NEVOIA DE A ACTIONA CONFORM CREDINTELOR SI VALORILOR

Cel dintâi drept fundamental al omului este dreptul la existenţă şi, deci, la viaţă. Dreptul la viaţă constă în îndreptăţirea pe care o are fiecare persoană umană de a trăi şi de a i se respecta viaţa de către semenii săi. Trăim într-o lume tot mai pregnant pluralistă, atât în plan cultural, cât şi religios. Dintotdeauna şi peste tot, omul şi-a exprimat o anume nelinişte, indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o: existenţială, culturală, locală sau personală. De cele mai multe ori, remediul a fost şi a rămas religia, prin credinţa, practicile şi mijloacele proprii, menite să aducă alinare.

Spiritualitatea şi religia sunt lucruri diferite, chiar dacă unii folosesc cuvintele cu sens interschimbabil. SPlRITUALITATEA este o credinţă în puteri superioare, forţe creatoare, fiinţe divine sau surse infinite de energie.

De exemplu, o persoană poate să creadă în "Dumnezeu", în "Alah" sau într-o "putere supranaturală". Dimensiunea spirituală încearcă să fie în armonie cu universul şi lupta pentru răspunsuri despre infinit.

O RELIGIE este un sistem organizat de închinare. Religia are concepte centrale, ritualuri şi practici obişnuite privitoare la naştere, moarte, căsătorie şi salvare.

CREDINŢA este o trăsătură universală a vieţii. A avea credinţă înseamnă a crede în sau a se angaja faţă de ceva sau cineva.

Într-un sens general, religia sau credinţele sunt o încercare a individului de a-şi înţelege locul în univers, a înţelege cum se vede acea persoană pe sine în relaţie cu întregul mediu înconjurător.

Libertatea  religioasă  cuprinde dreptul oricărei  persoane   de a avea sau  de a adopta o  religie,  de a şi-o manifesta  în mod  individual sau  colectiv,  în public sau  în particular,  prin practicile şi  ritualurile specifice  cultului,  inclusiv prin educaţie  religioasă,  precum şi  libertatea  de a-şi  păstra  sau schimba  credinţa  religioasă. Libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau uncult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase. Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau uncult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase. Problemele religiei şi ale sentimentului religios sunt centrale în societatea contemporană, deoarece fără valori fundamentale omenirea nu poate exista. Forţa religiei în general nu constă în faptul că a „inventat valori”; ea a preluat valorile fundamentale şi le-a sanctificat. De aceea, credincioşi sau nu, trebuie să acceptăm aceste valori fundamentale, deoarece ele constituie chiar condiţia existenţei tuturor societăţilor: creştine, musulmane, hinduse etc.; a societăţilor neideologice sau a celor ideologice. Valorile fundamentale sunt produsul cel mai înalt al spiritualităţii umane, construit în multe milenii de evoluţie. Valorile morale sunt valori personale, deoarece suportul lor este persoana umană şi nu faptele ei. Fiind personale, suporturile valorilor morale sunt şi spirituale.

1

Binele este valoarea morală cel mai des folosită, cu nenumărate sensuri corelate cu tot atâtea nevoi sociale sau motive (cele cinci tipuri stabilite de Maslow: biologice, de securitate, de apartenenţă, de stimă şi recunoaştere, de autorealizare). Valorile morale sunt scopuri fundamentale ale vieţii oamenilor, în sensul disciplinării nevoilor biologice imediate (hrană, adăpost etc.) şi al depăşirii permanente a biologicului prin adoptarea unor idei şi idealuri măreţe.

Religia nu există fără oameni. Oamenii „reflectă religia”. O reflectă la nivelul „sentimentului religios”. Se începe cu „ritualul” (copilul merge la biserică, învaţă rugăciuni, se închină). Pornind de la comportament, sentimentul religios îşi dobândeşte şi celelalte două componente: „obiectul” (divinitatea, valorile cosmogonice) şi „trăirea”, cea de a treia componentă; dacă omul nu trăieşte afectiv religia, atunci sentimentul nici nu există – putem avea cunoştinţe religioase şi fără să fim credincioşi, şi putem avea comportamente religioase pur formale. Analiza psihologică a fenomenului religios necesită trecerea din planul social, public (societăţi şi comunităţi de credincioşi) în planul psihologic (trăirea credinţei la nivel subiectiv individual). Se are în vedere modul în care se manifestă „sacrul” în viaţa psihică a individului. Religia nu se reduce nici la instituţii nici la explicarea dogmatică (raţionalistă) a cărţilor sfinte, şi nici la manifestările practice şi organizatorice. Religia există mai întâi în suflet, ea este în primul rând trăire sufletească, reflectare subiectivă. Abordarea psihologică a fenomenului religios nu trebuie să ignore dimensiunea socială. Religia nu este o creaţie pur individuală, elaborată de credincios, în afara cadrului instituţional, aşa cum nu este nici pur socială. Dacă este adevărat că societatea nu poate exista în afara religiei şi că religia nu poate exista în afara societăţii, la fel de adevărat este şi faptul că ambele, atât religia cât şi societatea nu pot exista în afara indivizilor (a psihologiei individuale şi de grup). Acesta este şi argumentul pentru care considerăm că axa religie – societate – individ necesită o abordare interacţionist – dinamică.

Valorile şi sentimentul religios se învaţă sau se însuşesc în diferite moduri de timpuriu. Primele componente ale învăţării sunt comportamentele cele mai simple, imitative (învăţăm să ne închinăm, să mergem la biserică, să ne rugăm etc.). Valorile religioase se însuşesc în grupul familial (primul grup uman cu care copilul vine în contact după naştere). Dacă grupurile umane reprezintă „cartea” din care se învaţă valorile, atunci prima „carte” de învăţătură a valorilor religioase este familia, grupul familial. Însuşirea valorilor religioase începe, aşadar, cu comportamentul religios, cu ritualul, la care individul asistă, îl practică şi îl apreciază; partea teoretică (dogma, cunoştinţele religioase)şi „trăirile” sunt ulterioare comportamentului religios. Valorile reprezintă fundamentul pentru sentimentul religios (sentimentul religios este o valoare), dar şi invers: sentimentul religios priveşte multe valori şi la fiecare individ ele sunt organizate altfel. Rezultă natura dublă a conceptului de sentiment religios: generat de valori şi subordonând valori. „Trăirea” este o componentă esenţială a sentimentului religios (şi a oricărui sentiment), ea apare şi la nivelul ritualului (rugăciunea în grup este obişnuită), dar şi la nivelul relaţiei cu sacrul. Parte a sentimentului religios, „trăirea” asigură relaţia cu divinul şi cu sacrul, cu ritualul reflectat ca ritual şi ca „trăire”. Nici religia şi nici sentimentul religios nu sunt însă reductibile la „trăire”, la sfera afectivă. Sentimentul religios este atât de natură individuală (el aparţine unui individ concret, religia este „trăită” de un individ concret), cât şi de natură socială, colectivă (se obietivează în plan social), fiind rezultatul interacţiunii dinamice dintre factorii psihologici individuali şi factorii socioculturali.

Legătura dintre minte şi sănătate este mai importantă decât ne dăm seama. Sănătatea noastră depinde de calitatea bună a relaţiilor cu ceilalţi. Dacă urâm pe cineva, sau dacă pur şi simplu nu putem ierta, lucrul acesta ne “roade” pe dinăuntru. În schimb, atunci când reuşim sã iertăm, toată fiinţa noastră se va bucura de pace. Înţelegerea faptului că există un Dumnezeu iubitor , care este gata să ne ierte, poate să ne dea şi nouă puterea de a-i ierta pe alţii, şi abia atunci vom putea să ne bucurăm de vindecarea adevărată.

2

Firea omenească are două componente esenţiale: sufletul şi trupul. Trupul este condiţia vieţuirii omului în timp şi spaţiu; el nu este temniţa sufletului, nici organul său, ci, împreună cu el, constituie fiinţa umană. Viaţa trupului face parte constitutivă din viaţa sufletului nostru. Fără trup, spiritul uman n-ar putea mişca prin sine lumea, n-ar putea modifica mişcările ei. Participând la suflet ca subiect, trupul nu poate fi definit ca un obiect, pur şi simplu. Trupul omului nu e numai materie, ci materie subiectivizată.

Suferinţa, boala şi moartea au un anume sens în creştinism. Pentru creştinismul tradiţional, suferinţa, boala şi moartea sunt recunoscute ca fiind legate de păcat, iertare şi mântuire. Creştinul ştie că sănătatea nu-i foloseşte la nimic dacă nu este folosită în scopul mântuirii, iar suferinţa, boala şi moartea nu trebuie să-l sperie, pentru că ele îi afectează numai trupul, dar nu-i pot ucide şi sufletul.

Libertatea înseamnă capacitatea omului de a alege valori spirituale care îmbogăţesc viaţa persoanei şi a comunităţii umane.

În acest sens, valorile oferite de educaţia religioasă sunt extrem de necesare, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial între toate cunoştinţele teoretice, dobândite prin studiul celorlalte discipline. Valorile cultivate şi virtuţile încurajate de religie sunt necesare sănătăţii spirituale a persoanei şi a comunităţii.

Religia îl învaţă pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii, valoarea eternă a fiinţei umane, adevărul prim şi ultim al existenţei, binele comun şi frumuseţea sufletului profund uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi.

Teologia ortodoxă priveşte omul în integralitatea sa dihotomică cu toate că se recunosc trei dimensiuni ale fiinţei omeneşti: trupească, psihică şi spirituală. "Dihotomia (trup-suflet) coexistă cu trihotomia (trup-suflet-spirit) psihicul şi trupescul există unul în altul, dar fiecare este condus de legile sale proprii; pe când elementul spiritual nu formează o a treia sferă, sau al treilea etaj al structurii omeneşti, ci este principiul care se exprimă prin psihic şi prin trupesc şi le spiritualizează." Din această perspectivă gândirea creştină a dezvoltat o concepţie complexă în legătură cu bolile mintale ajungând să distingă la originea lor "trei cauze posibile: organică, demonică şi spirituală." Viziunea gândirii creştine asupra bolii mintale faţă de altele este una mai amplă şi, din această cauză, repertoriul terapeutic creşte. Am putea spune că terapeutica creştină înglobează tot arsenalul terapeuticii laice, psihiatrice, plus un număr mare de terapii proprii specifice boli şi bolnavului respectiv. Omul este privit în integralitatea sa şi în menirea sa, nu doar ca individ social, mai mult sau mai puţin integrat mediului.

Omul nu este doar o personalitate în devenire, ci este o persoană ce necesită iubire, libertate şi comuniune.

Credinţa este prima virtute cu care omul porneşte la drum. Începutul comuniunii noastre cu Dumnezeu şi înaintarea spre asemănarea tot mai deplină cu el se face prin credinţă. Nu se poate pune început nici unei virtuţi dacă nu e prezentă credinţa, ca imbold. Nădejdea e un pas mai departe spre apropierea şi comuniunea cu Dumnezeu. Ea întăreşte voinţa omului şi îl îndeamnă la acţiune. Credinţa şi nădejdea se valorifică prin iubire care este coroana tuturor virtuţilor creştine. Dacă pentru întreţinerea vieţii materiale avem nevoie de aer curat, tot aşa, pentru întreţinerea vieţii spirituale, avem nevoie de rugăciune. “Oxigenul” rugăciunii împrospătează şi întreţine buna funcţionare a vieţii sufleteşti. Rugăciunea are rolul de a pune lumină în viaţa omului. Când încetează rugăciunea, începe păcatul. Păcatul este o boală grea a sufletului care-i slăbeşte vitalitatea spirituală şi poate, chiar, să-l ucidă pe om. El poate avea şi consecinţe trupeşti; multe boli îşi au consecinţa în păcat.

3

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea.

Astfel, faptul că medicul ( asistentul medical ) vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Rugăciunea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii, îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. "Este ruşinos să te rogi" scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri.

Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu.

Ori de câte ori suntem nefericiți înseamnă că sufletul nostru nu este tocmai sănătos. Din punct de vedere transindividual, orice suflet care nu aspiră la desăvârşirea sa, la decondiționarea totală, care nu exprimă frumosul şi binele, este un suflet bolnav sau insuficient dezvoltat şi trebuie vindecat de urgență sau ajutat să se dezvolte înainte ca boala să contamineze şi mintea şi trupul şi să aducă imense prejudicii.

Sănătatea fizică depinde într-o mare măsură de sănătatea sufletească.Religia personală este exteriorizată prin comportament, prin cuvinte şi prin fapte. Adevărata religie nu este sentiment, ci manifestarea concretă a iubirii şi milei, prin fapte. O asemenea religie este necesară în vederea sănătăţii şi fericirii.Conştienţa faptului că avem o conduită corectă este cel mai bun medicament pentru un trup şi o minte bolnave.Relaţia care există între psihic şi trup este deosebit de strânsă. Suferinţa unuia se răsfrânge asupra celuilalt. Starea psihică influenţează sănătatea corpului. Atunci când mintea este liberă şi fericită, conştiinţa unei conduite corecte şi simţământul de satisfacţie generează o stare de bucurie şi de mulţumire, care se reflectă în întregul sistem fiziologic, stimulează circulaţia sanguină şi tonifică organismul. Influenţa minţii asupra trupului şi a trupului asupra minţii trebuie să fie luată în considerare cu o deosebită atenţie. Energia produsă de activitatea creierului vitalizează întregul sistem fiziologic şi, în acest fel, conferă organismului un ajutor extrem de preţios în apărarea împotriva bolii. Este necesar, de asemenea, să fie prezentate adevărurile referitoare la puterea voinţei şi importanţa autocontrolului în menţinerea şi recuperarea sănătăţii şi să fie conştientizate atât efectele demobilizatoare şi chiar distrugătoare ale mâniei, nemulţumirii, egoismului sau imoralităţii, cât şi puterile miraculoase, dătătoare de viaţă, care izvorăsc din simţămintele de mulţumire, altruism şi bunăvoinţă.

4

Rugăciunea nu trebuie să fie un efort, ci trebuie să reprezinte o comunicare plină de pace, puritate, tăcere lăuntrica profundă, iubire copleşitoare.

Foarte mulţi credincioşi se roagă zilnic, în spiritul religiei şi credinţei proprii. Fiecare doreşte, aspiră, comunică sau pur şi simplu se bucură în rugăciunea sa, dorind să obţină un anume răspuns sau semn ca ea a fost ascultată.

Efectele fiziologice ale rugăciunii Dr. Koening de la Universitatea Duke concluziona în urma mai multor ani de cercetări:

“Se pare că rugăciunea are efecte excepţionale asupra întregului organism. Ea poate să scadă foarte mult secreţia de cortizon, epinefrina şi noreprinefina - hormoni care sunt secretaţi de suprarenale în condiţii de stress accentuat. Astfel se reduce foarte mult riscul tulburărilor imunitare, al afecţiunilor cardiace, mai ales riscul infarctului miocardic, al ulcerelor sau al bolilor intestinale inflamatorii”.

In opinia lui ca si a altor medici, rugăciunea poate fi utilizată ca o metodă de terapie alternativă eficientă în prevenirea tuturor bolilor grave, în revenirea după intervenţii chirurgicale, pentru a depăşi momentele dificile sau, în cazuri excepţionale, chiar pentru a vindeca boli grave cum sunt cancerul, scleroza multiplă sau complicaţiile diabetului.

Efectele asupra psihicului sunt de asemenea remarcabile, inducând o stare de linişte şi control, diminuând nevoia de excitante sau stimulente, eliminând gândurile şi tendinţele nocive sau morbide.

Rugăciunea în viziunea ştiinţei Medicul Williams Harris, de la Mid America Heart Institute, Kansas, a realizat un studiu asupra

puterii vindecătoare a rugăciunii. Pentru a fi cât mai obiectiv, el a urmărit să stabilească foarte precis cadrul şi condiţiile de desfăşurare a studiului, exact ca în cazul testării unui medicament nou.

Pentru a elimina orice suspiciune de placebo, nici unul dintre pacienţii săi nu a ştiut că cineva se roagă pentru el şi nu au ştiut că sunt incluşi în vreun experiment.

Astfel, timp de un an, 1000 dintre pacienţii care au trecut prin secţia de urgenţe a spitalului de cardiologie în care lucra dr. Harris, au fost împărţiţi în două grupe: pentru una dintre grupe s-au rugat în mod sistematic un grup de voluntari şi preoţi, în timp ce cealaltă grupă a urmat numai medicaţia clasică.

Toţi pacienţii au fost urmăriţi astfel timp de un an şi starea lor de sănătate a fost monitorizată în conformitate cu câteva norme clare, stabilite de către medici care nu cunoşteau căror grupe aparţin pacienţii supravegheaţi.

Rezultatele? Pacienţii pentru care s-au realizat rugăciuni au avut cu 11% mai puţine atacuri de cord şi

complicaţii cardiace care le puteau ameninţa viaţa. In finalul acestui experiment, un alt medic eminent, care s-a hotărât cu greu să participe la acest

studiu, dr. O' Keefe, afirma: “Studiul pe care l-am realizat oferă o perspectivă tulburătoare asupra modului în care Dumnezeu poate să influenţeze în mod direct viaţa noastră pe pământ. Ca om de ştiinţă sunt realmente bulversat de aceste rezultate, pentru că nu am nici o posibilitate să le explic decât prin acest ajutor invizibil”.

Alexis Carrel (1873 – 1944) este cunoscut mai ales ca fiziolog şi chirurg francez, mare specialist în histologie. Reputaţia de care s-au bucurat lucrările, cercetările şi descoperirile sale a fost atât de mare încât în cele din urmă a obţinut Premiul Nobel pentru fiziologie şi chirurgie fiziologică.

Experienţa sa de chirurg, de doctor, de fiziolog, studiile de laborator cărora li s-a dedicat, timp de mai mulţi ani, chiar asupra regenerării ţesuturilor şi asupra cicatrizării accelerate a rănilor, i-au permis în cele din urmă să aprecieze la adevărata lor valoare anumite efecte curative complexe ale rugăciunii.

„A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni, pare la prima vedere o strădanie cu totul inutilă. Cu toate acestea, în ciuda refractarităţii lor, nu este oare absolut necesar să cunoaştem cât mai bine toate activităţile omeneşti de care fiecare în parte în mod potenţial suntem în stare? Căci nu putem lăsa vreuna din ele adormită sau nefolosită, fără o mare primejdie ce se va arăta mai devreme sau mai târziu pentru noi sau pentru urmaşii noştrii. Atrofierea simţului de divin şi a simţului

5

moral se arată a fi tot atât de păgubitoare şi generatoare de suferinţă ca şi atrofierea inteligenţei în cazul unora. Rândurile acestea inspirate de dragostea pentru oameni se adresează tuturor: atât necredincioşilor, cât şi credincioşilor. Ele vor fi, sperăm, foarte utile, pentru că tuturor viaţa le impune, mai mult sau mai puţin, pentru a reuşi, aceleaşi obligaţii. Ea cere în esenţă să ne conducem astfel, după cum structura noastră fizică, psihică, mentală şi spirituală ne dictează.Iata de ce nimeni nu trebuie să ignore nevoile fundamentale cele mai adânci şi mai subtile ale naturii noastre lăuntrice”. -Alexis Carrel

Expresia "a-şi face sânge rău" este adevărată în sensul cel mai propriu. Activitatea mentală haotică şi negativ orientată poate să aducă gradat chiar leziuni organice.

Instabilitatea vieţii moderne, stressul, agitaţia continuă, neîncrederea în sine, lipsa de siguranţă creează, datorită rezonanţei nebănuite cu energii subtile, malefice din Univers, stări ale conştiinţei care aduc după ele în cele din urmă dezechilibre nervoase şi structurale ale stomacului şi intestinelor, dezechilibrul nutriţiei şi trecerea microbilor intestinali în circulaţie.

Colitele şi infecţiile renale şi ale vezicii, care le însoţesc, sunt adeseori rezultatul îndepărtat al unor dezechilibre psihice, mentale şi morale. Aceste maladii sunt aproape necunoscute în grupurile umane pline de optimism şi fericite în care viaţa a rămas mai simplă, mai puţin agitată şi în care starea de nelinişte e mai puţin constantă.

De asemenea, cei care ştiu să-şi păstreze calmul interior şi umorul în mijlocul tumultului oraşului modern, rămân la adapost de dezordinile nervoase şi viscerale.Activităţile fiziologice în stare normală de sănătate trebuie să ramână inconştiente. Ele se tulbură numai atunci când atenţia noastră panicată şi suspicioasă se îndreaptă asupra lor.

Ca să fii mereu sănătos cel mai bine este să fii optimist şi ramânând detaşat să ieşi din tine însuţi printr-un efort spontan care nu dispersează atenţia.

Funcţiile psihice, mentale şi organice se armonizează cel mai bine când îţi ordonezi activitatea în raport cu un scop superior benefic precis.

Unificarea armonioasă a dorinţelor, orientarea mentalului într-o direcţie unică, conferă o stare euforică de pace interioară.

Omul se concentrează prin rugăciune mult mai bine decât prin acţiune. Rugăciunile arată realitatea indubitabilă a anumitor legături, de natură încă necunoscută, existente

între procesele mentale, psihologice şi cele organice. Adeseori raţiunea ni se pare superioară intuiţiei şi preferăm, nu odată, inteligenţa sentimentului.

Ştiinţa luminează puternic, în timp ce spiritualitatea, credinţa în divin se stinge. Forţa spirituală este tot atât de necesară reuşitei în viaţă ca şi cea intelectuală şi materială.

Se impune să reînviem în noi cât mai curând activităţile spirituale, care mai mult decât cele intelectuale, imprimă personalităţii sensul fundamental şi puterea lor. Cea mai neglijată dintre ele este simţul sacrului sau altfel spus, simţul divinului.Simţul divinului se exprimă îndeosebi prin rugăciune.

Lumea spirituală se găseşte cu mult dincolo de limitele tehnicii noastre. Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu. Rugăciunea nu este o teorie, ci viaţă practică, aducătoare de nesfârşită bucurie şi împăcare cu sine.

PROBLEME DE DEPENDENȚĂ: 1. Culpabilitate

Manifestări de dependență: Sentiment de vinovăție; Depresie; Anxietate; Tegumente reci şi umede, respirație accelerată; Culpabilitatea este starea psihică complexă predominant afectiv-intelectivă, resimţită de o

persoană ca urmare a săvârşirii unei fapte nepermise de normele sociale. Se manifestă prin mustrări de conştiinţă,conflicte morale şi poate duce la perturbări patologice. Culpabilitatea poate să aibă caracter imaginar, limitându-se la gânduri, dorinţe, dar poate fi

generată şi de fapte reale (ex. victima unui incest), care sunt resimţite ca vinovăţie.

6

După S. Freud, sentimentul de culpabilitate se înrudeşte cu sentimentul de inferioritate. Organizarea complexuală a culpabilităţii este de fapt ceea ce întăreşte riscul ca persoana să

dezvolte cândva în istoria ei stări depresive cu simptomatologii din cele mai diverse, care se înscriu însă în ceea ce este specific acestei afecţiuni.

Culpabilitatea este interiorizată şi integrată conştiinţei sale, ea generând forţe care tind să modifice nu numai relaţiile cu lumea, ci chiar propria sa reprezentare. Specificul conştiinţei umane este căutarea unui echilibru de valori între eu şi lume. În acest proces devalorizarea eu-lui duce la sentimentul culpabilităţii faţă de sine, deci la un grav conflict, aproape imposibil de rezolvat.

Perturbarea dispoziţiei bazale: perturbarea dispoziţiei; inhibiţia gândirii; scăderea iniţiativei, inhibare psihomotorie; afectarea vitalităţii; simptome vegetative; tulburări ale somnului; gânduri, reacţii sau tentative suicidale;      

2. Frustrare Manifestări de dependență: Sentiment de pierdere, de inutilitate; Supunerea la un regim; Incapacitate de a exercita practica religioasă; Tulburări de gândire; Ignoranță față de sensul propriei sale existențe;

3. Dificultate de a acționa dupa credințele şi valorile sale4. Dificultate de a participa la activități religioase5. Nelinişte față de semnificația propriei existențe

7