Nathan Înțeleptul

Gotthold Ephraim Lessing

Gotthold Ephraim Lessing a fost un dramaturg german care a desfasurat de

asemenea activități de critic, scriitor de filosofie și estetică etc. S-a născut la data de 22

ianuarie 1729, în orăşelul german Kamenz și a murit pe 15 februarie 1781 în

Braunschweig.

Tatăl lui Lessing, un teolog foarte respectat, a trebuit să muncească din greu

pentru a-și întreține familia numeroasă, chiar dacă el a ocupat poziția de pastor primarius

(pastor șef). La vârsta de 12 ani, Lessing, care era chiar și atunci un cititor pasionat, a

intrat la celebra școală Sf. Afra din Meissen. Aici el dobândește o bună cunoaștere a

limbilor greacă, ebraică și latină, în timp ce piesele dramaturgilor latini Plautus și

Terence îl influențează în a scrie propriile comedii.

Lessing a scris dramaturgie, texte de critică şi teorie a teatrului, lucrări de estetică,

eseuri filozofice, poezii şi fabule. Printre scrierile sale principale trebuie menționate: Miss

Sara Sampson (tragedie, 1755), Fabule (1759), Minna von Barnhelm (comedie, 1763),

Laocoon, sau despre graniţele picturii şi ale poeziei (1766), Dramaturgia hamburgheză

(critică de teatru, 1767 – 1769), Emilia Galotti (tragedie, 1772), Ernst şi Falk (dialoguri

pentru francmasoni, 1778 – 1780), Nathan Înţeleptul (1779), Educarea speciei umane

(eseu filozofic, 1780). Atât piesele sale de teatru, cât şi celelalte scrieri au influenţat

puternic opera autorilor generaţiilor ce i-au urmat. Operele sale dramatice sunt în

continuare puse în scenă cu regularitate pe scenele lumii.

La fel de important este și faptul că a publicat fragmente din lucrarea

controversată a criticului biblic și cărturarului H.S. Reimarus, carte ce conținea idei

extrem de radicale legate de ortodoxie, într-un volum cu numele Fragmente eines

Ungenannten („Citate despre necunoscut”, 1774–77). Acest lucru a dus la cel mai amar

conflict din cariera lui Lessing, și anume împotriva clerului ortodox. El a intrat într-un

schimb de replici violent cu liderul lor, pastorul șef din Hamburg, J.M. Goeze.

Această controversă a culminat cu Nathan der Weise (“Nathan înțeleptul”, 1779),

“poemul dramatic” în pentametru iambic al lui Lessing ce este reprezentativ pentru

1

Iluminism. Aceasta este o piesă didactică de natură teologică și filosofică ce combină

profunzimea etică cu multe accente comice. Este vorba despre o lucrare de înaltă calitate,

plină de tensiune dramatică și poetică. Cu Nathan Înțeleptul, Lessing s-a refugiat în

poezie. Nu a creat o dramă polemică, ci mai degrabă un poem dramatic în versuri albe de

o ținută nobilă.

Amplasată în Ierusalimul secolului al 12-lea în timpul cruciadelor, acțiunea din

Nathan înțeleptul simbolizează egalitatea dintre cele trei mari religii, în ceea ce privește

elementele lor etice de bază, deoarece piesa sărbătorește și scoate în evidență adevărata

religie a omului și anume iubirea, acționând fără prejudecăți și dedicat slujirii omenirii.

Inițial piesa a fost interzisă de către biserică, împreună cu o altă operă de-a lui Lessing

numită Evreii. Dintre reprezentanții celor trei religii, islamice - Saladin, creștine –

Templierii și evreiască – Nathan, doar evreul, în a cărui caracter Lessing a adus un

omagiu vechiul său prieten lui Moses Mendelssohn, un filosof care a fost figura centrală

a emancipării evreilor germani, trăiește idealul de umanitate pe deplin. Nathan singur este

capabil de auto-dăruire completă și are curajul de a spune adevărul chiar și celor

puternici.

Acțiunea se concentrează în jurul iubirii unui Cavaler Templier pentru fiica lui

Nathan, evreul înțelept care întruchipează idealul de umanitate a lui Lessing:

înțelepciunea împăciuitoare, sinceritatea morală și libertatea spirituală a unei existențe

maturizate în suferință. La baza piesei stă parabola inelului, pe care Nathan o oferă drept

răspuns la întrebarea “care dintre cele trei religii este cea adevărată?”. Aceasta este luată

dintr-o nuvelă a lui Boccaccio și îi dă o semnificație nouă: adevărata religie se cunoaște

după toleranță, iubire, fapte bune concilianță și supunere sinceră întru Domnul. Totuși

parabola inelelor își are rădăcinile într-un grup de povești medievale, care au apărut

prima dată în limba germană în lucrarea lui Jans der Enikel numită Weltchronik.

Această parabolă prezintă ideea unui tată ce are un inel prețios, dar care are trei fii

pe care îi iubește în mod egal. Pentru a evita favorizarea unui fiu, el obține încă două

exemplare identice ale inelului, dar doar inelul “autentic” are puterea de a face posesorul

său iubit de Dumnezeu și de oameni. Frații se ceartă deoarece fiecare susține că el este

posesorul inelului adevărat. Un judecător înțelept i-a certat spunându-le că era imposibil

să deducă care este cel real imediat după ce le-au primit, că era posibil ca toate trei să fie

2

o copie a celui original care să se fi pierdut la un moment dat în trecut, că, pentru a afla

dacă unul dintre ei a avut inelul real, era de datoria lor ca ei să trăiască în așa fel încât să

dovedească veridicitatea puterilor inelului, să ducă o viață care este plăcută în ochii lui

Dumnezeu și în ochii oamenilor mai degrabă decât să aștepte ca inelul să facă acest lucru

în locul lor. Nathan compară acest lucru religiei, spunând că fiecare dintre noi trăiește

după învățăturile religioase pe care le-am dobândit de la cei pe care îi respectăm.

Frații sunt sfătuiți să demonstreze prin acțiunile lor care dintre ei a primit inelul

original. Parabola implică faptul că creștinii, evreii și musulmanii sunt angajați, precum

cei trei frați, într-o competiție pentru a demonstra prin comportament etic mai degrabă

decât prin prejudecăți, război și certuri legate de dogmă, adevărul aferent religiei

respective.

Alt simbol important, pe lângă prezența inelelor și a celor trei frați, este mantia

templierului ce a fost pârlită în timp ce acesta a salvat-o pe Recha. Ea este un semn

exterior al bunăvoinței templierului de a-și pune în pericol viața pentru a salva o altă

ființă umană, indiferent de religia pe care ea o are. Mai devreme în piesă, templierul

vorbește disprețuitor despre evrei. Totuși, faptul că el își riscă viața pentru a o salva pe

Recha, indică potențialul acestuia de a deveni un om mai bun și mai tolerant.

Pe lângă personajul principal, celelalte persoanje rămân mai degrabă tipuri; sunt

reprezentanții unor colectivități și ai unor trepte de conștiință religio-naționale. Noblețea

lui Nathan se reliefează prin comparația cu ei, iar el îi ridică purificator până la înălțimea

sa morală. Din raționalismul moral și pedagogic al iluminismului s-a născut idealismul

unei moralități general-umane, universaliste.

Acțiunea poate fi împărțită în trei fragmente care să poarte titlurile: “Ignoranță”,

“Iluminare” și “Unitate”. La începutul piesei, atât templierul cât și Recha sunt ingnoranți

în ceea ce privește trecutului lor și a legăturilor ce îi unesc. În plus, datorită întrebărilor

despre adevărata religie pe care și le pune Saladin și a ajutorului din partea lui Nathan,

care îi spune parabola despre inele, Saladin ajunge să facă cercetări despre trecutul lui

Assad, fratele său decedat. Cu ajutorul călugărului, el reușește să afle că templierul și

Recha sunt frate și soră și că sunt copiii lui Assad, adică nepoții săi. După aflarea

adevărului, personajele principale se unesc într-o singură familie. Faptul că ei descoperă

3

în final că sunt rude de sânge servește la a sublinia apartenența lor comună la marea

familie a omenirii.

Credința religioasă își dovedește adevărul în moralitatea cea mai înaltă; adevărul

ei rezidă în felul de a gândi, în cucernicia inimii, în puritatea simțirii, în acțiunea conform

moralei, nu în literă și în dogmă. În piesă religia este înțeleasă prin puterea și

contrângerea exercitată de biserică asupra omului iar biserica apare ca dușman de moarte

a unei religiozități umane. De asemeni, imperativul bunătății și al unei omeniri curate e

mai puternic decât deosebirile de rasă, de rang, de neam, de nație și de credință.

Ideea de umanitate apare pentru prima dată aici în forma ei cea mai pură; ce-i

drept, în detrimentul creștinismului, contra căruia se îndreaptă, în persoana patriarhului,

critica cea mai acerbă.

Cu acestă piesă Lessing a depășit cu mult standardele timpului său, nu numai în

ceea ce privește toleranța religioasă ci și în subminarea dramatică a unuia dintre cele mai

întipărite stereotipuri religioase europene antisemitice: evreul rău și fiica lui frumoasă.

Nathan înțeleptul dovedește că Lessing s-a implicat într-una dintre cele mai

importante dezbateri teologice despre revelație religioasă a Germaniei secolului al 18-lea,

o dezbatere în care el nu a dat dreptate nici ortodoxiei nici raționalismului superficial.

Piesa a fost inițial concepută ca o declarație religioasă ce se opunea ortodoxiei protestante

mai degrabă decât pentru a fi pusă în scenă, dar cenzura care amenința să reducă

polemicile lungi ale lui Lessing împotriva teologiștilor protestanți l-a încurajat să o

transforme într-o dramă puternică. El nu s-a așteptat ca piesa lui să fie pusă în scenă

vreodată.

Lessing ajută la eliberarea dramaturgiei nemțesti de sub influența modelelor

clasice și franceze și scrie piese de teatru a căror importanță și valoare a fost dovedită

odată cu trecerea timpului. Eseurile sale critice au stimulat foarte mult literatura germană

din acea vreme și au luptat împotriva dogmatismul conservator, prin promovarea

toleranței religioase și intelectuale și prin căutarea adevărurilor fundamentale.

4