UNIVERSITATEA DIN ORADEAFACULTATEA DE PROTECŢIA MEDIULUI

VALORIFICAREA DURABILĂ A RESURSELOR PĂDURII

REFERAT LA PRACTICĂ

Coordonator:Prof. univ. dr. ing. Vlad Ioan

Masterand:Bar Răzvan

ORADEA2015

1

UNIVERSITATEA DIN ORADEAFACULTATEA DE PROTECŢIA MEDIULUI

VALORIFICAREA DURABILĂ A RESURSELOR PĂDURII

EFECTUL MULCIRII ASUPRA CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII

PUIEȚILOR DE QUERCUS FRAINETO ÎN PEPINIERE

Coordonator:Prof. univ. dr. ing. Vlad Ioan

Masterand:Bar Răzvan

ORADEA2015

2

CUPRINS

CAPITOLUL I MULCIREA ȘI ROLUL ACESTEIA----------------------------41.1 Mulcirea cu paie-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------5

1.2 Mulcirea cu scoarță tocată---------------------------------------------------------------------------------------------------------5

1.3 Mulcirea cu rumeguș-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------5

1.4 Mulcirea cu folie de polietilenă---------------------------------------------------------------------------------------------------5

1.5 Alte materiale bune pentru mulcire---------------------------------------------------------------------------------------------7

CAPITOLUL II RELATIILE PUIEȚILOR FORESTIERI ȘI ORNAMENTALI CU FACTORII EDAFICI-----------------------------------------------------------92.1 Elemente nutritive--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------9

2.2 Materia organică a solului--------------------------------------------------------------------------------------------------------12

2.3 Reacția soluției solului (ph)-------------------------------------------------------------------------------------------------------14

2.4 Insușirile fizice ale solului---------------------------------------------------------------------------------------------------------15

CAPITOLUL III CARACTERE MORFOLOGICE A PUIEȚILOR FORESTIERI ȘI ORNAMENTALI----------------------------------------------193.1 Rădăcina-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------19

3.2 Tulpina----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------19

3.3 Frunza-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------20

CAPITOLUL IV CERCETĂRI PROPRII PRIVIND EFECTUL MULCIRII ASUPRA CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII PUIEȚILOR DE GÂRNIȚĂ ÎN PEPINIERĂ------------------------------------------------------------------------214.1 Scopul cercetărilor------------------------------------------------------------------------------------------------------------------21

4.2 Material și metodă------------------------------------------------------------------------------------------------------------------21

CAPITOLUL V REZULTATE OBȚINUTE-------------------------------------235.1 Observații și determinări----------------------------------------------------------------------------------------------------------23

CAPITOLUL VI CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI---------------------------256.1 Concluzii--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------25

6.2 Recomandări--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------26

BIBLIOGRAFIE--------------------------------------------------------------------27

3

CAPITOLUL I

MULCIREA ȘI ROLUL ACESTEIA

Mulcirea este un mod eficace de întreținere a solului, acționând asupra structurii,

temperaturii, regimului de apă și conținului de substanțe nutritive din sol.

Mulcirea este lucrarea de acoperire a solului din jurul puieților sau sau pe toată

suprafața, cu diferite materiale (mraniță bine descompusă, frunze, turbă, mușchi, cetină, ș.a.

Mulcirea se face primăvara, vara, cât și în timpul iernii. Mulcirea făcut în timpul iernii

are ca scop preîntâmpinarea vătămării plantulelor din cauza gerului, cu sistemul radicelar

răspândit aproape de suprafața solului și la care înghețarea rădăcinilor le-ar provoca vătămări

serioase.

De asemenea mulcirea de iarnă mai are avantajul de a împiedica intrarea prea timpurie

în vegetație a plantelor, ferindu-le astfel deefectele dăunătoare ale înghețurilor târzii si al

brumelor.

Mulcirea făcută primăvara și în mod deosebit vara, reduce evaporarea apei din sol,

lucru deosebit de important mai ales pe timp de secetă. De asemenea împiedică

supraîncălzirea sau răcirea bruscă a solului și instalarea în masă a buruienilor, îi protejează

structura glomerulară împotriva distrugerilor mecanice provocate de către picăturile ploilor

repezi și îl îmbogățește în humus, prin descompunerea lentă a materialelor de origine

organică, folosite pentru acoperire.

Pentru mulcirea de vară, care se repetă după fiecare udat, zvântare și uscare a solului,

materialele folosite pentru acoperire se așterne în jurul plantulei într-un strat de 4-5 cm

grosime.

Pentru mulcirea de iarnă, stratul protector va fi mai gros, ajungând la 8-12 cm.

Mulcirea de natură organică, (scoarță tocată, așchii de lemn, talaș, rumeguș grosier,

ace de conifere, paie tocate ș.a.- în unele țări și sub formă de plăci sau mochetă obținute

industrial din deșeuri de lemn), are o serie de avantaje: contribuie la ămbogățirea solului în

materie organică, ameliorează și protejează structura solului, reduce extremele trmice prin

efectule izolant și prin umbrire (încetinind însă încalzirea primăvara), limitează evaporarea

apei din sol și micșorează incidența buruienilor.

În funcție de materialul folosit se poate semnala acidifierea solului (mulci provenit de

la conifere) și sărăcirea în azot a solului (prin utilizarea în procesul de humificare). Din acest

4

motiv este necesar corecția și controlul pH-ului și o fertilizare completă cu azot (se pot

încorpora ăn mulci, dacă aceste se compostează).

Mulcirea solului se pot realiza și cu folie de polietilenă cu densitate mică, de culoare

neagră. Folia se poate întinde mecanizat (mașină specială, în unele țări) înainte de plantarea

puieților tineri, (la plantare se perforează), dar se folosește și în culturile deja instalate. Folia

are un efect mai pronunțat de încălzire, de stopare a buruienilor și de menținere a umidității în

sol.

1.1 Mulcirea cu paie

Prin descompunere înghit azotul din substrat – ca strat de mulcire ajută mult, dar din

nefericire conțin și semințe de buruieni, deci va trebui să fim atenți ca înainte de împrăștiere

să scuturăm stratul de paie pe o folie, nu să-l vânturăm. Ca și în cazul rumegușului, talașului,

cojii de copac, trebuie avut grijă să adăugăm îngrășământ ce conține azot: cenușă, făină de

oase, zeamă de urzici, „apă” de gunoi de grajd sau de păsări.

1.2 Mulcirea cu scoarță tocată

Reacie ușor acidă - Le utilizăm mai mult în calitate de strat decorativ de acoperire

pentru a nu lăsa gol niciun petic de pământ. De preferat ca așchiile de lemn să aibă între 1 și 5

cm. Este un material de mulcire foarte potrivit pentru arbuștii și pomii fructiferi, dar și pentru

cei decorativi. Cu o astfel de păturică cel mai bine se simte zmeurul. Nu uitai combinația de

îngrășământ aducător de azot. Cele provenite de la conifere ar fi bine să stea o vreme la

compostare, cam un an, înainte de a le utiliza în gradină (cauza sunt rășinile pe care le conțin

în cantitate considerabilă).

1.3 Mulcirea cu rumeguș

Reacie slab acidă  este foarte indicat pentru culturile de legume și fructe perene. E bine

să ne abinem la utilizarea lui la culturile anuale, deoarece, după recoltare) se va amesteca

cu substratul de pământ și în timp duce la creterea acidităii, sărăcirea în azot și deteriorarea

stratului fertil. Se va utiliza împreună cu apa de bălegar, cenuă, făină de oase, apa de găinaț)

5

1.4 Mulcirea cu folie de polietilenă

Unul dintre marile avantaje ale foliei biodegradabile este faptul că nu mai necesită

strângerea ei de pe sol, la finalul sezonului, iar impactul asupra mediului este aproape nul.

“Folia de mulcit biodegradabilă trebuie să aibă o anumită durată de viață. Ea n-are niciun

beneficu dacă nu rezistă cel puțin 3-4 luni.

“Culoarea trebuie să fie neagră, nu albă. Nu se folosește folie albă la mulcit. Sau albă

la interior și neagră la exterior. Folia ușor transparentă permite buruienilor să crescă câțiva

centimetri. Este eficientă în culturi precum pepeni, mai ales cei altoiți și căpșunul. Mulcirea

cu folie a devenit un standard pentru multe legume, datorită controlului foarte bun al

buruienilor, al păstrării umezelii (ceea ce reduce costul cu irigarea). Dar cel mai mare impact

este asupra utilizării luminii și căldurii de la început de sezon, în funcție și de culoare.

Folia biodegradabilă a făcut un pas înainte. În ciuda unui cost inițial ceva mai ridicat,

avantajele cu reducerea altor costuri (strângerea de pe sol, transport, depozitare etc) sunt

semnificative.

O companie americană care produce o astfel de folie folosește material pe bază de

tulpini de porumb și alte surse regenerabile.

Avantaje:

- nu lasă reziduuri în sol, se biodegradează total;

- are aceeași rezistență, elasticitate ca și mulciul tradițional;

- nu este necesar să fie mutată de pe sol, la finalul sezonului;

- poate fi întinsă cu aceleași mașini care se folosesc și la mulciul clasic

nebiodegradabil;

- poate fi folosită la aceleași culturi la care se utilizează și mulciul normal;

- are aceleași efecte ca și folia de mulci tradițională, iar rezultatele privind producția

sunt la fel sau mai bune.

6

Cât durează folia de mulci biodegradabilă? În general, rezistența ei pe sol depinde de

mediu și condițile de climă: temperatură, umiditate, activitatea bicrobiană din sol. Poate

rezista pe sol de la minim 3-4 luni până la maxim 7-8 luni.

Un cercetător a descoperit că pepenii mulciți cu folie albastră au dat o producție mai

mare. El studiază și efectul foliei argintiu-metalizate. Reflecția luminii pare să stânjenească

atacul de afide. Un element important în decizia de a folosi folie colorată este costul. Cea

neagră rămâne de departe cea mai ieftină. Una colorată poate fi și dublă la preț

S-a constatat că tomatele au avut o creștere mai compactă când s-a folosit folie roșie,

au înflorit mai devreme și au avut o producție mai timpurie. Folia de mulci albastră a stimulat

productivitatea la pepenii galbeni. Folia galbenă atrage insectele, un truc ce poate fi folosit

pentru a le îndepărta de cultură și a le putea combate eficient, fără a stropi plantele. În studiu

mai sunt și alte culori de folie pentur mulci: maro, verde sau tratate IRT (infrared termal). În

urma crcetărilor preliminare s-au desprins câteva concluzii: argintiul este repelent pentru

afide; albastru atrage tripșii, dar a fost foarte eficient în producția de tomate de seră; galben 

atrage insectele.

1.5 Alte materiale bune pentru mulcire

Compostul de gradina – reactie neutra – de departe lider intre „mulcitori”, chiar mai

bun decat balegarul. Contine substante hranitoare, mai ales fosfor, imbunatateste

structura solului, apara de supraincalzire sau racire excesiva (inghet).

Balegarul bine maturat – reactie slab alcalina – (de multe ori se prefera in combinatie

cu paie macerate) – in calitate de strat de mulcire i-ar sade mai bine laolalta cu stratul

de suprafata de pamant, pentru ca altminteri se cam prapadesc bunatate de substante

hranitoare, mai ales azotul. Deci: balegarul se inglobeaza in pamant, altfel, degeaba il

imprastiem!

Iarba cosita – bogata in azot este cel mai des si la indemana material folosit pentru

mulcire. Inainte de a fi imprastiata pe locurile alese, e bine s-o tinem o vreme sa se

„zvante”, adica sa se mai ofileasca, sau chiar sa se mai usuce. De ce? Pentru ca exista

pericolul sa intre prea repede in procesul de descompunere. Mai mult chiar, se va

imprastia in strat subtire , de cel mult 8 cm, deoarece altminteri va duce la

supraincalzirea substratului si nu ne dorim asa ceva, mai ales pe timp de vara. Pe langa

7

iarba cosita sunt bune si buruienile, pe care, deasemenea, le lasam sa se ofileasca. În

nici un caz nu folosim buruieni inflorite sau si mai grav, care au legat deja seminte.

Pentru ca va veti trezi cu un multiplicator de dânsele.

Cetina (acele) de conifere – reactie acida, raspandita printre randuri impiedica atacul si

difuzarea putregaiului cenusiu. De preferat sa se foloseasca doar pentru

culturileplantele acidofile (rhododendroni, hydrangeea-hortensia-, merisor, afin,

rachitele,)

Turba – reactie acida – protejeaza solul de razele soarelui, pastreaza umiditatea. Sub

stratul de turba nu se formeaza crusta si datorita culorii inchise a materialului regimul

de temperatura este apropiat de cel ideal pe timp de vara. Nu este indicat pentru o

mulcire totala si se foloseste cu predilectie pentru culturile/plantele acidofile.

Mranita de frunze – reactie neutra spre slab acida – suficient de bogata in substante

nutritive;

Ziare (alb/negru), hartie de impachetat, carton, ambalaje diverse – este bine sa fie

folosite drept suport pentru alte materiale de mulcire, de preferat organice, iarba,

mranita de frunze. Niciodata nu se foloseste ca atare, deoarece trage toata umiditatea

din sol.

Coaja de ou – buna si in lupta cu limacsii si melcii

Coaja de nuca – dar atentie, are un continut crescut de iod

Resturile de la productia de bere (hamei) – extrem de hranitoare, dar nu in exces

Compostul de miceliu – reactie alcalina

Zatul de cafea – reactie acida

Resturile vegetale (masa verde maruntita) de la siderate, leguminoase (mazare, bob,

fasole), foarte bogate in azot, plante medicinale si aromatice (alunga daunatorii)

Coaja de la boabele de cacao, mai neobisnuit, ce-i drept, dar foarte bogata in azot.

8

CAPITOLUL II

RELATIILE PUIEȚILOR FORESTIERI ȘI ORNAMENTALI CU

FACTORII EDAFICI

2.1 Elemente nutritive

Elementele nutritive se află în sol în patru stări diferite :

a) Forme totale fixate în mineralele primare (cristalizate sau amorfe), în cea mai mare

parte sub forme greu solubile în apă şi greu accesibile pentru plante;

b) Forme potenţial asimilabile fixate în forme neschimbabile în compuşi minerali cu

solubilitate diferită şi accesibilitate redusă pentru plante;

c) Forme schimbabile reţinute la suprafaţa particulelor coloidale ale solului, de unde

pot trece prin schimb în soluţia solului şi devin uşor accesibile;

d) Forme solubile dizolvate în faza lichidă a solului, unde se află în dispersie ionică,

moleculară sau coloidală şi de unde pot fi luate de către plante.

Acelaşi element poate fi întâlnit în toate cele patru stări, însă în raporturi diferite de la

un sol la altul. Cele mai multe dintre elementele nutritive se găsesc sub formă neschimbabilă

în mineralele primare şi secundare. Principalele elemente conţinute în cantităţi mai mari sunt:

Si, Al, Ca, Mg, K, Fe, Na, P. Acestea nu pot fi absorbite direct de plante, ci numai după

trecerea lor în faza lichidă, în urma proceselor de dezagregare şi alterare. Ionii eliberaţi prin

alterare o parte sunt reţinuţi prin procese de adsorbţie de partea coloidală a solului, sau se

recombină cu alţi ioni şi precipită. Intensitatea alterării mineralelor primare şi secundare

depinde în primul rând de temperatură, umiditate şi pH. (Davidescu V, 2000).

Formele de azot accesibile plantelor. Pentru plantele cultivate, cu excepţia plantelor

leguminoase, sursa principală de azot folosită în nutriţie o constituie ionii de: amoniu NH4 + ,

nitric NO3 - şi amidic NH2. Toate au aceeaşi valoare fiziologică. Utilizarea de către plantă a

azotului nitric sau amoniacal depinde de condiţiile de sol (pH), prezenţa altor ioni (Ca2+,

Mg2+ , Na+ , K+ ) de plantă (specie, vârstă), de concentraţia în soluţie a ionului (NO3 - şi

NH4 + ). În general, în sol aprovizionarea cu NO3 - este mai abundentă decât cu NH4 + , care

în mod permanent are tendinţa să treacă prin oxidare în NO3 - . Plantele preferă în general un

raport NO3 - : NH4 + în favoarea azotului nitric (excepţie orezul).

9

Dinamica azotului în sol variază în raport cu clima, care influenţează temperatura din

sol cu repercusiuni asupra activităţii microorganismelor, tipul de sol – pe podzol cantităţi

mici, bacterii nitrificatoare puţine, pe cernoziom este invers. Primăvara timpuriu cantitatea de

nitraţi e scăzută, atinge în aprilie un maxim, scade în perioada secetoasă şi atinge al doilea

maxim în septembrie. Primăvara predomină în sol azotul amoniacal.

În raport cu cerinţele plantelor prezenţa nitraţilor nu corespunde întotdeauna. Cerealele

de toamnă, primăvara la înfrăţire au nevoie de nitraţi. În livezile de pomi, primăvara şi vara se

simte nevoia de nitraţi, toamna la coacerea lemnului necesarul e mai scăzut. Reglarea

regimului de N în sol, în raport cu cerinţele plantelor e una din măsurile agrochimice. Formele

de fosfor accesibile plantelor. Formele cele mai asimilabile pentru plante sunt sărurile acidului

ortofosforic (H3PO4) solubile în apă sau acizi slabi. De fapt, fosforul este asimilabil de plante

sub formă de ioni H2PO4 - şi HPO4 2-. Pentru refacerea rezervelor de fosfor uşor asimilabile

în stratul arabil nu există altă sursă importantă decât aplicarea îngrăşămintelor. În sol se

stabileşte un echilibru dinamic între diferitele forme de fosfor, care diferă de la un sol la altul

şi care face ca în soluţia solului să se găsească în permanenţă o cantitate de fosfor asimilabil

variind între 0,01 şi 0,2 mg/l P2O5. Prin aplicarea îngrăşămintele chimice şi organice naturale

se urmăreşte sporirea cantităţilor de fosfor uşor asimilabil.

Aciditatea solului; formarea compuşilor cu caracter acid ca urmare a proceselor

biologice rezultate în urma nitrificării.

• În procesele biologice unele bacterii elimină o serie de enzime din diferiţi compuşi

organici.

• Eliminarea CO2 din descompunerea materiei organice ajută la solubilizarea

compuşilor cu fosfor.

• Accesibilitatea fosforului în sol depinde de pH-ul acestuia, reacţiile care duc la

retrogradarea fosforului şi trecerea lui în compuşi cu calciu la un pH > 7,3 şi în compuşi cu

fier şi aluminiu la un pH < 5,5.

Menţinerea pH-ului solului între 6 şi 7 duce la cea mai mare disponibilizare a

fosforului din sol.

Formele de potasiu accesibile plantelor. Compuşii potasiului din sol după solubilitatea

şi accesibilitatea lor pentru plante se pot grupa astfel:

• potasiu insolubil prezent în silicaţi complecşi;

• potasiu interstratificat, solubil în acizi (potenţial asimilabili) ca cel din: minerale

secundare (argile), unele minerale primare (illit, mica);

10

• potasiu adsorbit (schimbabil K+ ) reţinut de complexul adsorbtiv al solului; • potasiu

prezent în soluţia solului şi cel din compuşi solubili în apă (cloruri, sulfaţi, nitraţi, carbonaţi).

Între diferitele forme de potasiu din sol există un anumit echilibru dinamic. Potasiul

schimbabil şi cel din soluţia solului şi din săruri solubile în apă sunt formele cele mai

accesibile pentru plante. La noi în ţară, conţinutul solurilor în potasiu schimbabil este cuprins

în medie între 5 şi 76 mg/100 g sol. Ritmul în care rezerva de potasiu se reînnoieşte în soluţia

solului, pe baza hidrolizei silicaţilor, nu satisface întotdeauna nevoia plantelor de cultură, mai

ales în condiţiile de irigaţie, ca şi pentru unele plante care sunt mari consumatoare de potasiu

(sfecla, viţa de vie, pomii, floarea-soarelui etc.). Reînnoirea rezervei asimilabile se face mai

rapid pe solurile argiloase şi în mai mică măsură pe cele nisipoase.

Procesele chimice şi biologice favorizează trecerea formelor minerale şi organice în

soluţia solului. CO2 dizolvat în apă măreşte solubilizarea substanţelor chimice. Prin mijloace

agrotehnice şi agrochimice raţionale trebuie să se intensifice transformarea substanţelor greu

asimilabile în forme uşor asimilabile.

11

2.2 Materia organică a solului

Materia organică a solului provine de la plante, microorganisme şi animale. Cea mai importantă sursă de materie organică o constituie plantele (vegetaţia).

Sub vegetaţie lemnoasă predomină acumularea de resturi organice la suprafaţa solului, reprezentate prin frunze, rămurele, fragmente de lemn şi de coajă, fructe etc., care alcătuiesc o pătură continuă, cunoscută sub numele de litieră. Cantitatea de masă organică lăsată anual de pădurile bine încheiate şi viguroase din ţara noastră, reprezintă, în medie, 3-6 tone la hectar. La acestea se adaugă partea subterană a vegetaţiei lemnoase (rădăcinile), care mor şi se descompun şi care dau anual resturi vegetale ce reprezintă 1-3 tone la hectar.

Din punct de vedere chimic resturile organice din solurile forestiere sunt alcătuite din: 45-50% C, 40-45% O, 5-7% H, 0,2-1,5% N, la care se adaugă în cantităţi mici (1-2%) de Ca, Mg, Fe, K, P, S, ş.a. Compuşii rezultaţi sunt reprezentaţi îndeosebi de hidraţi de carbon, lignină, proteine, lipide şi substanţe tanante. Proporţia de participare a acestor compuşi, precum şi cantitatea de cenuşă rămasă după ardere (elementele minerale) variază foarte mult, în funcţie de provenienţa şi natura resturilor respective (tabelul 2.2.1.).

Tabelul 2.2.1.Compoziţia unor resturi organice

Provenienţa In procente din masa uscatăCenuşă Substanţe

proteiceCeluloză Hemi-

celulozăLignină Lipide, substanţe

tananteBacterii 2-10 40-70 - - - 1-40Muşchi 3-10 5-10 5-25 30-60 - 5-10Conifere, frunze 2-5 3-8 15-25 15-20 20-30 5-15Foioase, frunze 3-8 4-10 15-25 10-20 20-30 5-15Ierburi perene- graminee 5-10 5-12 25-40 20-35 15-20 2-10- leguminoase 5-10 10-20 25-40 15-25 15-20 2-10

Descompunerea materiei organice are loc în trei etape: hidroliză, reacţii de oxido-reducere şi mineralizarea totală. Procesul de descompunere se produce cu intensitate diferită în funcţie de compoziţia materiei organice (raportul C/N, conţinutul de lignină, substanţe tanante ş.a.), dar şi de condiţiile hidrotermice, de pH, de aerisire şi alte condiţii din sol. Descompunerea cea mai intensă are loc în cazul resturilor organice cu un conţinut ridicat de proteine şi de elemente bazice, în timp ce în cazul materiei organice bogată în lignină, substanţe tanante, răşini şi mai săracă în elemente bazice procesul se desfăşoară mai lent.

Humificarea este un proces predominant biochimic de resinteză a unor produşi macromoleculari (fenoli, aminoacizi), rezultând un produs nou, specific solului denumit humus

Cele două procese, de descompunere a materiei organice şi de resinteză a substanţelor humice se desfăşoară concomitent şi în cele mai multe cazuri în raport echilibrat şi susţinut. De subliniat faptul că humusul nou format intră într-un proces continuu de mineralizare, prilej cu care se eliberează importante cantităţi de elemente nutritive.

Humusul este constituit din trei categorii de substanţe organice, strâns legate între ele şi cu materia minerală a solului.• Resturi organice nedescompuse, alcătuite din hidraţi de carbon, substanţe proteice, lignină şi răşini, care formează cca. 10-15% din humus;

12

• Produşi intermediari de descompunere, alcătuiţi din acizi organici, aminoacizi, fenoli, aldehide, etc., care se găsesc în cantitate mică;

. • Produşi finali (substanţe humice), care reprezintă un complex de compuşi organici macromoleculari, cu funcţii acide, bogaţi în azot şi care se găsesc în stare coloidală. Aceşti produşi, care formează 85-90% din masa humusului, suntalcătuiţi din două grupe principale de acizi şi anume: acizi huminici şi acizi fulvici şi o

componentă foarte stabilă, insolubilă în baze alcaline, numită humină. în condiţii de climat cald sau mai puţin umed şi în prezenţa materiei organice bogate în substanţe proteice şi elemente bazice sub influenţa microflorei, predominant bacteriene, se formează de regulă acizi huminici, iar în climat mai rece şi umed în procesul humificării substanţelor organice bogate în substanţe proteice şi elemente bazice sub influenţa microflorei, predominant bacteriene, se formează de regulă acizi fulvici. Raportul dintre aceşti acizi (H/F) variază în funcţie de zona pedoclimatică, fiind cu atât mai mic cu cât solul este mai acid.

Deoarece substanţele humice prezintă o mare capacitate de adsorbţie şi de schimb cationic (de 3 până la 50 ori mai mare decât a unor minerale argiloase), ele constituie un izvor permanent de elemente nutritive cu mare importanţă pentru starea de fertilitate a solului.

Stadiul de transformare a materiei organice din sol este reflectat de tipul (subtipul) de humus. Tipurile şi subtipurile de humus se diferenţiază între ele, după succesiunea şi caracterele morfologice şi micromorfologice ale orizonturilor şi suborizonturilor de humus (Ol, Of, Oh) şi după însuşirile chimice ale acestor orizonturi. Stabilirea tipului de humus pe cale directă (prin identificarea subtipului Of, Oh) şi pe cale indirectă (prin determinarea raportului C/N) reprezintă un mijloc pentru caracterizarea stării de troficitate a solului.

Mullul Este tipul de humus cu gradul cel mai înaintat de humificare, intim amestecat cu partea minerală a solului, deci nu prezintă suborizonturi Of şi Oh. Se formează în soluri bine aerate, echilibrate sub aspectul umidităţii şi temperaturii, cu microfloră bogată şi activă, condiţii ce asigură trasformarea completă a resturilor organice în acizi humici. Principalele subtipuri de mull sunt: mullul calcic, mullul forestier slab acid sau eutrof mullul acid sau oligotrof mullul hidromorf (hidromullul), mullul nisipos, mull-moderul (mullulfin). Raportul C/N este cuprins între 10-18.

Moderni. Este un tip de humus imperfect reprezentat prin materie organică mai slab humificată decât în cazul precedent, alcătuit din acizi humici, dar şi din resturi organice în curs de transformare (în care se pot observa ţesuturile vegetale respective). Comparativ cu mullul, se formează în condiţii de mediu mai slab aerate, de umiditate mai mare şi temperatură mai mică şi microfloră mai săracă şi mai puţin activă, condiţii ce nu permit transformarea completă a resturilor organice (este evident suborizontul Of gros de 2-3 cm şi orizontul Oh gros de 1-2 cm, afanat şi pulverulent în stare uscată). Raportul C/N este cuprins între 19 şi 25.

Principalele subtipuri de moder sunt: moder calcic, moder tipic, moder grosier (brut), xeromorf moder hidromorf (hidromoder)

Humusul brut sau morul. Este tipul de humus imperfect, reprezentat prin materie organică şi mai slab humificată, comparativ cu moderul, neamestecată cu partea minerală a solului, alcătuită predominant din resturi organice puţin transformate, foarte bogat în acizi fulvici, nesaturaţi în baze. Se întâlneşte mai frecvent în unele soluri din zona montană (în climat rece, pe substrate puternic acide şi îndesosebi sub specii de răşinoase şi sub pajişti alpine), condiţii nefavorabile humificării (microfloră foarte săracă şi foarte puţin activă, temperaturi scăzute). Suborizontul Of grosier este urmat de suborizontul Oh, negricios-cărbunos, care se continuă cu orizontul A, de asemenea, negricios, toate fiind străbătute de hife de ciuperci, astfel încât se lasă separate în bucăţi. Raportul C/N este cuprins între 26 şi 40, reacţia este puternic acidă (pH sub 4 - 4,5).

13

Turba. Este reprezentată prin aglomerări mari de resturi organice slab descompuse, ce se formează în condiţii de exces continuu de apă, deci de mediu permanent anaerob. Cele mai răspândite forme de turbă sunt: turba de mlaştină joasă (eutrofă) şi turba de mlaştină înaltă (oligotrofa).

Turba eutrofă se formează de regulă în locuri depresionare (bahne) din zonele mai joase altitudinal, prin turbificarea resturilor de muşchi verzi, rogozuri, stuf şi papură, unde pânza freatică, bogată în săruri de calciu şi substanţe minerale, este la suprafaţă. Are reacţie slab alcalină - neutră - slab acidă şi este mai bogată în substanţe minerale. Raportul C/N este de regulă sub 40.

Turba oligotrofa, se întâlneşte în depresiuni montane (tinoave) cu climate reci şi umede, unde mlaştinile sunt alimentate mai ales de apele provenite din precipitaţii, în mediu mai sărac în carbonat de calciu şi substanţe minerale, sub vegetaţie formată în special din muşchi (Sphagnum), însoţit de specii de Eriophorum, Vaccinum, iar ca vegetaţie lemnoasă pinul comun, molidul ş.a.

Alături de tipul de humus, ca indicator al troficităţii, important este şi conţinutul de humus (Ht), care influenţează principalele însuşiri fizice şi chimice ale solurilor. Conţinutul mediu de humus se încadrează în limite cuprinse între 0,5-3% la aluviosoluri, 1-3% la psamosoluri, 5-10% la soluri evoluate, lutoase la luto-argiloase, bine aprovizionate cu elemente nutritive din regiunea de câmpie şi de deal şi 6-20 % la zona de munte. De remarcat este faptul că un conţinut mare şi foarte mare de humus (10-15 %) a unor soluri puternic acide din zona montană nu înseamnă şi o troficitate ridicată (azotată) a acestora. Din acest motiv aprecierea acumulării humusului în sol se face luând în considerare atât conţinutul, cât şi calitatea acestuia (raportul C/N al subtipului de humus), mai ales în regiunile montane, unde sunt frecvente formele imperfecte de humus.

2.3 Reacția soluției solului (ph)

Reacţia solului (pH-ul solului) este determinată de raportul dintre concentraţia ionilor de H+ şi cei de OH' (disociaţi) din soluţia solului. Reacţia soluţiei unui sol se apreciază în comparaţie cu reacţia apei distilate, care este neutră, întrucât conţine un număr egal de ioni de H+ şi ioni de OH", disociaţi, respectiv o cantitate de 10.000.000 litri de apă distilată conţine lgram-ioni de H+ şi 1 gram-ioni de OH". Deci, cantitatea de ioni de H+ şi OH" la litrul de apă distilată se poate exprima, în grame, astfel: 1/10,000.000 = 1/107 = IO"7. în această stare soluţia solului este neutră şi se notează cu pH=7.

In mod obişnuit se determină concentraţia ionilor de hidrogen (care dau aciditate), motiv pentru care denumirea de reacţie a solului este echivalentă cu cea de aciditate actuală. In acest sens, se disting două feluri de aciditate şi anume: aciditate actuală sau disociată şi aciditate potenţială sau adsorbită, ambele formând aciditatea totală a solului. Aciditatea actuală sau activă este cauzată de ionii de H+ disociaţi în soluţia solului şi se exprimă în unităţi „pH", aşa după cum s-a menţionat. Aciditatea potenţială este creată de ionii de H+ şi de Al3+ adsorbiţi de sol. Este alcătuită din aciditatea de schimb (aciditatea efectivă) şi aciditatea hidrolitică. Se determină prin titrare şi se exprimă în m.e. la 100 g/sol.

Factorii ce influenţează reacţia solului sunt: conţinutul de CO2 din atmosferă şi din soluţia solului, conţinutul de substanţe uşor oxidabile, conţinutul şi natura sărurilor din sol, capacitatea de tamponare a solului, activitatea microbiologică ş.a.

Reacţia solului se determină, fie în laborator pe cale analitică (metoda potenţiometrică), fie direct în teren prin metode expeditive, cum sunt metodele colorimetrice (cu hârtie indicatoare sau pH-metru Hellige).

în raport cu valorile pH, aciditatea actuală (reacţia solurilor) se exprimă astfel: foarte puternic acidă, pH sub 4,0; puternic acidă, pH 4,0-5,0; moderat acidă, pH 5,1- 6,0; slab acidă,

14

pH 6,1-6,8; neutră, pH 6,8-7,2; slab alcalină, pH 7,2-7,8; moderat alcalină, pH 7,9-8,3; puternic alcalină, pH 8,4-9,0; foarte puternic alcalină, pH peste 9,0.

Domeniul optim al reacţiei solului pentru majoritatea speciilor forestiere de foioase se încadrează între 5,5 şi 6,5, iar pentru răşinoase între 4,5 şi 5,5. In general, scăderea valorilor pH sub 4 determină apariţia toxicităţii aluminiului, carenţe în aprovizionarea cu fosfor, iar creşterea pH-ului peste 8, dificultăţi în aprovizionarea cu microelemente şi fosfor.

2.4 Insușirile fizice ale solului

Textura solului înseamnă proporţia fracţiunilor granulometrice de pământ fin, mai mici de 2 mm (nisip 2-0,02 mm, praf 0,02-0,002 mm şi argilă sub 0,002 mm) şi determină însuşirile fizice ale acestuia.

In mod obişnuit pentru caracterizarea texturii solurilor se folosesc clase şi subclase texturale. In ţara noastră, pentru definirea texturii se folosesc toate trei fracţiunile granulometrice (tabelul 2.4.1.).

Tabelul 2.4.1.

Clasele texturale de sol utilizate în România

Denumire Conţinut (%) de:Argilă Praf Nisip

sub 0,002 mm 0,002-0,02 mm 0,2-2 mmTexturi grosiere

Nisip sub 6 sub 32 peste 62Nisip lutos 6-12 sub 33 56-94

Texturii mijlocii

Lut nisipos 13-20 sub 33 48 -87sub 21 peste 32 sub 68

Lut 21-32 sub 79 sub 79Texturi

fineLut argilos 33-45 sub 68 sub 68

Argilă peste 45 sub 55 sub 55

Stabilirea texturii solului, după conţinutul procentual de nisip, praf şi argilă, se poate face şi cu ajutorul diagramei triunghiul texturii. Diagrama constă dintr-un triunghi echilateral, compartimentat în funcţie de conţinutul procentual de argilă, praf şi nisip, trecut fiecare pe o latură.

Textura pe profil a solurilor este determinată de aceea a materialului parental şi de caracteristicile procesului de solificare.

Pentru solurile cu diferenţe de textură între orizonturi se calculează un indice de diferenţiere texturală (îdt) şi care reprezintă valoarea raportului dintre procentul de argilă din orizontul B şi procentul de argilă din orizontul A sau E şi exprimă intensitatea procesului de migrare a argilei pe profil. Din acest punct de vedere solurile pot fi: soluri nediferenţiate textural cu Idt - 1; soluri slab diferenţiate textural cu Idt =1,1-1,2; soluri moderat diferenţiate textural cu Idt = 1,2 - 1,4; soluri puternic diferenţiate textural cu Idt = 1,4 - 2,0; soluri foarte puternic diferenţiate textural cu Idt = peste 2,0.

Fragmentele minerale cu dimensiuni mai mari de 2 mm constituie scheletul solului. După conţinutul de schelet e disting următoarele categorii de poluri; fară schelet (sub 5%); slab scheletic (6-25%); semischeletic (26-50%); scheletice (51-75%); excesiv scheletice (peste 75%). In noua clasificare a polurilor se folosesc doi termeni: scheletifer (26-75%) şi scheletic (peste 75%). 116

15

In strânsă legătură cu conţinutul de schelet este volumul edafic (Ve), care poate fi: foarte mic (sub 0,15 m3 sol/m2); mic (0,15-0,30 m3/m2); submijlociu (0,31-0,45 m3/m2); mijlociu (0,46-0,60 m3/m2); mare (0,61-0,91 m3/m2); foarte mare (Ve de peste 0,90 m3/m2);,

Textura şi conţinutul de schelet determină sau influenţează o serie de alte însuşiri ale solului, fizice şi chimice: capacitatea pentru aer şi apă, permeabilitatea, conductibilitatea, căldura specifică, conţinutul de substanţe nutritive. Solurile cu textură grosieră prezintă drenaj rapid, capacitate mică de apă, troficitate relativ scăzută (în funcţie de conţinutul de humus).

Solurile cu textură fmă, înseamnă permeabilitate mică pentru apă şi aer, capacitate mare de reţinere a apei, afanare redusă, capacitate mică de încălzire, conţinut ridicat de substanţe nutritive, complex coloidal foarte bine reprezentat şi în general potenţial de fertilitate ridicat, dar care adesea nu poate fi valorificat de către plante, din cauza deficienţelor în ce priveşte regimul aerohidric.

Solurile cu textură mijlocie (când solurile conţin în proporţii aproximativ egale cele trei fracţiuni granulometrice), dacă prezintă şi conţinut normal de humus, au în măsură suficientă apă.

Structura solului reprezintă modul de grupare a particulelor componente ale solului sub formă de agregate de forme şi mărimi diferite, în funcţie de condiţiile de mediu (textură, conţinut de humus, regim hidrotermic, activitate biologică etc.) şi procesul de solificare.

După forma pe care o prezintă agregatele din masa solului se disting mai multe tipuri

de structură: glomerulară, granulară, poliedrică, prismatică, columnară şi lamelară.

Formarea şi menţinerea structurii agregatelor structurale hidrostabile sunt determinate de:- prezenţa în sol a unor cantităţi relativ mari de acizi huminici şi de coloizi minerali (argile, hidroxizi de fier şi aluminiu);- activitatea intensă a faunei, microfaunei şi microflorei;- acţiunea sistemului radicelar al plantelor lemnoase şi ierboase la diferite adâncimi în sol.- lipsa factorilor externi de tasare;- lucrarea corespunzătoare a solului (la momentul optim) şi aplicarea raţională a asolamentului (în solurile cu culturi intensive).

Solurile bine structurate realizează un raport echilibrat între fazele solidă, lichidă şi gazoasă. în solurile cu structură favorabilă, apa din zăpezi şi ploi pătrunde uşor în sol prin spaţiile mari necapilare şi se înmagazinează în porii capilari din interiorul granulelor (porii intergranulari); la scurt timp după ploaie, rămân plini cu aer. Prezenţa aerului şi a apei, concomitent în sol, creează condiţii bune pentru dezvoltarea microorganismelor şi a plantelor.

Porozitatea solului. Totalitatea spaţiilor goale sau a porilor din sol formează spaţiul lacunar total sau porozitatea totală, care se exprimă în procente din volumul solului în aşezare naturală.

Porozitatea totală {spaţiul lacunar total) se determină cu formula:

PT - 100* (1-DA/D)

unde: PT - porozitatea totală;DA - densitatea aparentă;D - densitatea.

Densitatea aparentă este influenţată de conţinutul de argilă, structură, compactitate şi de conţinutul de humus. Ea poate să varieze de la 0,8 g/cm3 în solurile bogate în materie organică (humus) la 1,7-1,9 g/cm3 în polurile (orizonturile) compacte lipsite de structură. Densitatea este alimentată de asemenea, de conţinutul de humus, dar şi de componenta minerală.

16

Porozitatea de aeraţie {drenantă) se determină cu formula: PA

= PT - CC*DAunde: PA - porozitatea de aeraţie;

CC - capacitatea (pentru apă) de câmp;DA - densitatea aparentă

Porozitatea totală, precum şi raportul dintre porozitatea capilară şi necapilară, depind mai ales de textura şi structura solului (fig. 2.4.2.). Astfel, de la solurile nisipoase spre solurile argiloase porozitatea totală şi porozitatea capilară cresc, iar porozitatea de aeraţie se micşorează. Alături de textură, structura solului are o influenţă directă asupra porozităţii. Astfel, valorile porozităţii totale şi a porozităţii de aeraţie cresc de la solurile nestructurate la cele structurate, iar la acestea din urmă creşterile sunt cu atât mai însemnate cu cât au agregatele mai mari.

Porozitatea solului are un rol ecologic important. Ea condiţionează valorile şi regimurile factorilor ecologici - apă, aer, consistenţă, căldură - şi influenţează numeroase

însuşiri şi procese din sol: permeabilitatea, capacitatea de reţinere a apei, procesele de oxidare şi reducere şi de migrare a substanţelor solubile şi coloidale dispersabile, activitatea microorganismelor, dezvoltarea sistemului radicelar, etc. Solurile cu însuşiri fizice favorabile vegetaţiei au porozitate totală de 50% şi o 118 porozitate de aeraţie de cca 2/5 din porozitatea totală. Speciile forestiere se dezvoltă în condiţii normale atunci când porozitatea de aeraţie este mai

mare de 10%.

Fig. 2.4.2. Volumul total al porilor mari, mijlocii şi fini (în procente din volumul solului, în funcţie de conţinutul de argilă)

Prin consistenţa solului se înţelege tăria de legătură a particulelor şi elementelor lui structurale sau rezistenţa lor la deformare sau sfarmare.

Solul prezintă o consistenţă specifică (intergranulară) la nivelul elementului structural, care defineşte legătura dintre particulele şi micro agregatele de sol în cadrul fragmentului de sol considerat şi o consistenţă globală (numită şi compactitate), care exprimă legătura dintre elementele structurale ale solului.

Consistenţa variază foarte mult de la sol la sol, în funcţie de textură, structură şi conţinutul de humus, dar şi în cadrul aceluiaşi sol, în funcţie de umiditate.

Compactitatea solului (consistenţa globală a solului) este influenţată de conţinutul de argilă (textură), de conţinutul de humus, de gradul de umiditate a solului.

In funcţie de gradul lor de compactitate solurile se împart în următoarele categorii:- soluri foarte compacte (soluri cu textură fină, fară humus, fară structură şi puternic îndesate), care se sapă greu, numai cu târnăcopul;

17

- soluri moderat compacte (soluri lutoase cu structură glomerulară degradată), care se sapă cu cazmaua, fară un efort mare;- soluri cu compactitate mică sau afânate (soluri lutoase şi luto-nisipoase, cu structură glomerulară, bine realizată şi aşezare neîndesată), care se sapă uşor cu cazmaua, iar pământul săpat se separă în agregate structurale;- soluri foarte afânate (soluri cu diferite texturi, bine structurate, cu aşezare lejeră, cu foarte mulţi pori mari, canale, semn al unei activităţi biologice intense).

Un regim moderat al consistenţei solului este favorabil tuturor speciilor forestiere. Unele specii forestiere, cum sunt, gârniţa, cerul, ulmul de Turchestan, stejarul pufos, se dovedesc ca fiind mai rezistente la compactitatea ridicată a solului, altele, ca salcâmul, stejarul brumăriu, teiul, gorunul, plopii euramericani, molidul, prezintă creşteri susţinute numai la compactitate slabă-moderată a solului.

Este indicat ca lucrarea solului să se execute la starea de consistenţă friabilă (starea de maturare fizică, care se realizează la proximativ 2/3 din capacitatea de apă în câmp a solului.

Adezivitatea prin aderenţa solului este proprietatea acestuia de a se lipi de uneltele de prelucrare. Este determinată de conţinutul de apă, de cel de humus, de textură, de natura cationilor absorbiţi. Creşte cu conţinutul de apă, cu cel de argilă, mai ales în prezenţa cationilor de Na, scade cu conţinutul de humus, cu concentraţia în sol a ionilor de Ca şi Na.

Crusta se formează în partea superioară (5-15 cm) a solurilor sărăcite în humus, destructurate în urma lucrărilor repetate în pepiniere.

Hardpanul (sol tasat, îndesat) se formează la 20-35 cm, mai ales în solurile cu textură fină lucrate repetat la aceeaşi adâncime.

Fragipanul este orizont de adâncime, lutos, uneori chiar nisipo-lutos sau nisipos fin, care are conţinut foarte scăzut de materie organică, densitate aparentă mare. Este lipsit de activitate faunistică intensă, nu poate fi exploatat de rădăcini, este izolat de ape de percolare.

18

CAPITOLUL III

CARACTERE MORFOLOGICE A PUIEȚILOR FORESTIERI ȘI

ORNAMENTALI

3.1 Rădăcina

Rădăcina este un organ vegetativ lipsit de frunze cu geotropism pozitiv şi fototropism

negativ şi are ca funcţii: - fixează planta în sol şi asigură rezistenţa la vânt şi zăpadă, -

absoarbe apa şi substanţe nutritive din sol transmiţându-le altor organe, - poartă raporturi de

simbioză cu microorganismele din sol, - regenerarea vegetativă din muguri adventivi, drajoni

şi butaşi. În tinereţe se distinge o rădăcină principală care ulterior se ramifică în rădăcini

laterale, acesta diferind de la specie la specie şi alcătuieşte sistemul de înrădăcinare. Ca tipuri,

se remarcă: - pivotant, la care se distinge o rădăcină principală ca un pivot puternic ce poate

depăşi 1 m (ex. brad, stejar), - trasant sau superficial, unde pivotul principal este slab

dezvoltat, iar rădăcinile laterale se ramifică radial aproape de suprafaţa solului până la 50 cm

(ex. molid), - pivotant-trasant sau mixt, unde pivotul principal este dezvoltat, iar rădăcinile

laterale sunt puternice, dezvoltându-se fie către suprafaţa solului, cum este cazul la carpen,

ulm, tei, paltin, anin alb, fie se dezvoltă în profunzime, cum este cazul la larice, fag şi anin

negru. Ca regulă generală, sistemele pivotant şi pivotant-trasant asigură arborilor o bună

ancorare în sol. De asemenea, trebuie de precizat că sistemul de înrădăcinare variază cu

vârsta şi după însuşirile fizice ale solului (profunzime, compactitate, umiditate etc.).

Rădăcinile adventive apar din muguri adventivi ce se formează pe tulpini, ramuri sau rădăcini

şi stau la baza înmulţirii vegetative prin butaşi, marcote, drajoni.

3.2 Tulpina

Tulpina este partea aeriană de deasupra coletului, cu creştere obişnuit verticală, cu

formă de ax principal, în care se acumulează cea mai mare parte din masa lemnoasă produsă.

Ea creşte datorită mugurilor terminali la ramificaţia monopodială sau a mugurilor laterali la

ramificaţia simpodială. Arbuştii au tulpina care se ramifică de la bază, iar la liane care au un

ţesut mecanic slab dezvoltat, este nevoie de suport pe care să se agaţe sau să se înfăşoare.

După direcţia de creştere, tulpinile pot fi: drepte, nutante, geniculate, tortuoase, volubile,

19

scadente, radicante, repente, procumbente, ascendente etc. Secţiunea transversală a tulpinii

poate fi circulară, eliptică sau neregulat ondulată (canelată).

3.3 Frunza

Frunza este organul vegetativ cu structură dorso-ventrală şi simetrie bilaterală. Ea este

alcătuită din limb, peţiol, teacă, la bază uneori cu stipele.

După lungimea peţiolului, frunzele sunt lung peţiolate, scurt peţiolate, sesile,

decurente şi amplexicaule sau conate. După organizare, frunzele sunt simple sau compuse.

Cel compuse sunt de tip penat (pari- sau imparipenat) sau palmat. După forma limbului,

frunza poate fi rotundă, subrotundă, eliptică, ovată, obovată, oblongă, lanceolată, liniară,

romboidală, triunghiulară, cordată sau reniformă. Vârful limbului poate fi acut, acuminat,

obtuz, rotunjit, trunchiat, emarginat, mucronat sau spinos. Baza limbului poate fi rotunjită,

cordată, reniformă, sagitată, hastată, trunchiată, îngustată, cuneată, asimetrică sau auriculată.

Marginea limbului este întreagă, simplu sau dublu serată, simplu sau dublu dinţată, crenată,

sinuată, revolută, lobulată, ciliată. Suprafaţa frunzei poate fi netedă, rugoasă (cu mici

ridicături neregulate), plisată (vălurată), lucitoare sau nelucitoare, păroasă, scabră (aspră,

datorită perilor rigizi, scurţi), glabră (lipsită complet de peri), glabrescentă (aproape lipsită de

peri), glaucă sau glaucescentă (albăstrui). După durata rămânerii pe ramuri, frunzele sunt

caduce (căzătoare), persistente (sempervirescente), când ţin 2-12 ani şi marcescente, când se

usucă toamna dar cad în primăvară (familia Fagaceae).

20

CAPITOLUL IV

CERCETĂRI PROPRII PRIVIND EFECTUL MULCIRII ASUPRA

CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII PUIEȚILOR DE GÂRNIȚĂ, ÎN

PEPINIERĂ

4.1 Scopul cercetărilor

Drept obiectiv de bază al lucrării propuse pentru susţinere serveşte elaborarea

măsurilor de creştere a performanţelor producătorilor de puieți forestieri și ornamentali, în

special de gârniță, în scopul asigurării dezvoltării durabile a acestora, incluzând direcţiile de

eficientizare a activităţii tuturor participanţilor lanţului de producere a acestei culturi,

de prelucrare a acesteia, de fabricare a producţiei finite şi de comercializare a acesteia.

Cunoaşterea principalelor caracteristici agrobiologice, legate de morfologia şi

fiziologia plantelor, agrotehnica şi tehnologia de cultivare, este primordială în vederea

promovării, pe baze ştiinţifice, a acestei culturi. De aceea, scopul acestui studiu este de a

evidenţia câteva dintre particularităţile morfologice şi fiziologice ale acestei culturi în vederea

optimizării tehnologiei de cultivare (Stan N.T. şi Munteanu, N. 2001)

4.2 Material și metodă

În calitate de material biologic în cadrul acestui experiment s-a uilizat plante şi

fragmente de plante, precum şi recolta proaspătă şi uscată de la specia luată în studiu

Metodele de cercetare constau în procedurile prin care se află adevărul ştiinţific

referitor la un anumit fenomen, proces sau acţiune ce se desfăşoară obiectiv sau sunt

provocate(organizate) de cercetătorul ştiinţific. 

În activitatea de cercetare ştiinţifică se folosesc metode de cercetare cu caracter

general şi metode specifice. Metodele cu caracter general se folosesc, de regulă, în majoritatea

activităţilor decercetare ştiinţifică; ca exemple pot fi observaţia, experimentul, studiul de caz,

studiuldocumentar, comparaţia, gruparea statistică ş.a.

21

 Metodele cu caracter special se folosesc precis într-un anumit domeniu ştiinţific, de

exemplu în ştiinţele agricole, în ştiinţele biologice şi adesea pot avea un caracter mai strict,

cum ar fi cel ce se referă la unele discipline ştiinţifice consacrate, ca de exemplu: agrotehnică,

ameliorare, genetică, producerea seminţelor, fitotehnie, biochimie ş.a.

Pentru studiul comparativ privind particularităţile biologice şi fenologice ale culturii

de oregano, ca metodă de lucru a fost folosit experimentul.

Mulcirea cu diferite materiale a variantelor constituie factorul analizat.

22

CAPITOLUL V

REZULTATE OBȚINUTE

5.1 Observații și determinări

5.1.1. Creșterea puieților

Influența mulcirii asupra creșterii puieților de gârniță

Varianta

Creșterea puieților

± DSemnificați diferențe

Înălțimi la efectuarea mulcirii

(cm)

Înălțimea după o perioadă de vegetațieAbsolută

(cm)Relativă

(%)V1 - Mulcirea cu scoarță tocată 20 35 110 6V2 - Mulcirea cu rumeguș 20 33 107 4V3 - Mulcirea cu paie tocate 20 39 117 10V4 - Mulcirea cu folie neagră 20 30 103 1

V5 - Nemulcit 20 29 100 -

5.1.2. Numărul de frunze

Influența mulcirii asupra numărului de frunze la gârniță

Tabelul nr. 5.1.2.1.

Varianta

Numărul de frunze

+ / – D DiferențeNumărul de

frunze la efectuarea

mulcirii (cm)

Numărul de frunze după o perioadă de vegetație

Absolută (cm) Relativă (%)

mulcire cu scoarță tocată 19 35 117 5

mulcire cu rumeguș 19 32 107 2

mulcire cu paie tocate 19 37 124 7

mulcire cu folie neagră 19 31 103 1

23

nemulcit 19 30 100 -5.1.3. Număr de buruieni

Influența mulcirii asupra numărului de buruieni

Tabelul nr. 5.1.3.1.

Varianta

Numărul de buruieni

+ / – D DiferențeNumărul de buruieni la efectuarea

mulcirii (cm)

Numărul de buruieni după o perioadă de vegetație

Absolută (cm) Relativă (%)

mulcire cu

scoarță tocată 0 3 32 7

mulcire cu

rumeguș 0 3 25 7

mulcire cu paie

tocate 0 5 52 5

mulcire cu folie

neagră 0 2 8 8

nemulcit 0 10 100 -

24

CAPITOLUL VI

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

6.

6.1 Concluzii

Avantajele mulcirii

Reduce compactarea solului. Solul acoperit cu folia de mulci rămâne afânat în mare

parte, la fel ca la pregătirea patului germinativ înainte de aplicarea foliei, deoarece este evitată

trecerea cu mașinile. Mulcirea cu folie de plastic la producerea tomatelor.

www.agroconect.md 3 agricole prin zona acoperită.

Controlul buruienilor - este un alt obiectiv urmărit prin mulcire. În funcție de tipul de

folie pentru care optați, puteți combate buruienile nedorite, care concurează cu plantele din

cultură. Mulciul negru împiedică lumina să ajungă la suprafața solului, ceea ce este în

defavoarea creșterii buruienilor. Mulciul incolor împiedică într-o oarecare măsură creșterea

buruienilor, prin temperaturile ridicate realizate în interior, împreună cu lipsa oxigenului și

umiditatea crescută.

Fructe de calitate superioară. Folia de mulci împiedică contactul dintre fructe si

pământ, evitându-se astfel pătarea, mucegăirea sau deteriorarea fructelor. Crăparea fructelor

de asemenea este evitată în multe cazuri.

Reglarea umidității în sol, menținerea stării fitosanitare. Folia pentru mulcire previne

pierderea umidității din sol în anii secetoși și evită excesul de apă din zona rădăcinii în

perioadele ploioase, mai ales acolo unde terenul este profilat pentru drenare. Folosirea foliei

poate reduce cantitățile de apă utilizate și frecventa irigărilor, și poate ajuta la reducerea

numărului de boli și dăunători, cum ar fi ciupercile care apar datorită umidității excesive.

Timpurietate. Unul din obiectivele folosirii mulcirii este modificarea temperaturii

solului. Neagră, incoloră sau gri, folia atrage lumina solară care încălzește solul. Mulciul

aplicat pe patul pregătit pentru plantat înainte de sădire, va încălzi solul și implicit va duce la

o creștere mai rapidă în vegetație în compara- ție cu plantele fără mulci. Primele fructe din

25

cultura mulcită vor putea fi recoltate cu 7 până la 14 zile mai devreme, în comparație cu

fructele din culturile fără mulci.

Reduce pierderile de îngrășăminte din sol. Datorită excesului de apă (provenit din

ploi) în zona rădăcinilor, îngrășă- mintele pot fi spălate odată cu infiltrarea apei în sol.

Aceasta se întâmplă de obicei în solurile nisipoase, ușoare. În cazul folosirii foliei pentru

mulcire, cultivatorul va trebui să folosească fertilizatori cu eliberare lentă înainte de aplicarea

foliei sau să folosească fertigarea, cu ajutorul instalației de irigare prin picurare. În orificiile

făcute în folia de mulci se pot adăuga și îngrășăminte granulate după plantarea plantelor de

legume.

Reduce tăierile rădăcinilor. Folia de mulci previne tăierea rădăcinilor cu unelte și

utilaje agricole în timpul efectuării lucrărilor de între- ținere - prășitul și afânarea solului.

Dezavantajele mulcirii

Costuri. Este incorect să identificăm costurile ca dezavantaj, deoarece odată ce se

achiziționează folia, din start se elimină cheltuielile pentru erbicide, utilaje, combustibili,

tratamente și munca manuală. Chiar dacă costul foliei este relativ mic, pentru a putea face

agricultură de performanță mai este nevoie de un utilaj de întins folia (în cazul în care nu

doriți să faceți asta manual) și de modelat solul (benzi, biloane). Aceste utilaje sunt absolut

necesare în cazul suprafețelor medii sau mari, unde întinderea manuală este imposibilă. De

asemenea, mai aveți nevoie și de echipamente pentru semănat / transplantat.

Îndepărtarea din teren. Folia de mulci care nu este biodegradabilă trebuie îndepărtată

din teren, după defrișarea culturii, iar această operație necesită timp și muncă suplimentară.

6.2 Recomandări

În pepiniere pentru a spori atât calitatea cât și cantitatea se recomanda executarea operațiilor de mulcire pentru puieți cu material natural, reducând costurile și ecologizarea pepinierelor.

Pentru pepinierele montane care au obiectiv principal producerea puieților de rășinoase se recomandă utilizarea mulcitul cu scoarța de rășinoase sau cetină pentru scăderea pH din sol efect ce duce la aclimatizarea mai ușoară a viitoarei generație de păduri.

În pepinerele de deal și câmpie se recomandă pentru puieții de foioase executarea lucrării de mulcire cu ajutorul scoarței de copac, rumeguș, paie, frunze, etc. și duce la un efect de stabilitate atât pentru sol(readcând CO2 în sol) cât și pentru puieți (formând puieți viguroși, calitativi, și sănătoși).

26

BIBLIOGRAFIE

Tătăranu D., și colab., Arbori și arbuști forestieri și ornamentali cultivați în R.P.R., Ed.

De stat București, 1970, București ;

Rubțov Șt., Florescu I.I., Contribuții la studiul microclimei în pepinierele din R.S.R.,

nr3, 1963;

Bereziuc R. și colab., Îndrumătorul lucrărilor de laborator în pedologie, Ed. Ceres,

1981, București;

Marcel Costache și colab., Tehnologii de cultură specifice în diferite sisteme de

protejare, Editura GEEA, 2014;

27