Nicolae Labiş

Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român cu un talent remarcabil. Fiu de învăţători (Eugen şi Ana-Profira), Nicolae Labiş învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. De asemenea, începe să şi deseneze. Şcoala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al doilea război mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăeşti, satul Văcarea unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10. Colegii de atunci îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă şi se stabileşte la Mălini.

Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava (1950) şi Viaţa Românească (1951). A urmat liceul "Nicu Gane" din Fălticeni (1947 - 1951). Vara, Labis întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvență pentru a da în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, când obține la limba română nota maximă. În 1950 are loc consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Labiș este cel mai tânăr dintre tinerii participanți. Prezent ca o "minune locală", el uimeste pe cei de față prin cultura vastă, solidă și se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie Fii dârz si luptă, Nicolae! Urmează apoi cursurile Şcolii de literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. "Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbeste tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șirețenie ironică" (D. Micu). Face parte din a treia serie de "elevi" ai Școlii, alături de Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur... Cursurile sunt deschise de Petre Iosif, directorul Școlii. La festivitate participă, ca invitat de onoare, Mihail Sadoveanu ce spune tinerilor învățăcei: "Dacă dintre domniile voastre vor ieși doi sau trei scriitori, atunci va fi bine". După absolvire, devine redactor la "Contemporanul" iar apoi la "Gazeta literară". În 1954 se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru. Pus în discuția organizației U.T.M. și cu 1 vot contra, se hotărăște excluderea sa din organizație. Sancțiunea nu este însă, confirmată de organele superioare. În această perioadă îl vizitează des pe Mihail Sadoveanu, devenind buni amici. La banchetul de absolvire, Labiș recită poemul Vârsta de brom tipărit postum, în 1962. Este angajat în redacția "Contemporanului", apoi a "Gazetei literare".

1

Debutul editorial aduce un nou suflu poetic şi mare speranţă: în (1956 îi apare volumul Primele iubiri. Pregăteşte pentru tipar volumul Lupta cu inerţia care a apărute postum în 1958). Vizitase "Capşa", pentru o degustare, a vrut să ia tramvaiul pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, iubita sa. Labiş s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm. Măduva spinării îi era secţionată (practic era decapitat şi trupul paralizat). La spital mai era conştient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Unii contemporani sau martori oculari susţin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic dat fiind că în acea perioadă nu era în relaţii cordiale cu "Securitatea". La 22 decembrie Nicolae Labis moare în spital. Este înmormântat la cimitirul Bellu. Poemul Moartea căprioarei, inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generaţii de adolescenţi. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, "buzduganul unei generaţii", căci debutul său avea să anunţe generaţia lui Nichita Stănescu, cunoscută sub numele "generaţia şaizecistă".

Începutul Bătăile versului am prins a deprindeNu din cărţi, ci din horă, din danţ,Rimele, din bocete şi colinde,Din doinele seara cântate pe sanţ.

M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă,Munţii ardeau în polei şi lumini,Lupii spulberau scântei din zăpadă.

Am strâns sănatate din cremenea neagră,Din vâna de apă, ţâşnind încordat,Şi bătrânii din sat când muriră,Toate iubirile moştenire mi-au dat.

Eu mă scăldam prin paraie cu ochii deschişi,Era o apă de cleştar şi de stele —Peşti alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,Lunecau lângă genele mele.

Ori prin munţii cu iarba-ntomnată pe creastăAscultam ţârâitul de greier bolnav;Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă,Nouri scămoşi în spinari purtau frigul jilav.

Însemnam cu uimire pe-un petic de foaieCum scapără ceru-n băltoace întors,Cum, dupa munţii ursuzi, dupa ploaie,Fuioarele de aburi s-au tors.

Pe atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţamCu copaci şi cu cer, cu pălmaş şi cu viţă,

Cu luna lividă sticlind în spărtura de geamŞi cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită.

Au vuit arămurile în clopotniţă, sus,Şi ca un vânt trecu pe sat mobilizarea.Primenit in haine noi, tata la război s-a dusŞi l-a-nghiţit albă şi veştedă zarea.

Cu ochii aţintiţi pe geamul spart,Mama rămase mută, ca de fier;Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea micăRâdea către păpuşă-ntr-un ungher.

Fetele mari din sat, cu ochiul stins,Jeleau după flăcăii duşi departeŞi mă rugau, înăbuşite-n plâns,Să le-nsăilez spre dânşii căte-o carte.

Scriam acolo eu de frunze verzi,De jale şi de câte şi mai câte,Şi dorul către tata cu dorul fetelorSe impletea în stihuri mohorâte.

Bătăile versului am prins a deprindeNu din carţi, ci la horă, din danţ,Rimele, din bocete şi colinde,Din doinele seara cântate pe şanţ.

Din zbuciumul de mamă-năbuşit,Şi-al fetelor care uitau ce-i hora,Pătrunse trist de dorul aceloraCe din războaie nu au mai venit.

Moartea caprioareiSeceta a ucis orice boare de vânt.Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.A rămas cerul fierbinte şi gol.Ciuturile scot din fântână nămol.Peste păduri tot mai des focuri, focuriDansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri, Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.Pornim amândoi vânătoarea de capre, Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.Setea mă năruie. Fierbe pe piatrăFirul de apă prelins din cişmea.Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

2

Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună, Din strunele undelor line, izvoarele.Când va scăpăta soarele, când va licări luna, Aici vor veni în şirag să se-adapeUna câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!Mă simt legat prin sete de vietatea care va muriLa ceas oprit de lege şi de datini.Cu foşnet veştejit răsuflă valea.Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcăMâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, Şi stelele uimite clipiră printre ele.Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opriPrivind în jur c-un fel de teamă, Şi nările-i subţiri înfiorară apaCu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.Mi se părea că retrăiesc un mitCu fata prefăcută-n căprioară.De sus, lumina palidă, lunară, Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.Vai, cum doream ca pentru-ntâia oarăBătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele, Îl prăvăli apoi, stârnind pe apăFugare roiuri negre de mărgele.O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, Şi viaţa căprioarei spre zările târziiZburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamnaCând lasă cuiburi sure şi pustii.Împleticit m-am dus şi i-am închisOchii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, Şi-am tresărit tăcut şi alb când tataMi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!Mă simt legat prin sete de vietatea care a muritLa ceas oprit de lege şi de datini...Dar legea ni-i deşartă şi străinăCând viaţa-n noi cu greu se mai anină, Iar datina şi mila sunt deşarte, Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!Înalţă tata foc înfricoşat.Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!Din ierburi prind în mâini fără să ştiuUn clopoţel cu clinchet argintiu...De pe frigare tata scoate-n unghiiInima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc! 

VarăLa orizont-departe-fulgere fără glaszvâcnesc din când în candca nişte lungi picioare de păianjen-smulsedin trupul care le purta.Dogoare.Pământu-ntreg e numai lan de grâuşi cantec de lăcuste.

În soare spicele îşi âin la sân grăunţeleca nişte prunci ce sug.Iar timpul îşi întinde leneş clipeleşi aţipeşte între flori de mac.La ureche-i ţârâie un greier.

Scrisoarea mamei În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şiUrmează-n taină calea iernaticei iubiri.

Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire -E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,În vremurile-acelea săpate-n amintireC-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodatăŞi năvălea într-însa al datinei popor! -Strălucitoare capre cu lâna colorată

Şi toboşari de basme săltând într-un picior.

Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc,Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted,Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc.

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,Când ascultam la geamuri şi palma dumitaleÎmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi.

Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire;

3

M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,Dar sunt acum departe, privind în amintireO mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

ZurgălăulFulgi uriaşi deasupra ţării cad, Pe bărăganevânturile ţipă, Somn neclintit de iarbă şi debradÎnvăluieşte munţii sub aripă.Cu clinchetezglobii din dunga văiiRăsună zurgălăiiargintii;S-apropie de geamuri zurgălăiiCertându-se cu glasuride copii.Întregi, întinderile ţării meleDe sunete voioase secuprindŞi împleteşte glasuri subţireleAcestşăgalnic, aşteptat colind...

Târziu, când zarea-n zoristiclea brumată, Un zurgălău mai răsunastingher, Poate-un copil întârziat de ceatăŞi-mpleticitprintre nămeţi, prin ger, Suna c-o nefireascădăruire, Împrăştiindu-şi clinchetele-nstol...Pălind, cuprins de-o veche amintire, Am stat cu ochiiduşi pe geam, în gol.

...Eram firav, parcă bătut devânt, Iar tata dus în marşul surd, de chin, Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt, Oricum departe, în pământ străin.Degroaza avioanelor, prin sate, S-au tras peste ferestre foi decort.Orbeau ferestrele întunecateCa într-un sat de multă vrememort.

O cetină c-un fir de lumânare

Şi c-o mărgicăsmulsă din sumanVestea că, pe vântoase reci, călare, Dinviaţa noastră-a mai trecut un an.Zăvozii nu lătrau înbătătură, Ci scheunau cu vântul pe subuşi.Flăcăii nu mai ajungeau să urePe lafereşti, de unde erau duşi.

Plutea încremenită otăcere...Nici urători, nici câini, nimic, pustiu, Când, deodată, ca o adiere, Cu glas scâncit, tremurător şiviu, S-a auzit un zurgălău cum sunăÎndepărtat, cumsună subţirel, De parcă nopţii ar fi vrut să-ispunăDurerile ştiute doar de el.

Se auzea de undeva, dinvale, Şi vântul îneca în răbufniri, Parcă plângea încetmetalul, moale, În palmele-ngheţate şi subţiri.Şimama sta aşa cu faţa udă, Cu gândul dus la tata, ascultândDe unde-i el, nu poate să audăŞi poate nu vaauzi nicicând, Că poate-acolo, în aceastăclipă, Învăluită-n viscol uriaş, Vreo pasăre denoapte, rece, ţipăLângă bocancii aspri deostaş...

Am ascultat până spre dimineaţăCu fruntearezemată de uşor

Şi mama şi-a dus palmele lafaţăŞi mi-a părut că râde-ncetişor.Îlauzeam la geamuri şi la uşă, Afară, undeva îninfinit...Cutremurat de friguri şi de tusă, În clinchetele luiam adormit.. . . . . . . . . . . . . . . . .E Anul Nou. Ştiam noice mâine fi-vaŞi ce-o să mai aducă anul nou?Unzurgălău stingher din nou porni-vaPrin sate durerosul luiecou?

Voi, oameni ai pământului, uitareaS-a aşternut pesânge, scrum şi fier?N-aţi cunoscut ce-nseamnăaşteptareaŞi ce înseamnă-un zurgălăustingher?

- Am cunoscut cu toţi durerea ce e.Avem la masăcâte-un scaun gol.Să n-aibă somn şi-n tihnă sănu steieEi, alchimiştii noului pârjol!

Nicicând noi nu vomîngrăşa ogoareAşa cum ei ne văd în visul lor, Prinbălării de foc, nimicitoare, Sub pălării de foc, nimicitor.

Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii, Vocitragice pe vânturi se aprind.Treziţi-vă, vă vincolindătorii, Acuzatorii, asprul lor colind. 

Începutul

4

~ comentariu literar ~ Poezia ”Începutul”, de Nicolae Labiş, este o operă lirică, o artă poetică originală. Opera lirică este opera în care poetul, prin intermediul eului liric, îşi transmite ideile, sentimentele în mod direct, cu ajutorul figurilor de stil şi al imaginilor artistice. Arta poetică este opera în care poetul îşi exprimă crezul artistic, concepţia despre problematica creaţiei artistice. La nivel lexical, eul liric îşi face simţită prezenţa prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: verbe şi forme pronominale la pers. I: „am prins”, „am strâns”, ”mi-”, ”eu mă scăldam”, ”însemnam”. Titlul poeziei, un substantiv articulat hotărât, poate face referire atât la debutul său literar, cât şi la originile poeziei sale .El cuprinde tema poeziei şi orientează discursul liric. În prima strofă eul liric surprinde două dintre sursele creaţiei sale. Astfel, încă din incipit aflăm că opera sa, desemnată aici prin elementele de prozodie: ritm (metafora „bătăile versului”) şi rimă, îşi are originea în hore, dansuri, bocete, doine, colinde, însumând o varietate de trăiri: bucuria, tristeţea, melancolia, dorul ş.a. Nu întâmplător este menţionată doina, specie literară specifică folclorului nostru. De altfel, eul liric este exponentul acestei lumi a satului tradiţional, dar şi purtătorul ei de cuvânt, prin creaţia sa: „Şi bătrânii din sat când muriră,/ Toate iubirile moştenire mi-au dat.” Strofa continuă cu o admirabilă descriere a lumii din care s-a desprins (care constituie o altă sursă de inspiraţie a creaţiei sale). Secvenţa este descriptivă, predominând imaginile vizuale, care surprind elemente ale cadrului natural: ”pâraie”, cu „apă de cleştar şi de stele”, cu „peşti alburii”, ”munţii cu iarba-ntomnată pe creastă”. Descrierea continuă în strofa a doua cu alte imagini: „un cer de-ntunecare vastă”, „nouri scămoşi”, „băltoace”, ”munţii ursuzi”, ”fuioare de aburi”. Acestor imagini vizuale li se adaugă şi una auditivă: ”ţârâitul de greier bolnav”. Elementele surprinse aparţin atât naturii terestre, cât şi naturii cosmice. Se observă, din punct de vedere morfologic, prezenţa în număr mare a substantivelor şi adjectivelor. Actul creaţiei şi trăirea poetică sunt identificate în versul „Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie”, când, copil fiind, încearcă să surprindă în cuvinte dansul norilor pe cer sau reflectarea acestuia în ape. Eul liric apelează la figuri de stil precum: metafore („bătăile versului”), enumeraţii („din horă, din danţ”, „din bocete şi colinde, din doinele”), epitete („peşti alburii”, iarba-ntomnată”, ”-ntunecare vastă”, ”frigul jilav”), personificare („munţii ursuzi”), comparaţie („pâlpâind ca-ntr-un vis”). Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri (prima strofă -14 versuri, a doua strofă - 6 versuri). Elementele de prozodie asigură muzicalitate poeziei. Deoarece poetul, prin intermediul eului liric, îşi exprimă în mod direct ideile şi sentimentele legate de sursele de inspiraţie ale creaţiei sale, apelând la figuri de stil şi imagini artistice, poezia „Începutul” , de Nicolae Labiş este o operă lirică, o originală artă poetică.

Moartea caprioarei~ comentariu literar ~

Debuteaza in anul 1950 la ziarul "Zori noi" din Suceava, publicand apoi in "Viata roma¬neasca". Anii cei mai buni ai activitatii sale poetice sunt 1954-1956. Debuteaza cu volumul "Primele iubiri" in 1956, pregatind "Lupta cu inertia", aparuta postum, in 1958. Volume postume sunt "Primele iubiri" (1962), "Versuri" (1964), "Moartea caprioarei" (1964), "Albatrosul ucis" (1966), "Poezii" (1971), "Sunt spiritul adancurilor" (1971), "Varsta de bronz" (1971), "Primele iubiri. Premiers amours" (1974). Arta sa poetica este "Moartea caprioarei", un frame al cumplitei secete din 1946. Poezia "Moartea caprioarei" se proiecteaza pe fundalul secetei cumplite de dupa al doilea razboi mondial, care transforma peisajul terestru, vazut prin ochii unui copil stapanit de foame, in unul cu aspect desertic, selenar, de pe care se inalta flacari infernale: "Seceta a ucis orice boare de vant./ Soarele s-a topit si a curs pe pamant./ A ramas cerul fierbinte si gol./ Ciuturile scot din fantana namol./ Peste paduri tot mai des focuri, focuri,/ Danseaza salbatice, satanice jocuri." Drama eului liric se declanseaza in momentul in care se anunta vanatoarea initiatica, prin care baiatul se va maturiza in mod cu totul neasteptat: "Ma iau dupa tata la deal printre tarsuri,/ Si brazii ma zgarie, rai si uscati./ Pornim amandoi vanatoarea de capre,/ Vanatoarea foametei in muntii Carpati./ Setea ma naruie. Fierbe pe piatra/ Firul de apa prelins din cismea./ Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta/ Planeta, imensa, straina si grea." Copilul traieste o coplesitoare experienta, orientata in sens initiatic prin multiple elemente ale poeziei.  Senzatia este de lume suprareala, cu semne ce pregatesc gradat, cu minutie, punctul culminant, dramatic, al vanatorii rituale, mitice.

5

Asteptarea face parte din scenariu, intr-un loc de panda, langa izvoare: "Asteptam intr-un loc unde inca mai suna,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Cand va scapata soarele, cand va rasari luna,/ Aici vor veni in sirag sa s-adape/ Una cate una caprioarele." Natura, prefigurand momentul sacrilegiului "oprit de lege si de datini", devine, in sufletul copilului, in corelatie cu acest taram pustiit, peisaj interior, care se extinde, prin proiectie empatica, asupra intregului decor din afara: "Spun tatei ca mi-i sete si-mi face semn sa tac./ Ametitoare apa, ce limpede te datini!// Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege si de datini." In univers, clipa astrala a disparitiei fiintei se simte de departe: "Cu fosnet vestejit rasufla valea./ Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers!/ Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca/ Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters!". Apropierea mortii se repercuteaza la nivel cosmic, ca o forta acretionara, anticipand tulburarea ordinii astrale: "Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,/ Si stelele uimite clipira printre ele./ Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,/ Frumoasa jertfa a padurii mele." Scena sacrificiului are reverberatii in strafundurile firii, tulburand linistea monumentala a naturii: "Dar vaile vuira. Cazuta in genunchi,/ isi ridicase capul, il clatina spre stele,/ il pravali apoi, starnind pe apa/ Fugare roiuri negre de margele./ O pasare albastra zvacnise dintre ramuri,/ Si viata caprioarei spre zarile tarzii/ Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna/ Cand lasa cuiburi sure si pustii./ impleticit m-am dus si i-am inchis/ Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,/ Si-am tresarit tacut si alb cand tata/ Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!". in apa pe care copilul o bea se simte de la inceput fluiditatea mortii: "Spun tatei ca mi-i sete si-mi face semn sa beau,/ Ametitoare apa, ce-ntunecat te datini!/ Ma simt legat prin sete de vietatea ca e a murit/ La ceas oprit de lege si de datini.../ Dar legea ni-i desarta si straina/ Cand viata-n noi cu greu se mai anina,/ Iar datina si mila sunt desarte,/ Cand soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte." Realitatea cruda a vietii determina aceste actiuni disperate de supravietuire ale individului, ca o necesitate de a ucide pentru a nu muri, intr-un lant trofic al existentelor ce se succed intr-o ordine prestabilita de un destin necrutator.

6