Moromeții Marin Preda

- caracterizarea lui Niculae Moromete -

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje numeroase și o acțiune complexă.

Realismul este un curent literar și artistic de la mijlocul secolului al XIX-lea, apărut în spațiul european, proza realistă caracterizându-se prin prezentarea într-un mod obiectiv realitatea, universul prezentat fiind unul verosimil. Perspectiva narativă „dindărăt”, viziunea obiectivă, focalizarea zero, narațiunea la persoana a III-a și naratorul omniprezent, omnipotent, omniscient și obiectiv conferă veridicitate operei.

Deși modalitatea artistică și problematica celor două volume ale romanului „Moromeții” diferă, romanul este unul unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial. Sunt înregistrate transformările vieții rurale, ale mentalităților și ale instituțiilor, de-a lungul unui sfert de secol, și se impune o nouă tipologie a personajelor. În același timp, romanul se dezvoltă prin tema familiei, o viziune nouă despre lume, despre realitățile contemporane, într-un stil epic de mare densitate.

Romanul prezintă destrămarea unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea - Gumești. Această temă se împletește cu altele, care nuanțează fresca vieții rurale dinainte și de după cel de-al Doilea Război Mondial. Titlul „Moromeții” plasează tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei familii este și un roman al deruralizării satului. Semnificativă pentru ilustrarea temei familiei este scena mesei, unde sunt prezentate adevăratele relații dintre membrii familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar. Așezarea în jurul mesei sugerează evoluția ulterioară a conflictului, iminenta destrămare a familiei. O altă secvență semnificativă pentru reliefarea problemei destrămării familiei este reprezentată de plecarea celor trei fii la București, așezarea acestora la masă anticipând plecarea lor „Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară”.

O altă tema este criza comunicării, ilustrată de conflictul dintre personajul principal și familia sa. Tema timpului viclean, nerăbdător, relația dintre individ și istorie nuanțează tema socială.

Acțiunea romanului se desfășoară pe o perioadă de un sfert de veac și înfățișează destinul țăranului la confluența dintre două epoci istorice: înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial.

Incipitul se realizează prin referire la tema timpului. La început, timpul pare îngăduitor cu oamenii „În câmpia dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea fără conflicte mari”. Verbul „se pare” sugerează că această imagine a timpului răbdător este însă doar o iluzie a lui Ilie Moromete, care va fi contrazisă atât de toate întâmplările care se petrec pe parcursul romanului,

cât și de finalul acestuia, unde timpul devine necruțător și intolerant, finalul fiind construit în simetrie cu incipitul.

Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este mai întâi dezacordul dintre tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de-a înțelege lumea. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari, care își urau mama vitregă, protagonistul amână îndeplinirea promisiunii. Din această cauză, femeia simte „cum i se strecoară în inimă nepăsarea și sila de bărbar și copii”.

Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar dori ca fratele văduv să nu se mai căsătorească pentru a doua oară. În felul acesta, ea s-ar fi stabilit în casa lui Moromete, ca să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Faptul că Mărămete se recăsătorește și că își contruise o casă deoarte de gospodăria ei, îi aprinse ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari.

Un conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul își dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele îl ironizează sau susține că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de-a învăța, băiatul de desprinde treptat de familie.

În cel de-al doilea volum, conflictul dintre tată și fiii cei mari trece în plan secundar, conflictul dintre mentalitatea tradițională și cea impusă, colectivistă ocupând firul central al romanului.

Numărul mare de personaje prezentate în romanul „Moromeții” creează impresia unui roman care are toate datele realității. Majoritatea personajelor au biografii convingătoare care le apropie cititorului și le particularizează. Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta ca mimesis, urmărind prin această generalizare tocmai o reprezentare mai cuprinzătoare a vieții, oferindu-i cititorului iluzia verosimilității și a veridicității.

Realismul demonstrează că lumea omului simplu este la fel de dramatică și complexă ca lumea eroică a clasicismului sau precum lumea personajelor excepționale ale romantismului, astfel că Ilie Moromete, personajul principal, este un personaj realist, prezentat într-o strânsă legătură cu mediul său de viață.

Dacă fiii mai mari ai lui Ilie Moromete înțeleg că adaptarea la structuri sociale noi înseamnă să fugă de acasă, pentru Niculae, cel mai mic dintre copiii familiei, fuga nu este o opțiune. În acest personaj alter-ego, scriitorul sintetizează aspirațiile unui neadaptat, ale unui om care tinde să-și depășească limitele pentru a-și găsi drumul.

Personaj secundar, Niculae, „un antimoromețian ca filosofie a existenței” (Nicolae Manolescu), este fiul cel mai mic din a doua căsătorie a lui Ilie Moromete. Pe parcursul celor două volume ale romanului, statutul lui se schimbă. Astfel, în primul volum, Niculae este un copil dornic să învețe carte să-și schimbe statutul social, ceea ce reușește pentru un timp, atâta vreme cât tatăl este de acord să-l lase la școală și să-i plătească taxele. În volumul al doilea însă,

după ce Ilie Moromete îl retrage de la școală, sub pretextul că învățătura nu aduce niciun beneficiu, Niculae începe să-și caute sensul existenței „Eu îmi caut eul meu” și devine adeptul „unei noi religii a binelui și a răului”, cum crede că este noua dogmă, socialistă. Discuțiile dintre tată și fiu din volumul al doilea al romanului au semnificația unei confruntări între două concepții de viață, între două civilizații și, nu în ultimul rând, între generații. Niculae se îndepărtează din ce în ce mai mult de tatăl său, nu trăiește viața bucurându-se de ea, ci febril, prea ocupat să mai poată contempla. O întâmplare care anticipează într-o oarecare măsură ruptura de mai târziu dintre tată și fiu, este aceea din volumul întâi, când Ilie Moromete călătorește la munte ca să vândă cerealele, iar la întoarcere povestește niște fapte extraordinare. Însoțindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii, lipsiți de farmec, munteanca tânără care-l tulburase pe tatăl său i se pare o țărancă oarecare, deloc deosebită de o femeie din Siliștea - Gumești.

Portretul lui Niculae Moromete se construiește treptat, predominante fiind modalitățile de caracterizare indirectă.

În lumina acțiunilor pe care le întreprinde personajul, dobândește relief mai ales portretul moral, din care se desprinde, ca trăsătura dominantă de caracter, capacitatea de a fi atent la ceilalți, fascinația urmăririi spectacolului oferit de indivizii din jur și mai ales de propria familie.

Trăsătura dominantă de caracter a personajului poate fi considerată perseverența, ilustrată atât de faptul că, deși merge zilnic cu oile, acesta reușește să ia premiul întâi, surprinzându-l pe Moromete, cât și de faptul că, deși nu reușește să se realizeze în plan politic, acesta își continuă studiile și devine inginer horticol.

Caracterizarea directă, realizată din perspective altor personaje și a naratorului, evidențiază câteva elemente de portret fizic, care pălesc în raport cu trăsăturile morale: „Așa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămașă și cu picioarele desculțe și pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.”

O secvență semnificativă, din primul volum, pentru ilustrarea relațiilor dintre Niculae și tatăl său este aceea a serbării școlare la care băiatul ia premiul întâi. Deși își iubește copiii și le vrea binele, Moromete își cenzurează orice manifestare de afecțiune față de ei. Neinteresat cu adevărat de preocupările și situația fiului mai mic, el nu știe că băiatul e bolnav și se aștepta ca Niculae, care era trimis zilnic cu oile, să rămână repetent. Stinghereala lui Niculae când primește premiul întâi pe scenă, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încearcă să recite o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de mângâiere sunt schițate cu multă stângăcie.

În volumul al doilea, Ilie Moromete și Niculae apar alături în numeroase secvențe semnificative, dar întâlnirile și discuțiile lor echivalează adesea cu niște confruntări. Înscrierea lui Niculae în Partidul Comunist reprezintă prilej pentru noi dispute cu tatăl său. Tânărul este trimis la o școală pentru activiști și se întoarce în sat cu o sarcină de la „județeană”, aceea de a supraveghea buna funcționare a primelor forme colective de muncă: strângerea cotelor și

predarea lor către stat. Dar se iscă o agitație agresivă în timpul căreia un sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului. Idealist, tânărul se orientează cu dificultate în țesătura de intrigi pusă la cale de oportuniști de profesie. Așa că activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din viața politică și își continuă studiile. Ilie Moromete își conștientizează târziu greșeala de-al fi retras pe Niculae de la școală, iar regretele lui sunt, de asemenea, tardive.

Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol și este căsătorit cu o fată din sat, Mărioara, fiinca lui Adam Fântână, care ajunge și ea asistentă medicală. La înmormântarea lui Moromete, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără a fi suferit de vreo boală, iar împăcarea lor survine în visul băiatului.

(Opinie) Niculae se deosebește mult de alte personaje - copii din literatura română. Impresionează prin maturitatea gândirii și fermitatea unei timpurii opțiuni: între pămant și carte, renunțând la pământ în favoarea surorilor (Tita si llinca). Și acesta constituie un contrapunct, mult mai complicat decât s-a interpretat până acum. „Fuga" lui de acasă se realizează prin acest intermediu, pentru că drumul spre lumea lui nu poate fi stăpânit prin contemplare numai, ci și prin acțune.

(concluzie) Pornind de la argumentele de mai sus, s-au ilustrat particularitățile de construcție a personajului principal, Ilie Moromete, din romanul „Moromeții” a lui Marin Preda, care reprezintă un tip aparte de țăran în literatura română, cu o serie de calități care îl fac memorabil.