Cuprins

Cântecul potirului De profundis Vecernie Rugăciunea din amurg Amiaza Prinos Trup de fum Rugăciune pentru pace Unde sint cei care nu mai sunt? Milogul Romanta verii Laudă Noaptea învierii Moş Crăciun De rerum naturae Balada Doinei Mama de departe Copacul ÎN TARA DE PESTE VEAC Ucenicul Paradisul posibil Biografie

Cântecul potirului poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]

2009-03-17  |     |  Înscris în bibliotecă de radun gabor

Când holda tăiată de seceri fu gataBunicul şi tataLăsară o chită de spice în picioareLegând-o cucernic cu fir de cicoare;Iar spicele-n soare sclipeau mătăsosSă-nchipuie barba lui Domnu Hristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,Bunica şi mamaScoţând-o sfielnic cu semnele crucii,Purtau parcă moaşte cinstite şi luciiCa pâinea, dând abur cu dulce miros,Părea ca e barba lui Domnu Hristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce,Iisuse Hristoase, tu jertfă pe cruce,Hrăneşte-mă mamă de sfânt Dumnezeu.Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchineEşti totul în toate şi toate prin tine,Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşură cramaBunica şi mamaMi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;Copile, grăiră, broboanele-acesteaSunt lacrimi de mamă vărsate prinosLa casnele Domnului nostru Hristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,Bunicul şi tataIn joc de călcâie jucând nestemateCe lasă ca rana şiroaie-nspumate,Copile, grăiră, e must sângerosDin inima Domnului nostru Hristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce,Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.

Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchineEşti totul în toate şi toate prin tine,Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,Pământul acesta, Iisuse Hristoase,E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâneŞi sângeră-n struguri şi frânge-te-n păine,Tu, viaţă de-a pururi a neamului meu.

De profundis poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]

2007-11-10  |     |  Înscris în bibliotecă de George Paşa

Străbunii mei din vremuri legendare,Al vostru suflet de umili ţăraniA dormitat sub secolii tiraniCa sub un greu de lespezi funerare.

Dar din adâncul miilor de ani,Tot ce-a mocnit în voi - frumos şi mare -Irumpe-n mine ca o-nvâlvorareSpre ceru-ncins în zboruri de vultani,

În sânge mi-arde dorul vostru scris;Urcaţi, prin mine, către biruinţă,Şi-aşa, cum ale voastre toate mi-s,

Vă răzbunaţi, că-n tânăra-mi fiinţăA pâlpâit lumina unui visŞi s-a zbătut suprema năzuinţă

Vecernie poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]

2009-03-17  |     |  Înscris în bibliotecă de radun gabor

Pe-aici, în sus, e schitul la capăt de colnic.L-a zugrăvit pe vremuri Ilarion cel dreptCu sfinţi între stergare de galben borangicŞi sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.

Auzi, un clopot mişcă vazduhul peste munţiŞi se bolteşte-n sunet cât cerul de margeanDe dincolo de lume te-ndeamnă să renunţiO taină fără de moarte la veacul pământean.

Vom asculta din strană vecernia-n soborCând intră-n schit odată cu pasul serii lentÎn murmure ca zvonul albinelor în zborNăluci călătorite din Vechiul Testament.

Cu aur pe odăjdii, înbălsămaţii teiVor îngina soborul prin geamurile mici.Eu recita-voi psalmul sublim 103,Iar tu Lumina lină m-as bucura să zici.

Când, la sfârşitul slujbei, vom săruta sfiosArgintul sfintei scoarţe de Evangheliar,Ne va părea o clipă că ne-a zărit Hristos,Mişcând încet perdeaua intrării în altar.

Rugăciunea din amurg poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]

2009-03-17  |     |  Înscris în bibliotecă de radun gabor

Mă rog şi pentru viii şi pentru morţii mei.Tot una-mi sunt acuma părtaşii şi duşmanii,

Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,Şi dragostea şi vrajba le-am împărţit cu ei.

Pe morţi în rugăciunea de seară mi-i culeg.Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.Au fost în ei avânturi şi-au fost şi pogorăminte.Puţin în fiecare, în toţi am fost întreg.

De viforele vieţii ei sunt acum deşerţi,Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne?Zdrobita rugaciune la mila ta, Stăpâne,Sunt şi eu printre morţii rugându-mă să-i ierţi.

Şi adunându-mi viii, la mila ta recurg,Când crugul alb al zilei pământul încunună:Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bunăTarzia-nţelepciune din tristul meu amurg.

Amiaza poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]

2007-10-12  |     |  Înscris în bibliotecă de Rugescu Ioana Adina

Din zorii dimineţii şi până adineauriSe-nveseli văzduhul de ştrengării de grauri,Şi ciocârlii în aer văzui cum îndoiescDin cântece şi sboruri frânturi de arabesc.Şi grânele, mişcate de mâni aeriene,Îşi clătinau comoara şi mii de buruieneCu spicele de aur cântară-n simfonie ...Acum din cer apasă o grea monotonie.Le-a înnecat pe toate o linişte profundă,Deşerturile zării lumina le inundă.Colinele-albăstrite şi-nvinse de dogoareMolatica lor lene şi-o trândăvesc la soare.Sorbind nemărginirii visări de raze pline,Dorm toate-acum, - e clipa uitărilor de sine.În aerul ce fierbe în unde săltăreţe,Din repezi tot mai repezi, din creţe tot mai creţe,Se risipeşte parcă tot sufletul naturii

Topit de ne-ndurarea luminii şi-a căldurii.Ca din fântâni ascunse în tainiţele firiiCurg slobode pe lume tăcerile-adormiriiŞi-n greaua lor năvală treptat au aiuritVieaţa-mprăştiată în largul nesfârşit.

Prinos poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]

2009-01-26  |     |  Înscris în bibliotecă de Murza Narcis Ioel

Întâiul gând Ţi se cuvine Ţie,Putere creatoare,Tu care faci din patimi poezieCum zămisleşti din mlaştini stătătoareO candelă de nufăr argintie,Din care-şi urcă flăcările lineFeştilele de galbene stamine.

Întâiul dor Ţi se cuvine Ţie,Întâiul dor de-a mă desface-n soareSub auria razelor ninsoareCa floarea unui crinCând mugurul se sparge, de frumuseţe plin.

Întâiul cânt Ţi se cuvine Ţie,Întâiul cânt cu care - şoptit pe jumătate,Ca un spin de boare ce-n ramuri se destramă -M-a uluit în poala de ierburi aromateNatura mamă.

Întâiul imn Ţi se cuvine Ţie,Putere creatoare -E-n el credinţa din copilărieŞi-o inimă tremurătoare

Trup de fum poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]

2007-10-12  |     |  Înscris în bibliotecă de Rugescu Ioana Adina

Dintr-o pânză străvezieDe păianjen vreau să-ţi facUn aerian hamac,Plutitoare să te ţieÎntre vârfuri de copac.

Somn în leagăn să-ţi prelingăGreieruşii câmpeneşti,Praf de lună să te ningă,Mâna mea să nu te-atingăSă nu mi-te veştejeşti.

Către tine doar să suieGândul vis şi gândul viu,Trup de fum trandafiriu,Între ce e şi ce nu eCă te am – atât să ştiu.

Paradisul posibil

Paradisul posibil

Genialitatea e apropiata adesea de copilarie. O anumita puritate estetica, o anumita naivitate, care

e uneori incredere in orice, dar mai ales incredere in propria-i misiune, o anumita predominare a instinctelor

originare, o anumita spontaneitate proaspata si luminoasa apropie geniul de copil. Despre el se spune, nu

fara dreptate, ca izbuteste sa se pastreze pana la sfarsit in aureola frageda a prunciei. Cu toata multipla si

uimitoarea sa inteligenta, Goethe facea contemporanilor impresia unui copil batran. Viata lui Mozart pare o

tainica intrupare a ideii acesteia. Muzica lui e imaginea melodica a unei gingasii si a unei fragezimi ce nu

cunoaste batranetea. Sugerata de aceasta apropiere, exista chiar incercarea interesanta, dar fara sorti de

izbanda, de a lamuri originea artei prin analogia cu jocul copiilor.

Pe de alta parte, Evanghelia aseamana sfintenia cu copilaria. Mantuitorul face din prunc masura

omului desavarsit. Nu pruncul trebuie sa ne urmeze pe noi, ci noi trebuie sa-l imitam pentru a cuceri

imparatia cerurilor.

Astfel, din domeniile deosebite ale artei si ale religiei, valorile supreme care sunt genialitatea si

sfintenia converg in asemanarea cu copilaria ca intr-un punct de sprijin imanent, precum finalitatea lor se

aduna in aspiratia catre transcendent. Genialitatea e o valoare naturala, sfintenia e o valoare supranaturala;

si totusi, amandoua sunt considerate ca inganandu-se in mugurul feciorelnic al copilariei.

Punctul acestei coincidente firesti e de o mare insemnatate pentru noi, care ne-am propus sa

aratam ca intelesul cel mai inalt al creatiilor omenesti zace in sentimentul fundamental, pe care l-am numit

nostalgia paradisului. Ce este oare copilaria decat imaginea vie a raiului pierdut si sugestia fara prihana a

raiului viitor? Omenirea intreaga ii aseamana pe copii cu ingerii. Pictorii lumii, cand vor sa zugraveasca fiinte

ceresti, iau chipul pruncilor si il intraripeaza. Muzica sferelor divine e asemanata cu glasurile lor. Aproape

toti scriitorii isi evoca propria copilarie cu nostalgia unui rai pierdut. Cu foarte rare exceptii, poetii si prozatorii

pun tot ce e mai curat in fiinta omeneasca atunci cand reprezinta figuri de copii in operele lor. Si nu e nevoie

sa fii artist, e de ajuns sa fii om ca sa-ti amintesti de copilarie ca de un rai pierdut, ca de o stare superioara

de curatenie, de frumusete si nevinovatie, din care te-ai coborat in viata. Comparand-o cu aceasta stare,

experienta ulterioara a fiecarui om apare ca o impuritate. Trista poveste a lui Adam se repeta cu fiecare din

noi, fiindca toti purtam nostalgia personala a unui rai, pe care l-am pierdut. Copilaria ne apare astfel ca o

tainica supravietuire a paradisului terestru in fiinta omeneasca si totodata ca o indicatie a posibilitatii de a-l

recuceri in duh! In fata lucrurilor, care implica fie credinta religioasa, fie admiratia estetica, in fata lucrurilor,

care solicita cea mai dezinteresata bucurie a sufletului nostru pentru a le pretui, nu o data se ridica suspinul

ca nu mai suntem copii, ca viata ne-a distantat si ne-a instrainat de asemenea lucruri, pipemicindu-ne

capacitatea credintei sau admiratiei.

In insasi iubirea noastra pentru copil, instinctul maternitatii, al paternitatii, al fratiei, se lumineaza si

se largeste de un sens mai inalt, de un sens metafizic al vietii. In leaganul unde doarme sau gangureste un

nou venit, se dezghioaca sub ochii nostri, din adancimi pe care nu le stapanim, un miracol de puritate si

candoare din alta lume. Filosoful american Emerson, in minunata-i corespondenta cu Carlyle, vestindu-i

acestuia nasterea unui copil, il numeste cu o bucurie aproape extatica "mugur de Dumnezeu". Si daca e in

aceasta lume ceva ce oglindeste in chip firesc dragostea de oameni a lui Dumnezeu, care ploua mila

cereasca peste buni si peste rai si revarsa lumina peste drepti si peste nedrepti, aceasta e iubirea de copii.

Un parinte continua sa-si iubeasca odrasla chiar atunci cand ea s-a prabusit in ticalosia vietii si inca mai

mult atunci. Aceasta iubire indurerata, care trece dincolo de orice motive rationale, e una din tainele adanci

ale vietii ce nu-si are prototipul decat in iubirea lui Dumnezeu pentru faptura cazuta. Ea e un element

paradisiac, care continua sub imperiul pacatului.

Raiul e zona spirituala a iubirii universale. Sub aceasta forma, de perfectiune launtrica a inimii, el ar

fi posibil chiar in aceasta lume. Copiii nu urasc, ei stiu sa iubeasca. Si iubirea lor cheama iubirea noastra a

tuturor. Cata lumina din raiul spiritual a mai ramas in fiecare om o poti vedea din atitudinea lui fata de copii.

Sunt oameni care au oroare de copii. Asemenea oameni sunt monstrii cei mai groaznici, pe care i-a facut

duhul diabolic al pacatului. De la ei nimic bun nu se mai poate astepta, fiindca urasc ultima ramasita a raiului

pe pamant. Cei care iubesc copiii pentru copii, dincolo de legatura de sange, dovedesc inca in sufletul lor

afinitati cu raiul; si pe acest fond de bunatate nativa s-ar putea cladi inca din aceasta viata inceputul

paradisului ceresc.

Scriitorul de geniu, care a dat in arta expresia cea mai inalta acestei idei, e Dostoievski. Daca in

natura genialitatii se pastreaza ceva din puritatea copilariei, arta lui Dostoievski e incomparabil mai mult

decat aceasta afinitate fireasca. Din ea se ridica viziunea mareata a unei lumi noi, rezidita din sfintenia

copilariei.

Exista o arta sacra prin obiectul si prin functia careia ii e de la inceput destinata. Ea se

conformeaza dogmei Bisericii si simbolismelor ei rituale, a caror expresie hieratica devine. Exista apoi o arta

religioasa libera, nascuta din spontaneitatea inspiratiei. Caracterul ei dominant reiese atat din obiectul pe

care si l-a ales sa-l trateze, cat si din felul cum il trateaza. Caci singur obiectul sau tema unei opere nu-i da

caracterul religios. Dimpotriva, sunt opere a caror nelegiuire rezulta tocmai din contrastul ce te izbeste,

dintre obiectul religios ce si l-au ales si felul cum e tratat. Arta libera e religioasa prin temperamentul si

credinta subiectului care o creeaza. Dar afara de arta sacra si de cea religioasa, exista categoria artei ce nu

are legatura directa cu sfera religioasa propriu-zisa. Si totusi, chiar aceasta arta, cand e realizata in puritatea

inimii, are un aer oarecum religios. Michelangelo sustine ca arta in general e prin natura ei religioasa. Un

simplu peisaj sau o natura moarta, care da viata si semnificatie lucrurilor pieritoare, are, precum s-a

observat, o putere de sugerare a paradisului. Privelistile, arborii, florile, animalele transfigurate in pictura ne

aduc o vaga adiere de fericire "edenica si o impresie de inedit stralucitor, cum trebuie sa fi avut lucrurile

iesite din mana Creatorului. Totul atarna aici de acel imponderabil al puritatii sufletesti, al copilariei ce

persista in geniul plasmuitor. Fie ca straluceste intr-o tema religioasa, fie intr-o tema cu totul indiferenta,

puritatea, din moment ce exista, are prin ea insasi o semnificatie metafizica si un nimb spiritual de dincolo

de timp. Apartinand numai esteticii, ea e totusi ca o paralela sensibila a sfinteniei.

Fireste, arta lui Dostoievski nu e sacra, dar nu e nici indiferenta ca ultima categorie de care am

vorbit, ci una prin excelenta religioasa. Acest caracter profund respira din problematica spirituala a cartilor

sale. Ca personalitate omeneasca, Dostoievski e nedesavarsit si are ca putini crestini constiinta

nedesavarsirii sale morale, precum are in proportii apocaliptice constiinta nedesavarsirii acestei lumi. Afara

de Dante, poate nici un alt geniu n-a dat nedesavarsirii din viata pamanteasca proportii mai uriase, dar nici o

imagine mai sublima a desavarsirii posibile. Viziunea artistica a lui Dostoievski e extremista. El s-a definit

singur ca un "realist fantastic". Intuitia lui strabate de-a dreptul la esential. Iar acest esential nu se gaseste in

ceea ce se numeste justa masura a vietii, ci in extremele ei. Viatu mediocra, cenusie il intereseaza pe

Cehov, viata de aventura epica pe Gogol, viata de senzatii pe Tolstoi. Dostoievski depaseste epicul exterior

si psihologicul.

Fenomenele nu-l intereseaza prin ele insele, fiindca esenta vietii nu sta in fenomene. Ele sunt

aparitii secundare. Trebuie cautat izvorul lor cel mai adanc. Iar acest izvor ascuns, din care galgaie in suflet

fenomenele psihologice si se revarsa in afara intamplarile si faptele, e spiritul, pe care il vede pana in

profunzimile abisului, in demonica lui instrainare de Dumnezeu, si pana pe culmile vecinatatii cu Dumnezeu.

Descoperirea acestui spirit ascuns, focar central din care se improasca in afara amestecatele

aspecte ale vietii, e tema fundamentala a operei lui Dostoievski. In experienta lui artistica, viata e asezata ca

intr-o retorta de alchimist si infierbantata la o temperatura maxima, pentru a-i lamuri elementele esentiale.

Fierul la o temperatura normala are culoarea obisnuita, la temperatura de carbuni suflati cu foalele

culoare rosie, la temperatura de furnal culoare alba. Pe Dostoievski nu-l intereseaza decat aceasta ultima

transfigurare a vietii in flacara spiritului. Protagonistii operei sale intrupeaza moduri de existenta concepute

la extrema limita a naturii umane, adica acolo unde spiritul nostru fuzioneaza, posedat, cu puterile diabolice

sau, iluminat, cu puterile dumnezeiesti. Prin aceasta fuziune, personajele dostoievskiene, dilatate de

tensiunea maxima a viziunii sale, capata aspecte neobisnuite, halucinante: sufera deformari, transformari si

transfigurari de monstri, de demoni si de ingeri in chip de om. Sunt din viata si nu mai sunt din viata. Modul

ascuns in care se imbina firele a doua planuri de existenta se topeste intr-un echivoc de omenesc si

neomenesc, de omenesc si supraomenesc. Pe dunga limitei extreme, capetele apar sau strambate in

caricatura de ranjetul demonic, sau nimbate de lumina sfinteniei.

Zborul viziunii lui starneste cu o aripa flacarile iadului si cu cealalta boarea paradisului.

Pana sa fie dincolo de moarte, iadul e aici pe pamant; e balaurul pacatului care devasteaza

cosmosul nostru sufletesc. Si, fiind in cerul crestin, raiul si-a lasat urmele stralucitoare in aceasta lume si ele

exista in pofida pacatului. Cand aprofundezi sensul acestei viziuni dostoievskiene, ii descoperi elementele

esential bizantine. Atat cele negative cat si cele pozitive, personajele sale sunt stilizate dupa modul misticii

bizantine si, prin aceasta, Dostoievski e in istoria culturii moderne reprezentantul cel mai de seama al

geniului ortodox. Ortodox nu numai prin atitudinea sa de o neindurata intransigenta fata de catolicism, de

protestantism si de ateism, dar prin stilul si sensul integral al conceptiei sale despre om si lume.

Dumnezeu e iubirea, iar rodul acestei iubiri e cosmosul paradisiac. A face parte integranta din

acest cosmos inseamna a iubi dupa modul dumnezeiesc. Caci a trai e totuna cu a iubi. "Odata, in nesfarsitul

spatiului si al timpului, zice staretul Zosima, o fiinta duhovniceasca, prin aparitia ei pe pamant, a avut putinta

sa spuna: "Eu sunt si iubesc. " Pentru aceasta s-a dat viata pamanteasca, pe care omul n-a inteles-o fiindca

a voit s-o cugete cu propria-i inteligenta in loc s-o iubeasca din toata inima si din tot cugetul. Orgoliul de a

cugeta viata, opus umilintei de a o trai in iubire, e dupa Dostoievski izvorul iadului din aceasta lume si din

lumea cealalta. "Eu sunt si iubesc" e lozinca pe care el o ridica in fata formulei lui Descartes: cogito ergo

sum! Daca afirm ca exist fiindca eu gandesc, atunci cugetarea primeaza, iar viata nu apare decat ca ceva

secundar si conditionat de cugetarea mea. Si cum eu sunt o fiinta marginita, voi cugeta viata in felul meu si

fatal ma voi izola de cosmos in orgoliul mintii mele. Astfel vor face si ceilalti, fiindca fiecare isi are

capacitatea lui, care se deosebeste de aceea a semenilor. Faramitand astfel prin cugetarea individuala

sensul unic primordial al vietii, am distrus armonia cosmosului spiritual si l-am prabusit in haosul care e

lumea pacatului. Caci orgoliul izoleaza pe oameni si distruge iubirea. Ce este iadul? - se intreaba

Dostoievski prin gurastaretului Zosima. "Iadul e durerea de a nu mai putea iubi". Aceasta definitie geniala nu

se refera la viata de aici, unde cine uraste nu simte suferinta de a nu iubi. Durerea de a nu mai putea iubi e

tortura sufletului in vesnicie, cand orice putinta de reparatie este exclusa. Daca iadul ar fi foc fizic, pedeapsa

n-ar fi atat de mare fata de focul spiritual al chinului fara leac din mustrarea eterna.

In contrast cu flacarile acestui chin se desemneaza armonia iubirii cosmice. Cand spun: "Eu sunt si

iubesc" totdeodata, aceasta inseamna ca fiinta si iubirea sunt unul si acelasi lucru, identitate care exclude

spartura dintre cugetare si viata, subordonand-o pe cea din urma capriciului si imperfectiunii celei dintai.

Identitatea dintre fiinta si iubire exclude izolarea eului care iubeste, obiectul acestei iubiri ramanand intreaga

existenta cosmica. A iubi totul dupa modul lui Dumnezeu inseamna raiul pe pamant. Dar cum lucrul acesta

nu se vede in dezordinea haotica a lumii sub pacat, Dostoievski plasmuieste in nuvela Visul, unui om ridicol,

care e un mare poem filosofic, imaginea paradisului posibil.

Un om in culmea deznadejdii adoarme cu revolverul pe masa de noapte si viseaza ca s-a sinucis.

Un geniu necunoscut il scoala din mormant si-l poarta prin spatii stelare pana intr-un taram, care aduce cu

Arcadia fabuloasa ori cu Edenul biblic. E tara fericitilor. O armonie neschimbata imbratiseaza pe oameni si

natura cu flora si fauna ei laolalta.- intre om si arbori, intre om si dobitoace e un schimb de graiuri fara

cuvinte, sunt corespondente vii si intrepatrunderi fluide, ce n-au nevoie sa fie gandite pentru a exista si

pentru a fi simtite. Intre om si om e o legatura melodioasa, de umilinta tandra si reciproca. Temple si religie

nu exista, fiindca toti traiesc in comuniune spontana cu marele Tot. Lumea e ea insasi un templu nemarginit.

Iar oamenii "copii ai soarelui", copii ai soarelui lor - oh! cat erau de frumosi! Niciodata pamantul nostru nu

vazuse atata frumusete la om. Abia la copiii nostri si numai in anii cei dintai, s-ar putea intrezari ca un reflex

indepartat, destul de slab, al acestei frumuseti". Oamenii acestia erau fericiti si se iubeau: "dar niciodata n-

am vazut la ei betiile voluptatii crude, ce pecetluieste aproape toate fiintele de pe pamantul nostru, pe

fiecare si pe toate, si care e izvorul aproape al tuturor pacatelor omenirii noastre". Munca era o desfatare, iar

moartea o senina adormire... In descrierea fara pereche a viziunii acesteia, arcadiana si paradisiaca

totdeodata, pe care am desfigurat-o rezumand-o, taina cea mare, care covarseste intreg universul si-l face

inocent, e una singura: iubirea spontana, nedeliberata, identica cu insasi existenta.

Dar, - a fost de ajuns sa patrunda in aceasta lume fericita sufletul sinucigasului, ca s-o otraveasca

si armonia ei sa se sfarame in clocot de patimi. Ura, care desparte, infrange iubirea, care unea. Pacatul

strapunge inima inocentei; ratiunea vestejeste sentimentul fraged. Sensul vietii se rostogoleste de-acum

incolo din ratacire in ratacire. Chinuiti de patimi, de moarte, de crima si sinucidere, nenorocitii proclama:

"Cunoasterea e superioara sentimentului, constiinta vietii e superioara vietii!" Falsitatea conceptiei acesteia,

care aminteste pe cogito ergo sum, ii duce logic la nevoia de a cladi, cu mijloace violente, ,,o societate

rationala", zice ironic Dostoievski. Sinucigasul, care stia din lumea reala de unde venise ce blestem

inseamna aceasta societate rationala, vrea sa-i opreasca. Dar nimeni nu-l asculta, nimeni nu-l mai

intelege...E declarat nebun mistic si vor sa-l inchida in balamuc...

Noroc ca omul se desteapta la timp. Visul s-a sfarsit. Dar de ce adevarul nu s-ar putea descoperi si

in vis? "Eu am vazut adevarul, am vazut si stiu ca oamenii pot fi frumosi si fericiti fara sa piarda facultatea

de a trai pe pamant", zice visatorul desteptat. El nu se mai sinucide, ci devine apostol al adevarului vazut in

vis. Eroarea, care transforma pamantul in infern, e deci, aceasta: "Constiinta vietii e superioara vietii;

cunoasterea legilor fericirii e superioara fericirii - iata impotriva a ce este insemnat sa luptam!" Paradisul din

acest vis nu e paradisul ceresc, ci paradisul posibil pe pamant, daca s-ar realiza societatea crestina a iubirii

evanghelice. Daca el nu mai exista "s-ar putea ca intr-o singura zi, intr-o singura ora, sa fie recladit", zice

Dostoievski, subliniind aceasta singura ora. in ce chip ar fi posibila aceasta reinoire a lumii, ce zace in

batranetea putreda a pacatului? , "Esentialul e sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, iata ce este

esentialul, iata ce este totul fara sa mai fie nevoie de nimic: imediat veti sti cum se rezideste paradisul!"

Dar Dostoievski stie de asemenea ce adanca e rana patimii in faptura lumii. Paradisul evanghelic,

pe care il viseaza, ramane astfel in domeniul nostalgiei, o nostalgie care in geniul lui se manifesta cu atata

putere incat creeaza halucinatia acestui paradis de o frumusete fara pereche in arta moderna. De la marii

asceti ai crestinismului incoace, nu stim daca a mai fost om pe lume torturat ca de o sete grozava de

aceasta nostalgie. Arta lui e o demascare titanica a iadului din om, pentru a zgudui constiinta impietrita a

lumii si pentru a incendia din nou inima cu focul ceresc al iubirii. Ca un "nebun mistic", cum zice singur, el se

substituie personajelor, pe care le plasmuieste pentru a prooroci prin cuvintele de aur ale gurii lor chinul

sublim ce-l tortureaza. Nu exista paradisul pe pamant? Atunci sa-i cautam macar urmele, faramele de

candoare, care au mai ramas in valea plangerii.

"Multe lucruri ne sunt ascunse in aceasta lume - zice staretul Zosima, care personifica doctrina

ortodoxa, - in schimb avem senzatia tainica a legaturii vii ce ne leaga de lumea cereasca, superioara;

radacinile sentimentelor si ale ideilor noastre nu sunt de aici, ci de aiurea...Dumnezeu a luat din alte lumi

semintele, pe care le-a semanat aicea jos si le-a cultivat in gradina sa. Tot ce putea sa creasca aici a

crescut, dar plantele, care suntem noi, traiesc numai din contactul cu aceste lumi tainice; cand acest

sentiment slabeste sau dispare, ceea ce a crescut in noi piere". Dar tocmai ca sa nu piara, tocmai ca acest

contact cu misterul din adincul lumii sa nu se rupa, e nevoie de iubire: "Fratii mei, sa n-aveti teama de pacat,

iubiti pe om chiar in pacat, e imaginea dragostei dumnezeiesti si nu e altceva mai mare pe pamant. Iubiti

creatura in totalitatea ei, si in stihiile ei fiece frunza, fiece raza, animalele, plantele. Iubind fiece lucru, veti

intelege taina dumnezeiasca in ele...Omule, nu te ridica mai presus de animale; ele sunt fara pacat, pe cand

tu, cu maretia ta, manjesti pamantul prin aparitia ta, lasand in urma o dara de putreziciune...Iubiti indeosebi

copiii, ca ei de asemenea sunt fara pacat, ca ingerii, ei exista pentru a misca inimile noastre, pentru a le

purifica, ei sunt pentru noi ca o indicatie".

Ce alta indicatie sunt ei decat aceea rostita limpede in Visul unui om ridicol: amintiri ale paradisului,

pe care il cautam?

In ierarhia personajelor lui Dostoievski, copiii reprezinta, ca in Evanghelie, treapta cea mai de sus a

nevinovatiei. Geniul lui descopera faramele frumusetii vesnice in frunzele fragede, in flori, in raze, in

pasarele, dar mai ales in faptura fara pacat a copiilor. Lumea noastra nu se poate schimba in icoana a

paradisului nici prin batrani, nici prin adulti, ci prin acesti copii, daca vor izbuti sa ramana copii pana la

sfarsit. La ei ne trimit batranii, care incarneaza conceptia mesianica a scriitorului si in mijlocul lor raman

curati tinerii apostoli ai aceleiasi conceptii, Aliosa Karamazov si Printul Miskin. Singura copilaria detine taina

transfigurarii cosmice. Dostoievski dezvolta in romanele sale o ampla doctrina de pedagogie crestina pentru

a nu corupe aceasta taina, pentru a o pastra si a o spori. Tragedia copilariei insa, ca si tragedia raiului

pamantesc, sta in orgoliul nostru de a-i creste nu dupa natura lor primordiala, ci dupa chipul si asemanarea

noastra, desfigurate de pacat. Daca, fara sa uitam virtualitatile negative ce zac in fiinta omeneasca, pruncul

e masura sfinteniei, si daca noi, adultii, prin experierita propriei noastre constiinte, avem sentimentul

decaderii personale din puritatea copilariei, ce urmeaza de aici decat sa schimbam cu totul sistemul de

crestere a noilor generatii? Cu alte cuvinte, in loc ca adultul sa fie modelul dupa care se deformeaza

pruncul, acesta din urma sa fie propus drept model si masura a propriei lui dezvoltari ulterioare. Educatia cu

adevarat crestina ar fi atunci, dezvoltarea si pastrarea puritatii copilaresti in omul de mai tarziu. Participand

la o asemenea opera de educatie, adultii insisi s-ar transforma dupa chipul copilariei, adica s-ar ridica din

pacatul vietii la nivelul edenic al ei. E cu putinta lucrul acesta pentru adulti? Raspunsul e usor de dat; o

asemenea educatie nu se concepe decat sub legea harului Duhului Sfant. in termeni teologici, aceasta

inseamna descoperirea in constiinta a harului, care exista in noi de la botez. Printr-o asemenea educatie,

atat copiii cat si adultii se regasesc impreuna la acelasi nivel spiritual al harului dumnezeiesc. Caci starea de

copilarie evanghelica, din moment ce e la aceeasi inaltime cu sfintenia, e o stare de har.

Dar ce inseamna sa ne regasim cu totii in constiinta universala a harului decat realizarea imparatiei

lui Dumnezeu in suflete, decat paradisul Duhului Sfant in templele trupurilor noastre? E oare altceva iubirea

Cosmica pe care o predica Dostoievski? E oare un vis de nebun mistic credinta lui ca paradisul s-ar putea

rezidi in cateva zile, in cateva ore chiar? Ideea aceasta, pe care am exprimat-o in eseul: Copilarie si

sfintenie, pare atat de neobisnuita incat nimeni n-a observat-o in Biserica noastra. Si totusi ea e insasi

esenta ortodoxiei. Reinoirea lumii in duh crestin nu e cu putinta decat prin ridicarea tuturor la nivelul vietii in

harul Duhului Sfant. Orice alt sistem de educatie propus in numele crestinismului, dar care nu tine seama de

aceasta idee, trebuie declarat o simpla farsa a carturarilor, care iau in desert numele Domnului.

Cercetand uitatele texte mistice ale ortodoxiei, am gasit aceasta idee intr-o veche traducere

romaneasca dintr-un autor pe care inca nu l-am identificat. Se spune acolo, de acord cu Pavel si in spiritul

Mantuitorului, ca omul renascut prin botezul Duhului Sfant, se face asemenea pruncilor din Evanghelie.

"Deci care e lucrul pruncilor?" se intreaba textul. Si iata raspunsul: "Pruncul de se va bate, plange,

si, impreuna cu cei ce se bucura cu dansul, se bucura. Daca va fi ocarat, nu se manie; daca va fi slavit, nu

se inalta. Daca vor cinsti pe altul mai mult decat pe el, nu pizmuieste. Daca vor lua ale lui, nu se turbura.

Daca vor lasa lui putin ca . mostenire, nu stie, nu intra la judecata cu cineva, nu se priceste pentru ale lui, nu

uraste pe vreun om. De va fi sarac, nu se intristeaza; daca este bogat, nu cugeta inalt. De va vedea muiere,

nu o pofteste. Dulceata sau grija nu-l stapaneste. Pe nimenea nu judeca; peste inima nu domneste, nimanui

nu zavistuieste, nu se inalta in ceea ce nu stie, nu ia in ras pe cel de aproape, vrajba nu are cu cineva. Nu

se fatarniceste, nu cauta cinstea lumii acesteia, nu cauta sa adune bogatie, nu iubeste iubirea de argint, nu

e obraznic, nu iubeste pricirea, nu invata cu patima, nu poarta grija pentru ceva. De-l vor " dezbraca, nu se

intristeaza, nu tine voia sa, nu se teme de foamete, nici-de facatorii de-rele. Nu se teme de fiara, nici de

razboi. De se face prigoana, nu se turbura!"

Aceasta icoana a copilului e totuna cu a omului renascut in Duh. "Pruncul dupa Duh" e la acelasi

nivel de puritate cu "pruncul dupa trup". Astfel incheie textul acesta, "cine s-a facut trup si sange asemenea

lui Hristos, a ajuns in masurile sfintei pruncii", care e acelasi lucru cu "masura varstei plinirii lui Hristos",

despre care vorbeste Pavel.

Ideea ca in natura copilariei se ascunde paradisul viitor e confirmata, cum am spus, de pedagogia

cea mai noua. O regasim ca baza a sistemului de educatie, ajuns astazi in faza universala al Manei

Montessori. Dupa vederile adanci ale acestei femei, nenorocirea copilului sta tocmai in opresiunea pe care o

exercita asupra lui adultul cu iluzia ca-i face educatia. Opresiunea adultului abate si deformeaza inclinatiile

bune si sanatoase, ce zac in copilarie. Aceasta nenorocire se poate curma prin rasturnarea totala a

sistemului de educatie si prin adaptarea lui la natura primordiala a copilului.

Iata conceptia de temelie despre aceasta natura primordiala; ea seamana aidoma cu ideea din

fragmentul mistic citat adineauri: "Exista in om o natura ascunsa, zice Maria Montessori, o natura acoperita

de un val nepatruns, deci necunoscuta, si e natura lui cea adevarata, pe care a primit-o in momentul

creatiei, natura sanatoasa. Aceasta interpretare nu inlatura nicidecum o convertire a adultului. El se poate

intoarce, isi poate regasi adevarata natura, insa o schimbare ca aceasta e atat de anevoioasa pentru el,

incat nu vom putea vedea in ea o reintoarcere la natura mama.

La copil, dimpotriva, caracterele psihice normale se desteapta cu usurinta, iar cele deviate pier cu

totul, cum pier simptomele bolilor cand ne facem sanatosi. Observand copiii in lumina acestei intelegeri, vom

putea descoperi caractere normale ce se ivesc spontan, chiar in ciuda conditiilor nepotrivite ale ambiantei;

respinse, - prin faptul ca nu sunt cunoscute, - ele se infatiseaza din nou, zbatandu-se printre obstacole sa

iasa la lumina zilei.

S-ar putea spune ca energiile normale ale copiilor ne dau o lectie asupra iertarii, amintindu-ne

cuvantul Mantuitorului: Sa ierti nu de sapte ori, ci de saptezeci si sapte de ori cate sapte! Natura adanca a

copilului se intoarce la suprafata nu de sapte ori, ci de saptezeci si sapte de ori, iertand parca de fiecare

data represiunea oarba a adultului. Pricina decaderii caracterelor normale nu este o perioada trecatoare din

copilarie, ci lupta neintrerupta impotriva represiunii neintrerupte a adultului".

Ideea aceasta e rezultatul unei indelungi si patrunzatoare observatii si e ilustrata cu exemple

categorice. Represiunea exercitata de adult, care crede ca astfel face educatie, provoaca multiplele deviatii

in sufletul copilului si il desfigureaza cu timpul, adica il reduce la chipul si asemanarea educatorului.

Dimpotriva, descoperirea naturii adanci si adevarate a copilului, natura ce se vadeste in tendintele lui native,

nestavilite in spontaneitatea lor, e calea regenerarii lumii, e calea omului nou, renascut in duhul "sfintei

pruncii".

Rezumand, vom observa ca aceste glasuri omenesti din campul pedagogiei, al artei si al misticii,

se unesc cu glasul Mantuitorului, care proclama sensul edenic al copilariei. Afirmand ca nostalgia

paradisului e impulsul primordial al creatiilor omenesti, ne-am gandit mai intai la Edenul terestru, a carui

amintire e atat de fecunda in vointa de civilizatie a omenirii, si la paradisul ceresc, a carui aspiratie ridica

pana in vecinatatea cerului plasmuirile culturii. Spiritul omenesc insa, biciuit de nostalgie, descopera urmele

paradisului chiar in aceasta viata, ce se zbate sub imperiul pacatului. Ideea acestor urme ale gloriei din care

a cazut omul nu e o nascocire a fanteziei, ci o proprietate a doctrinei crestine, care atesta ca fondul adanc al

naturii create a ramas totusi bun sub pacat si e capabil de o noua biruinta, cand il redesteapta si-l aprinde

fulgerul harului divin.

Nostalgia paradisului hraneste asceza crestina, cand asaza manastirile in colturile cele mai

frumoase ale naturii; cand vede in nevinovatia copilariei masura si posibilitatea sfinteniei, cand impodobeste

lacasurile de rugaciune cu artele ce simbolizeaza "cerul duhovnicesc al Bisericii" si cand nazuie sa realizeze

viata ingereasca in monahi. In ascetism si in mistica regasim toate elementele complexe ale acestei

nostalgii.

Dar nostalgia paradisului insufla ideile acelei noi pedagogii, de care am vorbit, si care, dand la o

parte falsificarile vietii si conceptiile gresite de educatie, isi cauta temelia in natura primordiala a copilului.

Nostalgia paradisului inspira arta unui geniu ca Dostoievski si-l face sa descopere in razele

soarelui, in verdeata si in culorile florilor, in nevinovatia vietatilor, in ciripitul pasarelelor si mai ales in

neprihana copiilor, urmele primaverii si ale frumusetii vesnice.

Ideile pedagogiei celei noi, care se intalnesc in profunda rudenie cu ideile artei lui Dostoievski,

marturisesc de posibilitatea paradisului duhovnicesc chiar aici pe pamant, ca inceput si oglinda a raiului

ceresc. Cu un eroism supraomenesc, mistica ortodoxa realizeaza aievea acest inceput de slava, in

simplitatea spiritului si in curatenia inimii, care sunt totdeodata caracterele copilariei si ale sfinteniei. "O

inima ortodoxa intelege totul", zice Dostoievski; dar inima ortodoxa e aceea care, in simplitatea copilareasca

a curateniei, a regasit acea natura primordiala din profunzimile fapturii si se face una cu ea in iubire

universala.

Cand arta izbuteste si ea sa stapaneasca o asemenea inima, intuieste cu ochi nespus de vii

faramiturile frumusetii edenice din lume, le aduna cum ai aduna cioburile unui vas de mare pret ce s-a spart

si incheaga din ele imaginea perfectiunii care e obiectul nostalgiei paradisiace.

Mai mult ca oricare altul, geniul lui Dostoievski ilustreaza acest adevar.

Nichifor Crainic

RUGĂCIUNE PENTRU PACE poezie [ ]Variantă inedită (sursă Filaret Gămălău,fost condamnat la moarte, coleg de celulă cu Nichifor Crainic în Penitenciarul Aiud. Varianta este cea memorată în închisoare de Filaret Gămălău)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]

2006-03-11  |     |  Înscris în bibliotecă de Nicolae Baciut

Slavă ţie, Doamne, pentru-această noapteSomnul meu în unda lunii s-a scăldat,În abisul nopţii visu-nmiresmatMi-a cules miresme de naramze coapteSlavă ţie, Doamne, pentr-această noapte.

A lăsat un înger porţile deschise,Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,Unduiau azurul aripi fără zbor,În abisul nopţii năzărit în viseA lăsat un înger porţile deschise.

Doamne, dă aevea pacea ta cerească,Care întăreşte din fricoşi profeţi,Măduva ce-mpinge seva să-nflorească,Doamne, dă-mi aevea pacea cea cerească.

Pacea lumii zace pe vărsări de sânge,Şi rodeşte bobul viitoarei uri,Pacea ta răsfrânge Raiul în făpturiCel înfrânt e-o jele care frânge,Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.

UNDE SINT CEI CARE NU MAI SUNT? poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]

2002-07-07  |     |  Înscris în bibliotecă de Frentiu Toma Adrian

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT?

Intrebat-am vântul,zburătorulBidiviu pe care-aleargă norulCătre-albastre margini de pământ;Unde sunt cei care nu mai sunt ?Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lorMă doboiară nevăzute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocârlie,Candela ce leagănă-n tărieUndelemnul cântecului sfânt:Unde sunt cei care nu mai sunt?Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascunsIn lumina celui nepătruns.

Intrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,Oarbă care vede-n întunericTaine necuprinse în cuvânt:Unde sunt cei care nu mai sunt ?Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădeaMarele-ntuneric, veţi vedea.

Milogul poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]

2004-06-17  |     |  Înscris în bibliotecă de Anda Andrieş

Cerşea la colţ un slăbănogîn zdrenţe, slut şi fără dinţineguţătorul de arginţigândi, zãrindu-l pe milog:Eu nu dau mila mea obolacestui trântor de prisosşi-ntoarse rânjetu-i câinosrãmasului cu mâna-n gol.Trecu maestrul gloriosal farmecului triumfalcu spiritul în idealşi-a zis vãzând pe zdrenţuros:E-atât de slut şi mã-nspãimânteu, magul purei frumuseţi!şi-ntoarse recele dispreţrãmasului cu mâna-n vânt.Trecu predicatorul sfântgrãbindu-se cãtre amvonvijelios ca un ciclonsã se dezlãnţuie-n cuvânt,s-aprindã mila din altarde soarta celui slãbãnog,dar ocoli pe-acest milogcu mâna-ntinsã în zadar.Târziu când noaptea cobora,sosi o umbrã ca-n icoane,pe mâini cu semne de piroaneşi-o inimã ce sângera.Pe chipul ars de chin şi vaioftând îl sãrutã fierbintecu veşnicie în cuvintetu azi vei fi cu Mine-n Rai!

Romanta verii poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]

2005-06-21  |     |  Înscris în bibliotecă de Valeria Pintea

Ti-aduci aminte vara cand tanarul noroc Ne parguia iubirea cu dogoriri de foc ? Rotunda nesfarsire de-azur ne-nfasura, Si albul fetii tale de dor se-mpurpura.

Faptura ta cu linii curgand in mladieri Si cu miscari agale topite-n adieri Se profila armonic pe dulcile-aratari De dealuri ondulate in adancimi de zari.

Te daruise firea cu farmec ne-ntrecut Si, buna ca pamantul din care ne-am nascut, Imprastiai in preajma un har nelamurit De roade parguite pe dealul insorit.

Colina inflorita sub cerul straveziu, Visand in val de ceata subtire si-albastriu, Te-nvaluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald In larga revarsare a sufletului cald.

O boare racoroasa din umbra de molizi Mi te-a facut deodata frumosii ochi sa-nchizi Si-n falfairea clipei, adanc ai suspinat, - Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sarutat.

Si-n vara cand un soare fecund ne-nfasura Si inimile-n parga de dor le-nflacara, Ni-am presimtit ca-n ceata de toamna si-n pustiu Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu.

Biografie Nichifor Crainic

Nichifor Crainic (din botez Ion Dobre, născut la 22 decembrie 1889, la Bulbucata, judeţul Vlaşca, decedat la 20 august 1972 la Mogoşoaia lângă Bucureşti) a fost un scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog şi teolog român. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă şi a fost adeptul tendinţelor tradiţionaliste religioase, susţinând că România trebuie să rămână credincioasă moştenirii spirituale creştin-ortodoxe.

Crainic a debutat ca poet înaintea primului război mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista "Flamura" şi a fost directorul şi mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, "Gândirea".

Iniţiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism şi naţionalism, Nichifor Crainic a rămas una din figurile politice culturale contestate, fiind considerat si un ideolog al extremei drepte din România. Astfel se explică şi veneraţia de care s-a bucurat din partea legionarilor (aderenţii "Gărzii de Fier"). La început a colaborat cu poezii la diverse publicaţii literare si naţionalist-tradiţionaliste: "Ramuri", "Luceafărul", "Drum Drept", "Flacăra", "Dacia", "Transilvania", "Cuget Românesc". După strămutarea revistei "Gândirea" de la Cluj la Bucureşti, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.

În "Gândirea" au apărut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica naţionalistă a curentului "gândirist". Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentând similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste în care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria "statului etnocratic" în lucrarea "Ortodoxie si etnocratie". De asemenea, a colaborat la publicaţii controlate de legionari, de pildă la: Revista Sfarmă-Piatră şi Revista Buna Vestire.

Dumitru Stăniloae îl descrie pe Nichifor Crainic cu următoarele cuvinte: ”Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale.... Nichifor Crainic înnoieşte prin

reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox

Condamnat la închisoare pe viaţă în 1945, este arestat în 1947, trece prin mai multe penitenciare, printre care, Văcăreşti şi Aiud. A fost eliberat în 1962. Intre 1962 - 1968 Nichifor Crainic colaborează la redactarea ziarului de propagandă comunistă "Glasul Patriei" - care avea menirea de a influenţa românii din exil. Moare la 20 august 1972. Este aproape sigur ca a fost forţat să colaboreze cu Securitatea ca informator pentru a putea primi acest post.

Poezii. Memorii scrise în timpul detenţiei: "Zile albe, zile negre" (1991).

Sfinţenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică (1993) Nostalgia paradisului (1994) Puncte cardinale în haos (1996 şi 1998) Ortodoxie şi etnocraţie (1997) Ţara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997) Dostoievski şi creştinismul rus (1998) Spiritualitatea poeziei româneşti (1998)

Laureat al Premiului Naţional pentru poezie (1930) Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940)

Nichifor Crainic. Laudă

Tu, Cel ce Te-ascunzi in eterna-ti amiazaSi lumea o spanzuri in haos de-o raza,Metanie Tie, Parinte.Izvod nevazut al vazutelor linii,Ma scalzi si pe mine in unda luminiiUn mugur de carne fierbinte.

Sunt duh invalit in naluca de huma,Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,Dar sunt neraspunsa-ntrebare.Ce glas e destoinic sa-mi spuna-ncotro eOceanul de somn ce icnind fara voieM-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica normaImi dete din carnea-i vremelnica forma, Neant inflorit in minune,Caci toate izvoadele umbrelor noastreRoiesc mai presus de arhangheli si astreDin vesnica Ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur in aburiSi-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburiPrin coaja de carne din spatiu.Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreazaDe-adancul luminii nesatiu.

De Tine mi-e foame, de Tine mi-e sete,Fac dara de umbra acestei planeteCu spuma de soare pe creste;Si-n saltul credintei gustand vesnicia,Din pulberea lumii imi strig bucuriaCa sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,Fapturile-n Tine de-a pururi dureazaSi-n spatiu vremelnic colinda.A fi - bucurie eterna si sfanta !O vraja a toata lumina rasfrantaDe-a gloriei Tale oglinda.

Cules din volumul “Soim peste prapastie“, Nichifor Crainic, Editura Roza Vanturilor,Bucuresti 1990, de Ludmila Doina

Noaptea învierii

Nichifor Crainic

Din spuma de visini rasare conaculSub nemarginitul safir instelat.Aprins de-asteptare, pandeste buimaculStrangandu-si toporul sub bratu-ncordat.

Troianul de floare l-ascunde ca norulCe-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit.Din sange rachiul, din minte amorulStrapung cu duhoare vazduhu-nflorit.

E noaptea-nvierii. Tresalta faptura;Tamaie e-n codri si smirna-n gradini,Spre marea minune se-nalta naturaCu ierburi si arbori schimbati in lumini.

Un clopot rasuna, raspund celelalte,Talazuri rotind in eter,Se umplu se vuiet tacerile-nalteSi sufletul lumii se suie spre cer.

Buimacul injura paruta zabavaCu care crestinii se duc spre altarPur, crinul credintei se leagana-n slavaSa-l miruie roua cerescului har.

Conacul e singur. Ai casei plecara.Zavoarele astazi pe usi nu se pun,Deschisa e poarta oricarui de-afara.In noaptea-nvierii tot omul e bun.

Acasa ramane bunica oloaga.Iisus inviatul luceste-n iatac.Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roagaCand intra navala talharul buimac.

Alaturi e lada crezuta cu-o sumaCe face un diavol din omul marunt,El strange toporul de parca-l sugrumaSmuncindu-l in aer salbatic si crunt.

Batrana se uita la el fara fricaCu chipu-n vapae de candeli nimbat,Ea crede ca omul o cruce ridicaSi grasul ei canta: “Hristor a-nviat!”

Ce calda blandete, ce miere cereascaE-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?Se narui bratul ce vru sa loveasca,Toporul ii cade cu zgomot icnit.

Se misca naluca Iisus in icoanaSi-nvaluie-n aur tacutul iatac,Podeaua rasuna de stranie zvoanaDe parca-n adancuri ar geme un drac.Atat a fost totul. Acum se framantaCa noru-ntre vanturi de nord si de sud;

Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta,Se vede deodata nemernic si crud.

Cu spaima zareste, surprinse-n trezie,Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascundPrecum intr-o apa cand e stravezieVascoase jivine tarandu-se-n fund.

Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare,Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres,Tot omul lumina, tot pomul o floare,Doar el, panguritul, se simte un les.

Batrana-l priveste de parca-l rasfata,Straina cu totul de zbuciumul lui;Ea pare bunica lui insusi de fataCa-n vremea cand, frged, era doar un pui.

Mergea impreuna cu sfanta batranaIn nopti ca si asta la Domnu Hristos,Radeau ghioceii in chita din manaSi inima floare s-o duca prinos.

O, glasuri de clopot si ropot de toaca,Odrasla de inger ramasa-napoi,Cascada de munte cazuta-n baltoaca,Zapada de suflet topita-n noroi !

Zdrobit ingenunche si geme: “Iertare,Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.Batrana-l priveste cu-adanca mirare,Iar glasul ei canta: “Hristos a-nviat !”

Moş Crăciun

Nichifor Crainic

Mos cu barba de zapada,Fara daruri, mos sarman,Tineretea ta gramadaN’o s’o vadaNici ãst an.

Torc paianjenii sub grinda,Tara-i fara de baieti,Nu-ti mai vin cu ceata’n tindaO colindaSa-i inveti.

De cu seara’naripatiiIngeri nu mai canta prinSinguraticele spatiiSi-asteptatiiNu mai vin.

Plange biata gospodina,Bratele in gol se’ntind,Nu e ceara de-o lumina,Nici fainaDe-un colind.

Tu, cel vesel de-altadataStrangi pustiul astui anLa colinda’ndatinataFara ceata,Mos sarman.

Garbov pribegesti prin sate,Te strecori pe la oras,Gemi pe ziduri de cetateDaramateDe vrajmas.

Cu tropare si podobiiFaci popas intr’un catun,Sgribulit la gura sobiiPlangi ca robii,Mos Craciun.

Plangi incet! Sta la ulucaPaznicul sub coif de fierSi e’n stare, Mos-NalucaSa te ducaPrizonier!

De rerum naturae

Incep din nou spectacolele:teiulisi joaca mireasma cabotinaDeus în machina si-a pus uleiultotul e uns si totul e rutina.

Marea si-a luat tainul -inecatiiprecum cosasii stau proptiti în raze,pe mal prelatiipritocira vinulla abator mugeste boul Apis,cu lingurita vom gusta preaplinul -viata-i scumpa timpu-i insa gratis.

Si norii ce-au filmat o zi intreagacu sila lor inalta-deobiectivevomita iar în burg o ploaie bleagape filozofii cu-a-lor lumi perfecte

Balada Doinei - Nichifor Crainic

Din culme în culme pe munte pietros,se năzăre satul din Ţara de Jos;acolo, prin vălul albaştrilor aburi,ciobanul ghiceşte mijiri de oleaburi,dar cum le cunoaşte de mic şi pe rând,mai limpezi le vede cu ochiul din gând...

Şi-acolo în vale, o strâmbă cocioabăşi-o mamă bătrână cu viaţă de zdroabă,şi-o zână de fată la casa din Grui,brodată pe chipul din inima lui.Dar fata cu dorul fu altuia dragăşi astăzi pereche de nuntă se leagă;răsună tot satul de chiot în toi,el pustnic în munte şi slugă la oi...Cântarea luminii ce cade pieziş,pieri'n ciripitul pierdut în frunziş.năvalnică noapte pe munte se lasăşi turma'ngenunche în staul retrasă.

Ce focuri de zodii din cer s-au răsfrântîn singurătatea acestui pământşi-aprind huhurezii deprinşi să veghezejeratecul verde din genele treze?Cu ochii pădurii părând că-l privesc,Privirea lor n-are nimic omenesc!

Nevolnic e somnul şi trudnic aleanul,tot greul în bâtă-l propteşte ciobanul;cu inima'n clocot de dragostea luidar nimeni n-o cere şi-ar da-o oricui.

Tu munte, doboară o stâncă de susşi dă-o de-a dura pe omul răpuscă-i plin de iubire ca stupul de mieredar nimeni n'o ştie şi nimeni n'o cerecă poate sub stâncă i-ar fi mai uşor,decât sub povara gemutului dor.

Deodată, din hăuri de neguri pătrundeoglinda de fildeş a lunii rotunde;ciobanul cu bâta proptită'n pământ,în omul din lună se vede răsfrânt.Şi cum o clintită tilincă subţiremăsoară tăcerea în nemărginire,icoana de umbre din luciul lunar,i-arată pustia şi golul amar,dar luna cu faţă de mamă zâmbindl'învăluie'n dulce polei de argint...

Un tunet! Lumină şi zguduitură.Ciobanul îşi duce cavalul la gurăşi'n doină-şi strămută sălbatecul dor,ca lacul din rânza de stâncă'n izvor.

Un cântec ca noaptea sub steaua polară!Întâi melancolic ca faptul de seară,apoi ca lumina întinsă'n amiezişi'n urmă ca roua din zori pe livezi.

Ciobanul din lună îngână oierulşi umple cu doina pământul şi cerul;pământul cu goluri din pustietăţişi cerul cu doruri din singurătăţi...

Evlavie ţie rapsod singuratecatins de Arhanghel cu Sfântul jerateccă frânt de obidă tu doinei te dăruiiar jalea şi dorul, le'mparţi fiecăruişi'mbată cu vraja durerii pe-oricinesuspină în doină şi plânge cu tine.

Dar cine mai ştie ce dor te frământăcând inima lumii în doina ta cântăşi când din vrăjite ecouri răsunăpământul şi cerul cu tine'mpreună.

Nichifor Crainic

Mama de departe poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]

2007-10-12  |     |  Înscris în bibliotecă de Rugescu Ioana Adina

Lângă lacul larg-înfiorat şi pal,Te-am văzut în toamnă rămânând pe mal,Profilată trist pe cerul sângeriu,Printre foi căzute prea de timpuriu,Cu năframa-n care căutai să-ngropiSfâşiatul suflet risipit în stropi,Mamă de departe.Şi de-atunci mereuLacrimile tale cad în gândul meu :Frunze veştejite peste lacul palTurburându-i veşnic sfărâmatul val.

Copacul poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]

2007-10-12  |     |  Înscris în bibliotecă de Rugescu Ioana Adina

Înalt şi-ngândurat ca visătorul,Stând între cer şi-ntre pământ stingher,Crescui şi eu din veşnicul misterDin care toate îşi pornesc izvorul.

Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,Adâncul îmi trimite-n foi fiorulŞi simt că-n mine năvăleşte dorulPământului de-a fi mai lângă cer.

Iar cerul peste vârful meu se-ndoaieŞi svonuri tainice din infinitO gură fac din fiecare foaie.

Şi-n freamătul de foi nelămurit,Cu şoaptele veciei se-ntretaieSuspinele pământului trudit.

ÎN TARA DE PESTE VEAC poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]

2004-11-08  |     |  Înscris în bibliotecă de Anisoara Iordache

În tara lui Lerui-LerNu e zbor, nici drum de fierNumai lamura de gândNumai suflet tremurândSi vâslas un înger.În tara de peste veacNesfârsire fara leacVamile vazduhului

Sabiile duhuluiPururea de straje.Sus pe sparte frunti de zeiSovaielnici pasii meiPicuri de'ntrebari momâiSa ramâna sub calcâiSi genuni de zare.În tara lui Lerui-LerNazuiesc un colt de cerDe-oi gasi, de noi gasi,Nimenea nu poate stiSingur Lerui-Ler.

Ucenicul poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]

2006-11-11  |     |  Înscris în bibliotecă de heghedus camelia

Tu, marele bijutierAl diademelor cereştiTu, care veşnic şlefuieştiÎn cosmicul atelier,

Primeşte-mă ca ucenic,În nopţi de taină să mă-nveţiCanonul sfintei frumuseţiSă scot podoabe din nimic.

Şi-aşa trudind la cizelat,Slăvitul meu stăpân şi domn,În zori să picotez de somnCu praf de stele pe halat.

Tu, care dăscăleşti artiştiŞi-ţi iei la glorie părtaşiVizionarii uriaşiÎn geniul cărora te mişti,

Cuvinte dă-mi să le-mpreunFierbinţi de-ntâiul suflu viu,

Dă-mi să le văd cât nu se scriuŞi să le-aud cât nu se spun.

Din matca lumii să le chemŞi-n duhul ei să le trimitÎn constelaţii de sonetŞi-n căi lactee de poem.