Neadevărul cărții „Puterea” scrisă de Rhonda Byrne

Această carte conține o viziunea despre viață, oameni, întreaga lume. Ea invită la un mod de viață. Acest mod de viață presupune și el o credință în ceva, ca orice mod de viață. Astfel, cartea spune să credem în legea de atracție a iubirii, să fim veseli mereu, pentru că fiind triști nu împlinim dorințele, să fim de o totală siguranță că ce ne dorim vom și avea. Precizez încă de pe acum că în capitolul „Puterea și viața” cartea ne invită să credem în trecerea sufletului dintr-un corp în altul de-a lungul timpului, despre a ajunge în alte galaxii, un fel de reîncarnare la infinit prin care sufletul tot descoperă lumi noi. Acest lucru este izbitor de contrar credinței ortodoxe care spune că omul o viață are pe pământ și apoi după cum a ales în viață așa i se rânduiește după. Observăm că, dacă o carte ne propune viziune despre viață până la cel mai adânc nivel, trebuie mai întâi să comparăm cu ce vizunea avem noi despre acel nivel adânc al vieții, altfel vom primi orice informație, neștiind dacă e adevărată sau nu, altfel vom fi foarte fragili și oricine ne va putea schimba ideile pentru simplu fapt că primim ce ni se spune, fără a analiza. Astfel, nivelul nostru adânc de viață este cel al credinței ortodoxe. Voi compara ce spune cartea „Puterea” cu ce spune credința ortodoxă, pentru a vedea dacă merită sau nu să ne schimbăm opinia. Am să încep cu viziunea asupra morții. Cartea spune că sufletul petrece la infinit dintr-un trup în altul și explorează astfel întreg universul. Voi arăta acum de ce o astfel de realitate este incompatibilă cu existența Lui Dumnezeu. Iar dacă voi arăta că îl neagă pe Dumnezeu, înseamnă că textul cărții este format din nonsensuri, întrucât e imposibil ca Dumnezeu să nu existe. Astfel, această existență a omului, la infinit dintr-un corp în altul, dintr-o zonă a pământului în alta, de pe o planetă pe alta, implică o viață similară cu cea pe care o avem acum. Anume, cu frig, cu foame, cu mici greutăți și dureri, cu momente de incertitudine în viață, poate și cu necazuri mari (pierderea unor rude, accidente, boli grave). Acestea toate arată o viață imperfectă, o viață firavă, care presupune o continuă luptă pentru a rezista în fața ei. Dacă acceptăm un Dumnezeu care ar crea omul pentru o astfel de viață, care l-ar crea pe om ca acesta să se strofoace la infinit, înseamnă că acceptăm un Dumnezeu imperfect, Unul care a făcut o creatură ce are parte și de bucurii și de tristeți. A accepta o existență pururea cu mici sau mari tristeți, înseamnă ca Dumnezeu să fi sădit de la bun început și pentru totdeauna în viața omului necaz. Adică Dumnezeu să-l fi sortit pe om la o viață cu lipsuri. Acest lucru arată că Dumnezeu nu are iubire desăvârșită, sau înțelepciunea desăvârșită, întrucât creatura Sa are parte de o viață presărată cu tristeți. Astfel, dacă acceptăm că așa trebuie să fie viața omului la infinit, acceptăm un Dumnezeu imperfect. Însă Dumnezeu nu poate fi imperfect, deci viziunea aceasta că viață este în eternitate presărată cu lipsuri și tristeți îl neagă pe Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu este desăvârșit în iubire și înțelepciune implică și omului să-i fie posibilă o existență pururea și în totalitate fericită. Dacă omul ar fi așa încăpățânat, încât să se lepede de Dumnezeu orice bucurie i-ar fi oferit, atunci Dumnezeu nu l-ar mai fi creat. Pentru ce să creeze ceva care L-ar respinge pentru eternitate? Însă, iată-ne că existăm și deci înseamnă că este posibil să ne împărtășim de acea viață în bucurie nesfârșită. Am zis cum arată viziunea despre eternitate în cartea „Puterea”, am să spun câteva cuvinte și despre viziunea despre eternitate în Ortodoxie. Astfel, omul trăiește pe pământ o viață în care alege între patimă și virtute. Dacă alege păcatul, după moarte, spre locașul păcatului se va îndrepta. Dacă alege virtutea, spre lăcașul virtuții se va îndrepta. De aici, din viziunea despre eternitate decurg mai multe diferențe între cartea „Puterea” și credința strămoșească. Astfel, cartea ne îndeamnă să trăim o viață în care să ne bucurăm de confort, de o fericire produsă de cele lumești (casă, mașină, televizor, râs cu prietenii, renume, realizări profesionale). Ne invită să vedem bucuria în lucrurile care se consumă pe pământ. Am putea întreba: ce e rău în asta? Lucrul rău este că Dumnezeu nu are de-a face cu noi în acest mod de viață. Noi fixăm dorință, le urmărim, suntem fericiți și-atât. Toată atenția este spre următoarea realizare. Și tot așa, cu gândul că murim și ajungem într-o altă lume în care iar alergăm după realizări. Ortodoxia ne spune să nu ne punem ca scop confortul lumesc, ci folosul în cer, adică ce facem aici să fie în legătură cu ce va fi după, să fie în conformitate cu ce vrem după, să fie în aceeași linie de idei. Este vorba așadar

despre o legătură permanentă între cum trăiesc acum și timpul ce va fi după. Astfel omul trăiește prezentul ancorat în eternitate, iar nu precum spune cartea „Puterea”, să trăiești eternitatea ancorat în prezent.