzută de instrumentul revelaţiei supranaturale.

Dumnezeu este Subiect mai mult ca în orice revelaţie de

până azi, iar noi nu putem refuza Adevărul învederat,

arătat supranatural şi dovedit experimental ştiinţific.

Cum poţi să fii mistic însă fără Euharistie? Când era

întrupat 33 de ani vorbea Ipostasul Hristos Dumnezeu,

fără să spună la fiecare cuvânt, că este Hristos

Dumnezeu. Numai în revelaţii, la Naştere, Botez, pe

Tabor, la înviere, s-a descoperit Dumnezeirea Sa. Teologii

de azi luptă împotriva teofaniilor, s-a laicizat şi vulgarizat

Ortodoxia, încât s-a ajuns la fariseism şi formalism.

Taci trupule muritor, stai cu frică şi cutremur!

încetează cugete pământesc, că Hristos Logosul divin,

vorbeşte azi! Orice etapă, de ascundere şi de taină, de

rugă şi de prigoană, este ca să stăm de vorbă cu cerurile,

că prea ne-am extins în exterior - res extensa - prin

maşinism şi am uitat pe cele interioare - res cogitans,

disciplina arcani. Savanţii mistici şi apologetici luptă

contra teofaniei şi a argumentelor creştine, induşi în

eroare de falsa pace. Toată mistica de până acum se

bazează pe patrologia oamenilor, care au văzut, auzit sau

simţit pe Hristos şi au scris despre aceasta. Dumnezeu a

dat mistica Sa pe mâna lui Antonie analfabetul, Efrem,

Pavel prostul, etc. Dumnezeu Se descoperă în veacul

acesta antihristic mai mult ca oricând. Voi aţi dat de

piatra de poticnire iarăşi, căci nu credeţi că Dumnezeu

poate vorbi şi-I negaţi chiar teofania. Vă îndoiţi de vedenii,

îi ucideţi pe cei care au auzit pe Dumnezeu.

Iată suprema şi ultima încercare pe care v-o întinde

Dumnezeu, iar noi zăcem nedumeriţi în temniţe,

catacombe uitându-ne la apostazia voastră. Cum credeţi

că satan ar putea grăi, ar putea înflăcăra în masă pe

ciracii lui, iar Hristos Creatorul n-ar avea posibilitate?

Mântuitorul grăieşte prin pietrele din care face fiii lui

Avraam, prin lemnul icoanei care plânge şi izvorăşte mir,

prin animale, darămite prin omul care este chipul şi

asemănarea Lui? Au oare n-a grăit Dumnezeu din nor,

din lumină, din vânt? N-a vorbit prin gura asinei lui

Valaam, prin leul lui Gherasim, prin calul lui Haralambie

şi prin cerbul lui Eustatius Plachida? Oare nu arată

Dumnezeu minuni în mijlocul vostru?

Iată mistica la tot pasul, din firul de iarbă până la

stea. Până şi greierul şi cerbul cântă în limba lor

Preasfântul nume al lui Dumnezeu! Doar nu veţi ucide

toţi greierii şi cerbii, pentru că au Cuvânt ceresc, teofanie

sau rugă! Ardeţi toate ţesăturile, desfiinţaţi industria,

tehnica, matematica, geometria, astronomia, anatomia

oaselor şi a inimii, punctele cardinale, paralelele şi

meridianele globului! Toate sunt sub forma Sfintei Cruci

şi deci sunt mistice. Tăiaţi-vă mâinile, scoateţi-vă ochii,

inima, sistemul pelvian şi centura scapulară, toate sunt

în forma Crucii de viaţă dătătoare!

De aceea toţi misticii predică: „Acestea zice

Domnul...” Iată că, în vremea aceasta şi în acest moment,

în care vă scriu, vorbeşte Hristos aşa: „Eu vă

binecuvântez, împăratul Dumnezeu!”, iar Maica

Domnului: „Eu vă binecuvântez împărăteasa Cerurilor,

Mângâierea celor ce plâng!”. Hristos nu vine în mândria

voastră parfumată laicizată, ci Se pogoară din nou în

smerenia ieslei şi a crucii, urcând din nou Calvarul.

Mistica adevărată au văzut-o şi au experimentat-o

milioanele de martiri, care şi-au pus viaţa în joc pentru

Hristos, şi nu voi. Mistica este disciplina arcani, este

lucrare teandrică pentru care ne pregătim prin asceză,

prin curăţire, prin iluminare. Ne curăţim cu Sângele

euharistie, ne luminăm cu Cuvânt scripturistic,

tradiţional şi ceresc. Vorbele mele sunt mici şi slabe ca să

cuprindă explicarea imanentă a transcendentului

misticii. Ba ne mai împiedicăm şi de acea incongruenţă

dintre gramatică şi logică. Hristos e Logos, Care n-a scris

decât pe piatră, pe nisip, pe ceruri şi în inima noastră, ca

pe nişte lespezi, dându- ne cunoştinţa, pe cât ni se poate.

Dar ce poate scrie Infinitul pe mărginit şi pe limitat? Noi

am încercat să aducem o contribuţie experimentală,

personală, trecând peste smerenie, numai ca să lucrăm

ceva pozitiv şi folositor sufletului pentru veşnicie şi să vă

încredinţaţi de metodologia celei mai reale mistici.

Nu vă vorbeşte un om dintr-o clasă, castă, sistem,

nici chiar idealist sau metafizician amorf, ci vă

mărturiseşte cel ce cunoaşte clar realitatea reală, Logosul

logic şi ştiinţa ştiinţifică, binele bun, Adevărul adevărat,

esteticul frumos, sacrul sfânt, etc., dacă se poate vorbi

astfel. Dar se poate, de vreme ce voi toţi confundaţi răul

şi amarul cu binele şi dulcele, alergaţi după plăceri

demonice, fugind de dureri. După criteriile voastre,

decretaţi ca adevăr eroarea şi ca fericire nefericirea,

înfundând pe toţi în haos şi în pierzare. Ce realitate găsiţi

în materia care se tot transformă la fiecare pas, ca şi în

idealismul visului inform, morbid, panteist? Toţi sunteţi

în minciună şi în păcat. Mistica ne dă pe Dumnezeul cel

Viu, acum şi aici „hic et nune” fără laborator, fără nici o

pregătire. Ce ştiinţă mai clară vreţi, fără nici o academie

sau învăţătură, pe care şi copiii din leagăn şi bătrânii ca

Ioan, Policarp şi Haralambie, orbii şi morţii o

experimentează. Voi învăţaţi până albiţi şi tot netoţi şi

neghiobi rămâneţi şi ucigaşi. Studiaţi şi zidiţi aparatură

gigantică pentru a şti vreun... vierme sau vreun

excrement microbian microscopic! Şi asta o numiţi

ştiinţă? Vai de ştiinţa voastră ca şi a Evei cu mărul

otrăvit! Mistica e pomul Vieţii, nu al cunoştinţei binelui şi

răului şi totuşi cunoaşte perfect Binele şi numai Bine.

Viaţa e mai exactă cunoaştere ca epistemologia. Nici voi

teologii nu mai aveţi credinţă, că vă împotriviţi Adevărului

învederat, arătat, descoperit şi dovedit. Aţi făcut pe toţi

văzătorii şi purtătorii de Hristos că ar fi nebuni sau

înşelaţi.

Nu suferiţi mistica, pentru că mistica înseamnă a

tăcea tot trupul muritor, a înceta tot cugetul cel

pământesc iar pe noi ne-aţi băgat în temniţe, în

catacombe. E vremea pocăinţei într-un ceas sau într-o

clipă! O adevărată oră de mistică ne ţine Hristos în

prigoană, nu la catedrele teologiei voastre oloage, căci în

asceză şi nevoinţă este adevărata teologie. Veniţi toate

religiile, sectele, magiile, superstiţiile, doctrinele şi

sistemele, legitimaţi-vă ca pe vremea lui Ilie când Ahab şi

Izabela au dat libertate religioasă idolatriei baalului,

astartei, etc. Iată că focul divin Se pogoară în Cuvânt

ceresc, în teofanie înflăcărându-ne de iubire, dovedind

justeţea, legitimitatea autentică şi originară, veridică, a

Ortodoxiei creştine. De aceea nu poate fi mistică decât

numai în Ortodoxie, prin Cuvânt ceresc şi teofanii, după

cum nu poate fi logică fără Logos divin.

Să ştiţi bine că centrul teologiei este mistica, unde

obiectul şi subiectul este Dumnezeu Infinit, Care a vorbit

cu Adam iar azi ne grăieşte în graiul nostru „pe cât se

poate” spre „a fi înţeles”. Iar eu sunt martorul ocular,

auditiv, duhovnicesc, al acestui fapt mistic. Şi în afară de

ştiinţa noastră oficială, studiez din plin ca autodidact,

fără întrerupere, de mulţi ani ştiinţa profană şi am în

acelaşi timp siguranţa ştiinţei, epistemologiei divine, ca

să pot fi portar între 2 lumi, să pot emite judecăţi

axiologice, să valorific la justa competenţă orice ştiinţă.

O, de am fi răniţi de iubirea rănilor dumnezeieşti! O,

de am înţelege raţiunile tuturor din lucruri „des raisons

des choses!” Că fiecare floare e un gând de iubire întrupat

şi fiecare nor dinspre răsărit ne aduce pe Mântuitorul

Răsăritul Cel de Sus. Pe aripile vântului ne poartă

Dumnezeu, iar focul rugilor de pe culmi ne dă prezenţa

vedeniei de pe Sinai. Fiecare picătură de ploaie, rouă,

apă, e lacrima Domnului, apă izbucnită din coasta Sa la

Calvar. Şi bobul de grâu e Hristos, Ce ne dă Pâinea cea

Vie. În pomii plini de roade îl vedem pe Hristos, că ne dă

roade din Pomul Vieţii. În corabia Sfintei Biserici este

Hristos, poruncind apei, furtunii şi valurilor să se

domolească. Materialismul precar nu poate satisface

sufletul ci daţi-ni-L înapoi pe Hristos.

Ne judecaţi voi măgarilor, că nu ştim să cântăm noi

privighetorile?! Şi vă smintiţi voi viermilor, că noi fluturii

zburăm?! Dar tot viermi suntem şi noi, însă nu mai

roadem în răni, în cadavre puroiate, ci ne odihnim pe

flori, sorbind nectarul euharistie şi ambrozia din corolă.

Deci, spuneţi voi care sunteţi astăzi atât de căzuţi? Nu vă

este dor de Dumnezeul Cel tare? Plânge Mântuitorul

Hristos deasupra noastră curăţind aerul cel spurcat de

voi. O, pământule! Nu îţi este dor de Ceruri? O, creatură

nemernică! Nu îţi este dor de Cel ce Te-a creat?

Nouă ni se frânge inima de dorul odorului Hristos

adorat, îl culegem din toate cuvintele, îl adulmecăm

parfumul Logosului în cosmos, ne târâm prin lanţuri,

prin temniţe şi prigoniţi în catacombe aşteptăm

mântuirea Dumnezeului Celui Viu. Îl culegem dintre flori

şi dintre spini, dintre nori şi astre, din cer nou şi pământ

nou, din potire şi din 7 Sfinte Taine şi cu toate acestea ne

rugăm: „Dă-ne Doamne să ne împărtăşim cu Tine, mai

adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei tale!”. Vă

întreb: cum puteţi voi răbda să nu vă împărtăşiţi cu anii?!

Mântuitorul vă strigă zilnic pe toţi, în timp ce tot cerul

arată cu mâinile elementele Euharistice şi potirul. Iată

liturghisim zilnic, dezlegăm şi spovedim zilnic, predicăm

şi cu timp şi fără timp pentru unirea cu Hristos în trupul

Său mistic.

De aceea strig: Vorbeşte Doamne că robul tău

ascultă!

Autobiografie

Subsemnatul, Dorobanţu D. Nicolae, m-am născut în

satul Crainici, comuna Bala, jud. Mehedinţi în 1 august

1920, conform certificatului cu nr. 84 din 16-08-1964. De

mic copil am crezut în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi m-am

dedicat credinţei străbune ortodoxe. Am urmat primele 3

clase în satul Crainici, la Şcoala generală, cu învăţătorii

Sebastian Şontea şi Ioan Caşotă, iar clasa a 4-a la

Bucureşti, la Şcoala primară a sectorului Ateneul Popular

al marelui voievod Mihai I, în Calea Griviţei, lângă

Biserica cu hramul Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil. Am

repetat clasa a 4-a în satul Crainici, deoarece m-am

îmbolnăvit de pneumonie în trimestrul al 3-lea şi nu mi

s-a încheiat situaţia şcolară. Am urmat 7 clase de liceu la

Colegiul Sfântul Sava apoi am urmat clasa a 8-a la Liceul

Militar „Alexandru Sturza” din Craiova. Am dat examen

la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie, ieşind ofiţer

activ cu gradul de sublocotenent, la arma Vânători de

Munte. Mi-am dat demisia din armată, deoarece nu

vroiam să lupt într-un război nedrept, în altă ţară, în timp

ce Ardealul este ocupat. Am scris şi am vorbit răspicat că

războiul este pierdut, ceea ce s-a şi întâmplat la 23

august 1944.

De la Batalionul 4 Vânători de Munte din Predeal am

dus bagajul cu lada de campanie la Braşov, iar eu m-am

întors în Predeal. Am pornit pe jos până la gara Timiş, am

luat trenul spre Livezeni şi am întrerupt pentru luarea

bagajului din Braşov. În satul Câmpul lui Neag, am fost

cazat de şeful de post la nişte ciobani, cu care am urcat

în munţi, unde am stat ascuns câteva săptămâni. Am

traversat munţii spre Cloşani, Sohodul, Padeş, ajungând

la Crainici în satul natal. Am primit o telegramă de la

fratele meu, Petru D. Dorobanţu, care îmi scria să mă

prezint de urgenţă la Bucureşti pentru că unchiul meu,

general al Curţii Regale a României, m-a dat pe mâna

Siguranţei Naţionale, ce mă căuta ca dezertor iar

pedeapsa era condamnarea la moarte. Acolo am fost

anchetat, dat pe mâna neurologului Vlad Voiculescu, de

la spitalul Regina Elisabeta, care m-a diagnosticat cu

dromomanie epileptică şi astfel am scăpat de Curtea

Marţială. Am fost trecut în rezervă, la Comisia Corpului

Teritorial Ploieşti, de doctorul militar maiorul Virgil

Poboran, la 12 decembrie 1942, cu proces verbal 143 şi

decret regal 609 publicat în Monitorul Oficial nr. 58. Am

fost lăsat la vatră cu ordinul seria B nr. 10844.

Imediat m-am pregătit, la algebră, trigonometrie şi

botanică, şi am dat examen la Politehnică, Facultatea de

Silvicultură, unde am intrat fără bursă. În anul 1943 am

reuşit la Facultatea de Teologie din Bucureşti, etajul 3

intrarea A, primind bursă şi cazare la Internatul Teologic

str. Radu Vodă nr. 24. Am fost îndrumat de episcopii

Policarp Moruşca al Americii şi de Antim Nica, vicar

patriarhal. Am avut cursuri şi am fost la prelegerile

profesorilor Dumitru Stăniloae, Gala Galaction, Ioan G.

Savin, Ioan G. Coman, Nicolae Chiţescu, Nichifor Crainic,

Haralambie Roventa. La internat era director Victor

Popescu. Având stagiul militar satisfăcut şi Şcoala de

Ofiţeri, existând o lege prin care puteam urma şi alte

facultăţi, am dat admitere la Facultatea de Filozofie şi

Litere şi la Facultatea de Drept, unde am susţinut

examenele cumulate, în sesiuni extraordinare. Aşa am

dat licenţa în Teologie, procesul verbal nr. 539 din 31 oct/

1947, obţinând nota zece cu menţiunea „magna cum

laudae”, apoi licenţa în Filozofie şi Litere, secţia Filozofie,

procesul verbal nr. 13639 din 22 apr/1948 la Estetică şi

Critică Literară, Introducere în Filozofie, Logică, Istoria

Filozofiei Vechi şi Medievale şi Filozofia Generală

(Epistemologie şi Metafizică), Istoria Filozofiei Moderne şi

Contemporane cu calificativele scris - bine, oral - bine. În

anul 1947 m-am înscris la doctorat la Teologie,

adeverinţa 2002 din 7 dec/ 1947.

Doctoratul în Teologie se dădea din 2 în 2 ani, eu am

reuşit să dau colocviile, tezele şi seminariile rămânând să

susţin teza de doctorat „Teoria Logosului întrupat în viaţa

duhovnicească la părintele Dumitru Stăniloae”. Toate

lucrările au fost notate cu „summa cum laudae”. În anul

1944, pe 22 februarie, am obţinut diploma Şcolii Centrale

de Stenodactilografie în bulevardul C. Brâncoveanu nr. 5,

adeverinţa nr. 96/1944. În 1945 m-am înscris la

Universitatea Democratică Liberă cu nr. matricol

593/1945 şi am plătit la Apărarea Patriotică o cotizaţie

de 500 lei. M-am înscris în Frontul Plugarilor.

Am studiat, la fără frecvenţă, tot ce se comunica la

orice facultate participând la colocvii, seminarii,

frecventam Biblioteca Academiei. Cu eseistul şi sociologul

Mihail Ralea şi cu Henry H. Stahl istoric şi sociolog, am

fost trimis pentru monografii în mediul rustic şi pauper.

Iar sub influenţa lui I. C. Petrescu şi Vlădescu-Gheorghe

Răcoasa, primul relaţionist al sociologiei gustiene, l-am

studiat pe Armand Cuvillier ajungând secretarul lui

Răcoasa. Am fost iniţiat în bibliografii, biblioteconomie şi

statistică generală.

Menţionez că nu am făcut politică, nu am făcut parte

din nicio organizaţie politică şi nici nu am participat la

vreo acţiune care să tulbure Siguranţa Statului, cum

scrie şi în Certificatul de Moralitate nr. 16136 din 27

noiembrie 1945 eliberat de Poliţia Capitalei şi a

Certificatului nr. 44961 din 6 octombrie 1943 eliberat de

Ministerul Justiţiei, Serviciul Central de Identificare,

unde am fost amprentat. Am fost tuns în monahism în

anul 1947 în Duminica Floriilor de către P. C.

arhimandrit Partenie Buscu, stareţ în acel timp, de faţă

fiind mitropolitul Basarabiei Efrem Enăcescu, având ca

naşi pe protosinghelul Augustin Mateescu şi ierodiaconul

Nicodim Bujor. Tunderea s-a făcut conform aprobării

patriarhului Nicodim Munteanu pe seama Mănăstirii

Radu Vodă din Bucureşti, luând numele de Nechifor. Prin

decizia ministerială nr. 4333/1947, am fost numit om de

serviciu la internatul teologic de la Mănăstirea Radu

Vodă. În 1948, 23 aprilie, am fost hirotonit ierodiacon la

Zaclău-Tulcea, cu nr. 4/1948; iar la 3 iulie 1949

ieromonah în satul Floreşti-Huruieşti, raionul Tecuci, de

către episcopul Antim Nica, locotenent de Galaţi, pe

seama Mănăstirii Muşunoaiele, raionul Putna, cu nr.

9471 din 22 septembrie.

Tot în 1949, în octombrie, am fost hirotesit duhovnic

la Mănăstirea Buluc din acelaşi raion. În 1949, am fost

pus în serviciu cu predarea şi ridicarea corespondenţei

oficiale, cf nr. 1266 februarie 21, la Episcopia Dunării de

Jos. În anul 1949, am fost numit profesor şi pedagog la

Şcoala de Cântăreţi sub îndrumarea directorului C.

Todicescu, cf. nr. 1488. Am fost secretar protopopesc al

Protoieriei circa 1 Covurlui, numit pe 15 ianuarie 1949,

cu nr. 440. În 1949, martie 30, sunt repartizat la Schitul

Muşunoaiele, raionul Putna, cu nr. 2240, ce aparţinea de

Episcopia Dunării de Jos. Am fost trimis la cerere la

Mănăstirea Sihastru, apoi transferat la Schitul Sfântul

Ioan din Panciu, cu nr. 2712 din 6 martie 1950. În anul

1950, la 1 iunie, sunt numit de Ministerul Cultelor cu nr.

6424 de înregistrare şi nr. 16879/1950 de exarhat, stareţ

al Schitului Tarniţa, extrabugetar, reconfirmat în acest

post de Episcopia Buzăului, ce ia în jurisdicţie Schitul cu

nr. 2152 din 4 martie 1951. Sunt închinoviat la

Mănăstirea Ciolanu raionul Buzău.

Am cerut binecuvântare, să plec în eparhia

Romanului şi Huşilor, de la episcopul Antim Angelescu,

care mi-a dat referinţe bune. Am plecat la Schitul Tarcău,

din Neamţ, cu nr. 6330 din 31 iulie 1951. În conformitate

cu dispoziţiunile patriarhale, nr. 21.573/1951, am fost

numit profesor şi director de studii la Şcoala Monahală

de la Mănăstirea Văratec, raionul Tg-Neamţ, pentru

ridicarea nivelului moral- duhovnicesc, nr. 1112519

noiembrie 1951. Sunt trimis duhovnic, la Mănăstirea

Măgura Ocnei cu nr. 4518, 1 iulie 1952. Sunt tuns în

schima mare, la recomandarea părintelui Benedict

Ghiuş, în ziua de 5 august 1952 la Mănăstirea Sihăstria,

luând numele de Nil. Am fost tuns de ieroschimonahul

Daniil Sandu Tudor, stând în mantie 7 zile, în Biserică,

până la 13 august. În 1953 sunt închinoviat la

Mănăstirea Râmeţi şi apoi la Nicula cu nr. 1544,13

aprilie. Trimis apoi la Schitul Izbuc-Vişeu. Transferat în

Episcopia Râmnicului, am fost duhovnic la Mănăstirea

Arnota, cu nr. 11262 din 7 octombrie 1953. În 1954 sunt

repartizat la Schitul Bogâltin raionul Almaş Timişoara şi

confirmat cu nr. 258 din 22 februarie.

În 1954, la 10 mai, revin în Episcopia Romanului,

trimis la Schitul Nechit-Borleşti cu nr. 3665 din 31 mai.

În 1954, la 3 noiembrie, sunt arestat prima oară 38 de

zile, în 11 decembrie sunt eliberat. Revin la Nechit şi sunt

pus stareţ în locul lui Zenovie Ghidescu plecat în spital.

Dau de pomană, toată făina şi uleiul din mănăstire,

oamenilor săraci din Borleşti şi satul Nechit, şi pentru

aceasta sunt bătut şi alungat. Menţionez că am mai fost

arestat de două ori, prima oară la Mănăstirea Tismana în

1952, pârât de stareţa Tatiana şi Veniamin Vichentie, dar

şeful securităţii din Baia de Aramă mi-a dat drumul; apoi

la 26 octombrie 1952, în Craiova, când l-am vizitat pe

preotul Iorga din Ohaba-Mehedinţi, ce era arestat. Aveam

talonul de mutaţie de la Mănăstirea Bogdana-Rădeana şi

mergeam, cu ordin de repartiţie, la catedrala din Cluj,

unde era episcop Nicolae Colan.

Am predicat până la 3 ianuarie 1956 când am fost

arestat în comuna Buhalniţa Neamţ, în casă la

brigadierul Amariei I. Am fost ţinut 120 de zile în

închisoare, în mari umilinţe şi privaţiuni. Am fost judecat

la 24 aprilie, după ce la 23 aprilie am fost supus unei

expertize medicale a 20 de medici şi declarat clinic

sănătos. La 24 aprilie am fost achitat cu nr. 6234 şi

eliberat în 5 mai 1956 de M.A.I. Direcţia Generală. M-am

întors la Schitul Nechit, dar în 27 noiembrie 1956 am fost

caterisit. După un pelerinaj prin ţară la mai multe

mănăstiri şi schituri, m-am retras acasă la mama mea

Ana Dorobanţu. Aici am stat fără să mă arăt, fără să fac

propagandă religioasă, fără nici un elementar confort,

fără asistentă medicală, ca un câine de pripas.

De abia în anul 1964, când s-au eliberat toţi din

închisori şi se împlineau 20 de ani de la eliberarea patriei,

am ieşit şi eu să îmi caut drepturile. Mi- am făcut acte,

certificat de naştere şi poze de buletin la Maksay în

Galaţi. Am bătut la uşile tuturor episcopiilor din ţară, ale

mănăstirilor, dar nu am fost primit. La Cluj am fost

refuzat de episcopul meu Teofil Herineanu, venit de la

Roman, care mi-a spus că nu vrea „Maglavit” la Nicula.

Nu îmi vine să mai am vreun clin sau mânecă cu vreun

om, căci tot omul este mincinos. M-au rugat verişorii mei,

Iulian I. Drăcea, rectorul Universităţii de Agronomie din

Timişoara, domiciliat în str. Timişoara nr. 18 şi Valerian

Popescu, rectorul Stomatologiei, din piaţa Kogălniceanu

5 Bucureşti, să îmi fac diferenţele pentru a ocupa o

cariera universitară şi să îmi formez un viitor. Am refuzat

şi m-am dus la bătrânul meu unchi, generalul Ghe. I.

Dorobanţu din Bucureşti, strada Mitropolit Nifon nr. 10,

întrebându-l cum să procedez. L-am rugat pe unchiul

meu să dea un anunţ în România Liberă despre decesul

meu, anunţ care a apărut în ziua de 10 februarie 1967,

nota redacţiei nr. 7006. Am fost la fratele meu Gheorghe

D. Dorobanţu, str. Călăraşi 14 şi i-am cerut şi lui sfatul.

În catedrala din Timişoara, m-a recunoscut Ianuarie

Georgescu din Focşani, care mă ştia din perioada cât am

activat în raionul Putna şi l-am rugat să meargă cu mine

în satul Crainici, unde a stat intre anii 1967- 1968 având

mutaţie în regulă cu pensie cu tot. Însă fiul său, căpitan

doctor, cu nora sa Ştefana, dobândind un copil de la

Dumnezeu, l-au rugat să se reîntoarcă în sânul familiei,

spre a avea grijă de el şi atunci am rămas iarăşi singur.

Am apelat la învăţătoarea emerită, pensionară, Aglaia

Ghe. Radu, care a venit cu sora ei Alexandrina Macedon,

tot învăţătoare şi cu nepoata lor, după mamă, Anişoara

Victor Popescu ce au avut grijă de mine. În toată perioada

cât am stat ascuns, aproape 14 ani, am studiat intens,

m-am documentat multilateral, am citit cărţi teologice şi

profane, reviste de ştiinţă şi tehnică şi am scris foarte

mult. Am postit, am stat în frig şi în foame, în sete şi

golătate, în mare însingurare, într-un coteţ de porci şi

găini. Nu am avut nici o activitate politică, vreo aderenţă

sau apartenenţă de vreun fel, mi-am văzut de lucru şi de

studiu intelectual. Nu am făcut slujbe clandestine, nici

măcar la familia mea sau la vreun vecin, nici sorei mele

Paulina sau fratelui meu, care a venit bolnav după

operaţie. Menţionez că în oraşul Drobeta Turnu Severin,

am fost la Grigore Morjan, str. Lenin nr. 8, la Aurel

Ivăschescu, str. Nicu Cernăianu nr. 22, care m-au sfătuit,

ca şi rudele mele, să îmi recapăt drepturile conform

pregătirii mele intelectuale.

Mama mea, Ana, plânge tot timpul şi mă roagă să fac

ceva cu viaţa mea, că doar n-o fi blestem sau năpastă pe

neamul nostru. Mă simt obosit, slăbit după atâtea

umilinţe şi privaţiuni, pierzând ani întregi de integritate

psiho-somatică. Eu singur mi-am fost temnicer, închis de

bună voie şi am suferit îngrozitor. Dar am urmat în toată

viaţa mea imboldul lăuntric duhovnicesc. Acasă, în

grajdul şopron, am făcut altar cu icoane, candele, mi-am

făcut Sfânta Liturghie zilnic. Nu mi-am ascultat verişorii

mei rectori, pentru că am vrut să rămân ortodox şi fidel

Bisericii, în care m-am născut şi m-am format. În toată

perioada de privaţiuni am citit mult, mi-am făcut canon,

pravilă mănăstirească eremită, anahoretică, conform

cinului monahal pe care îl port, analavului şi micului şi

marelui chip îngeresc, în care sunt dator să-I slujesc

direct Dumnezeului Celui Viu, în Sfânta Treime slăvit.

Căci mărturisesc profesiunea de credinţă ortodoxă şi o

plinesc conform Sfintei Scripturi şi ai Sfinţilor Părinţi ai

Bisericii Ortodoxe Ecumenice. Doresc să fiu ucis şi

martirizat, pentru credinţă şi nădejdea vieţii celei veşnice.

Cu acestea, închei declaraţia, semnez şi vă

mulţumesc profund pentru nobleţe, condescendenţă şi

operativitate.

Ieroschimonah Nil Dorobanţu

Luată, la anchetă, în ziua arestării, 2 aprilie 1970, în

sediul Securităţii din Turnu Severin.

În Episcopia Buzăului

Mănăstirile Sihastru şi Buciumeni

Odată, părintele Nil, a mărturisit o femeie care avea

păcate multe, i-a dat canon: „120 de ani nu te

împărtăşeşti!” A început femeia să plângă, cu pocăinţă şi

cu lacrimi de durere. A lăsat-o vreo două ore şi i-a zis:

„-Vino încoace, chiar astăzi te vei împărtăşi! Ţi s-au

iertat 120 de ani! Cât trebuie să-L iubeşti tu pe Iisus? Ai

să mai păcătuieşti că ţi-a iertat 120 de ani?!”

Pe un altul, tot cu păcate multe, l-a pus să numere

frunzele de la un stejar. Cum era să numere? I-a zis:

„-Ei, îţi mai arde să mai faci?”.

Iar pe altul, l-a pus să numere firele de iarbă pe câţiva

metri pătraţi. Acestea erau „canoane smintite” dar îşi

atingeau scopul. La Mănăstirea Sihastru, unde se mai

retrăgea, nu a luat niciodată chilie în incinta mănăstirii,

ci peste şosea, unde erau grajdurile cu păsări şi animale.

Însă nu l-a văzut nimeni dormind, nu l-a văzut nimeni

mâncând. Avea o potecă prin pădure, la Mănăstirea

Buciumeni - poteca lui. Totdeauna în miez de noapte

mergea la maici şi le făcea moliftele Sfântului Vasile,

pentru că, zicea el: „maicile sunt mai ispitite ca noi

călugării!” Le aduna la miezul nopţii şi le citea moliftele

Sfântului Vasile cel Mare. Dar în fiecare miez de noapte.

Călugării din mănăstire au vrut să-i urmeze viaţa

părintelui Nil. Dar părintele Ioan Iovan a transmis să nu

încerce nimeni, că nu reuşeşte. A încercat totuşi unul, se

nevoia dormind pe o scară, se legase de păr cu o sfoară şi

aşa s-a chinuit vreo şase luni. Aplecat din mănăstire, ca

să apară după şase luni... miliţian! Nu degeaba i se

spunea Nil Zănaticul, făcea mari năzdrăvănii, asemeni

altor mari sfinţi „nebuni pentru Hristos”, cum ar fi:

Sfântul Andrei, Sfântul Simion, Sfântul Teofil, şi alţii.

Primise această rară harismă, a „nebuniei pentru

Hristos”.

Anchetat şi judecat la protoierie

Părintele Nil mergea pe la schiturile din Vrancea,

Valea Neagră, Recea, Trotuşanu. Erau multe pe vremea

aceea şi erau foarte sărace. A răscolit sate întregi,

Păuneşti, Angheleşti, Coteşti, Boloteşti, Vânători,

Petreşti. Protoiereul de la Focşani si-a adunat preoţii, l-a

chemat şi pe el să-l tragă la răspundere, să-l ancheteze,

să-l judece. Îl aşteptau, între ei erau şi fumători. Când a

intrat, le-a zis:

„-Eu am venit să-L întâlnesc pe Hristos în fumul ăsta

de ţigară?!”

Au plecat unul câte unul. Nu l-au mai chemat

niciodată văzând că părintele le ştie gândurile şi inima.

Însă episcopul care era atunci, Antim, l-a luat la

Episcopie să-l supravegheze şi să-l pună la punct.

Într-o zi a venit o inspecţie de la Patriarhie iar maicile

de la bucătărie s-au pregătit. Ce să vezi?! Părintele Nil a

luat cratiţa cu felul doi, fără să ştie nimeni, şi a dat-o cu

totul de pomană în stradă. Dar până la urmă l-au

descoperit şi el a recunoscut. I-a dat canon să facă 100

de metanii, el a făcut 1.000! L-au trimis de canon, o lună

de zile, la Mănăstirea Neamţ. Acolo a răscolit schiturile, a

găsit unul unde nu se făcea Liturghie. El a intrat în Altar

şi pe două femei care erau acolo le-a pus la strană. Când

s-au trezit călugării, el de-acuma le împărtăşise şi le

dădea anafură. Îl aşteptau afară, dar când să iasă, a

dispărut.

La Schitul Tarniţa Jud. Vrancea

În anul 1950 ieromonahul Nechifor Dorobanţu este

trimis la Schitul Tarniţa, raionul Putna, schit de călugări.

Adună 6 fraţi aici, printre care se număra şi fratele Vasile

Oanele, ulterior Victorin Oanele stareţul Sihăstriei,

originar din satul Poiana corn. Vrâncioaia. Satul era

aproape de Tarniţa, schit transformat după şase luni,

până în 1959, în aşezământ de maici.

În broşura Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, ed.

2009, a mănăstirii Tarniţa, apărută cu binecuvântarea

înalt preasfinţitului Epifanie Norocel, la pag. 8 scrie: „Aici

a vieţuit o vreme un vestit monah, un mare ascet, profund

înduhovnicit, renumit prin nevoinţele şi prin neîncetata

rugăciune, ieroschimonahul Nil Dorobanţu”.

Mănăstirea a fost închisă în urma decretului din

1959 iar monahiile au plecat, unele găsind mângâiere pe

lângă bisericile din Focşani, ex.: monahia Emanuela

Munteanu a fost angajată la Biserica Precista, Donie şi

Sfântul Ioan, monahia Teodolita Oancea angajată la

Parohia Vânători şi ulterior la Biserica Sfântului Ioan iar

monahia Marina Chiper la Biserica Precista tot din

Focşani. După 1990 maica Emanuela Munteanu, fiica

duhovnicească a părintelui, a fost chemată la reactivarea

Schitului, ce era în paragină şi a devenit stareţă. Trăieşte

şi astăzi alături de o altă monahie Heruvima, ce vorbesc

cu fior şi pioşenie de părintele lor duhovnicesc.

Monahiile din Tarniţa

Cu o traistă plină de petice, îi plăcea să dăruiască

totul, nu-l vedea nimeni mâncând, era atât de

spiritualizat încât apărea şi dispărea când voia şi unde

voia. Acum dădea anafură pe amvon, acum era la uşă,

acum era afară. Când mergea nu atingea pământul,

plutea. După ce a plecat de la noi, câteodată, se arăta la

mănăstire şi spovedea. Atunci adăuga pomelnice noi într-

un sac cu acatiste, în care avea şi un craniu, Sfinte

moaşte ale unui pustnic din munţii Vrancei.

Rugăciunea părintelui Nil vindeca bolile şi rezolva

orice necaz, aşa mărturisesc oamenii până azi. Nu l-am

văzut niciodată mâncând, nu l-am văzut niciodată bând,

nu l-am văzut niciodată dormind sau să grăiască de rău

pe cineva, ferească Sfântul! De multe ori se ducea la

Mănăstirea Vladimireşti. Avea o traistă peticită, cu nu

ştiu câte petice, o punea lângă o perdea frumoasă de la

stăreţie, să le încerce pe maici, să vadă dacă ţin la suflet

sau mai mult la lucrurile materiale. Nici nu am văzut, nici

nu cred că o să mai vedem vreodată un preot ca el. Vorbea

şi predica zi şi noapte. Era încălţat iarna cu opinci, vara

cu sandale cu talpă de lemn, piciorul gol în sandaua

aceea, rufos, zdrenţuros, nu-i dădeai nici o atenţie.

Ursul ucenic de la Tarniţa

În pustietatea pădurilor vrâncene, cel mai apropiat

ucenic al părintelui Nil, era un urs care dormea la

picioarele lui, îl învelea şi-i aducea apă. Nişte vânători au

vrut să-l împuşte. Ei nu ştiau, că ursul era cu părintele.

Acesta, fuga, fuga la părintele Nil. Când a ajuns la uşă,

hop şi vânătorii.

„-Staţi aşa! Este ucenicul meu!” le-a strigat Părintele.

Le-au căzut armele din mână, s-au îngălbenit la fată.

Ava i-a mărturisit, i-a binecuvântat şi le-a dat drumul,

spunându-le:

“-Să nu mai omorâţi animalele!”. Cum a ajuns ursul

ucenicul părintelui? Mergea Părintele pe o potecuţă când,

pe un copac mare tăiat, a întâlnit un urs gemând de

durere. Avea o aşchie înfiptă adânc într-una din labe.

Laba îi era umflată şi plină de puroi.

Părintele Nil i-a spus:

„-Moş Martine, dă laba încoace!”.

Ursul a întins laba părintelui, care cu o smucitură

adâncă i-a strâns-o, să-i curgă tot puroiul. I-a sărit în

ochi, dar mai întâi a ţâşnit parcă un fel de gălbenuş de

ou, mare cât o portocală. Când a ieşit acea răutate, ursul

a leşinat. Dar nu a stat nici jumătate de oră, s-a sculat

vioi, că de-acum îi scosese toată rădăcina durerii. Apoi i-

a spălat rana cu Sfânta aghiazmă, i-a pus Sfântul mir, l-

a pansat bine, cu batiste atinse de moaştele Sfintei

Parascheva.

Obosit, ursul, a adormit din nou. A doua zi, părintele

l-a dezlegat şi a văzut că mai avea doar o găurică mică în

labă. A treia oară nu l-a mai pansat, pentru că era

vindecat. Dar a doua zi dimineaţă, după ce s-a vindecat,

în zori, cine era la uşa pustnicului? Ursul, cu un stup de

miere de albine. I l-a adus drept recompensă că l-a ajutat.

A salutat ca un om cu mâna, apoi a plecat. De atunci

a rămas la uşa pustnicului o inscripţie: „Animalele

sălbatice sunt mai domestice decât limba creştinului!”

„Priviţi, aşa sunteţi voi!”

Odată la o predică, la care asistau şi mulţi oameni

din sat, veniţi special să participe la slujbă, părintele le-a

prezentat un schelet, căruia i-a pus la gât un lanţ, o

geantă şi alte zorzoane. Ba i-a mai pus şi o ţigară aprinsă

între dinţi. Şi în timp ce scheletul stătea drept, legat de

un par, părintele le-a vorbit oamenilor:

„-Priviţi, aşa sunteţi voi!”

Atunci ei, îngroziţi, au lăsat fiecare câte o sută de lei

(mulţi bani pe vremuri). Părintele a umplut o roabă de

bani, a pus o măicuţă la mânerele roabei şi i-a zis:

„-Du banii aceştia la părintele stareţ de la Tarniţa, că

eu îi sunt dator!”.

Ce se întâmplase? în trecut, stareţul a plecat în

staţiune pentru trei săptămâni şi l-a lăsat în locul său pe

părintele Nil, care a dat aproape totul de pomană; boii

mănăstirii, carul, plugul, grapa, vaca şi viţelul, iapa cu

mânzul, până şi patul stareţului, fiindcă veneau la el toţi

săracii să ceară milostenie. După 3 săptămâni, când s-a

întors stareţul, a întrebat:

„-Măi Nil, unde sunt boii?

-La Domnul, a răspuns el.

-Dar căruţa, dar grapa?

-Tot la Domnul.

-Vaca şi viţelul?

-Tot la Domnul.

-Iapa şi mânzul?

-La Domnul, în Ceruri.

-Dar... patul meu unde este?

-îl vei avea în Cer părinte!

-Ia vino încoace măi Nil, a spus stareţul!”.

A luat un ciomag de lemn de corn şi l-a bătut

zdravăn. Părintele Nil şi-a răscumpărat bătaia trimiţând

acea roabă cu bani, pentru ca stareţul să-şi poată

cumpăra cele pierdute.

Credincioşii din zona munţilor Vrancei apropiaţi de

Mănăstirea Tarniţa îi scriu episcopului o scrisoare

emoţionantă şi de adâncă durere, pentru ca duhovnicul

lor drag să fie lăsat în continuare să îi păstorească.

„Preasfinţite Stăpâne!

Noi credincioşii din toate satele din jurul Schitului

Tarniţa, îndemnaţi de Bunul Dumnezeu vă rugăm

următoarele: împovăraţi de păcatele noastre nenumărate

din clipa în care ne-am născut şi până acum, rătăcind

departe de Dumnezeu pe căile satanei, am mişcat până

la lacrimi marea milă a lui Dumnezeu şi în noua Lui

milostivire ne-a întins mâna spre mântuire prin slujitorul

Său, preacuviosul părinte Nechifor Dorobanţu,

duhovnicul Schitului.

Până a veni pe aici cuvioşia sa, călugării de mai

înainte ne smintiseră cu faptele lor şi ne afundam şi mai

mult în păcatele noastre. De la primele predici ţinute de

părintele Nechifor, în micuţa bisericuţă de lemn din inima

munţilor, ecourile au început să se împrăştie departe,

străbătând în sate, intrând aproape în fiecare casă.

Negurile ochilor noştri au început să dispară şi am

început să vedem adevăratele cauze ale nenorocirilor

noastre, care nu mai contenesc. Am început să urcăm

întâi mai puţini, apoi îndemnându-ne mai mulţi, am

aruncat muntele păcatelor noastre, în mare, care erau

cauza multor nenorociri. Mulţi dintre noi au lăsat

patimile, de care nu credeam că ne vom lipsi: fumatul,

beţia, desfrâul şi multe altele, iar casele noastre sunt tot

mai îndestulate, copiii şi soţiile noastre nu mai au ochii

roşii de plâns ci sunt veseli şi sănătoşi, preaslăvesc pe

Bunul Dumnezeu că nu ne-a lăsat să pierim.

Pentru aceasta Preasfinţite Stăpâne vă rugăm cu

lacrimi fierbinţi, nu ne luaţi păstorul ca să rămânem în

gura lupilor. Fie-vă milă de sufletele noastre, să nu ardă

în iadul cel veşnic. Daţi binecuvântare de Stăpân îndurat,

preacuviosului Nechifor Dorobanţu, să rămână în Sfântul

Schit Tarniţa care a început să prindă viaţă, să

înflorească în miez de iarnă. Nu credem că vreţi pierderea

sufletelor noastre, ci ni-l veţi lăsa pe părintele nostru şi

vom putea slăvi pe Dumnezeu în restul zilelor noastre,

(scrisoare către episcopul Antim Angelescu al Buzăului).

Este reconfirmat în funcţie spre bucuria

credincioşilor.

La Mănăstirea Ciolanu-Buzău

Prin anii 1948 - 1949, episcopul de Buzău a trimis la

Ciolanu la instruire, în adevărata tradiţie monahală, pe

un călugăr de prin Vrancea, Nechifor Dorobanţu, foarte

învăţat şi un habotnic, necruţător cu sine şi cu alţii. A

rămas aici un an.

Modest, călugăros, ascultător, dar de multe ori cum

vrea el, gata de a lua la rost pe cei din mănăstire care i se

părea lui că nu umblă în calea Domnului. Şi asta cam

deranja pe mulţi. Aceştia îl socoteau scrântit, nebun, la

nelocul lui. Se întreţinea mult cu ieroschimonahul

Ghervasie Georgescu. L-am întrebat pe acest moderat

schimnic ce părere are despre el, că mulţi din mănăstire

îl socotesc nebun. Părintele mi-a zis clar şi apăsat:

„-Măi părinte Ioasaf! Dacă nu avem şi nebuni din

aceştia nu mai existau creştini şi monahi în ziua de

astăzi. Că, de! Toţi suntem oameni şi ne facem că suntem

buni cu cei din jur, păsuindu-le cusururile şi stricând aşa

Trupul lui Hristos, care în mănăstire suntem noi călugării

iar în lume mirenii. Or, ăştia, nebunii pentru Hristos, mai

îndreaptă lucrurile. Am citit la Sfântul Antonie o

proorocire care spunea că: „spre sfârşitul veacurilor vor

înnebuni cei mai mulţi dar tocmai ăştia vor spune celui

bun că-i nebun, pentru că nu-i ca ei”.

(arhimandrit Ioasaf Popa)

De la Mănăstirea Ciolanu cere binecuvântare să se

sălăşluiască în Eparhia Romanului şi Huşilor. Episcopul

Antim Angelescu îi dă binecuvântare scriind:

„Se dă binecuvântarea solicitată, cu menţiunea că

are preoţie lucrătoare şi o bună comportare de un monah

distins şi cu mari posibilităţi de a fi util în gradul cel mai

înalt al monahismului”.

În Episcopia Romanului şi Huşilor şi în alte eparhii

Merge la Schitul Tarcău jud. Neamţ. Este transferat

la Mănăstirile Văratec, Bogdana, Măgura Ocnei ca apoi

să ceară transferul la Mănăstirea Nicula-Cluj. Episcopul

Teofil îi dă binecuvântare şi îi scrie mitropolitului Nicolae

Colan al Clujului:

„Susnumitul Ieroschimonah, Nil Dorobanţu, fiind

tuns în monahism, mai înainte de a fi făcut noviciatul sub

ascultarea unui stareţ bătrân şi într-o mănăstire cu

tradiţii, şi-a format un particularism de conduită, care,

dacă nu ar fi observat îndeaproape, ar aduce prejudicii

Bisericii şi societăţii. Sub raport material este complet şi

pururi dezinteresat. Duce o viaţă austeră, din punct de

vedere al plăcerilor mesei şi a odihnei. Nu se dă îndărăt

de la nici o privaţiune. Râvna sa, mereu trează şi aprinsă,

are nevoie de stăvilarul prudenţei, spre a nu cădea într-o

exaltare certată cu raţiunea şi cu bunul simţ. Dinspre

latura banului, a vinului şi a plăcerilor trupeşti nu ar

putea fi ispitit. Nu este tot atât de rezistent pe latura

mândriei. Poate de aceea, insuccesul în misionarism îl

descurajează repede şi unde întâlneşte teren îndesţelenit

duhovniceşte, se opreşte şi pleacă, să caute teren mai

primitor în altă parte.

Pe scurt, ar putea fi caracterizat în termeni biblici

(Matei 10, 16): are foarte mult din inocenţa porumbelului

şi prea puţin din prudenţa şarpelui. Totuşi supravegheat

îndeaproape şi nepermiţându-i-se să facă nimic fără

avizul superiorilor, poate fi de folos Bisericii prin cultura

ce o posedă, fiind licenţiat în filozofie şi teologie”.

De la Mănăstirea Nicula ajunge la Schitul Bogâltin

raionul Timiş. Într-o adeverinţă nr. 10 din 5 aprilie 1954,

eliberată de stareţul Schitului Alexie Udrea, se arată

dragostea părintelui de Sfântul Altar:

„Se adevereşte prin prezenta că preacuviosul părinte,

Nil Dorobanţu, a slujit Sfânta Liturghie fără oboseală, pe

orice intemperie, fără a avea nevoie de coliturghisitor,

aproape tot timpul de la venirea la noi. Este vrednic şi

demn de preoţia lucrătoare ce îi este încredinţată şi plin

de râvnă ca iconom al tainelor dumnezeieşti, necesar

Ortodoxiei noastre sfinte”.

Cere reîntoarcerea în Eparhia Romanului printr-o

frumoasă scrisoare de pocăinţă adresată episcopului

Teofil Herineanu:

„Preasfinţite Stăpâne,

Subsemnatul, Ieroschimonah Nil (Nicolae) D.

Dorobanţu, venindu-mi în fire şi în sine- mi ca fiul cel

risipitor, mă întorc obosit şi gol la casa părintească, spre

a fi primit ca unul din argaţii ce se îndestulează cu pâinea

cea veşnică. Se cuvine să vă bucuraţi Preasfinţite

Stăpâne, că aţi întors un păcătos şi mântuit un suflet de

la moarte(Iacov 5, 18); că mort am fost şi am înviat;

pierdut am fost şi m-aţi aflat(Luca 15, 32). Iar conform

sfaturilor sincere părinteşti, atât ale Preasfinţiei Voastre,

cât şi a împuterniciţilor raionali şi regionali, mă oblig a

păzi cu sfinţenie următoarele:

1- Să am stabilitate

2- Să nu provoc pelerinaje

3- Să nu mai ies din sfântul Schit

Acestea concordă pe deplin cu ce spune Sfânta

Biserică Ortodoxă că: „una am cerut de la Dumnezeu ca

să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele”

(Ps 26,6; Ps 83: Iezechiel 43, 5; Fapte 11, 26), fiind

pururea în Biserică lăudând şi slujind pe Dumnezeu.

Cu smerită metanie solicit a fi primit şi închinoviat,

fără nici o pretenţie, în această de Dumnezeu păzită

Eparhie a Romanului şi Huşilor, ştiindu-Vă un demn

împlinitor al învăţăturii dumnezeieşti a lui Hristos care

zice:

„Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară şi prin

aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi

avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35). Cu profundă

smerenie, trebuie totuşi să am loc unde să îmi plec şi

capul şi cer în numele lui Hristos să fiu ascultat, ca şi

cananeeanca, şi sunt sigur că voi fi ascultat pentru ca

bucuria noastră să fie deplină (Ioan 16,23-24). Vă

mulţumesc din suflet pentru creştineasca încredere ce

mi-o acordaţi şi să ştiţi că nu vă voi face de ruşine

niciodată, mai ales că V-aţi pus sufletul pentru mine

păcătosul.

Sărut dreapta!”

Ieroschimonah Nil Nicolae Dorobanţu.

Este trimis la Schitul Nechit, unde întoarce mulţi

sectanţi şi calendarişti iuliani la Ortodoxie. Este dat la

ascultare la stareţul Zenovie Ghidescu. Acesta îi scrie,

după o perioadă, Vlădicii Teofil care cerea lămuriri privind

comportamentul părintelui Nil:

„Preasfinţite Stăpâne,

Cu adâncă smerenie aducem la cunoştinţă

următoarele despre ieroschimonahul Nil Dorobanţu,

închinoviat în Schitul Nechit cu ordinul 3669/1954:

De când a venit în schit, de trei luni de zile, părintele

nu a făcut prozelitism, nu a plecat nicăieri, nu a provocat

pelerinaje, nu a predicat fără binecuvântare şi şi-a

îndeplinit obligaţiile pe care şi le-a luat faţă de Ministerul

Cultelor şi Preasfinţia Voastră. În aceste trei luni, l-am

pus la diferite încercări, umilinţe şi ispitiri canonice,

pentru care s-a supărat pe mine, dar a mers până la capăt

cu ascultarea.

Atunci când a fost chemat, a lucrat la săpat, la făcut

chirpici, la cosit şi la cancelarie, iar când i-a venit rândul,

din trei în trei săptămâni, a servit la Biserică câte o

săptămână de zile. Nu a stat în Biserică după ora de

slujbă, nu a făcut ierurgii între timp, pentru a nu i se

creea popularităţi.

Părintele a păstrat tăcerea schimnicească faţă de

credincioşi în afară de slujbe, pe sine se prihănea şi

trimitea pe închinători la mine în mod ierarhic.

La început a stat sub supravegherea mea personală

apoi l-am dat în chilie cu ierodiaconul Nicodim Manea,

pentru a-l smeri. La toate s-a supus fără a cârti. A citit

tot timpul la masă. Pe mine personal m-a îngrijit

conducându-mă la doctor, mi-a luat doctorii şi l-am văzut

suferind pentru mine.

A înfrumuseţat şi împodobit Sfânta Biserică cu

lucruri din propriul lui bagaj. I-am tămăduit fariseismele

şi exteriorizarea prin observaţii şi învăţături, l-am

povăţuit să intre în rânduiala mănăstirească. Mi-a fost

greu la început şi chiar mi s-a agravat boala cât m-am

străduit cu el, dar acum pot să vi-l prezint ca un om nou

pe care îl veţi iubi mai mult, precum şi eu l-am iubit, fără

să îl cunosc. Este adevărat, a promis mult şi a făcut

puţin. El este bine intenţionat, nu are încredere însă

decât în Hristos, pentru că nu a găsit niciodată un prieten

sincer, sever, autoritar solidar, cum m-a găsit pe mine

ticălosul.

Cu smerite metanii Vă sărutam mâna

rămânând supus şi ascultător serv,

Protosinghel Zenovie Ghidescu”

Episcopul Teofil îi răspunde stareţului scriindu-i:

„Mă bucur că a putut fi disciplinat ultraimpulsivul şi

multcapriciosul Ieroschimonah Nil Dorobanţu”.

După plecarea stareţului în spital părintele Nil este

lăsat la conducerea mănăstirii. A urmat un moment

nefericit. Văzând starea precară a credincioşilor din satele

Nechit şi Borleşti, venind la el credincioşii flămânzi, ava

Nil dă de pomană din mănăstire uleiul, făina şi tot ce era,

din punctul său de vedere, în plus faţă de nevoile reale

ale obştii. La reîntoarcerea stareţului este alungat din

mănăstire. Urmează plecarea sa în marea predică, cu

biserica în spinare, până când va fi arestat. După

eliberare este caterisit, sentinţa nr. 1 din 27 noiembrie

1956.

Duhovnic căutat

Stareţul Sihăstriei, protosinghelul Ioil Gheorghiu,

cunoscând viaţa aleasă şi asceza severă a părintelui Nil îi

trimite o scrisoare în 6 martie 1952 cerându-i ajutorul:

„Preacuvioase Părinte Nechifor,

Vă rog să faceţi un bine şi anume să mărturisiţi pe

aceşti doi părinţi data aceasta, că au multe de care numai

P C Voastră i-aţi putea vindeca. Dacă nu puteţi mai mult,

măcar de data aceasta şi ce canon le veţi da îl voi tine în

seamă.

Vă sărut mâna şi vă rog să mă iertaţi.

Stareţ

Protosinghel Ioil Gheorghiu”

Hăituit de Securitate

Se dusese vestea că “Nil răscoleşte lumea”. A venit

comandantul de la Securitate din Tecuci împreună cu alţi

securişti. Părintele Nil se afla la Mănăstirea Sihastru

lângă Adjud. Tocmai trecea şoseaua şi încins cum era, cu

picioarele goale, securiştii nici pomeneală să îşi închipuie

că ar fi tocmai el. Auziseră de el că este licenţiat în filozofie

şi doctorand în teologie. De aceea nu puteau crede că

tocmai el era. Crezând că e un frate obişnuit de la

grajduri, comandantul a dat mâna cu el. Nu i-a mai dat

drumul comandantului la mână şi i-a zis:

„-Noi acum, am făcut crucea. Legătura noastră cu

crucea!”.

Şi a început problema Crucii, l-a băgat în filozofie.

Securistul habar nu avea! Si-l învăţa:

„-Haina cum este?”

„-Păi, făcută de fabrică!”

„-Nu e ţesută cruce? Şi omul e cruce!”.

Iar la urmă le-a zis:

„-Bă; voi sunteţi de paie, dacă vă dă foc, nu se alege

nimic de voi!”.

Au rămas securiştii fără cuvinte.

Iar când l-au arestat le-a zis:

„-Dacă m-aţi adus aici trebuie să plecaţi voi, că

Dumnezeu cu Mamona nu poate să stea împreună!”

Altădată, când l-a chemat Securitatea la Coteşti; a

trecut mai întâi pe la Mănăstirea Tarniţa. O fetiţă de pe

deal venea cu o cofă plină de apă. El i-a luat cofa şi a

plecat spre Coteşti. Întotdeauna avea la brâu o măturice

de busuioc. Până acolo a transformat apa în Sfânta

aghiazmă. Când a intrat, era sărbătoarea Sfinţilor

Apostoli Petru şi Pavel, crăpau pietrele de căldură. Ştabii

erau cu toţii strânşi iar el a început să cânte „în Iordan,

botezându-Te Tu Doamne!” Şi dă-i şi în ăla, dă-i şi în

celălalt, după care închina. Atunci şefii aceia îi zic:

„-Părinte ne-ai stropit aşa de tare!”

„-Nu v-am stropit pe voi, am dat în coarnele dracilor!”

Aşa că toţi dracii au fugit din capul lor.

„-Daţi-l afară! Astăzi e Sfinţii Apostoli, crapă pietrele

de cald şi el cântă «în Iordan...»“

Îl chemaseră ca să-l închidă dar nu l-au închis deloc,

l-au dat afară tot ei.

Tot cei de la Securitate l-au întrebat pe ava Nil „-Unde

stai?”

„-La Iaşi!”

„-Unde locuieşti la Iaşi?”

„-La cea mai mare personalitate a Iaşiului!”

Securiştii, speriaţi, îl întreabă:

„-Cine este această personalitate?”

„-Este Sfânta Cuvioasă Parascheva!” - le-a răspuns

el, apoi a început să cânte „Iordanul”.

„-Luaţi-l şi daţi-l afară! Să se ducă în pădure de unde

vine, că ăsta e un călugăr nebun!”.

În vreme aceea se făceau des manifestaţii comuniste,

unde oamenii erau obligaţi să participe, să ţină ridicate

steagurile roşii ale partidului, precum şi portretele

liderilor comunişti. Părintele Nil ce făcea?! Căuta o

biserică deschisă, intra şi lua o icoană mai mare cu

Domnul Iisus Hristos şi prapurii după care mergea chiar

în faţă cu ele, le ridica printre tablourile cu Stalin, Lenin

şi ceilalţi. Făcea mari năzdrăvănii.

La Schitul Tarcău lua 2 scânduri, într-o clipă se urca

în vârful celor mai mari brazi şi bătea scândurile în forma

Sfintei Cruci. Nimeni nu înţelegea cum de ajungea, într-o

clipă, în vârful brazilor. Într-o zi, după slujbă, securiştii

au venit să-l aresteze. L-au lăsat pe părintele să intre în

chilie şi s-au postat la uşă. Văzând că nu mai iese, au

bătut la uşă, au deschis uşa, dar părintele nu era

înăuntru. Când să plece din schit, a sunat telefonul. Era

părintele, care i-a zis stareţului: „-Spune-le celor doi, care

mă păzesc la uşă, că eu sunt la Bicaz şi să mă caute altă

dată!”

Prin pădurile Iaşiului făcea Sfânta Liturghie şi

împărtăşea în potire de lemn. Mitropolitul Sebastian

Rusan l-a chemat şi i-a zis să nu le mai folosească.

Părintele i-a răspuns:

„-Înainte erau potire de lemn şi preoţii de aur, acum

sunt potire de aur şi preoţii de lemn!”

Dispărea atunci când dorea

Devenise foarte vestit şi căutat de credincioşi, lucru

ce nu plăcea autorităţilor din acea vreme. Poate de aceea

şi dispărea tot timpul, la propriu, fenomen supranatural

întâlnit doar la marii Sfinţi, însă nu aşa de des ca la ava

Nil. Apărea când nu te aşteptai, câteodată în două locuri

diferite. Era uşor ca un fulg, mergea ca şi cum ar pluti.

Părintele Sebastian frate la Mănăstirea Sihastru

povesteşte:

„Eram în 1948. Pe atunci era mişcarea Oastei

Domnului. Eu aveam 16 ani. Mai mulţi băieţi şi fete am

mers la Mănăstirea Vladimireşti, unde se construiau

chiliile. Maicile cărau cărămizile cu samarele sus pe

schele, erau nişte copile de 15 -16 ani. Am luat şi noi

băieţii samarele şi le-am dus vreo două ture. Vine

părintele Nil (Nechifor îl chema, pe când era doar călugăr)

şi-mi înhaţă samarul din spate fără să-l ceară şi fuge. Dar

eu îi spun băiatului care m-a dus pe drumul

Vladimireştiului:

«-Măi frate Vasile, călugărul ăsta nu-i sănătos, îi

ţăcănit. Dar n-am şi eu dragoste să car?!»

Şi mai târziu, m-am prins că aşa trebuia să car eu;

fuga, cum fugea el. Parcă-l văd: cu o dulamă maron de

postav aspru, încins cu o sfoară roşie, cu picioarele goale

şi cu capul gol chiar dacă era iarnă. Barbă nu avea decât

câteva fire. Nu-l vedea nimeni când intra în mănăstire.

Era cu adevărat un Sfânt acest părinte, binecuvântat de

Dumnezeu cu multe daruri, inclusiv cu cele mai şocante;

al dedublării şi al dispariţiei instantanee. Pe urmă, altă

dată, eu mi-am făcut rasa acolo în mănăstire, m-am dus

de am luat-o.

Era o soră de înălţimea mea şi îmi făcuseră probele

pe ea (sora Ortansa, de la sat). Aşa că, m-am dus s-o iau

gata făcută. I-au dat şi părintelui Nil o rasă nouă. Acuma,

ce să vezi! La plecare, el în loc să meargă drumul care era,

a luat-o pe de-a dreptul. Şi erau multe ciori pe câmp, el

le binecuvânta. Eu nu am fost atent să-l urmăresc,

ştiindu-l «zănatec» (aşa-i spuneau toţi) şi când m-am uitat

eu dispăruse! Şi unde ne-am întâlnit?

La gară; dar rasa nu o mai avea; o dăduse de pomană.

Părintele Ioan când îl vedea că intră în Biserică desculţ,

îi trimetea din altar printr-o maică, o pereche de pantofi

şi-i spunea:

«-Păzeşte-l până se termină slujba, ca să-i iei pantofii

înapoi, că altfel îi dă de pomană şi nu avem de unde-i da

de fiecare dată!»“.

Nebun pentru Hristos

Avea încins în jurul trupului un lanţ, peste care, pur

şi simplu îi crescuse carnea. Umbla întotdeauna desculţ,

când permitea vremea, iar iarna încălţat în opinci. Purta

doar rasa direct pe piele. Îi plăcea să-i tachineze pe

securiştii care îl tot urmăreau. Odată, fără să le spună

nimic, a început să se uite cu interes spre cer. Nu era nici

măcar un nor, dar el se uita cu mare atenţie.

„-Ce vezi?” - l-au întrebat securiştii, uitându- se şi ei.

„-Nu văd nimic! Dar măcar aşa să vă mai uitaţi şi voi

în sus, spre Cer!”

Altădată la Schitul Tarcău era la porci, când iar au

venit securiştii.

„-Ce faci acolo?” - îl întreabă un colonel, văzându-l

tăvălit în coteţ.

„-Păi, cu ăştia mă împac mai bine decât cu voi!”

Când l-au dus la sediul securităţii, l-au făcut „popă

bărbos”. Dar părintele, care nu avea barbă, ci doar câteva

fire, le-a arătat tablourile cu Marx şi Engels, care aveau

bărbi şi le-a spus:

„-Noi, monahii, suntem cu adevărat comunişti, că

avem barbă ca ei!”.

A văzut tabloul cu Ana Pauker le-a zis:

Pe asta daţi-o jos!” A doua zi Ana Pauker căzuse în

dizgraţia partidului.

Odată, a mers la ocazie cu maşina, a oprit un şofer,

i-a deschis uşa, însă acesta i-a zis de dinainte cât îl costă,

până unde merge. Părintele i-a trântit uşa în nas şi i-a

zis:

„-Tu eşti făcut pentru bani, nu merg cu tine!”.

În temniţă cu mărturisitorul Petru C. Baciu

„Iaşi. În celulă este adus cineva. În prag îmi apare

parcă un sfânt, aureolat de contrastul luminii de pe sală,

care era mai puternică iar cea dinăuntru mai slabă. Faţa

lui de o paloare adâncă, fruntea brăzdată uşor, obrajii

supţi. A zăbovit în prag, pentru a se orienta. Părea o

icoană vie. (...) Nu ne-am culcat şi am depănat toată

noaptea de toate. Am primit de la cucernicia sa, în acea

noapte, împărtăşanie sub formă de prescură pe care o voi

duce la Aiud.

Preoţii de acolo, vor împărtăşi mulţi însetaţi de

Trupul şi Sângele Domnului, care aşteptau să-şi

liniştească sufletul. Pe spate, cămaşa avea aplicată o

cruce mare dintr-un material negru, în picioare avea

sandale. În această ţinută, simplă şi aspră, cu crucea în

mână şi cu un toiag din lemn de corn, părintele Nil

Dorobanţu a cutreierat şi răscolit sate multe

propovăduind cuvintele dumnezeieşti ale Sfintei

Scripturi: «Dumnezeu este pretutindenea de faţă, în

ceruri şi pe pământ, în adâncuri şi în nemărginitul spaţiu

al Universului!». La proces părintele Nil Dorobanţu, din

boxa de acuzare, refuzând să răspundă Tribunalului, a

strigat:

«-înapoia mea, satano! Piei, necurate!».

Sub acea cămaşă, de câlţi de cânepă, bătea o mare

inimă de român. Ne-am despărţit pentru totdeauna.

Sfinţindu-mi urechile, inima şi toată fiinţa cu

cuvintele calde ale «trimisului», mare slujitor al

cuvântului lui Dumnezeu, am rămas iarăşi de unul

singur, am rămas în aşteptare.” Părintele Nil Dorobanţu

a fost un mare monah, dar faptele sale, file de istorie,

rămân sub obrocul vremurilor păgâne pe care le trăim

încă şi care au pus stăpânire pe cei obligaţi să facă

lumină. Prin tăcerea lor, părintele Nil Dorobanţu rămâne

condamnat a nu-şi putea rosti cuvintele măreţelor sale

fapte.”

Alte mărturii

Monahia Paula Robu - Mănăstirea Suzana

(născută în satul Pufeşti, jud. Vrancea)

„Eram tânără şi auzisem de părintele Nil, era la

Mănăstirea Sihastru. Când venea la noi seara, la Pufeşti,

mergeam pe malul Siretului, căci mănăstirea era peste

apă, şi luam binecuvântare de la dânsul. Deodată

dispărea şi îl vedeam pe malul celălalt, de unde ne făcea

cu mâna. Totul se petrecea aşa de repede, ne miram cum

de a ajuns dincolo de Şiret fără să-l vedem. Ne uitam la

rasa lui dar nu era udă.

La mănăstire veneau femei multe. Pe cele cu avorturi

părintele le vedea în vedenie, pline de sânge, de departe.

Trimitea un frate şi le chema deoparte, iar el mergea în

cimitir, aducea oase putrezite, le punea într-o cutie

frumoasă apoi le chema să o deschidă. Femeile înţelegeau

astfel că părintele le ştia păcatele şi începeau să plângă

pocăindu-se.”

Monahia Ecaterina Iordache, Mănăstirea

Măgura Ocnei (85 de ani)

„L-am cunoscut pe părintele Nil Dorobanţu în 1952,

a stat o lună la noi în mănăstire, eu mă numeam Anişoara

şi eram din Hârja. Stareţă era maica Natalia Croitoru,

venită de la Mănăstirea Adam. La mănăstire mai era

părintele Visarion Coman, care a adormit la Clocociov.

Maica stareţă mi-a zis să îi dau chilie dar părintele a

observat la Biserica veche, care a fost dărâmată de

comunişti, că are o cameră sus pe nişte scări şi a cerut

chilie acolo. O cameră sărăcăcioasă, cu o masă şi nimic

pe jos. Părintele a mers în pădure, a adus cetină de brad

şi s-a culcat pe ea. În fiecare zi îi duceam la ora 15 o

prescură şi o cană de apă şi mi-a poruncit să îi spun

maicii stareţe că mănâncă, dar el nu mânca mai nimic.

Imediat ce a venit, s-a umplut mănăstirea de pelerini,

predica frumos dar aspru, pocăinţă şi iar pocăinţă. Venea

puhoi de oameni, săraci dar şi bogaţi, care lăsau mulţi

bani.

Părintele Nil nu suporta banii. Toţi erau duşi la

casieria mănăstirii la părintele Visarion. Era ascet, avea

o rasă ponosită, maica stareţă l-a convins cu greu să îşi

facă una nouă. Dar a dat-o de pomană. Mi-a dat canon,

în fiecare duminică, să duc anafură şi aghiazmă la

deţinuţi la penitenciar. Când s-a făcut clopotniţa, părinţii

mei au adus tot materialul de la Hârja. Maicile lucrau la

chirpici şi părintele le-a pus pe cucoane să facă chirpici

cu noi. Nici una nu a cârtit, toate erau impresionate de

cuvântul şi personalitatea părintelui, renunţau la

bijuterii, la hainele scumpe şi se pocăiau.

Predica despre minunile de la Maglavit şi de la

Vladimireşti. Făcea Sfânta Liturghie în fiecare noapte.

Maica stareţă nu se prea înţelegea cu el, deşi era maică

cu vocaţie. Din păcate a fost pârât la securitate şi forţat

să plece. Predicile trezeau poporul, mântuirea sufletului

era principala sa preocupare. În anii 70 m-am dus să mă

închin la moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov. Când

am plecat de la raclă, m-am întâlnit cu un om sărac,

îmbrăcat într-un palton murdar, cu nişte ghete rupte. I-

am zis sorei mele să îi dăm un ban. Omul m-a strigat pe

nume:

«-Ce faci soră Anişoara?»

M-au podidit lacrimile, era părintele Nil Dorobanţu.

Slab, fără dinţi, îmbrăcat civil. Avea epitrahil pe sub

palton şi m-am spovedit la el. M-am despărţit plângând

şi nu l-am mai revăzut niciodată. Un om de o mare

valoare duhovnicească. Predica de pe scările clopotniţei

pentru că Biserica era arhiplină. Eu nu ştiam, fiind

tânără, dar apoi am auzit că avea multe licenţe şi era

foarte citit.”

Maica Anatolia Dodiţă -Măgura Ocnei

„Când a venit părintele Nil în 1952, duhovnic, unele

maici l-au agreat, altele nu. Era postitor şi aspru. Avea o

cămăşoaică de câlţi, cu tot cu ţepi şi deşi l-am rugat să o

dea jos, el îmi spunea: «-Maică, Mântuitorul cum a răbdat

spinii şi piroanele şi crucea! Şi noi să nu răbdăm?!»

Era la noi ca la Maglavit, în luna mai oamenii

dormeau ca animalele pe jos, nu simţeau frigul. Toţi

aşteptau cuvântul lui. Predica zi şi noapte, fără să

obosească, striga şi zicea:

«-Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!»

Era o livadă de pruni şi îi plăcea să se roage acolo.

Într-o seară l-am urmărit tiptil, tiptil, fără să mă vadă. L-

am văzut ridicat de la pământ, în lumină, cu ochii mei şi

am fugit să nu mă simtă, să creadă că-s vreo iscoadă.

În Biserică plângeau toţi la cuvântul lui. În Biserica

veche, monument istoric, era un veşmântar iar părintele

şi-a făcut cuibar acolo. Dormea pe cetină de brad. Îl

găseam plângând în hohote, la crucea Mântuitorului din

cafas. Preoţii din oraş au făcut anchetă, protopopul

Negrea şi părintele Gogu l-au judecat, să plece de aici.

Dar el râdea şi zicea:

«-Hm! M-au dovedit iudeii!»

Lumea lăsa bani mulţi şi părintele Nil îi dădea de

pomană la săraci, nu suporta banii, îi arunca cu piciorul.

Asta a deranjat pe mulţi şi a fost trimis la Bogdana. El se

bucura şi zicea:

«-Ce bine, la Bogdana am pădurea aproape şi e mai

retras!»

Acolo mergeam, pe ascuns, la bisericuţa din cimitir,

unde predica noaptea dar şi de acolo a fost alungat. L-au

dat pe mâna securităţii, care l-a bătut şi i-au scos dinţii

din gură, săracul nu mai avea dinţi în faţă de la bătăile

primite. Sufletul meu s-a legat de dânsul, nu de persoana

lui, ci de faptele şi de viaţa lui. Mă ruga să merg cu el, dar

nu am putut, trebuia să am grijă de o mătuşă de-a mea

care mă crescuse de mică, oricum, părintele era fugar tot

timpul, nu era lăsat prea mult într-un loc.”

Monahia Emilia Aron - Măgura Ocnei

„Părintele Nil a venit la noi în mănăstire duhovnic.

Erau 3 preoţi în mănăstire, părintele Nil, părintele

Visarion şi părintele Ioanichie. Părintele Nil predica şi

spovedea doar pe cine alegea dânsul. Veneau mulţi la

mănăstire după el, din toate satele, Dofteana, Bogata, etc.

Era slab ca o frunză, îi cuprindeai talia cu 2 mâini. Înalt,

cu o rasă largă, încăpeau încă doi în ea. Am văzut mulţi

preoţi ridicând mâinile, dar ca el nimeni. Nici nu cred c-

am văzut, sau o să mai văd un preot ca dânsul. La

Dofteana l-a invitat preotul Nălboc şi a făcut masă mare,

dar el scotea din buzunar rădăcini de morcov şi pătrunjel

şi mânca.

Maica Ecaterina, ce l-a cunoscut şi ea, a încercat să

doarmă în chilia lui pe cetină de brad. Ce să vezi? A venit

un diavol în chip de om şi i-a zis:

«- Ce cauţi aici ? Dă-mi 5 lei dacă vrei să dormi aici!»

Maica a fugit de frică. Nu a putut să stea, se făceau

saci de bani şi el îi dădea de pomană pe toţi. Preoţii din

oraş au făcut sfat, au scris la Episcopie şi l-au transferat

la Mănăstirea Bogdana. L-am văzut la Iaşi cu oameni

mari, intelectuali, dar nu am îndrăznit să mă apropii.

Auzisem că la cutremur a murit, dar nu ştiu sigur.

Plângeam toţi la predicile lui frumoase despre pocăinţă.

Ce să mai, e sfânt!”

La Măgura Ocnei - patima fumatului -

arhimandritul Epifanie Bulancea

Părintele Epifanie Bulancea, vieţuitor la Mănăstirea

Bogdana venea, împreună cu fraţii, la spovedit la

părintele Visarion Coman. Pe drum erau pachete întregi

de ţigări lăsate de creştinii care se lăsau de fumat după

predicile aspre ale părintelui Nil, frumoase şi

pătrunzătoare, ce le mişcau sufletele până la lacrimi.

Înainte de închiderea mănăstirii, cu câţiva ani buni,

părintele Nil a profeţit că va rămâne locul pustiu. Aşa s-a

şi întâmplat, că a venit decretul ce ne-a alungat din

mănăstiri.

Fratele Stoian, rudă cu monahia Teodolita

Oancea (satul Petreşti, com. Vânători, jud. Vrancea)

„Nu mai ţin minte anul, când a venit la noi acasă. Ţin

însă minte, că într-o seară a plecat de la noi de pe prispă,

prin aer, la un metru deasupra pământului. Alde tata cu

unul Stan Lupu, Mitu Vizitiu şi alţii, erau în casă, se

adunau la tata că avea atelier de tâmplărie. S-au hotărât

să meargă de la noi la cumătrul Vizitiu. Ei au plecat pe

drum, părintele le-a zis să plece dar el a mai rămas. La

un moment dat, părintele a plecat iar oamenii aceştia

când au ajuns la cumătrul, părintele era deja acolo.

Venise înaintea lor. Nu puteai să îi ascunzi nimic, ştia

gândul omului, tainele lui.

S-a dus unul de la noi din sş.t, la mănăstire, la

Tarniţa, că auzise că toţi care se duc acolo la părintele se

lasă de fumat. El înjura, fuma, avea toate năravurile.

Când aproape să ajungă la mănăstire, nu mai putea.

Părintele era la vecernie şi i-a zis maicii stareţe să îi dea

cădelniţa, că vine unul la deal cu 150 de diavoli după el.

A plecat din Biserică şi l-a găsit pe omul acesta, căzut,

lângă un copac, ascunzând pachetul de ţigări. I-a zis

moşului rugăciuni şi l-a luat la deal. De atunci s-a lăsat

de fumat. Făcea multe părintele, venea la noi cu maica

Teodolita, ucenica lui de suflet.”

Preotul Dumitru Ionescu (com. Jariştea, jud.

Vrancea )

„Când eram în clasa a 8-a, în casă la părinţii mei, a

venit părintele Nil. Teodolita Oancea, din satul Vânători,

fusese maică la Schitul Tarniţa, raionul Putna.

Dezbrăcată de hainele monahale, în urma decretului din

1959, a găsit dragoste şi loc să îşi plece capul la părinţii

mei. Ea l-a adus la noi fiind prietenă cu mama. A stat

câteva luni prin 1969. Citea şi scria permanent. Noaptea

auzeam cum făcea metanii în camera unde dormea, «buf-

buf» de podea. Cântau aşa de frumos amândoi heruvice

şi axioane, pe care nu le-am auzit niciodată în seminar.

În 1969 mi-am petrecut vacanţa, la Crainici, cu

maica Teodolita, în casa părintelui. Ştiu asta fiindcă

părintele avea un tranzistor şi mi-a zis că americanii au

coborât pe Lună. Făcea în fiecare zi Sfânta Liturghie cu

maica. Era transfigurat, cu pârul bucle pe spate, cu

mâinile ridicate la epicleză şi cu privirea adâncă. Ochii îi

străluceau. Mă trimitea la biblioteci în sat, prin oraş,

după cărţi, aduceam cu braţul, le citea, făcând conspecte,

apoi mă trimitea după altele noi. Intrarea mea la seminar

se datorează maicii Teodolita. Eram marcat de

personalitatea părintelui şi de bunătatea maicii Teodolita.

Deşi era profund înduhovnicit, era glumeţ, foarte

sociabil şi zâmbitor. Maica îmi povestea că, în anii 50, au

stat în Munţii Neamţului prigoniţi, făceau Sfânta

Liturghie în păduri, pe vârfuri de munte, în peşteri ştiute

numai de ei. Animalele sălbatice, lupi, urşi, vulpi, veneau

cu botul pe labe şi stăteau la slujbă în tăcere, nu le făceau

nimic. În anii studenţiei nu am mai auzit nimic, ca apoi

să aflu de la maica Teodolita de moartea sa. Veneau mulţi

la noi acasă din satul Poiana de unde era vrednicul de

pomenire părintele Victorin Oanele, stareţul Sihăstriei, ce

a fost marcat de părintele Nil şi căruia îi datorează

intrarea în monahism.”

Preot Profesor Dr. Ionel Ene (oraşul Focşani, jud.

Vrancea)

În anii 70 eram elev la seminar şi în vacanţă cântam

în strană la Biserica Sfântul Gheorghe-Nord, unde slujea

părintele Dumbravă V. Gheorghe, preot de excepţie, cu o

activitate pastorală deosebită. Acesta a reuşit să ajute

familiile preoţilor arestaţi, să ofere sume importante de

bani copiilor acestora, pentru a-şi putea continua sau

desăvârşi studiile. A iniţiat o activitate asiduă de copiere

a cărţilor de rugăciuni şi cântărilor de la serviciul divin,

de mare trebuinţă în vremea aceea. În biserica unde

slujea, l-am cunoscut pe ieroschimonahul Nil Dorobanţu.

Venea în anii 70, în Săptămâna Patimilor şi slujea cu

părintele Gheorghe. Parcă era la mănăstire, se priveghea

mult, ne rugam cu fior şi mare evlavie. Avea un chip de

ascet desăvârşit şi rămânea nopţi întregi la rugăciune în

biserică. Noaptea venea, dimineaţa devreme pleca. Când

era duhovnic la Schitul Tarniţa, exista o mocăniţă, un

trenuleţ care mergea la munte. De fiecare dată, când

părintele Nil apărea în faţa lui, mecanicul oprea

trenuleţul iar părintele predica, câte 2-3 ore, la oameni

despre pocăinţă. Venea şi la Biserica Precista, unde se

afla monahia Marina Chiper de la Tarniţa, ce era angajată

la preotul Platon Vasile, un alt apropiat al părintelui Nil.

A fost urmărit, hărţuit, dispreţuit, de cei care nu au aflat

şi poate nu vor afla niciodată, care este preţul evlaviei şi

vieţii creştine. Nu vor afla că modul de viaţă, adus de

Hristos şi acceptat de om, nu poate fi confiscat ci doar

bruscat şi incomodat.

Părintele Nicolae Bordaşiu (parohia Sfântul

Silvestru, Bucureşti) - colegul său de facultate

„Părintele Nicolae Bordaşiu povesteşte de Gala

Galaction, profesor la Vechiul Testament, o personalitate

a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste

enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică. Gala Galaction s-

a apropiat foarte mult de studenţii cazaţi la Internatul

Teologic de la Mănăstirea Radu Vodă, mai cu seamă în

serile în care venea şi vorbea celor 20- 35 de tineri, ca şi

cum ar fi fost copiii lui.

Pe lista numelor care ne-au deschis apetitul pentru

cunoaştere şi învăţătură, se înscriu numai personalităţi

marcante. A fost profesorul Ioan G. Coman, care făcea

expuneri de patrologie, de literatură patristică. Profesorul

era o somitate, un savant în materie, cunoscător de limbă

greacă şi latină. Apoi era Haralambie Rovenţa, profesorul

de Noul Testament, care a publicat nenumărate cărţi de

comentarii. Era un om de o bunătate sufletească şi de o

fineţe deosebite. Filosoful Ioan G. Savin, alt om impecabil,

pe care studenţii îl aplaudau la curs. Mai era stâlpul

Ortodoxiei, cum ziceam noi, Teodor M. Popescu, marele

istoric, care era un om atât de modest... venea şi cânta la

strană cu noi la slujbele pe care le făceam la Biserica

Radu Vodă, unde patriarhul Justinian a instituit regim

de mănăstire.

Am avut, de asemenea, colegi deosebiţi: mitropolitul

Nicolae Corneanu, ucenicul Părintelui Ion G. Coman,

arhiepiscopul Gherasim Cristea de la Râmnicu Vâlcea,

mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele arhimandrit

Roman Braga, care trăieşte încă şi este slujitor la o

mănăstire din America. Cu părintele Roman Braga am

frecventat Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde aveau

loc întâlnirile „Rugului Aprins”.

Prima impresie despre studentul Nicolae Dorobanţu

mi-am făcut-o la ora de patrologie, cu părintele Ioan G.

Coman, care a întrebat pe toţi studenţii din an ce

cunoştinţe de greacă au. Nicolae Dorobanţu s-a ridicat în

picioare, a luat poziţie de drepţi şi trosnind, ca în armată,

din călcâie a zis:

«-Domnule părinte, raportez! Din limba greacă nu

cunosc decât două cuvinte, primul şi ultimul cuvânt, alfa

şi omega!»

«-Şi atunci cum vrei să urmezi teologia?»

«-Domnule părinte raportez, voi învăţa greaca!»

«-Bine, a zis părintele Coman, ai răgaz până la

Crăciun!»

Era milităros, fusese ofiţer de gardă. Înaltul Nicolae

Corneanu l-a ajutat, învăţându-l să citească zilnic din

Sfânta Scriptură care era în limba greacă vorbită. Era

foarte râvnitor, ager la minte, osârduitor. Era singuratic

şi la internat, pe atunci internatul era la Radu Vodă unde

am stat împreună. Îi plăcea să stea în biserică noaptea,

încuiat pe dinăuntru, să se roage. Se ruga nopţi întregi

aşa. De la internat până la facultate treceam prin piaţa

de flori, de fiecare dată îi plăcea să miroase florile,

supărând florăresele.

La un moment dat, am auzit că s-a călugărit la

Mănăstirea Cernica. Am mers toţi colegii să îl vedem, dar

nu ne-a primit. Ne-a trimis răspuns, că vrea să stea în

tăcere, cele 40 de zile după călugărie, şi a acceptat să iasă

la un copac, să îl vedem în grădină, dar nu ne-a adresat

nici un cuvânt. S-a întors apoi la şcoală şi a primit de la

Antim Nica o chilie în clopotniţa mănăstirii, o cameră

sărăcăcioasă, cu o masă şi un pat vechi. Lângă uşă avea

o găleată plină cu bani şi ne îndemna să luăm din ea,

dacă avem nevoie. Nu ţinea niciodată bani la el, nu îi

suporta. Avea o vorbă: «Piară banii tăi împreună cu tine!»

în chilia lui spovedea părintele Gala Galaction şi de multe

ori, după discuţii lungi cu părintele Nil, se ţinea cu

mâinile de cap zicând:

«Doamne, ce o să fie cu copilul acesta?!» Din 1948 nu

l-am mai văzut, eu fiind arestat.”

Părintele Haralambie Herescu (Mănăstirea

Sihastru, jud. Vrancea)

„L-am cunoscut pe părintele Nil în 1950 la

Mănăstirea Vladimireşti, unde părinţii mei mergeau des.

Eu fiind cel mai mic, rămâneam acasă cu animalele. De

2-3 ori l-am auzit predicând la Vladimireşti, pot să spun

că intrarea mea în monahism se datorează şi Sfinţiei sale.

Apoi l-am întâlnit la Mănăstirea Bogdana, Bacău,

unde, în 1950-1951, erau mulţi tineri dornici de trăire

religioasă: părintele Emilian Panait, stareţ la Mănăstirile

Runc şi Ciolpani, părintele Isaia Ţugurlan, fost duhovnic

la Bogdana; părintele Epifanie de la Măgura Ocnei. Stareţ

era Isaia Cotârleţ.

Părintele Nil a venit la Bogdana de la Măgura Ocnei

şi a stat 3 săptămâni. Şi acum ţin minte o predică de-a

sa, la înălţarea Sfintei Cruci, când a vorbit aproape 3 ore

despre Sfânta Cruce. Era invidiat de mulţi pentru cultura

sa teologică şi nu numai. Dormea în coteţe, cu animalele

şi în clopotniţa mănăstirii. A trebuit să plece fiind urmărit

de securitate permanent, hărţuit. Predica strict la

cuvântul Evangheliei. Venea des la Sihastru şi mult

popor, din satele învecinate, Homocea, Lespezi veneau să

îl asculte.

În oraşul Adjud găsea adăpost şi mângâiere la preotul

Strat Vasile ce îl ocrotea şi îl găzduia în casa sa. Predica

aspru, reuşea să stoarcă multe lacrimi şi să mângâie

sufletele oamenilor. În 1976 m-am urcat în tren şi stând

în vagon l-am văzut în faţa mea, era civil. Mergea la

Bucureşti, am depănat amintiri. În Bucureşti, când am

coborât jos, l-au aşteptat 2 generali de armată, l-au

salutat şi i-au arătat un profund respect. La plecare mi-a

făcut închinăciune mie deşi eram mai tânăr mult faţă de

el, imediat i-am sărutat mâna şi i-am făcut şi eu

închinăciune. Ne-am despărţit cu ochii în lacrimi, de

atunci nu l-am mai văzut. Îl păstrez mereu în inima mea,

chipul adevăratului monah.”

Părintele Serafim Măciucă, fostul stareţ al

Mănăstirii Nicula (originar din satul Petreşti, com.

Vânători, jud. Vrancea)

„L-am cunoscut pe părintele Nil, Nechifor îl chema ca

monah, împreună cu fratele Victorin Oanele, viitorul

stareţ al Sihăstriei, la Schitul Tarniţa. Ne-a impresionat

foarte mult asceza lui, era postitor, rugător, râvnitor. Sora

mea, maica Pantelimona de la Vladimireşti, ne-a spus să

nu ne mai ţinem de el, că nu putem să îl urmăm, atât din

punct de vedere intelectual cât şi din punct de vedere

duhovnicesc. Nu stătea într-un loc, nu avea statornicie, îi

plăcea să fie misionar, să predice peste tot.

M-a ţinut 3 săptămâni, cu doar 2-3 cartofi făcuţi în

sobă pe zi, el îi mânca cu tot cu coajă, îmi zicea:

«-Guşoiule! Iar mănânci?»

Dormea în coteţele porcilor, în cuştile câinilor, în

clopotniţe, era atât de murdar încât ţi-era milă de el. În

1964 a venit la Mănăstirea Nicula şi m-a rugat să

mijlocesc la înalt preasfinţitul Teofil Herineanu, să îl

primească. Mai fusese la Nicula în 1952. Înaltul Teofil i-a

dat voie să intre în biblioteca Mitropoliei unde stătea ore

întregi studiind, cunoştea 12 limbi la perfecţie, îmi aduc

aminte că la plecare, a luat câteva cărţi din bibliotecă.

Datorită faptului că predica frumos, sute de oameni

veneau să îl asculte, înaltul mi-a sugerat să îl chem, să îl

rog să plece, zicându-mi că nu vrea «Maglavit» la Nicula.

Ne-am despărţit lângă o tufă, în preajma Mitropoliei, m-a

spovedit şi a plecat spre Bucureşti. Nu îl vedeam

mâncând, nu îl vedeam bând, era slab tare. La preoţi le

era milă de el şi îi dădeau voie să consume, după

terminarea Sfintei Liturghii, Sfintele din potir. Trăia cu

Sfintele Taine, cu anaforă şi aghiazmă. Făcea des

moliftele Sfântului Vasile cel Mare, certa cu tărie duhurile

necurate, toţi se tămăduiau după ele.”

Părintele Ioan Larion Neagoe (duhovnic la

Mănăstirea Sihăstria Rarăului)

„Eram militar la Tecuci şi auzisem de minunile de la

Vladimireşti, de puterea cuvântului părintelui Ioan Iovan.

Am mers acolo într-o permisie de o zi, am rămas surprins

de puterea teofanică a locului şi a afluenţei mari de

credincioşi. Multe minuni s-au întâmplat acolo în anii

aceia, se vindecau mulţi în timpul Sfintei Liturghii dar cea

mai mare minune a fost că mulţi tineri am luat calea

mănăstirii, devenind călugări sau maici. Aici am avut

bucuria să ascult, la predică, pe părintele Nil Dorobanţu.

În anii dinaintea decretului am fost ucenicul

părintelui Daniil Sandu Tudor, un mare ascet şi rugător.

Acesta îmi vorbea cu respect de părintele Nil, îl

schivnicise la Sihăstria şi mi-a povestit o întâmplare

frumoasă. Într-o noapte părintele Daniil Sandu Tudor, cu

părintele Cleopa şi părintele Nil, au traversat munţii, prin

Stulpicani, spre Mănăstirea Slatina, ce era atunci

mănăstire de călugări. La un moment dat, părintele Nil a

zis:

«-Părinţilor, eu plec că mă grăbesc!»

Şi a plecat de lângă ei. Părinţii îl strigau: «-Părinte Nil!

Părinte Nil!»

Dar el dispăruse. Când au ajuns la Slatina, au

întrebat unde este părintele, iar fraţii le-au spus că venise

de 3 ore la mănăstire. Au rămas miraţi.

Mai târziu, mergând să mă închin la moaştele

Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în gara Iţcani, am

coborât şi am văzut un călugăr într-un colţ, pe peron,

stând pe o bancă. M-am apropiat şi i-am zis:

«-Blagosloviţi, Preacuvioase! De unde veniţi?»

«-De la Hristos!»

«-Şi unde mergeţi?»

«-La Hristos!»

«-Nu cumva sunteţi Nil Dorobanţu?»

«-Eu, eu, păcătosul!»

L-am rugat să îmi răspundă la o frământare

interioară. Vroiam să fac teologia şi fiind bolnav de

meningită, îmi era frică că nu pot memora. L-am întrebat

dacă să-mi urmez gândul, părintele m-a pus în genunchi,

cred că avea epitrahil pe dedesubt, m-a binecuvântat

spunându-mi să merg la facultate. De atunci nu l-am mai

văzut niciodată, dar îl voi preţui veşnic pentru că s-a

rugat pentru mine.”

Sentinţa nr. 83 a Tribunului Militar Iaşi, dosar

92/1956 Dorobanţu (Nil) Nicolae

Tribunalul Militar Iaşi, adunat în şedinţa publică din

24 aprilie 1956, constată următoarele:

-Deliberând în secret asupra acţiunii penale deschise

prin încheierea din 26 februarie în contra lui Dorobanţu

Nicolae (Nil), pentru acţiunea de agitaţiune publică p.p.

de art. 327 la 3 C.P. şi pentru exerciţiu abuziv de

funcţiune p.p. de art. 256 la 2 C.P. constată:

- Inculpatul Dorobanţu Nicolae, zis Nil, fost stareţ la

Schitul Nechit, Raionul Buhuşi, este învinuit că a ţinut

slujbe religioase fără încuviinţarea forurilor superioare

bisericeşti, că în timpul acestor slujbe ar fi făcut

agitaţiuni, care ar pune în pericol siguranţa Statului, a

arătat că din şcoli au fost scoase icoanele şi că politica

comunistă nu-i bună, făcând astfel propagandă

socialmente periculoasă.

- Au mai fost trimişi în judecată, călugăriţa

Acojocăriţei Maria, zisă Mitrodora Veronica, călugărul

Tuvenie Simion şi călugăriţa Focşa Trifana.

- Inculpatul Dorobanţu (Nil) Nicolae a fost consultat

medico-judiciar şi rezultă că suferă de „delir mistic

sistematizat pe fond epileptic”, iar boala are un caracter

cronic.

- Inculpatul Dorobanţu Nicolae prezintă o

structură mintală complexă psihopată; caracterizată

printr-o interpretare falsă a lumii reale şi cu o convingere

mistică ireductibilă; necesitând internare în spital de

Psihiatrie pentru tratament.

- El are un mare bagaj de cunoştinţe teologice real

însuşite, dar interpretează totul în mod naiv teologic.

- În ceea ce o priveşte pe Acojocăriţei Maria, zisă

Mitrodora Veronica, s-a constatat că: aceasta avea

halucinaţii, care alimentau delirul mistic al inculpatului

Dorobanţu; care la rându-i dădea un fel de explicaţii

mistice, acestor fenomene bolnăvicioase (vedenii) şi, în

acest fel, o ţinea pe inculpată sub influenţa lui mistică.

Amândoi nu ştiau, să deosebească faptele permise de cele

nepermise, în statul nostru democrat popular.

- Preşedintele a întrebat pe inculpat dacă are ceva de

adăugat, la care el a spus că nu şi-a îndeplinit decât

misiunea legală şi a cerut să nu fie internat în spital,

pentru că nu este bolnav.

- În această situaţiune urmează a fi absolviţi de

răspundere, fără ca să mai fie necesară examinarea

situaţiei de fapt.

- Având în vedere că din probele administrate nu a

rezultat că inculpaţii să fi săvârşit faptele pentru care au

fost trimişi în judecată, urmează a fi achitaţi de orice

penalitate în baza art. 4 partea 1, Pct. 1, Pr. Pen.

Preşedintele Tribunului Militar Iaşi, Căpitan de

Justiţie Fechete Augustin;

Căpitan Ilaş Dionisie şi Lt. major Dumitrescu Ioan,

asesori populari;

Căpitan de Justiţie Tonegaru Constantin, procuror

militar;

Măciucă Dumitru, grefier;

Avocat al apărării, Smilovici Marcu.

În atenţia Organelor de partid şi a Securităţii

Odată cu venirea regimului comunist, mulţi dintre cei

care au făcut politică sau au fost membri ai vreunui

partid politic, au fost arestaţi şi întemniţaţi. Cei care erau

deja în temniţe, din vremea lui Antonescu, au continuat

regimul de detenţie. Părintele Nil nu a fost membru în nici

o organizaţie între anii 1935-1945, lucru dovedit prin

Certificatele de Moralitate acordate de Siguranţa Statului

şi Ministerul Justiţiei. Nu a fost anchetat sau urmărit, a

fost considerat corect politic de către noul regim bolşevic,

împuternicitul Ministerului Cultelor din raionul Almaş

Mehadia scria înalt Preasfinţitului Mitropolit Vasile

Lăzărescu următoarele:

„Subsemnatul Chiosa Petru, împuternicit al

Ministerului Cultelor, venind în inspecţie la raionul

Almaş Mehadia tovarăşul inspector general Lefter, i-am

prezentat situaţia de la Schitul Sfinţii Apostoli Petru şi

Pavel, din Schitul Bogâltin, cu preotul călugăr Dorobanţu

(Nil) Nicolae. Astfel văzând în actele prezentate, că toate

organele politice şi administrative consimt ca părintele

Dorobanţu D. Nil (Nicolae) să rămână mai departe la

Schitul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, domnia sa Tov.

Lefter a aprobat şi din partea domniei sale ca să rămână

mai departe.”

Mehadia 24 martie 1954

Împuternicitul Ministerului Cultelor (ss)

Chiosa Petru

Secretarul organizaţiei PMR din Bogâltin scria în 21

mărie 1954:

„Subsemnatul Cristescu Ştefan, secretarul

organizaţiei Partidului Muncitoresc Român din satul

Bogâltin, raionul Almaş, regiunea Timişoara, declar

următoarele: Cunosc pe părintele călugăr Dorobanţu (Nil)

Nicolae de când a venit la sfântul Schit Sfinţii Apostoli

Petru şi Pavel din acest sat, dânsul a luat parte la mai

multe înmormântări în acest sat, fiind invitat de preotul

acestui sat, pe care serviciu le-a făcut în mod gratuit, caz

concret la moartea tatălui meu care s-a înmormântat la

(9)-l 1954, fiind împuternicit de preot pentru a lua parte

la înmormântare; mi s-a făcut gratuit; şi la alţi cetăţeni la

care a luat parte, tot în mod gratuit.

Şi, deci, rugăm forurile superioare de a-l încuviinţa

pentru a rămâne aici pe mai departe şi a-l încuviinţa de

a lua parte la înmormântări, pentru a veni în ajutorul

ţărănimii sărace. Acest preot mai corespunde şi politic.

Poate fi ca cel mai bun agitator pentru regimul nostru.

Luptăm pentru pace, (ss) Ştefan Cristescu, secretar

PMR-Bogâltin, 21 martie 1954.”

Arestat iarăşi după 14 ani

După eliberarea din închisoare se retrage în satul

natal, dar este arestat în 1 aprilie 1970 de organele

Securităţii din Mehedinţi. În urma descinderii,

percheziţiei domiciliare, audierii şi confruntării, ofiţerii de

securitate au constatat următoarele:

Notă informativă

„Persoana care era în poziţie de fugar se numeşte

Dorobanţu Nicolae, de profesie călugăr cu numele de

Nechifor Nil, născut la 1 august 1920 în comuna Bala,

satul Crainici, fiul lui Dumitru şi Ana, fost Slt. de

Vânători, licenţiat în Teologie şi Filozofie şi Litere secţia

filozofie. Datorită faptului că încă din perioada când era

ofiţer avea înclinaţii mistice, mai ales în cursul teologic, a

căpătat o puternică educaţie şi influenţă mistică de la

profesorii Dumitru Stăniloae şi Benedict Ghiuş.

Susnumitul se dedică exclusiv activităţii religioase

ortodoxe, activitate în care depune un zel puţin obişnuit,

însuşindu-şi calităţi superioare duhovniceşti, imprimând

celor din jurul său un misticism bolnăvicios exagerat, de

tipul celui practicat de Ioan Iovan şi Mănăstirea

Vladimireşti. Activitatea desfăşurată de susnumitul

devine periculoasă sub aspect social, deoarece sustrăgea

pe credincioşii naivi de la activităţile lor zilnice,

impunându-le un misticism şi practici exagerate, fapt

pentru care a fost arestat de organele securităţii în două

perioade, şi anume: la 3 noiembrie 1954, pe timp de 38

de zile şi în anul 1956, timp de 4 luni, ianuarie-mai. În

ambele situaţii, susnumitul, nu a putut fi trimis în

justiţie, cultul ortodox legal, activitatea sa nu a îmbrăcat

aspecte infracţionale.

În anul 1956, după punerea în libertate,

considerându-se persecutat de autorităţi se deplasează în

comuna Crainici, la mama sa, unde a stat ascuns

continuându-şi practicile mistice în poziţie ilegală,

neavând buletin de identitate, între anii 1966-1967 se

deplasează la Bucureşti, Timişoara, Severin la rudele

sale, care îl sfătuiesc să îşi facă buletin şi să se legalizeze.

Susnumitul refuză, ba mai mult, sugerează unchiului

său, generalul Ghe. I. Dorobanţu, să dea un anunţ în

România Liberă despre decesul său, anunţ care apare în

ziua de 10 februarie 1967, nota redacţiei nr. 7006.

Considerându-se pus la adăpost de acest anunţ

mortuar, susnumitul se reîntoarce în satul Crainici, unde

îşi amenajează un „altar” într-un grajd-şopron, dotat cu

icoane, candele, potir, odăjdii, patrafir, cruci şi un număr

mare de cărţi religioase, unde îşi continuă activitatea şi

practicile mistice până în ziua descinderii. Menţionăm că

la prezentarea ofiţerilor pentru efectuarea percheziţiei cu

forme legale, susnumitul a opus rezistenţă, a bruscat şi

insultat pe ofiţeri zicând: „Pieriţi, satanelor”, încercând să

dispară printr-un culoar special construit în spatele

casei, fiind interceptat de lt. maj. Mihai Huza apoi invitat

la maşină şi adus la audiere la sediul inspectoratului. În

timpul discuţiilor purtate de tov. colonel Popescu Toma,

a dat dovadă de iritare şi chiar manifestări duşmănoase,

afirmând printre altele: „Vreţi să mă omorâţi ca pe Foriş

sau Lucreţiu Pătrăşcanu.”

Este puternic îndoctrinat mistic, dar nu rezultă că

sub această mască să desfăşoare activitate ostilă.

Analizându-i situaţia care nu a îmbrăcat aspecte

infracţionale, s-a dispus punerea sa în libertate, iar pe

linie de miliţie, după aplicarea amenzii legale, să i se

elibereze buletin de identitate pentru legalizarea situaţiei

sale.

Inspector şef

Colonel Popescu Toma”

(Notă informativă din 3-aprilie-1970)

Preotul satului Crainici informator al Securităţii

Referinţele asupra cazului ex călugărului Dorobanţu

date de preotul Vrapcea Gheorghe de la parohia Crainici,

comuna Bala, jud. Mehedinţi sunt următoarele:

„Nu-mi aduc bine minte anul - cam în jurul lui 1955

- am primit, din partea Consistoriului monahal de la

Roman, o hotărâre pe care să o dau familiei sus

numitului, prin care îi făceam cunoscută caterisirea

acestuia din monahism şi din preoţie, pe motivul că face

slujbe prin păduri în tovărăşia unor femei exaltate mistic,

depărtându-se de rânduielile Bisericii noastre Ortodoxe

şi altele pe care nu le mai ştiu. A venit în sat în tovărăşia

unei femei Teodora, 40-45 de ani, care fusese şi ea

călugăriţă, a acoperit casa, ca apoi să dispară până când

a fost descoperit de Securitate.

Mama sa mi-a adus un pomelnic la Biserică, să-l

pomenesc la morţi, fiindcă a decedat, în urma unei boli

de plămâni şi a fost înmormântat la un schit din

Maramureş. Am să relev de la început că, încă de când

venea prin sat, purta camilafcă pe care au dreptul să o

poarte numai arhimandriţii şi arhiereii, abuzând şi

călcând disciplina bisericească. La Crainici a venit,

Ianuarie Georgescu, bărbat în jurul vârstei de 50 de ani,

de statură mijlocie, cu început de cărunteţe, cunoscător

al celor bisericeşti. O altă prezenţă este Aglaia, o femeie

blondă, cu un neg mare pe unul din obraji, din care

pornesc fire lungi de păr, o fire timidă şi plină de

smerenie, cu zâmbetul pe buze, fostă directoare şi

profesoară emerită. Plină de misticism, cunoscătoare a

cântărilor bisericeşti, vârsta 55-56 de ani, slăbuţă.

Alexandrina, altă femeie, vârsta 65 de ani, cu o defecţiune

la unul din picioare, de pe urma unui varice, cu dantura

din metal defectuoasă, grăsulie, cântă la prim, voce

plăcută, plină de acelaşi misticism ca şi Aglaia, ochi

căprui şi mari, merge defectuos. Cunoaşte croitoria şi a

lucrat în sat la diferite fetiţe, fără să le ia bani. Totdeauna

spune că e o păcătoasă. Altă femeie, Anişoara, vârsta 25-

30 de ani, şatenă, cu ochii mari şi cearcăne, figură ce dă

impresia unei accentuate oboseli, deţine pregătirea unei

facultăţi. Aglaia mi-a spus că e nepoata ei de soră.

Călugărul din punct de vedere fiziologic: o fire

slăbuţă, cu faţa şatenă, obrajii supţi, în întregime fără

păr, dând impresia unui spân, cucernic, plin de

misticism, râde la propriile glume. Locuieşte cu fratele

Gheorghe într-un conac al cumnatului său Ion, conac

situat la 500 metri de Crainici. Stă acolo mai mult la

miezul nopţii iar ziua face băi la Bala în staţiune. Lumea

intelectuală din sat zice că trăieşte cu femei şi îl fac

ţăcănit, nebun. Părerea mea e că-i un şarlatan religios,

care a sucit capul unor femei şi le-a îndoctrinat mistic.

Cred că visează un scaun episcopal. În prezent, se găseşte

la el o femeie, care cântă prin gospodărie cântece

religioase şi prestează muncă prin sat. Acestea sunt

referinţele despre ex călugărul Dorobanţu şi voi urmări

pe mai departe mişcările ce se vor petrece în jurul lui. În

ziua de 6 iulie, călugărul a jucat fotbal cu tineretul şi într-

altă zi a muncit la praşilă la oameni. Se poartă prin sat

descălţat.”

Sursă informativă - Vrapcea Gheorghe, preot în

satul Crainici în anii ’70.

(Notă informativă - 8 septembrie 1970)

Aceste femei exaltate mistic, Aglaia Gh. Radu şi

Alexandrina Macedeon s-au călugărit, una în Mănăstirea

Măgura-Ocnei iar cealaltă în Mănăstirea Bogdana,

judeţul Bacău, unde au trecut la cele veşnice.

Securitatea urmăreşte să-l compromită

S-a dispus urmărirea numitului Dorobanţu Nicolae

pentru a se stabili următoarele:

- comportarea după punerea în legalitate şi relaţiile

care le creează.

- dacă desfăşoară activitate duşmănoasă sub

acoperire mistică şi dacă intenţionează să creeze vreo

sectă.

Din urmărirea informativă s-a stabilit că:

- Şi-a creat surse de venituri prin aducerea în

locuinţa sa a 3 femei pensionare, îndoctrinate religios.

- Este puternic îndoctrinat mistic dar nu rezultă ca

sub această mască să desfăşoare activitate ostilă.

Faţă de cele de mai sus propunem a se aproba

închiderea mapei şi menţinerea dementului în baza de

lucru şi contact, pentru influenţare şi compromitere faţă

de credincioşi, deoarece mărturiile nu sunt concludente

pentru luarea de măsuri operative.

(Notă informativă din 16 martie 1971)

În 1977 la 56 de ani

Trecerea la cele veşnice

În martie 1977, imediat după cutremur, părintele

este adus în satul Crainici. Era lovit puternic la piept, nu

se ştiu exact cauzele loviturilor. Nu lasă pe nimeni în

preajma sa decât pe sora sa Paulina Dorobanţu, care îl

îngrijeşte. Pe 27 martie 1977 este luat la Cer şi părintele

Nil, încheindu-se viaţa în trup a unui mare propovăduitor

şi misionar. Moartea sa rămâne învăluită în mister.

Este îngropat în cimitirul Bisericii monument istoric,

din satul Crainici, corn. Bala, jud. Mehedinţi.

Cuvânt de încheiere

Mulţumesc tuturor persoanelor, clerici, monahi şi

monahii, credincioşi, care i-au evocat personalitatea sa

duhovnicească şi m-au ajutat să-i creionez profilul

duhovnicesc-biografic; membrilor familiei Dorobanţu şi

Morjan, nepoţilor şi strănepoţilor părintelui, pentru

dragostea de a ne dărui documente şi a ne împărtăşi din

amintirile lor; dedicăm în primul rând această carte lor,

spre zidire sufletească şi pioasă amintire; Colegiului

Director al CNSAS pentru acreditarea acordată şi

posibilitatea de a studia dosarul personal al părintelui,

Direcţiei Arhivelor Militare 02405 Piteşti, tuturor

arhivelor ecleziastice unde am cerut accesul în munca de

documentare. Veşnica mea recunoştinţă tuturor celor

care au dăruit jertfa lor, pentru ca această carte să poată

fi publicată.

În privinţa alegerii editurii: „multe văduve (edituri)

erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a încuiat cerul 3 ani

şi 6 luni, dar la nici una nu a fost trimis Ilie decât la o

văduvă (Babei) din Sarepta Sidonului.”

Având în vedere încercarea unor grupări schismatice,

rupte din Trupul Bisericii, sau mişcări de extremă

dreaptă de a şi-l impropria, ca fiind păstorul sau

mentorul lor duhovnicesc, am căutat să fac lumină şi în

această problemă. A fost caterisit dar a ales să se retragă

în satul natal, să studieze şi să se roage în tăcere. Este

adevărat, mustra pe faţă autorităţile ateiste şi chiar

bisericeşti, dar nu poate fi considerat un întemeietor de

„pseudo biserici” sau „structuri ierarhice paralele”, cum

afirmă unii ce „răpesc” personalităţi ale Ortodoxiei

româneşti punându-le în alipire falsă cu grupările lor.

Din lupta sa duhovnicească am înţeles că întreaga

esenţă a vieţii creştine ne este dată în Sfântul Potir

Euharistie, în el este chinul şi amărăciunile suferinţelor

dragostei dar tot în el este şi fericirea dragostei, suprema

fericire a unirii cu Dumnezeu. Iar dacă a fost o persoană

controversată şi nu au murit „cei ce caută să ia viaţa

pruncului”, publicarea celorlalte lucrări ale sale va scoate

sigur lumina de sub obroc.

Preot Ionel Dumitru Adam

Nu-i prea târziu, să nu fim pustiu,

Pe NIL să-l iubim, să-l povestim,

Că-i unul de-al nost şi-i tare frumos,

Că Domnul Hristos, nu-l lasă prejos.

I-a dat puteri mari, ca oamenilor rari,

Şi face din el o parte din El,

Nu-l lasă smerit şi năimit,

Vorbeşte ca el, Vorbeşte prin el.

Bibliografie

- Mistica-Ieroschimonah Nil Dorobanţii, 1959, pag. 1-

30,

- Arhivele CNSAS,

- Arhivele Militare Piteşti,

- Arhivele Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, -

Arhivele Mitropoliei Clujului, Vadului şi Feleacului,

- Patericul Mănăstirii Ciolanu, Editura Valahia, pag.

98,

- Jertfă în spaţiul mioritic-Mihai Silviu Ivan, Preot Dr.

Ionel Ene, Editura Dm Press 2001, pag 59-60, -Veşnic

osândiţi-Petru C. Baciu, Editura Babei, 2014, pag. 88-94.

- Monahul de la Corod, Nelu Baciu, www.

literaturasidetentie.ro

General Ghe. I. Dorobanţu Ofiţerul Nicolae Dorobanţu

împreună cu părinţii

Nicolae(stânga) cu fratele

Gheorghe

Sublocotenentul Nicolae

Paulina, sora care l-a îngrijit pe patul morţii,

cu soţul ei Ion

Fratele Gheorghe (stânga) cu părintele (Bilae) când era

mic

Foaie calificativă din dosarul de ofiţer

Propus pentru retragere definitivă din armată

Ordin de lăsare la vatră

Tunderea în monahism

Numirea ca profesor la Şcoala Monahală Văratec

Licenţiat în teologie

Licenţiat în filozofie şi litere

Doctorand în teologie

Chitanţă Facultatea de Drept

Certificat de Moralitate

Scrisoarea Episcopului Teofil Herineanu către Episcopul

Nicolae Colan al Vadului, Feleacului şi Clujului

Numirea ca pedagog, secretar şi profesor onorific de

către Episcopul Dunării De Jos

Numirea ca stareţ la Schitul Tarniţa în cadrul Episcopiei

Dunării De Jos

Duhovnic la Tarniţa

Diploma de stenodactilografie

Duhovnic căutat

Slujitor cu timp şi fără timp

Corect politic

Scrisoare emoţionantă a credincioşilor către

Episcopul Buzăului, pentru ca părintele să rămână în

continuare duhovnic al Schitului Tarniţa (pag. 1)

Scrisoare emoţionantă a credincioşilor către Episcopul

Buzăului, pentru ca părintele să rămână în continuare

duhovnic al Schitului Tarniţa (pag. 2)

Recomandarea Episcopului Antim Angelescu pentru

promovare în gradul „cel mai înalt al monahismului”

Cererea de reîntoarcere în Eparhia Romanului şi a

Huşilor

Fişă personală cu ascultările, intrările şi ieşirile din

Eparhii

Sentinţa Tribunalului Militar teritorial Iaşi

Bilet de eliberare din penitenciar - 5 mai 1956

Poză buletin - 1964

Sentinţa de caterisire – 27 noiembrie 1956

Pagini din dosarul de la securitate (1)

Pagini din dosarul de la securitate (2)

Pagini din dosarul de la securitate (3)

Pagini din dosarul de la securitate (4)

Preotul Vrapcea Gheorghe, informator al Securităţii

(pag. 1)

Preotul Vrapcea Gheorghe, informator al Securităţii

(pag- 2)

Anunţul de deces din ziarul România Liberă

Mormântul părintelui Nil Dorobanţu

Veşmintele din casa părintească

CUPRINS

Cuvânt înainte ..............................................................4

Autobiografia mea de luptător pentru lupta cea bună în

via lui Hristos ...............................................................6

Autobiografie ..............................................................73

În Episcopia Buzăului .................................................82

Mănăstirile Sihastru şi Buciumeni ........................82

Anchetat şi judecat la protoierie............................83

La Schitul Tarniţa Jud. Vrancea ...........................84

Monahiile din Tarniţa ...........................................85

Ursul ucenic de la Tarniţa ....................................86

„Priviţi, aşa sunteţi voi!”........................................87

La Mănăstirea Ciolanu-Buzău ..............................90

În Episcopia Romanului şi Huşilor şi în alte eparhii ....91

Duhovnic căutat ...................................................97

Hăituit de Securitate ............................................97

Dispărea atunci când dorea ................................100

Nebun pentru Hristos .........................................102

În temniţă cu mărturisitorul Petru C. Baciu........103

Alte mărturii .............................................................104

Monahia Paula Robu - Mănăstirea Suzana (născută

în satul Pufeşti, jud. Vrancea) .............................104

Monahia Ecaterina Iordache, Mănăstirea Măgura

Ocnei (85 de ani) ................................................105

Maica Anatolia Dodiţă -Măgura Ocnei .................107

Monahia Emilia Aron - Măgura Ocnei .................108

La Măgura Ocnei - patima fumatului - arhimandritul

Epifanie Bulancea ..............................................109

Fratele Stoian, rudă cu monahia Teodolita Oancea

(satul Petreşti, com. Vânători, jud. Vrancea) .......109

Preotul Dumitru Ionescu (com. Jariştea, jud. Vrancea

) .........................................................................110

Preot Profesor Dr. Ionel Ene (oraşul Focşani, jud.

Vrancea) .............................................................111

Părintele Nicolae Bordaşiu (parohia Sfântul Silvestru,

Bucureşti) - colegul său de facultate ...................112

Părintele Haralambie Herescu (Mănăstirea Sihastru,

jud. Vrancea) ......................................................115

Părintele Serafim Măciucă, fostul stareţ al Mănăstirii

Nicula (originar din satul Petreşti, com. Vânători, jud.

Vrancea) .............................................................116

Părintele Ioan Larion Neagoe (duhovnic la Mănăstirea

Sihăstria Rarăului) .............................................117

Sentinţa nr. 83 a Tribunului Militar Iaşi, dosar

92/1956 Dorobanţu (Nil) Nicolae ........................119

În atenţia Organelor de partid şi a Securităţii ............121

Arestat iarăşi după 14 ani ..................................123

Preotul satului Crainici informator al Securităţii .125

Securitatea urmăreşte să-l compromită ..............127

Trecerea la cele veşnice .............................................129

Cuvânt de încheiere ..................................................129

Bibliografie ...............................................................131