PREDA MARIN

ANI, CHIPURI ŞI VOCIÎN MEMORIA VIE A

„COLEGIULUI NAŢIONAL VASILE ALECSANDRI”

O MONOGRAFIE A DOCUMENTULUI VIU

Liceul „Alecsandri”, caz unic, pomenit şi în Parlamentul interbelic, e un liceu care s-a născut, în 1921, fără a avea clădire proprie, aşa cum s-ar naşte o idee fără trup, ori un copil legitim în casa altuia. Sau cum ai spune că poetul Vasile Alecsandri a avut două naşteri. Una trupească în Bacău, la 1821, în casa „de oraş” a părinţilor, şi alta, spirituală, la Mirceşti, lângă Roman, în conacul unde şi-a trăit viaţa, şi-a scris opera, şi a avut „ideea” să devină nemuritor, la 1890. Paralela între naşterea şi eternizarea poetului, şi naşterea liceului nu e întâmplătoare. Şi anul 1821, şi anul 1890, sunt date legate de existenţa liceului „Vasile Alecsandri”, aşa cum se va vedea mai încolo. Tocmai pentru că liceul a avut o naştere lungă, chinuitoare şi derutantă (1921, înfiinţarea; 1935, ridicarea aripii estice; 1938, ridicarea întregii clădiri), ideea alcătuirii unei monografii apare destul de timpuriu, încă din 1935, la 14 ani de la înfiinţarea din 1921, cu ocazia discursului de inaugurare a primului corp al liceului şi e reluată apoi în 1938, în „Jurnalul cancelariei”. În ambele cazuri, ideea e enunţată de către cea mai veche şi distinsă profesoară a liceului, profesoara Cleopatra Tăutu, boieroaică de stirpe veche moldovenească, stră-strănepoata logofătului Tăutu, cea care avea, şi prin sânge, şi în spirit, simţul tradiţiei şi cultul pentru carte şi istorie. Notaţia acestui proiect în jurnal e făcută chiar în anul inaugurării clădirii în forma ei actuală, când, după terminarea celui de-al doilea corp şi a faţadei, trecuseră deja 17 ani de la înfiinţarea „Şcolii secundare de fete”, şi profesoara intuieşte riscul pierderii istoriei începutului. Din păcate, presimţirea i se confirmă. Prin scoaterea ei la pensie, tot în anul 1938, proiectul e condamnat la uitare. Astfel istoria începuturilor începe cu o pagină albă. Ca şi în istoria mare, şi în istoria mică noi n-am ştiut, n-am putut sau n-am vrut să ne conservăm trecutul. Cu greu, „Jurnalul cancelariei” ar putea să-i ţină locul. Monografia dorită e înlocuită însă cu primele anuare ale liceului, cele din 1940-1941 şi 1941-1942, care vor rămâne singurele mărturii documentate din epocă. Arhiva liceului va fi evacuată în timpul războiului, rămânând definitiv pierdută. Tot aşa se vor mai pierde, de-a lungul deceniilor, nu se mai ştie cum, din documentele şcolii. Coordonatoarele anuarelor din 1941 şi 1942 au fost directoarea Constanţa Dumitrescu (profesoară de istorie) şi, ca secretară, Margareta Ionaşcu. Cu toate că, din modestie, cele două doamne nu şi-au pus semnătura pe anuare, ele ar fi putut fi intervievate în 1971, când erau încă în viaţă, şi astfel trecutul ar fi fost salvat. Monografia de la semicentenarul din 1971, nu le-a consemnat mărturiile, nici lor, nici primelor directoare, nici altor profesoare. Astfel s-a pierdut ocazia unică de a recupera şi recompune trecutul prin recursul la memoria martorilor, foştii actori principali ai evenimentelor. Până la sfârşitul anilor ’70, distinsele „doamne şi domniţe” care au ctitorit „Liceul de fete” erau încă colege de cancelarie cu o generaţie care a fost

1

forţată şi apoi învăţată să se rupă de trecutul „părinţilor”, celebrându-le semicentenarul şcolii într-o monografie oficioasă, caracteristică noii epoci. Aşezate la masa de prezidiu sau în primul rând al sălii, ele au fost brusc transformate în „obiecte de muzeu”. Când eşti pus în asemenea situaţie, atunci simţi că un discurs festiv nu-ţi poate ţine loc de viaţă şi că simpla fotografie de grup te transformă în relicvă: eşti doar o încremenire a timpului – simplă imagine fără glas. Din păcate, în prima monografie nu găsim recuperată memoria vie din straturile adânci ale sufletului martorilor. Doar aici mai palpită neatinsă viaţa cotidiană a liceului, acea epidermă a prezentului, singura sursă aptă să ne dea profunzimile trecutului. De aceea nu ştim care era viaţa cotidiană în şcoala interbelică, nu ştim cum era viaţa de elev şi nici de profesor în epocă. Timpul trăirii, cum ar spune criticul Eugen Simion, nu a fost sublimat şi conservat în timp al mărturisirii. În fine, să nu dramatizăm prea mult. Ideea continuării monografiei e reluată, în 1996, de doamna directoare Margareta Neacşu, la a 75-a aniversare, ea reeditând monografia domnului profesor Cosmescu din 1971, cu fireşti adăugiri. Aceeaşi idee a avut-o şi doamna directoare-adjunctă Veronica Grigore care, împreună cu bibliotecara şcolii, Maria Creţu, vor scoate „Pagini ilustrate”, o monografie în imagini a liceului. În 2005, domnul director Cautiş Vasile relansează ideea alcătuirii unei monografii într-un stil nou. Totodată propune şi concretizează reluarea tradiţiei publicării anuarului şcolii (2005-2006), după 63 de ani de întrerupere, cu ocazia împlinirii a 85 de ani de le înfiinţarea şcolii. Aş vrea aici să aduc un elogiu profesorului de limba şi literatură română, Marin Cosmescu care, alături de doamna profesoară Florentina Căpitanu, ne-a dat prima monografie a liceului, în 1971, urmată de cea din 1996. Trebuie să mărturisesc faptul că baza documentară, strict istorică, a acestei noi monografii se află în cele două lucrări ale domniei sale, fără de care nu ar fi fost posibilă scrierea acesteia noi. Ea, mai ales în prima parte, nu e decât o re-povestire, sintetică, uşor „dramatizată”, a precedentelor.

Aceasta nu e o monografie, în sensul clasic, ştiinţific al cuvântului. E un text al retrăirii, mai mult decât un cronograf, şi de aceea supus erorii, ca orice proiecţie subiectivă. Prin el s-a vrut o recuperare a timpului trăit şi necuprins în vechea monografie. La baza lui au stat amintirile foştilor elevi şi profesori. O arheologie a memoriei s-a impus de la sine pentru a alcătui o monografie a documentului viu. În plus, am considerat că, pentru reconstituirea „epocilor”, nimeni nu ştie mai bine cursul evenimentelor decât foştii directori. Dedic cartea aceasta coautorilor ei şi tuturor colegilor, indiferent de epocă.

2

1. DENUMIRILE PRIN CARE AM TRECUT

Prima marcă a liceului intrată şi rămasă în conştiinţa oraşului de la înfiinţare şi până în 1972 a fost cea de „Liceul de fete”. Peste ea s-a suprapus din 1959 până astăzi cea de Liceul Vasile Alecsandri sau, pur şi simplu, Alecsandri. În spatele ei rămâne însă încă vie într-un substrat al conştiinţei colective băcăuane cea de Liceul de fete, cu înţelesul de liceu umanist, profilat pe filologie, studiul limbilor moderne şi al ştiinţelor sociale. Alecsandriul ca marcă înseamnă deci cultură, erudiţie, rafinament, muncă seriozitate, dăruire şi, nu în ultimul rând, multă iubire. Iubire de şcoală, de dascăli, de elevi. Iubire de carte sau iubire de cunoaştere = umanism, fie că e vorba de clasele de la real, fie de cele de la umană.

Cu toate că ponderea mare de băieţi o au doar clasele de la real, cu elevi şi profesori la fel de buni ca şi cele de umană ( o dovedesc rezultatele la diverse concursuri de informatică şi matematică, de-a lungul anilor, în special în ultimii), populaţia şcolară este preponderent feminină.

Marca liceului nu coincide cu denumirea oficială purtată de-a lungul a 85 de ani. Istoria numelui e însă legată de istoria învăţământului şi a societăţii româneşti, după cum se va vedea în capitolele următoare.

Denumirea întemeietoare a fost cea de „Şcoala secundară de fete”. Aici trebuie spus celor tineri că învăţământul interbelic era organizat pe două

niveluri: cursul primar (clasele I-IV) şi cursul secundar ( alcătuit din clasele I-VIII sau opt clase de liceu). Aceste două cursuri însumează cele douăsprezece clase de azi. Amintiţi-vă de „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade, în care liceul sau cursul secundar se împărţea în două: curs secundar inferior sau şcoala secundară de gradul I (clasele I-IV având echivalentul în clasele actuale de V-VIII sau gimnaziale); şi cursul secundar superior sau de gradul II, corespunzător liceului propriu-zis.

La înfiinţare, în 1921, „Şcoala secundară de fete”, (şcoală particulară, să precizăm de la început), a avut numai clase de curs secundar inferior, deci doar prima treaptă de liceu, asta însă în primul an. Imediat în anul şcolar următor din 1922-1923, s-a instituit şi cursul secundar superior (clasele V-VIII).Tot acum iese şi prima promoţie, clasa a VIII-a având 11 înscrişi şi promovaţi. Mai trebuie spus că, la înfiinţare, o parte din eleve provenea din Liceul de băieţi din localitate, unde fetele susţineau examene particulare, şi o altă parte provenea din gimnazii din alte judeţe, aflate în aceeaşi situaţie. Aceasta făcea ca fetele, neavând instituită o şcoală de stat pentru ele, erau nevoite să urmeze cursuri în clase particulare, iar unele, mai înstărite, chiar acasă, cu profesori particulari. De aici, aceste discrepanţe în şcolarizarea din primii ani. În fine, în 1923 au fost 21 de eleve înscrise şi promovate, ca abia în 1924-1925 să se ajungă la un număr complet de 34 de eleve, înscrise şi promovate. Tot în 1925 apare a doua denumire: „Şcoala secundară de fete gradul II”. Abia în 1928 ea capătă titulatura de liceu, denumirea devenind şi marca şcolii: „Liceul de fete”, spre a se deosebi de „Liceul de băieţi” (actualul „Ferdinand”, liceu cu care a fost în eternă concurenţă). Apoi, în 1940-1941, pentru a se deosebi de liceele industriale (de construcţie, arte şi meserii) şi de cele comerciale, a luat denumirea de „Liceul teoretic de fete” – denumire care rămâne în conştiinţa colectivă multă vreme.

După reforma din 1948, s-a introdus termenul de „şcoală medie”, pentru a-l înlocui pe „burghezul” liceu. La rândul lui, spre a se deosebi de şcolile medii tehnice, i s-a spus „Şcoala medie de 11 ani nr. 2”, apoi de 10 ani (după modelul rusesc) şi iar de 11 ani. „Numărul 2” şi „numărul 1” înlocuiau vechia distincţie dintre liceul de fete

3

şi liceul de băieţi. Numerele însă respectau ordinea cronologico-istorică a înfiinţării liceelor din Bacău, cât şi în mai toate oraşele din România interbelică. Pentru a se şterge sensul tradiţiei „burgheze”, s-a trecut la învăţământul mixt, din 1954 şcoala devenind „Liceul mixt nr.2”.

13 ianuarie 1959 e data înfiinţării titulaturii patrimoniale a şcolii, cea care există şi azi, devenind marcă distinctă în învăţământul şi conştiinţa băcăuanilor: LICEUL „VASILE ALECSANDRI”. Propunerea de a se acorda numele „bardului de la Mirceşti” liceului nostru a venit, se pare, din partea elevilor, după cum îşi aminteşte doamna Finder, şi a fost preluată de conducerea şcolii, supusă la vot şi aprobată în Consiliul profesoral. După Marin Cosmescu, ideea ar fi venit din partea consiliului, dar propunătorul rămâne anonim. Faptul e confirmat şi de mărturia domnului Zavati. Întrebându-l insistent cine a făcut propunerea, încercarea de a afla în sfârşit numele a rămas iarăşi fără răspuns. Explicaţia ocultării numelui acestuia o aflăm în contextul timpului. De fapt, prilejul îl oferea ieşirea din cumplita epocă de stalinism şi rusificare a ţării. După scoaterea trupelor sovietice de ocupaţie de către comuniştii români, aceştia, ca prim semn al independenţei, au simţit nevoia să-şi reîntemeieze poziţia la putere prin istoria naţională, interzisă până atunci de către aceeaşi comunişti în numele „internaţionalismului” sovietic. Recursul la naţionalism fusese tabu până atunci şi pedepsit necruţător. (Lucreţiu Pătrăşcanu fusese împuşcat pentru asta la ordinul lui Gheorghiu-Dej). Acum, numele întemeietorilor României moderne, ale revoluţionarilor paşoptişti şi ale unioniştilor trebuiau imperios legate de cele ale „iubiţilor conducători de partid”. În 1959 tocmai se sărbătorea împlinirea centenarului Unirii Principatelor, eveniment la care Poetul naţional a avut o contribuţie esenţială. După cum îşi aminteşte profesorul Ovidiu Stoica, fost elev al liceului, atunci comuniştii pentru prima dată au scos de sub obroc portretele lui Cuza, Kogălniceanu şi Alecsandri şi, copilul de atunci, le-a putut vedea afişate în sălile de clasă, alături de pozele membrilor Comitetului Central de Partid. Se lega astfel, prin impostură, trecutul cu prezentul, în ideea că venirea la putere a comuniştilor încheia şi desăvârşea idealurile naţionale ale revoluţiei de la 1848, inclusiv cele ale unirii şi independenţei. Pe acest fundal, s-a putut cere „anonim” acordarea numelui Poetului ca patronim al liceului. Justificarea era perfect plauzibilă şi, în plus, nobilă, depăşind astfel contextul imposturii politice: anul 1921, an al înfiinţării liceului, era legat în plan spiritual de anul 1821, anul naşterii poetului. Două naşteri erau astfel unite printr-un arc centenar peste o prăpastie între două epoci, fracturate de comunism şi sovietizare, pentru a se renaşte ideea de tradiţie în cultură. În plus, autorităţile locale ţineau enorm să se ştie că poetul naţional, cel „veşnic tânăr şi ferice”, se născuse în oraşul Bacău. (Mai există şi azi una din casele părinteşti, aflată în paragină cumplită; cea în care s-a născut a fost demolată şi se afla aproximativ pe locul actualei Case de Cultură.) Din acest moment numele lui Vasile Alecsandri devine o marcă, o emblemă a oraşului. La fel şi liceul.

Istoricul denumirii patrimoniale. În 1924 se cere ministerului acordarea numelui unei personalităţi istorice, oricare ar fi ea. Fiindcă nu avea clădire proprie şi, prin asta, un statut incert, cererea rămâne fără răspuns. Când clădirea e gata în 1938, se propune, iar fără succes, acordarea numelui „Sfânta Parascheva” (ocrotitoarea Moldovei); temeiul era cel religios, cum era şi epoca legionară. Motivul respingerii este, firesc, tot politic. Eşuând şi aici, în 1940 se cere acordarea numelui unui membru al familiei regale, urmând să poarte denumirea de „Liceul teoretic de fete Regina mamă Elena”. Era vremea lui Antonescu, potrivnic familiei regale, cum se ştie. Eşecul era previzibil. Sau familia regală a refuzat să se implice, după ce acordase deja „Liceului de băieţi” numele regelui Ferdinand. Acordarea numelui impunea obligaţii

4

tutelatoare, inclusiv mari cheltuieli. După Iulia Bucur-Zavati, în 1932 liceul ar fi purtat numele „Elena Văcărescu”, fapt neconfirmat documentar. După gustul meu, acesta din urmă e cel mai frumos nume, întrucât, prin el, şi astăzi s-ar fi ştiut că această mare doamnă a literelor era cotată în Franţa ca „cea mai mare poetesă a secolului al XIX-lea”, după cum spune G. Călinescu, în a sa istorie a literaturii. Mi se pare o denumire potrivită pentru un liceu umanist, cu clase de studiu intensiv şi bilingv al limbilor moderne. Dar să trecem peste această scurtă reverie filologică. După mixtarea din 1954, liceul redevine pentru o scurtă perioadă iarăşi „liceu de fete” ( între 1967-1972). În fine, după înfiinţarea liceelor cu profil industrial, devine „Liceul de ştiinţe al naturii Vasile Alecsandri”, în anul şcolar 1976-1977, până când, după revoluţie, va redeveni Liceu teoretic, în 1990, şi apoi, Colegiu Naţional în 2001, cum se va vedea.

2. SCURT ISTORIC AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI BĂCĂUAN

Nu te speria, cititorule, de niţică istorie. Ea face bine la minte şi la suflet. Îţi stârneşte imaginarul, retrăind în trecut. Vino cu mine şi n-ai să regreţi. Trecutul te ajută să te regăseşti. O să-ţi afli identitatea.

Istoria modernă a învăţământului băcăuan începe în 1839, la 10 ani după ce ne-am deschis către Occident (prin Pacea de la Adrianopol), când se înfiinţează Şcoala Domnească, devenită ulterior „Şcoala nr. 1 de băieţi”, aflată cândva, din câte ştiu, undeva, nu departe de „Teatrul de păpuşi”, la câteva străzi de viitoarea Şcoală nr. 2 de fete, în a cărei clădire e actualul Vivariu, lângă Piaţa Centrală. Până atunci se învăţa fie în şcoli greceşti, fie pe lângă biserici, ca în amintirile lui Ion Creangă. De acum intram în modernitate.

Înfiinţarea învăţământului pentru fete este defazat faţă de cel pentru băieţi. E o directă consecinţă a mentalităţii şi inerţiilor dintr-o epocă încă patriarhală, într-o lume dominată de bărbaţi, în care femeia e discriminată. Singurul ei rost e asigurarea dotei matrimoniale, să aducă bărbatului urmaşi (neapărat un băiat, pentru perpetuarea numelui), să ţină gospodăria casei şi să crească copiii. Şi totuşi în epoca post-romantică se pune problema instrucţiei şi educaţiei tinerelor fete. Aşa că la 1855 ia fiinţă în Bacău prima şcoală particulară de fete, la iniţiativa boierilor şi negustorilor înstăriţi care, fie pentru că nu-şi permiteau financiar să-şi trimită fetele la studii în Paris, fie pentru că doreau să le aibă educaţia sub control, au luat iniţiativa de a crea pentru ele o şcoală specială, condusă de Madame Mayer. Aici fetele trebuiau să înveţe, doar limba franceză şi clavirul. Intram în zorii erei luptei pentru emanciparea femeii prin francofonie. Ca o punte peste ani, în 1921, aproape exact din aceleaşi motive se va înfiinţa primul liceu particular de fete, tot la iniţiativa părinţilor, de data asta în majoritatea lor fabricanţi români şi evrei, înalţi funcţionari de la primărie, salariaţi de la fabrica „Letea” şi foarte mulţi ofiţeri. Dar, să ne reîntoarcem.

Abia în 1859, anul Unirii, ia fiinţă prima şcoală primară publică de fete. După reforma lui Cuza din 1864, dezvoltarea învăţământului primar impune dezvoltarea învăţământului secundar, mai întâi de băieţi, şi, de data asta nu cu mult mai târziu, cel de fete. În 1867 ia fiinţă gimnaziul de băieţi, iar în 1870 ia fiinţă cea de a doua şcoală primară publică de fete, fosta Şcoala nr.2, cea în care spuneam că astăzi funcţionează Vivariul. Precizarea, poate supărătoare prin insistenţă, e necesară, pentru că de existenţa ei e legată înfiinţarea Liceului de fete: liceul nostru, cum se va vedea, a

5

funcţionat chiar de la început în corpul clădirii acestei şcoli. Abia în 1875 ia fiinţă primul institut particular de fete, mai întâi cu 4 clase primare, apoi cu 4 clase gimnaziale, întâi sub conducerea Alinei Corivan, apoi sub conducerea doamnei De la Chaise, din 1879. Remarcăm astfel a doua oară prezenţa profesoarelor de origine franceză în înfiinţarea învăţământului băcăuan. (În anul 1970, mai preda lecţii de franceză, în particular, domnişoara Sylvie Lenoble, aciuată de decenii în Bacău). Apoi şcoala a fost condusă, după 1894, de Cecilia Lang, nume germanic, posibil transilvănean.

Meritul principal în dezvoltarea învăţământului din Bacău, în special cel pentru fete, revine indiscutabil primarului Bacăului, Costache Radu, autor şi al primei monografii a oraşului, scoasă în 1906, Bacăul de la 1850-1900. Astfel, în 1890 acesta înfiinţează prima şcoală secundară publică de fete, cu denumirea de „Externatul secundar de fete”. E anul morţii lui Vasile Alecsandri, viitorul patronim al liceului nostru. Într-un fel, putem considera această şcoală ca pe un strămoş al liceului de fete. Din păcate, nu se ştie din ce raţiuni, această şcoală secundară de fete se va transforma în „Şcoală profesională de fete”, după cât se pare, prima din Moldova. Pentru această şcoală profesională s-a construit un local, chiar alături de actuala clădire a Liceului Alecsandri. Apoi, între 1935-1938 îşi va construi propriul local în latura vestică a clădirii liceului nostru. În 1938, actuala faţadă a unit cele două şcoli, nu fără litigii între cele două direcţiuni. Cu timpul şcoala profesională de fete, pe terenul căreia s-a construit liceul Alecsandri, a fost asimilată de Liceul de fete, atât ca local, (aripa vestică), cât şi ca populaţie şcolară. Vedeţi cum se leagă lucrurile? Până la urmă a învins decizia lui Costache Radu de a înfiinţa un liceu de fete încă din 1890. De aceea, într-un fel, suntem „vechi”, vorba lui Caragiale; în 1990 am fi putut sărbători centenarul ca şcoală de fete. Trebuie să mai subliniez faptul că spiritul şcolii profesionale s-a păstrat impregnat în subsidiar şcolii teoretice până în 1989. Pe atunci, fetele cu adevărat educate trebuiau să ştie perfect codul bunelor maniere, să fie informate şi culte, să ştie să facă conversaţie, dar şi gospodărie. Nu mai puteai să fii doamnă fără să ştii secretele casnice: să ştii să găteşti, să ştii să faci un tipar de rochie, să croieşti, apoi să coşi; în plus să ai ştiinţa aranjamentului floral şi implicit cel ambiental, atunci când ai să fii stăpâna casei sau a propriului destin, dacă în locul măritişului îţi alegeai o carieră. Cine nu ştia aceste lucruri era declarată „cucoană”, nu doamnă. Peste timp, în 1970, fetele de la Alecsandri învăţau „gospodărie”. În 1980, când am venit în şcoală, încă mai existau „profesoare de lucru”. Tradiţia formării pragmatice a fetelor a continuat până în 1989. Clasele de filologie făceau la practică dactilografie, având la dispoziţie 30-40 de maşini de scris; clasele de industrie uşoară aveau două ateliere dotate cu maşini de cusut, iar clasele de industrie alimentară făceau practica în unităţile de Industrie alimentară ale oraşului.

Să revenim. Abia în 1919 ia fiinţă prima Şcoală normală de învăţătoare, fapt ce ilustrează că, până la război, profesia de învăţător era discriminată pentru femei. Este meritul Mariei Fulgeanu în înfiinţarea învăţământului preuniversitar pentru fete. Ea înfiinţează această şcoală pedagogică pentru fete şi tot ea va înfiinţa în 1921 primul liceu particular pentru fete, liceul nostru. Aşadar după război se naşte epoca emancipării sociale a femeii şi Nory-feminista, eroina Hortensiei Papadat-Bengescu, ilustrează chiar prin denumirea ei hipocoristică această nouă tendinţă a epocii. Femeia îşi cere dreptul de a exista şi de a se afirma în societate, şi altfel decât ca soţie. Cererea socială era presantă. Institutul particular pentru fete, înfiinţat în 1918 de profesorul Gh. Gavrilescu, se dovedise a fi insuficient în faţa cererilor tot mai mari. Se impunea acum firesc înfiinţarea unei şcoli secundare publice pentru fete. Dar statul nu avea bani. Era secătuit. Pe lângă distrugerile războiului, se adaugă marile furturi

6

din averea publică ( v. „Memoriile” lui Argentoianu). „În vreme de război” se fac marile averi ale „îmbogăţiţilor de război”. Apoi a urmat haosul politic şi financiar-economic din anii 1921-1930 şi criza economică din 1933. Aşadar, cum se va vedea, pentru învăţământ nu au fost bani între 1919-1936. (În istoria recentă avem aceeaşi situaţie, între 1980-1989, când statul şi-a furat cetăţenii, şi, mai ales după 1990, când „cetăţenii de bună credinţă” şi-au furat statul. În România nu au fost niciodată bani pentru învăţământ.)

Pentru că era totuşi nevoie de o nouă generaţie cu instrucţie medie sau universitară, s-a ajuns la o soluţie de compromis: promulgarea unei legi prin care se permitea înfiinţarea unor comitete de părinţi care să iniţieze înfiinţarea unei şcoli secundare, cu clase extrabugetare. Aşa s-a înfiinţat Liceul Vasile Alecsandri. Iniţial ca liceu particular, cu clase extrabugetare, apoi ca liceu de stat, cu clase extrabugetate şi clase bugetate - situaţie similară cu cea din învăţământul universitar, actual, de stat.

E meritul a trei femei puternice pentru ca noi să existăm. Prima, Maria Fulgeanu, a reuşit să învingă vicisitudinile războiului şi prejudecăţile epocii, pentru a ne înfiinţa în 1921. A doua, Virginia Cristian, este cea care într-un singur an de directorat (1927-1928) a reuşit să obţină terenul pentru construcţia liceului şi să strângă fonduri pentru demararea proiectelor şi punerea fundaţiei şcolii. A treia, şi cea mai importantă, pentru că fără de ea nu mai existam, este Silvia Ghervescu. Ea a reuşit ca în plină criză economică să evite desfiinţarea liceului, să strângă fonduri în nici doi ani, pentru a ridica clădirea actuală a liceului şi s-o finalizeze în alţi trei..

CAPITOLUL I

ÎNCEPUTUL.

1. CEI CARE NE-AU DAT NUME

La iniţiativa Mariei Fulgeanu, ia fiinţă comitetul şcolar comunitar care, pe data de 16. 09. 1921, primeşte aprobarea de înfiinţare a unei şcoli secundare de fete, în baza unei suplici (cerere-doleanţă) adresată ministerului cu 9 zile mai devreme. Până aici lucrurile s-au desfăşurat precipitat. Asta presupune intrepriditate şi presiuni eficiente asupra autorităţilor, din partea energicei profesoare (al cărei portret va fi regăsit mai jos, în amintirile doamnei profesoare Margareta Galinescu). De aici încolo însă începe lungul chin al construirii unei clădiri proprii şi al anilor petrecuţi în clădiri improprii.

Înfiinţarea s-a făcut, probabil, în baza unui „troc”, reciproc avantajos. Fiindcă nu aveau un local propriu, comitetul propune obţinerea funcţionării în clădirea „Şcolii

7

primare nr. 2 de fete”, pe durata a unui an de zile, în schimbul acoperirii din bani proprii a jumătăţii din suma cheltuielilor pe care Ministerul Învăţământului trebuia să le facă cu reparaţiile capitale, foarte urgente, ale clădirii vechi a şcolii. Totul era un bun aranjament pragmatic, negustoresc, între părinţi-şcoală-minister şi primărie. Al doilea pas după acordul dat în acte, şi cel mai important, era tot acordul ministerului, de data asta dat directoarei şcolii gazdă, să accepte funcţionarea noii şcoli în spaţiul ei. De aceea putem zice că înfiinţarea şi funcţionarea liceului de fete a fost, în cazuri extreme, strâns legate de Şcoala nr.2 de fete. Asta între 1921-1923, la început, când aveau aprobarea de înfiinţare, dar nu aveau local, şi apoi, între 1932-1934, după ce se ceruse în Parlament auto-desfiinţarea în 1931, pe fondul crizei economice, din lipsă de fonduri şi local. Ca printr-un miracol, minunea se produce şi în 1935 prima aripă a liceului era dată în folosinţă

Tocmai de aceea, e necesar să aducem aici un omagiu întemeietorilor. Comitetul şcolar al Şcolii secundare de fete din 1921 a fost alcătuit din: colonel C. Frimu, doctor Papagoga, Adela Donat, I. Sava, I. Floareş, Florica Budu. Şi, din partea comunităţii evreieşti, D. Rozenberg. Iar prima directoare a şcolii a fost, normal, profesoara de literatura română, Maria Fulgeanu.

Numele lor ar trebui inscripţionat pe o placă de marmură, la intrarea şcolii. În 1938 s-a stabilit un text pentru această placă comemorativă. El fixează ca

dată de începere a cursurilor 28 septembrie 1921. Însă majoritatea rapoartelor şi dărilor de seamă consemnează faptul că „a sunat clopoţelul pentru viaţa acestei şcoli pe data de 1 octombrie 1921”, dată pe care am dori s-o respectăm în sărbătorirea a 85 de ani de la înfiinţare. De la această dată, nu ne rămâne decât să urmărim sunetul acestui clopoţel, de-a lungul coridoarelor timpului.

2. AVATARURILE CLĂDIRII

Ca un adevărat burghez (plin de iniţiativă, tenacitate şi intrepriditate ), comitetul şcolar - spiritul tutelator al liceului şi personajul principal al istoriei începuturilor - a ştiut să fie când supus, când incomod-agresiv şi, alteori, posesiv, de-a dreptul. Deşi funcţionau separat (dimineaţa, şcoala gazdă; după-amiaza, şcoala oaspete), cele două şcoli au ajuns repede la conflict, se incomodau reciproc, ca doi diriginţi de clase, de la zi şi de la seral.

De aceea, chiar din 1922, netoleraţi şi pretenţioşi totodată (doar plăteau, nu?), comitetul şcolar şi direcţiunea şcolii cer Prefecturii Bacău să intervină pe lângă Ministerul de Război ca să aprobe funcţionarea noii şcoli (contra bani, fireşte!), în clădirea cazărmii Regimentului 67 infanterie, de lângă Piaţa Centrală. Însă aprobarea nu vine, iar direcţiunea e nevoită să ceară din nou aprobarea de funcţionare, pe încă un an, în localurile Şcolii nr. 2 şi nr 1, de astă dată, pentru că e clar că vechea gazdă nu-i mai vrea decât silită. Asta e soarta învăţătorului fără casă. Probabil că nici comitetul de părinţi nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile la repararea vechii clădiri-gazdă. Probabil că nici comitetul de părinţi nu a fost mulţumit de felul cum i-au fost cheltuiţi banii în reparaţiile vechii şcoli. Cert e că s-a ajuns la poziţii ireconciliabile. Profesorul din mine nu se poate opri să nu facă o analogie. Această situaţie îmi aminteşte de soarta sărmanului învăţător din Ardeal, din romanul „Ion”. Zaharia

8

Herdelea, fiind venetic, închiriază o casă de la un ţăran. Gospodar, învăţătorul o renovează. Ţăranul îi mulţumeşte şi-l dă afară. În anul următor, închiriază altă casă, de la alt ţăran. O renovează şi pe aceasta. Ţăranul însă, iar îi mulţumeşte şi iar îl dă afară. Disperat cere ajutorul preotului. Acesta îi dă voie să-şi ridice propria casă pe terenul bisericii, dar nu-i dă şi titlul de posesie asupra pământului. Aşa că în final, trăieşte în casa lui, dar tot în „gazdă”. Aceasta a fost şi soarta Liceului de fete. Daţi afară şi din şcoala nr. 2, şi din şcoala nr. 1, între 1923 şi 1932, aproape 10 ani, cursurile se vor desfăşura în condiţii cu totul improprii, într-un pavilion tip magazie al Regimentului 67 infanterie, în camere cu trecere din una într-alta, din strada Buna Vestire, actuala Ana Ipătescu, lângă Piaţa Centrală. Daţi afară şi de aici, şcoala va funcţiona iarăşi doi ani, între 1932-1934, în corpul Şcolii nr. 2., perioadă pe care a prins-o şi Iulia Bucur. Ea ne va relata însă primii ani petrecuţi în noua clădire, între 1935-1940

Aici însă e cazul să ieşim din discursul cronografic, să facem o pauză epică şi să introducem memoria vie a altui narator martor şi, pentru ca să putem recompune atmosfera timpului şi a primilor 15 ani de existenţă ai liceului, e timpul să schimbăm unghiul de vedere din exterior, pur istoric-documentar, într-unul interior, al trăirii şi al amintirii, şi să ascultăm, vorbindu-ne peste timp, mărturia primului „document viu”:

3. AMINTIRI DIN CAZARMĂ ŞI DIN ŞCOALA NR. 2.

Când fosta mea colegă de clasă, Sanda Fulgeanu-Sturza (fiica Mariei Fulgenu, prima directoare a liceului; nota cronicarului) mi-a propus să scriu ceva în legătură cu aniversarea a 75 de ani de la înfiinţarea liceului de fete din Bacău, mi-am dat seama că noi făceam parte de fapt din primele serii ale şcolii, mai exact a doua generaţie, şi că au trecut 60 de ani (!) de când am părăsit oraşul, la terminarea clasei a V-a. N-aş putea să spun că m-a cuprins bucuria. Şi totuşi, amintirile m-au năpădit atât de vii, că am intrat fără să vreau în lumea de atunci.

Revăd vechea şcoală din spatele catedralei Sf. Nicolae: mai degrabă un fel de magazii dezafectate care aparţinuseră, se pare, armatei, scunde, legate parcă prin nişte coridoare întunecoase. [Aceste imagini corespund clar primilor doi ani de şcoală, din 1930 până în 1932, petrecuţi în fosta cazarmă a Regimentului 67; următorii trei ani, dintre 1932 până în vara anului 1935, i-a petrecut în corpul Şcolii nr.2; abia în toamna anului 1935, când semnatara articolului părăseşte oraşul, şcoala se mută în localul propriu; nota cronicarului]. Pe acestea îmi apare, rostogolindu-se, veşnic agitată, mica, îndesata, cenuşia şi ,,atât de bătrâna” Frau Gans. Cea care reuşea, doar printr-un singur ,,Taci din gur’ kinder!”, sonor şi autoritar, să

9

potolească elanul, ce-i drept nu prea zgomotos, al elevilor de atunci. Am aflat mai târziu că a plecat cu nemţii în retragerea lor la sfârşitul războiului, într-o Germanie unde nu cred că o aştepta cineva.

Revăd cişmeaua din curte, la care ne înghesuiam şi stivele de lemne aliniate pe care ne aşezam să tăifăsuim în recreaţiile noastre, vara. Şi tot la vremea aceea, ramurile umbroase ale unor copaci, care aproape ne intrau pe ferestre. Dar, mai mult decât orice, îmi apar vii, profesoarele şi colegele aşa cum erau atunci, chiar dacă pe unele dintre ele le-am mai întâlnit schimbate în trecerea anilor.

O văd pe micuţa doamnă Lucia Manasian reuşind, în ciuda staturii, să nu pară pierdută în larga ,,trăsură a regimentului” cu care venea adeseori la şcoală. Cochetă, plină de podoabe, ne preda cu seriozitate franceza şi muzicalitatea limbii ni se părea că se potriveşte cu înfăţişarea ei. Poate şi de aceea învăţam cu plăcere şi aproape fără efort.

O văd şi pe doamna Constanţa Dumitrescu, cea care ne punea să citim cu glas tare – cred că în timpul orelor de dirigenţie – sau să cântăm colinde în ajunul vacanţelor pline de nămeţi, înaintea Crăciunului. Lecţia ei de istorie, chiar încărcată cu războaiele şi anii lor nesuferiţi, sau cu teribilii noştri duşmani, devenea pentru noi o poveste fascinantă.

Rigoarea şi severitatea doamnei Ecaterina Ionescu impuneau – iar la ore nu prea se îndrăznea să vii cu temele neînvăţate, deşi lecţiile ei de ştiinţe ale naturii (mi-am dat seama mai târziu) erau mult peste ceea ce se cerea atunci ca informaţie şi prezentare. Şi de aceea poate nu le-am uitat multă vreme.

O revăd pe domnişoara Dalila Perieţeanu, înaltă şi subţire, abia sosită din capitală – cu amărăciunea pe care o simţea aproape ca un surghiunuit în târgul nostru moldovenesc. Ceea ce n-a împiedicat-o să se dăruiască meseriei şi să ne facă, chiar şi pe cele dintre noi, mai puţin înclinate spre ştiinţele exacte, să înţelegem şi să iubim fizica şi chimia. Mai mult chiar, s-a legat ea însăşi de urbea noastră, căsătorindu-se cu un distins profesor localnic.

Şi neînţeleasa domnişoară Maria Moţoc, conştiincioasă şi atât de grijulie pentru educaţia noastră şcolară (şi extraşcolară mai ales), aflată în faţa hărţii ne plimba fantezia pe toate meridianele lumii.

Am lăsat la urmă frumoasa şi tragica figură a neuitatei doamne Victoria Paraschiv care dădea atâta culoare limbii şi literaturii noastre. Am regretat mereu că am avut-o atât de puţină vreme aproape, să mă pot bucura de cultura şi inteligenţa ei. Şi mai ales că ne-a părăsit pe toţi atât de devreme.

Şi am pomenit doar de cele mai apropiate de înclinaţiile sau/şi preferinţele mele.

Erau severe profesoarele noastre? Da, poate. Dar simţeam că de cele mai multe ori, lecţiile erau făcute, dincolo de seriozitate, cu înţeles şi adeseori cu plăcere. Evident ,,doamnele” nu erau fără cusur şi nici elevele nişte îngeraşi nevinovaţi. Făceam şi noi pozne prin clase, dar nu ştiu cum, parcă veselia noastră era mai degrabă naivă, oarecum fără răutate. S-ar părea, aşa cum este şi firesc, că înfrumuseţez multe - la vremea aceea eram doar copil. De ceva însă sunt sigură. Cele mai multe dintre profesoare erau respectate şi rareori trecea prin gând cuiva să le răspundă cu obrăznicie. Şi asta pentru că profesoarele ,,mele” se respectau pe ele însele. Sunt convinsă că ,,lanţul slăbiciunilor” funcţiona şi atunci, că existau în special influenţe familiale sau de prietenie, dar nu ştiu să se fi făcut la modul unor nedreptăţi scandaloase.

Am părăsit vechea şcoală secundară de fete din Bacău în ultimul an de funcţionare în Şcoala nr. 2 (1934 - 1935). Acum, când privesc înapoi, perioada

10

liceului este pentru mine legată de modesta şcoală în care am făcut doar primele cinci clase. E foarte posibil ca amintirea atât de vie a profesoarelor şi colegelor de acolo să fie legată şi de copilăria care se termina tot atunci, de oraşul mai mic unde trăiam şi ne simţeam mai apropiaţi, chiar dacă relaţiile dintre profesori şi elevi erau mai distante, fără familiarisme. Şi mai ştiu că profesoarele ,,mele”, acum doar umbre colorate, chiar dacă nu erau ,,modele” în sensul strict al cuvântului, mi-au fost oricum îndreptar pentru următorii ani de şcoală şi deseori, chiar de viaţă.

La venirea mea la un liceu din capitală, unde am continuat ultimele trei clase, unele profesoare au fost surprinse de nivelul cunoştinţelor mele la câteva materii. Ştiam de atunci că aprecierile primite se cuveneau mai ales celor care m-au învăţat să învăţ. Amintesc episodul bucureştean doar ca un plus de obiectivitate la mărturiile mele - probabil subiective – despre şcoala care m-a format într-o etapă îndepărtată, dar atât de importantă a existenţei mele.

Ioana POPESCU – BĂDĂRĂU, fostă elevă a liceului,1930-1935

( Articol extras din numărul aniversar al revistei liceului, „Revista noastră. Orizont”, nr. 18, din 1996)

4. AVENTURA OBŢINERII LOCALULUI

Înainte de a ridica construcţia, trebuie să găseşti mai întâi locul. Apoi îţi faci proiectul arhitectural. Aceasta o ştie oricine şi-a ridicat o casă. N-ai loc, n-ai proiect. N-ai bani, n-ai nici proiect, nici local. Ei bine, aceasta este adevărata provocare a ctitorilor. Transformarea visului în realitate e o adevărată aventură epică cu eroi civilizatori. Din păcate, istoria documentară nu ne oferă – până acum! – suficiente date ca să recompunem epoca într-un mic poem epic în proză dedicat întemeietorilor. Putem doar să o deducem şi să ajungem la fundamentul precar existenţial al realităţii din ziare şi documente administrative. Şcoala profesională de fete (aici memoria e complet opacă) a ctitorit, la rândul ei, o jumătate de liceu. Din spatele cifrelor şi documentelor seci răzbat, ca într-un palimpsest, urme ale unei realităţi uitate, pe care vom încerca s-o recuperăm prin mărturii de la trăitorii din epocă, fiindcă eroii, cum le stă bine eroilor civilizatori, au tăcut şi au făcut. Apoi au fost reduşi la tăcere după război. Glasul lor era o mărturie periculoasă a „odioasei istorii burgheze” (pentru comunişti ), care nu trebuia să fie consemnată . De aceea ei trebuie recuperaţi prin cuvânt.

Şi astfel, povestea începe cam aşa.În anul 1922, la un an de la înfiinţare, întreprinzătorul comitet şcolar face

prima intervenţie la Prefectură pentru obţinerea de teren. Însă de aici până la turnarea fundaţiei,a trebuit să treacă 6 ani de speranţe, iar de la turnarea fundaţiei (în toamna anului 1928), până la începerea lucrărilor de construcţie, a trebuit să mai treacă alţi 6 ani de aşteptări zbuciumate, până în 1934. Doisprezece ani, în total. De amânări.

11

Atunci când sunt bani, orice proiect în România se comportă ca pruncul din poveste. După 12 ani de „refuz” încăpăţânat, el „ţâpă” că nu vine pe lume până nu i se dă „tinereţe fără bătrâneţe” într-o şcoală „reală”, de palat, ca apoi, într-un singur an, să crească cât alţii în 12. Din 1922, după primul demers pentru obţinerea unui teren propriu de construcţie, până în 1928, se desfăşoară marea acţiune de colectare de fonduri şi, abia prin asta, s-a realizat turnarea fundaţiei. Fondurile sunt strânse din taxe şcolare (stabilite de comitetul de părinţi) şi din diverse serbări şi bufete cu plată, pregătite de eleve, împreună cu diriginţii. Sufletul acestor acţiuni au fost directoarele şcolii, doamnele Lucreţia Panaitescu şi Virginia Cristian. Dar ce pare frumos, idilic la suprafaţă, ascunde realităţi triste. Lucrurile nu sunt atât de simple cum par. La Prefectură le întâmpină obstacole politice şi, mai ales, intrigi şi invidie, iar lucrările sunt sistate iarăşi timp de şase ani. Abia în primăvara anului 1935, prima aripă a liceului (cea estică, de la intrarea actuală a liceului, după cum se vede şi în fotografii) a fost ridicată, într-un singur an de zile. Aşa încât, la 15 sept. 1935, pentru prima oară, şcoala poate funcţiona în local propriu. Apoi se ridică a doua aripă, cea vestică, de către Şcoala profesională, şi, la urmă în 1938, nu fără peripeţii şi litigii între cele două şcoli, se ridică întregul local, aşa cum îl ştim astăzi, prin darea în folosinţă a centrului sau faţada actuală. Astfel că liceul nostru ar trebui să aibă mai multe aniversări numerotate succesive, după câte „naşteri” a avut: 1. 1921, înfiinţarea în acte; 2. 1935, anul funcţionării în local propriu; 3. 1938, anul ridicării depline a clădirii liceului. (Toată lumea crede şi leagă involuntar anul 1921, anul înfiinţării şcolii, de anul ridicării primei aripi, care este 1935, sau de 1938, anul finalizării clădirii. În capcana asta am căzut şi eu. Apoi, rămâi surprins de câtă realitate dramatică se află în spatele acestor simple cifre.) Din păcate nu putem reconstitui cu precizie traseul acestei curse cu obstacole parcurs de întemeietori. Documentele administrative reţin date golite de frământările omeneşti, trăirile, speranţele şi dezamăgirile omului în luptă cu omul şi cu năravurile lumii. Această luptă se dă întotdeauna în spaţiu nevăzut. Iar când a izbândit, bucuros omul le dă uitării. E datoria cronicarului să recupereze trecutul în acest spaţiu al cărţii

O POLITICĂ NEFASTĂ

E clar că intrepridul comitet şcolar a avut mari probleme cu achiziţionarea terenului. Se pare că în anul şcolar 1922-1923 acest comitet încă aştepta un sprijin financiar din partea statului, aşa încât localul să fie ridicat din fonduri mixte, de la părinţi şi de la stat, aşa cum spunea legea. Sprijinul însă trebuie să fi fost promis politic, de vreme ce n-a mai venit niciodată. Ca atare, până la urmă, localul va fi ridicat cu bani integral strânşi de la părinţi.

În 1923, ziarul local liberal „Viitorul neamului” (apud „Monografia” lui M. Cosmescu, p. 16), spune că domnul ministru al Instrucţiunii publice „ a fost întâmpinat de eleve cu mari şi frumoase jerbe de flori”. Apoi el „a rămas adânc impresionat auzind că 680 de eleve îşi petrec zilele învăţând în nişte adevărate magazii care le servesc drept adăpost”, fapt pentru care „a promis solemn că va acorda acestui liceu un ajutor de trei milioane de lei” […] „chiar în primăvara viitoare” şi că „în noul buget al ministerului va înscrie la stat salarizarea profesorilor pentru toate clasele”. Ajutorul n-a mai venit niciodată. Nimic nou în învăţământul de ieri şi de azi. Asta era în 1923.

În anul şcolar 1924-1925, sesizând ostilitatea pasivă ( pe româneşte, nepăsare!) a oficialităţilor, intrepridul comitet şcolar ia decizia de a strânge singur fondurile

12

pentru construirea localului şcolii. Cei care au luat această decizie sunt cei care ne-au dat fiinţă. Împreună cu directoarea şcolii, ei sunt: dr. Telemac, Gh. Gavrilescu, Leonida Gavrilesu, I. Şova, I. Floareş, G. Fălticineanu, D. Rozenberg, Gabriel Ştefănescu.

Lucrurile nu merg însă bine. Autorităţile locale pun beţe în roate, şi în acordarea terenului, şi în ridicarea clădirii, pentru că iată ce se consemna în 1926, în ziarul „Bacăul” ( v. M. Cosmescu, idem, p. 15): „În localul care se clădeşte acum la Bacău pentru Şcoala normală să se dea Şcolii secundare de fete şi Şcolii profesionale de fete din Bacău, şcoli rămase fără local de pe urma unei politici nefaste”.

Aşadar o politică nefastă împiedica realizarea unui proiect particular, pe banii părinţilor, proiect care în fond recupera ceea ce ministerul promisese şi acum el, ba nu voia, ba nu putea…

Se pare că această rea-voinţă sau eternă-neputinţă a făcut ca destinul Şcolii secundare de fete şi cel al Şcolii profesionale de fete să fie legat de la început. Directoarea de atunci, (1927-1928), doamna Virginia Cristian, evocă momentul sfârşitului începutului, adică ieşirea din stadiul de proiect: „Voiam ca Liceul de fete să funcţioneze într-un local mare şi frumos. Am aflat că şcoala profesională de fete avea un loc mare pentru şcoală. M-am sfătuit cu directoarea de atunci, Caliopia Ivaşcu, ca pe acelaşi teren să facem două şcoli. Liceul de fete şi Şcoala profesională de fete. Zis şi făcut. După multe drumuri la Bucureşti, profesorul arhitect Antonescu a fost însărcinat cu întocmirea planurilor şi devizelor ambelor şcoli. Când am obţinut fondurile necesare începutului inginerul Corbu a venit la Bacău şi a făcut măsurarea terenului. S-a pus fundaţia şi au început săpăturile pentru subsol. Eram fericită. Visul de a avea o şcoală mare se împlinea”. ( apud M. Cosmescu, idem; v. articolul citat, „Amintirile începutului” de Virginia Cristian, din revista „Orizont” nr. 12/1971. Aici cronicarul trebuie să facă o precizare. Dacă au fost luate interviuri sau au fost publicate, în revista „Orizont” a liceului, amintiri ale fostelor directoare şi profesoare din epoca începutului, trebuie să menţionez că ele nu se găsesc nici în bibliotecă, nici în arhiva şcolii. Nu poţi pleca cu tradiţia acasă!). Din această evocare mai aflăm numele a încă doi ctitori ai clădirii liceului: Virginia Cristian, cea care a pus fundaţiile şcolii, şi numele arhitectului care a proiectat frumoasa, zvelta şi impunătoarea linie arhitecturală a liceului. Numele arhitectului Antonescu ar trebui inscripţionat pe faţada şcolii, în buna tradiţie a clădirilor interbelice, regăsibilă şi pe frontispiciul unor mai vechi clădiri ale Bacăului. În fine, din raportul asupra activităţii din anul şcolar 1927-1928, tot directoarea Cristian menţiona că s-a strâns, din serbările şcolare, suma de 83.000 de lei, că s-a ţinut o licitaţie pentru acordarea dreptului de a construi clădirea inginerului C. Vasilescu din Bucureşti şi, cu toate acestea, „deşi lucrările trebuiau să înceapă în primăvara anului 1928, au fost amânate pentru toamnă irevocabil”. Irevocabilul era să se producă în 1931, când în Parlament se discută de situaţia acestei şcoli, caz unic în ţară, ea funcţionând în magaziile unei cazărmi. Pe acest fundal pasiv, apare ca un salvator providenţial, Silvia Ghervescu.

13

CAPITOLUL II

ÎMPLINIREA

1. SILVIA GHERVESCU SAU VOCAŢIA CTITORIRII

Totul era prea frumos ca să fie adevărat.Ca în „Meşterul Manole” visul se spulberă într-o noapte. Într-adevăr, fundaţia e turnată în 1928, dar lucrările sunt întrerupte, nu se ştie din ce motive, iar directoarea, tocmai cea care într-un singur an a reuşit să facă toate demersurile pentru a obţine aprobările, banii, planurile de construcţie şi să toarne fundaţia, este înlocuită cu vechea directoare din anii 1925-1927, Lucreţia Panaitescu, lucrurile stagnând şi în noul ei mandat din 1928-1932, până la numirea noii directoare, în 1932.

Timp de 6 ani lucrările au fost oprite, până în 1934. „Încremenirea în proiect” de care vorbeşte Andrei Pleşu pentru a caracteriza inerţia contemporană, nu este de dată nouă. E mai de grabă „o lege a pământului”, mai puternică decât voinţa omului, împotrivindu-se la orice schimbări. „Iar liceul a continuat să funcţioneze în cele două pavilioane militare de lângă piaţă până în 1932, „când a fost evacuat”, concluzionează primul cronicar al şcolii. Mai mult în 1931, cum am mai spus, liceul urma să fie desfiinţat. Incredibil, cel care ordona acest lucru era chiar „onor” Ministerul Instrucţiunii. Într-adevăr, pentru ridicarea clădirii erau necesari mai mult decât cele trei milioane de lei promise de ministrul învăţământului în 1923. În 1934 ridicarea unei singure aripi costa aproape dublu. Banii aceştia au venit, dar nu de la ministrul cel mereu întâmpinat cu mari jerbe de flori de către eleve, ci de la inimoasa şi neclintita în decizii Silvia Ghervescu.

Ordinul ministrului de desfiinţare a avut ca efect reacţia de autoapărare. Paradoxal a făcut ca proiectul să ia fiinţă, tocmai ca urmare a faptului că a fost condamnat la nefiinţă. Din nou părinţii s-au mobilizat şi, la presiunea lor, Primăria a

14

fost nevoită să ignore ordinul. În fond era o şcoală particulară şi, ca atare, era sub jurisdicţia ei. Aşadar Primăria nu numai că nu a închis porţile şcolii în 1931, dar, în 1932, după ce şcoala a fost evacuată din cele două pavilioane militare, a trebuit să găsească şi o soluţie de provizorat. Prin mutarea şcolii în vechiul local al Şcolii nr. 2, cea care, la rândul ei, se mutase într-un local nou construit, lucrurile se rezolvaseră, din punctul de vedere al responsabilităţii locale. În acelaşi timp, nu se ştie cum, tot din 1932, şi tot la presiunile exercitate la minister, Liceul de fete a devenit liceu de stat. Mai rămânea, deci, doar problema construirii clădirii. „Sub presiunea unei asemenea situaţii, noua directoare, profesoara Silvia Ghervescu a pornit o campanie decisivă, din toamna anului 1932, în vederea construirii localului propriu” […] „Munca n-a fost uşoară, dar a găsit înţelegere şi sprijin din partea părinţilor şi a comitetului şcolar” (apud M. Cosmescu, idem, p.17).

După informaţii de la martorii secunzi ai epocii, strângerea fondurilor într-un timp record şi ridicarea primului corp al clădirii în primăvara anului 1935, au fost posibile datorită tenacităţii şi enormei autorităţi de care se bucura în oraş tânăra şi energica profesoară. Prestigiul şi l-a câştigat mai întâi în faţa femeilor, prin spirit de iniţiativă şi tenacitatea de a ataca tabuurile autorităţii masculine, într-un biet oraş patriarhal. Într-o ţară a bărbaţilor care reduc lumea doar la afaceri şi politică în folos propriu, ea, bucureşteanca emancipată, a reuşit să nască în oraş spiritul comunitar. Uriaşa energie latentă a femeilor a ştiut s-o capteze şi s-o transforme din simpla influenţă casnică asupra bărbatului, într-o forţă de temut în oraş, emancipată de autoritatea masculină. La scurt timp de la venirea în oraş, în 1927, a devenit preşedinta Asociaţiei Femeilor Ortodoxe. Apoi, prestigiul s-a impus şi în cancelarie. E aleasă directoare de colege în 1932 şi, din acel moment, începe lupta decisivă pentru ridicarea clădirii. Cu ajutorul femeilor oraşului, a reuşit în scurt timp să strângă fondurile, scoţându-i pe bărbaţi din inerţie, determinându-i să renunţe la luptele lor de orgolii. În plus, Silvia Ghervescu mai era şi soţia comandantului garnizoanei din Bacău, iar o bună parte din elevele sale erau fiicele ofiţerilor şi subofiţerilor din cea mai mare garnizoană a Moldovei, punct strategic în primul război mondial. Generalul Avramescu aici şi-a stabilit comandamentul care a condus marile bătălii de la Mărăşeşti – Mărăşti – Oituz . Drept recunoştinţă, exact în perioada anilor ’30 a ridicat pentru băcăuani actualul Teatru G. Bacovia în centru oraşului. Prestigiul ofiţerilor, după un deceniu de la război, era încă foarte mare. În memoria băcăuanilor, doamna Silvia Ghervescu a rămas cu numele de „doamna colonel”, străbătând în trombă străzile oraşului într-o splendidă trăsură trasă de doi armăsari albi, pur sânge englezesc. Ştia să-şi facă apariţia doamna colonel! Apoi a doua mare categorie de influenţă publică a fost cea a părinţilor foarte bogaţi sau înalţi demnitari, după cum se va vedea mai bine în mărturiile Iuliei Bucur-Zavati...

În orice caz, în anul 1932, la 1 septembrie, când e numită directoare Silvia Ghervescu, deja exista un fond disponibil de 900.000 de lei. În nici doi ani de zile, noua directoare reuşise să strângă 3 milioane de lei, cât să achite ridicarea laturii estice a liceului şi dotările necesare funcţionării şcolii. La acestea se adaugă donaţiile directe (pe lângă taxe) ale părinţilor pentru amenajarea sălilor. Oricum, între 1932-1938, cât a fost directoare, a reuşit să strângă aproape 5 milioane de lei din taxe şi banii colectaţi de eleve din serbări şi bufete. Suma e fabuloasă pentru epocă. Ca o ironie a sorţii, abia în 1935, în urma vizitei ministrului Instrucţiunii Publice, acesta a acordat suma de 350.000 de lei. După 12 ani de aşteptări veneau şi banii de la stat, dar nu în milioanele promise, ci doar în proporţie de 10% din ele. Bun şi atât! Practic în trei ani de zile s-a ridicat întreaga clădire: aripa estică în 1935, iar faţada şi aripa vestică a Şcolii profesionale, în 1938. Lucrările au fost întârziate şi de litigiul dintre

15

cele două şcoli, pe motivul că liceul luase pentru faţadă 7 m din spaţiul acordat Şcolii profesionale. Mai trebuie spus că pentru ridicarea şcolii profesionale Ministerul acordase mari subvenţii şi nici un leu pentru liceu. Litigiul a continuat şi după 1938. Doar evenimentele războiului şi apoi cele provocate de schimbarea de regim politic au dus la stingerea treptată a conflictului, aşa că în final, cum am mai spus, şcoala profesională a fost preluată şi asimilată de liceu.

Ca în orice carte de căpătâi, trebuie pomenite numele întemeietorilor, a celor din comitetul de părinţi care au sprijinit-o pe Silvia Ghervescu la construcţia şcolii, comitet din care făceau parte, acum, şi profesori ai şcolii: ing. A. Aldea, C. Iordănescu, ing. C. Sclavu, C. Nădejde, Jana Demetrescu, Gh. Herţanu, Elena Lateş, D. Rozenberg, Dalila Damian, Gh. Eşanu, L. Grad, şi profesoarele Maria Moţoc, Cleopatra Tăutu şi L. Gheorghiu.

În 1938, după inaugurarea întregii clădiri, cei care iau decizia de a pune o placă comemorativă în holul de la intrarea principală sunt: colonel C.F. Bellu, preşedinte; Victoria Paraschiv, directoare; profesoarele Cleopatra Tăutu şi Sultana Gheorghiu, inginerii A. Aldea şi P. Sclavu, cât şi C. Iordănescu, ca membri; cenzori erau: prof. D. Cunescu şi profesoara Lucia Manasian, iar contabil era N. Gheorghiu. Din păcate nu cunoaştem ce conţine textul comemorativ. Dacă nu e găsit, el trebuie alcătuit cu mare grijă, din respect pentru principalii ctitori ai liceului. Mai trebuie adăugat faptul că în cuvântul de la inaugurarea clădirii liceului din 1935, Cleopatra Tăutu, cea mai veche profesoară a liceului este prima care propune „o placă comemorativă şi o monografie a şcolii” pentru a da posterităţii „numele tuturor acelora care au lucrat pentru şcoală, cu tot sufletul, de la înfiinţare şi până azi, ca adevăraţi părinţi ai ei.” Acei părinţi-ctitori sunt: dr. Telemac Iamandi, col. C. Frimu, dr. Papagoga, C. Herţanu, D. Rozenberg, Petre Jurgea - Negrileşti, L. Dumitrescu, Gh. Gavrilescu şi Al. Nemţeanu. După opinia mea, această listă trebuie completată.

Epilog. Iată ce consemna presa băcăuană la inaugurarea din 1935: Cu prilejul noului an şcolar, Liceul de fete din Bacău şi-a deschis porţile în localul său propriu. Fără reclamă şi fără zgomot, într-o solemnitate impresionantă s-a săvârşit inaugurarea noului local de şcoală, impresionant prin mărimea, frumuseţea şi gustul ales care au contribuit la înzestrarea lui, cu tot ce arhitectura modernă oferă mai practic şi mai impunător.

Şi încă mai erau multe de făcut: încă două clase, pe lângă cele 8 existente; o sală de gimnastică şi serbări, o cancelarie pentru profesori, cabinetul directorului, secretariat, laboratoare şi cabinet medical, evaluate toate la încă trei milioane, pe lângă cele trei deja cheltuite. La acestea se adaugă sume pentru căminul, cantina şi spălătoria de pe str. Oituz, azi, pe nedrept luate de către Inspectorat. Aşteptăm retrocedarea lor firească, ca şi pe cea a sălii moderne de sport din curtea liceului, fals atribuită în 1968-70, Clubului Sportiv, în schimbul unei excursii la Paris. Pentru directori şi câţiva „aleşi” profesori.

16

2. AMPRENTA EPOCII. TIMPUL RETRĂIT

Nimic nu e mai trist în lume decât o clădire goală. Clădirea unui liceu în vacanţă, ca şi casa pustie sau părăginită, îţi dă un acut sentiment al dezolării, al vacuităţii existenţiale, pe care repede îl alungi cu imaginea curţii interioare şi a holurilor şi claselor forfotind de viaţă, de trupuri şi chipuri tinere, iluminate de bucuria de a trăi clipa frenetic.

Mai rău decât o clădire goală e şcoala fără amintiri. E la fel ca mintea unui om golită de amintirile vieţii de elev. E ca mintea elevului fără memoria Profesorului.

Istoria vieţii unui liceu nu se poate scrie însă, fără a surprinde acea tainică legătură dintre elev şi profesor. Ea e axa memoriei vii. A vieţii trăită intens. Fără de ea, n-ar mai fi decât o lungă izolare într-o mare dezolare, cu o clădire imensă şi rece, cu săli goale şi culoare pustii. Fără imaginea colegilor, memoria pâlpâie ca o inimă vag pulsativă. Ce-ţi mai aminteşti de anii de liceu? Nimic!… Doar un lung chin!… Eu singur, într-o clădire pustie… Poate, cel mult chipul unui profesor. Bun şi numai atât! De fapt, doar el singur îmi umple acel gol. Şi, dintr-o dată, clasa pustie se umple însă, ca şi sufletul meu, de trupurile vii şi scăfârliile, vesel-imprimate de cernelurile memorie, ale colegilor: eu răspund la oră şi profesorul îmi zâmbeşte. Ei se scarpină în creştet, iar pe mine, când profesorul predă, chipul lui mă fascinează. Asta, pe ecranul memoriei, e o sclipire cu tâlc, valabil numai pentru mine. De-abia în acele clipe viaţa mea capătă sens. Iar din acest raport profesor-elev, destinul meu se prefigurează.

Cronicarul a încercat să surprindă viaţa prin memoria vie a acelora care au trăit în epocă, iar istoria / atmosfera /amprenta epocii şi-a propus să le recompună prin istoria unei familii ale cărei destine au fost, prin patru membri, intim legate de istoria liceului, pe parcursul a cinzeci de ani, din 1932 până în 1983. Aceasta este familia Zavati. Parţial, şi familia Bostan acoperă prin patru generaţii istoria altei jumătăţi de veac, chiar peste, din 1950 până azi. Din păcate doar povestea unui singur membru a ajuns la cronicar, suficient cât să prindă prin ea atmosfera neguroasă a anilor ’50. Alături de ea, mărturia doamnei Bostan vine doar ca o pată de contrast cu povestea întunecată a lui Mircea, cum se va vedea. Ea ilustrează însă o frumoasă închidere de carieră, în spaţiul epic numit viaţă în Alecsandri. Pe lângă aceste mărturii de familie, se adaugă vocile celorlalte personaje-martor ale timpului, ca într-un roman polifonic,

17

a cărui structură repetă structura memoriei colective; fiecare voce-amintire devine astfel un glas într-un cor, alcătuind, alături de celelalte, tot atâtea „alte voci şi … alte încăperi”.

Un filozof german observa că noi oamenii nu putem percepe direct şi integral realitatea. Această„realitate” a noastră se reduce toată la o simplă senzaţie. Iar senzaţia e doar un „semn” al lumii, pe care noi îl confundăm cu lumea. Tot aşa şi cu amintirea. E un semn al lumii concentrat într-o senzaţie păstrată pe cortex. Din ea se naşte o imagine şi din imagine lumea ca viaţă a sufletului. E, în fond, lecţia pe care ne-a predat-o Proust.

Pentru mine, semnul viu al acelei epoci de acum 85 de ani, aproape pierdută din cauza absenţei martorilor, este Iulia Zavati sau Iulia Bucur, ca elevă între 1932-1940. Prin mărturia ei, timpul, pe care îl credeam definitiv pierdut, a devenit timpul recuperat şi intens, până la durere, retrăit. Prin memoria ei am putut face o punte peste timp, prin intermediul a patru voci-martor. Prima e cea a Iuliei, ca fiică a învăţătorului Ion Bucur, format la şcoala renumitului pedagog Grigore Tăbăcaru, fost director al „Şcolii nr. 1 de băieţi” ( „Şcoală I. Al Cuza). Mama ei, tot învăţătoare, a fost încadrată la „Liceul Alecsandri” în anii ’50. Dragostea şi respectul pentru carte şi profesori, de la ei le-a moştenit. A doua e cea a soţul ei, Constantin Zavati, renumit profesor de chimie care a lucrat la Vasile Alecsandri toată viaţa, din 1951, până în 1983. Sora lui mezină, Elena Zavati Margulis, aflată azi în Canada, a prins perioada tulbure dintre anii războiului şi primii ani ai comunismului (1942-1949). Ea este a treia voce. Prin ea, din această cumplită epocă a dezastrelor, se ridică deasupra timpului, luminos şi intangibil, chipul Profesorului exemplar, care îţi marchează pe veci sufletul şi viaţa, Silvia Ghervescu, cea care a ctitorit nu numai liceul, ci şi destinele a zeci de generaţii, printre care patru sunt din familia Zavati. În fine, ultima voce e cea a fiicei Iuliei şi a lui Constantin Zavati, Mariana Gardner; ea a fost o elevă strălucită a liceului, ca şi mama ei, în ultima promoţie a claselor de fete, între 1967-1971, promoţie de elită, într-o perioadă de apogeu cultural. Recapitulând istoria familiei, a oraşului şi a Liceului Alecsandri, ca într-o lecţie finală despre destin, în primele clase Mariana a avut-o ca învăţătoare pe bunica ei, tot la Alecsandri, iar bunicul ei, Ion Bucur, i-a supravegheat atent primii ani de şcoală. Apoi, în gimnaziu, la limba engleză (care îi va deveni a doua ei limbă şi „patrie”), a avut-o pe doamna Silvia Ghervescu ca preparator particular. În liceu, deşi la umană, l-a avut ca diriginte pe tatăl ei, C. Zavati. Iar peste toţi şi toate, a rămas nealterat visul şi ambiţia mamei de a fi elevă de elită într-un liceu de elită. Vedeţi cum în centrul vieţii stă femeia? Vedeţi cum în trupul şcolii stă viu spiritul Silviei Ghervescu? El domină destinul unei femei şi al unei familii. Din adâncul fiinţei sale se nasc legături invizibile care susţin viaţa liceului între 1932-1940, între 1942-1949, între 1951 şi 1970, până în 1983. Iar azi, 2006, alături de ea, în memoria vie a liceului şi a catedrei de chimie, stă figura bonomă, plină de inteligenţă binevoitoare a domnului profesor Zavati şi chipurile marilor profesori ai liceului, pe care îi voi evoca la timpul potrivit

IULIA BUCUR-ZAVATI. CEI MAI FRUMOŞI ANI1932-1940

Când o vezi mişcându-se prin casă, înconjurată de o liotă de pisici, ceea ce te uimeşte este contrastul dintre statura mică, cum îi stă bine unei bunicuţe, şi totala absenţă a fragilităţii pe care te aştepţi să o vezi la o bătrână. Mică, vioaie, plină încă de vigoare, cu toate că a depăşit binişor 80 de ani, e fermă şi limpede în idei, cu faţa luminată de trăirile amintirii, cu privirea şi glasul stenice. Când îşi retrăieşte trecutul, toată fiinţa ei se adună în voce. Funcţionează ca un

18

catalizator de suflete. Recaptând trecutul, sufletul ei îţi captează propriul suflet, urechea şi imaginaţia. În acea stare de graţie a memoriei, cu sufletul intrat parcă prin transă magică în timp, spiritul epocii arde ca o flacără vie. (La plecare, mi-a spus în prag, cu gingăşia din alte vremuri: „Mulţumesc mult, pentru că m-aţi făcut să-mi retrăiesc anii tinereţii. Pentru mine e ca un dar.”)

Elevă a liceului în perioada interbelică, Doamna Iulia Zavati (Bucur) a trăit exact perioada cea mai frumoasă din istoria liceului. Este epoca de apogeu cultural al anilor interbelici, este o perioadă de entuziasm, idealism şi autentic patriotism.Ca să-i putem descoperi, trebuie s-o auzim:

„În 1932 eram încă în plin provizorat: am dat examen de admitere la Liceul particular de fete într-o cazarmă din piaţa oraşului, iar directoare era, pe atunci, domnişoara profesoară Panaitescu. Şi tot în 1932, liceul particular de fete a devenit liceu de stat, iar directoarea s-a schimbat. Primele două clase le-am urmat în clădirea din care se mutase Şcoala primară nr. 2, tot de fete, acolo unde astăzi se află azi Vivariul. Aşa se face că aveam liceu de stat, dar nu aveam clădire unde să funcţioneze. Norocul nostru a fost, apoi, noua directoare, doamna Silvia Ghervescu.

Cu o tenacitate extraordinară, a început o luptă dârză ce nu se poate azi duce, prin care a învins toate obstacolele şi, în doi ani, miracolul s-a produs. Ne-a dăruit o clădire modernă, elegantă, ce n-are egal în ţară. Toţi am contribuit cu ceva la ridicarea acestei noi şcoli. În principal, părinţii elevelor, prin taxe şcolare ajustate după nivelul de buget al fiecăruia dintre ei. Apoi, fetele şi dirigintele strângeau fonduri suplimentare din serbări şcolare şi bufete cu plată. Grosul banilor veneau din patru categorii sociale: bogaţii negustori români şi boierimea locală, apoi evreii bogaţi, apoi inginerii şi funcţionarii de la „Letea” şi, nu în ultimul rând, corpul ofiţeresc al regimentelor din garnizoana Bacăului. Soţul doamnei Ghervescu era comandantul garnizoanei. Aşa că „doamna colonel” deschidea uşile celor mai influenţi oameni din oraş, traversându-l în lung şi lat, în frumoasa şi eleganta trăsură a regimentului, trasă de doi superbi armăsari albi. Primarul Zlotescu a contribuit cu foarte mulţi bani, ca şi foarte mulţi funcţionari ai primăriei. Unul din ei avea opt fete. Apoi, au fost evreii bogaţi: fabricanţi de pielărie, încălţăminte şi postavuri, ca Irinel Herşcovici, Teşu Abramovici, şi chiar întreaga familie Filderman. De la „Letea” îmi amintesc de inginerul-şef Aldea şi de dl Giurgiu (casier). Toate interioarele s-au făcut din contribuţia lor directă: parchetul lăcuit, băncile şi tablele din clase, sobele mari din teracotă, bibliotecile din clase în limba română, franceză, germană, şi, la iniţiativa doamnei Ghervescu, cişmelele cu apă arteziană, la capetele culoarelor, ca pe străzile centrale ale Bucureştiului, lângă Universitate. Pentru noi, clădirea clădită din banii părinţilor avea un aer occidental. Toate acestea s-au făcut numai prin donaţii. Tatăl meu, impresionat de acest avânt al generozităţii ce cuprinsese urbea, fiindcă nu putea, ca ceilalţi, contribui cu donaţii în afara taxei obligatorii pentru liceu, tocmai pentru că era simplu învăţător, format în spiritul şcolii lui Haret, a ţinut să sădească câţiva meri şi tufe de trandafirii, drept mulţumire pentru Doamna ce a ridicat acest liceu.

Fiindcă veni vorba de „contribuţie”, vreau să spun câte ceva despre colegele noastre evreice. Eu nu am ştiut ce e aia discriminare sau ură de rasă. Pe vremea aceea Bacăul era un oraş micuţ, cochet şi prosper, unde trăiau bine şi românii, şi evreii. Un hâtru mi-a zis odată că Bacăul este un oraş în care românii trăiesc bine pe lângă evrei. De fapt nu toţi erau bogaţi şi nu toţi îşi permiteau, evrei sau români, să-şi ţină copiii la liceu cu taxe. Nu pot să vă spun ce îndurerată am fost într-un an,

19

când, din cauza crizei, tata, cu leafa lui mică de învăţător, nu a mai putut să-mi plătească taxa anuală, şi, ca atare o lună nu am mai putut să merg la şcoală..

Nu ştiu cum, în toate clasele, fetele evreice ocupau rândul din mijloc. Acesta nu era un semn de discriminare. Era modul lor de a-şi păstra identitatea. În rest, toate româncele aveau prietene printre evreice. Nu exista zi onomastică la care evreicele să nu-şi invite prietenele românce. Cea mai bună prietenă a mea a fost Maricica Grindberg. Nu stăteam izolate. Era mare prietenie între noi, româncele şi evreicele. Erau deosebite. În recreaţii, acestea nu repetau pentru următoarea lecţie, ca cele ca mine care aveau nevoie de note mari. În schimb, spre amuzamentul tuturor, evreicele mai nebunatice defilau pe holuri cântând în gura mare: ”Trece, trece, Regimentul zece”. Era un regiment de roşiori, fala garnizoanei Bacăului, după ai cărui tineri şi chipeşi cavalerişti au suspinat multe inimi, şi de românce, şi de evreice. Un eveniment istoric nu pot să-l uit. Când au intrat nemţii în Paris, a fost un plâns general în clase. Pentru noi, a fost ca o pierdere personală. Toate ştiam pe de rost harta Parisului. Capitala de inimă a românilor, era şi a noastră. Îi visam străzile şi clădirile văzute în albume şi enciclopedii, şi, cunoşteam la perfecţie, mai bine ca un francez, Istoria Franţei ca şi marea ei literatură, de la clasici, la moderni. Şi româncele, şi evreicele, am primit vestea ca pe un atentat la fiinţa noastră. Parisul era simbolul libertăţii. Şi de aceea, din acel moment, eu nu am mai putut să învăţ la germană! Alt eveniment pe care nu pot să-l uit e cel în care, conform legii lui Antonescu, evreilor li s-a interzis să mai vină la şcoală. A fost un moment de mare tristeţe. Trebuie să vă spun că, în semn de respect şi solidaritate, rândurile din mijloc nu au fost ocupate de nimeni. Gest la care s-au alăturat şi frumoasele noastre profesoare. Deşi erau vremuri tulburi, nici una dintre ele nu a încercat să facă propagandă legionară sau antisemită.

Doamnele profesoare erau frumoase, foarte elegante, foarte demne şi foarte apropiate de eleve. Niciodată nu am auzit în şcoala asta o vorbă urâtă, nici de la profesori, nici de la elevi. Respectul era totul. Majoritatea erau fete de oameni bogaţi, bine educate, crescute de mici cu guvernante. Fetele de la „Letea”, cu părinţi ale căror salarii erau enorme pe vremea aceea, nu veneau la şcoală cu trăsura sau cu maşina, deşi multe le aveau la dispoziţie. O să râdeţi, dar veneau pe jos de la „Letea”, în grupuri de 10-15 eleve, şi asta zilnic, indiferent de vreme. Nu erau învăţate de părinţi să fie boieroaice. În plus, primeau o educaţie foarte severă, de acasă. Asta însemna să înveţi să respecţi regulile şi să nu te crezi superior. Toată lumea se simţea egală în liceu. De exemplu, deşi erau clase extrabugetare şi clase bugetare, doamnele profesoare nu făceau nici o distincţie între eleve, predând la acelaşi nivel, cu maximum de exigenţă.

De altfel „Liceul de Fete” era un liceu de elită. Era o onoare să-i fii elevă sau profesoară (mai mult decât la „Ferdinand”). Toţi domnii profesori şi doamnele profesoare erau cotaţi ca profesori de excepţie. Multe dintre ele erau descendente din familii de mari boieri, ca doamna Fulgeanu, doamna Tăutu, doamna Răileanu; una era fiică de prefect de Iaşi, alta, ca doamna Silvia Ghervescu era fiica de guvernator al Băncii Agricole. Veneau din alte oraşe fete tinere aici ca profesoare, numai din mândria de a face parte din corpul profesoral al „Liceului de Fete” din Bacău, renumit în toată Moldova şi în ţară. Câţiva profesori au plecat de aici chemaţi la Bucureşti, numai în baza performanţelor obţinute de elevele liceului, ajungând să predea la cele mai renumite licee din capitală. Dar şi invers. Multe fiice de profesori universitari din Iaşi au venit special în Bacău, pentru a deveni aici profesoare, atrase de prestigiul liceului; multe au rămas definitiv aici, dedicate cu totul învăţământului.

20

Nu era uşoară viaţa de elev, dar era foarte frumoasă alături de frumoasele noastre doamne. Era multă muncă şi se cerea la fel de mult disciplină şi respect. Erau şi multe interdicţii. Dacă treceai prin Centru, erai automat eliminat. La teatru sau cinema, aveai voie numai dacă îţi indica şcoala spectacolul şi numai dacă aveai note peste 7. Dacă aveai 6 la vreun obiect, în aceeaşi săptămână primeai scrisoare de la directoarea şcolii, iar părinţii semnau de primire. Nu-ţi mai spun ce însemna asta pentru sărmana fată. La oră, nimeni nu vorbea, nimeni nu mişca – la propriu – în bancă. La ora doamnei de română, Alecu, absolventă a Facultăţii de Litere din Iaşi, cu doctoratul luat la Grenoble, pentru că o iubeam enorm nimeni nu îndrăznea să o supere. Numai dacă scârţâia (!) o bancă, ea, doamna profesoară, fără să se uite în clasă, atât spunea: „Sub icoană!”, şi fata se executa… O singură dată am avut un incident cu profesorul de religie. Stăteam în bancă cu o fată tot de învăţător, ca şi mine. Profesorul o îndemna spre o meserie care nu i se potrivea. I-am spus atunci în şoaptă că are degetele foarte lungi şi frumoase, şi că ar fi trebuit să cânte la pian. Profesorul s-a supărat. M-a ridicat în picioare şi eu i-am spus ce am vorbit. Pe vremea aceea, când eram întrebate de profesor, spuneam exact adevărul. Nu puteam minţi. Eram învăţate să fim cinstite în orice situaţie. Profesorul m-a pedepsit şi, de atunci, nu l-am mai putut suferi. Când, mai târziu, m-a trimis la Bucureşti să particip la Concursul „Tinerimea Română”, m-am oprit o clipă în faţa sălii pentru concursul de religie, şi apoi, brusc, fără ezitare, am intrat în sala pentru literatura română, deşi nu mă pregătisem special. A fost o mare bucurie când am câştigat concursul pentru doamna Alecu ( o iubeam enorm), şi o mică răzbunare pe profesorul de religie. Practic am câştigat cu ceea ce ştiam de la ore. Erau fascinante… Aproape că nu luam notiţe. Totul mi se întipărea în minte din spusele doamnei mele de română. Erau unice. Preda aşa de frumos, fără nici o notiţă în mână, recitând din memorie, fără greşeală, pasaje întregi. Lecţiile dumneaei erau adevărate prelegeri universitare. Nu puteai să nu pleci cu lecţia învăţată din clasă.

Dar lecţiile domnişoarei profesoare Mărioara Moţoc! Niciodată nu trebuia să mai învăţăm acasă, totul se ştia din clasă, de la predare. Ce minunate excursii am făcut cu dumneaei la Galaţi, cu vaporul pe Dunăre, apoi la Borsec, Curtea de Argeş, Iaşi – toate presărate cu interesante lecţii de geografie şi istorie! Era un adevărat ghid. În aceste excursii ne oferea masa pe alese la restaurante. Îmi amintesc de o cofetărie într-un parc de pe malul lacului Brateş. Acolo a ţinut cea mai frumoasă lecţie de geografie.

Pot să spun cu toată sinceritatea că pe atunci elevii îşi respectau profesorii fără împotrivire. Ne obliga într-un fel atmosfera liceului. Se investise enorm în el. Eleganţa liceului se reflecta şi în ţinuta noastră. Noi, elevele, eram îmbrăcate în uniforme elegante şi pălării de fetru, ţinuta fiind şi de vară, şi de iarnă, iar pentru sport, altă ţinută specială. Toată lumea era impecabil îmbrăcată, cu uniforma zilnic perfect călcată. În clasă totul sclipea. Nu aveai voie să intri decât cu pantofi de casă, iar parchetul era mereu lustruit. Ţi-era milă să-l murdăreşti. Pantofii de stradă erau băgaţi în pungă, agăţaţi în cuiere, cu numele elevului pe ea.

O singură excepţie a făcut doamna Alecu pentru mine. Încă de pe vremea aceea iubeam animalele neajutorate şi se ataşase de mine

un câine de pripas, pe nume Plici. Acesta mă însoţea mereu, şi când mă duceam la şcoală, şi când mă întorceam. Invariabil, la orele 13 fix (de unde ştia?), se prezenta la şcoală şi intra în clasă să asiste la oră. Cu timpul, Plici a devenit „câinele silitor”. Deschidea uşa cu laba, intra şi se aşeza exact sub cuierul meu, apoi aştepta: tăcut, la fel cum eram toate fetele la oră, nici nu sufla. Era ca un elev, tăcut, disciplinat,

21

asculta lecţia cu toată seriozitatea. A devenit repede mascota clasei, destindea ora şi, de aceea, i-am pus numele de Plici –„câinele silitor”.

În ce priveşte orele, toate erau de neuitat. Vorbesc iarăşi în sensul propriu al cuvântului. Toţi profesorii aveau o aşa de mare măiestrie pedagogică, erau aşa de bine pregătiţi, explicau aşa de bine, încât ţi se întipărea totul în minte. Cum am mai spus şi poate părea supărător pentru cei tineri, nu se putea să nu înveţi lecţia din clasă. Pe atunci, nici nu se punea problema să se facă ore suplimentare, plătite, acasă. Aproape totul se înţelegea de la oră. De aceea, la cererea noastră, fascinate de lecţie, profesorii noştri trebuiau să facă ore suplimentare la şcoală (stăteam uneori şi până la ora trei). Mai tot timpul ceream o oră în plus, la română, filozofie, ştiinţele naturii, geografie şi istorie, la limba franceză şi la limba latină. După ce profesorul ţinea o lecţie deosebită şi noi vroiam să aflăm mai multe, ne sfătuiam şi mergeam în pauză la cancelarie să-i cerem profesorului oră suplimentară (de obicei, de la 13 la 14). Stăteau săracii profesori, chiar dacă aveau familie şi copii. De aceea aveam şi rezultate deosebite la concursurile şcolare, la „Tinerimea Română”, iar la bacalaureat impresionam întotdeauna preşedinţii de comisie, toţi profesori universitari de la Iaşi, prin excepţionala noastră pregătire.Tot ce pot să spun despre „Tinerimea Română” e că era o mişcare patriotică, prin care se selectau valorile fiecărei generaţii. La faza pe ţară, erai trimis direct la recomandarea profesorului, nu ca azi. Eu am luat premiul pe ţară la limba şi literatura română. Am primit şi un cec, înmânat la „Ateneul Român” din Bucureşti, în faţa unei comisii alcătuită din mari personalităţi ale culturii române. La decernare, profesoara Eliza Alecu era în sală, fără ca să ştiu eu. Când preşedintele mi-a înmânat cecul, m-a întrebat de numele profesoarei şi mi-a cerut să-l spun întregii săli şi să repet motoul eseului: ”Sunt suflet din sufletul neamului meu / Şi-i cânt bucuria şi-amarul”.

Pentru noi era o mare cinste să înveţi bine şi să fii premiat. În anii 1932-1940, la limba şi literatura română se studiau toţi marii scriitori care ilustrau tradiţia şi trecutul naţional: Maiorescu, Creangă, Caragiale, Eminescu, apoi Coşbuc, Goga şi Vlahuţă, iar dintre contemporani, Sadoveanu, Rebreanu, Cezar Petrescu. Nu se făceau Bacovia, Camil Petrescu, nici Blaga, nici Arghezi. N-am idee de ce. Totul era însă făcut din cel mai curat sentiment de patriotism. Asta nu se învăţa, asta se simţea. Ca premii, „Tinerimea română” oferea cecuri, cărţi şi excursii în ţară. Nu pot să uit cele două săptămâni prin care am colindat toată ţara, în special Ardealul. Eram cazaţi la case de gospodari, adevăraţi patrioţi, care ne primeau dumnezeieşte. Era o mare cinste pentru ei. Masa era plătită de „Tinerimea Română” şi mesele festive erau organizate la liceul cel mai renumit din localitate. Era o participare generală. Era mândria oraşului să ofere banchetul. La ele participau generali de armată, personalităţile culturale ale oraşului, niciodată politicieni. În fiecare oraş eram primiţi în gară cu fanfară şi flori – un adevărat spectacol. Cel mai frumos ne-au primit saşii din Sibiu şi Mediaş… Era ceva cu adevărat naţional.

Trebuie neapărat pomenit un fapt pe care îl consider semnificativ pentru epocă. În Harghita, la cimitir, ni s-a au arătat mormintele românilor, vechi de două sute de ani. Era un cimitir numai de români, cu inscripţii vechi, româneşti. Iar acum, în 1938, erau toate scrise dedesubt în limba maghiară. Pe toate le-au maghiarizat. [Aici intervine domnul Zavati şi confirmă din experienţa sa basarabeană, că la Cernăuţi, în Bucovina, a văzut acelaşi fenomen în cimitirul local, numai că inscripţiile erau deasupra scrise în română, iar dedesubt rusificate.]

La bacalaureat a fost o adevărată sărbătoare. Examenul era foarte greu. Pe vremea aceea oralul se desfăşura într-o singură zi. Toată comisia era înşirată în faţa

22

catedrei şi, erai examinat pe rând de fiecare profesor. Picai la unul, picai examenul. Preşedintele a fost în acel an, 1940, un profesor universitar de istorie, din Iaşi. Profesoara mea de istorie a fost Constanţa Dumitrescu, care era şi directoarea liceului. Pe mine orele ei mă fascinau. Ne preda mai mult decât era în manual şi avea un talent excepţional de a ne captiva şi a trăi cu tot sufletul istoria. Ne pretindea cu seriozitate să luăm neapărat notiţe (doar era istorie, nu?), dar mie îmi plăcea atât de mult cât de frumos şi de pasionat ne vorbea, încât, după un minut, lăsam creionul din mână, cu totul furată de vraja vocii ei, trăind cu intensitate istoria concentrată în fiecare frază, în fiecare gest sau intonaţie. Se supăra, bineînţeles, pe mine că nu iau notiţe şi, la teze, nota era, firesc, mică. Şi totuşi am ajuns să iau nota 10 la bacalaureat, în faţa unui profesor universitar, tot de istorie, pe nume Ilie Minea. Primesc biletul şi încep să răspund. Apoi, profesorul mă întrebă pe neaşteptate cu cine am făcut istoria. I-am răspuns fără ezitare şi apoi am început să-i spun tot oful meu cu neluatul notiţelor şi cât de fascinată eram când ne preda. În fine, mi-a mai pus câteva întrebări la latină şi greacă (avea voie), iar în final mi-a spus să-i transmit profesoarei mele de istorie: „O felicit!”, şi că am luat singura notă de zece la acel examen. Şi tot pe neaşteptate mi-a propus să vin la Iaşi, la Facultatea de Istorie, unde îmi va acorda o bursă. Ce să mai spun?… Era tentant, mai ales pentru o fată ai cărei părinţi sunt învăţători. Eu aş fi vrut să urmez filologia. Era însă război, frontul era la Iaşi, iar tatăl meu, fratele meu, şi mulţi alţii din familie erau deja pe front. Până la urmă, soarta a hotărât. Am scris la facultate, dar, din cauza războiului, nimeni nu mi-a răspuns. Cu cecul primit de la „Tinerimea Română” puteam să mă înscriu la orice facultate. În final a câştigat chimia în viaţa mea. Am optat pentru facultatea de farmacie, unde se făcea multă chimie, iar mai târziu, soţul meu a devenit, după război, profesor de chimie. În şcoală, n-am fost prima la chimie, doar eram clasă de umană, nu-i aşa? Doar cu chimia învăţată de la doamna Paraschiv, cu ea am intrat la Facultatea de Chimie din Bucureşti. Primii doi ani i-am absolvit cu media cea mai mare, şi asta pentru că obiectele principale erau de chimie. Pentru asta, mi s-a dat o dată şi numele la radio.

Înainte de a încheia, nu pot să nu amintesc un fapt unic în acea epocă, prin care pot arăta măsura în care erau iubiţi şi respectaţi profesorii în România interbelică. Rula cu mare succes în toată Europa un film dedicat vieţii de profesor. Îmi amintesc că prin 1938, Regele Carol II a plătit pentru toţi elevii din ţară vizionarea filmului englez „Adio, domnule Chips” ( film după care s-a făcut un superb „remake” în anii ’70, cu Peter O’Toole în rolul principal. Alături de el, aşez minunatul film „Domnului profesor, cu dragoste”, cu actorul Sidney Poitier, în rolul principal.) Filmul nu era altceva decât expresia a ceea ce simţeam cu toţii faţă de dascălii noştri din România, şi anume un frumos elogiu, emoţionant prin simplitatea lui, adus vieţii unui profesor, film pe care l-am revăzut de mai multe ori.

Plecată în Anglia, la fiica mea care predă acolo tot la un liceu de elită, profilat pe studii umaniste şi limbi internaţionale, am descoperit cu uimire, la bătrâneţe, că ceea ce studiază acolo (unde studiază şi nepotul meu), este aproape identic cu ce studiam noi la Liceul de Fete din Bacău, în epoca interbelică. Adică se predă baza în cunoaştere şi în frumos. O bază întemeiată pe respect. Iar fiica mea, Mariana Gardner-Zavati, îmi spune că, abia acum, după 30 de ani petrecuţi în Anglia, simte şi ea că s-a redescoperit acolo respectul în relaţia profesor-elev, distanţa. În mod paradoxal, respectul ca distanţă e unicul mod de apropiere faţă de studiu şi mai ales de profesor. Nimeni şi nimic nu îl poate înlocui.

Dragi profesoare, eraţi frumoase şi tinere, predaţi minunat, iar noi eram disciplinate, şi vă imitam, şi vă ceream să ne daţi cât mai mult din inima şi mintea

23

voastră. Anii de liceu au fost excepţionali şi reprezintă tot ce e mai frumos în tinereţea mea. Le-am iubit şi respectat pe aceste mari doamne ale sufletului şi spiritului care au fost profesoarele noastre de la Liceul de Fete din Bacău. Au fost şi rămân mereu în inima mea, tinere şi frumoase, cu o pregătire excepţională, mereu preocupate de educaţia noastră, prin muncă şi cinste. Fiecare am vrut să fim ca profesoarele noastre. Pentru asta, am dat copiilor noştri educaţia primită de la domniile lor. Aţi fost mereu modele în viaţa noastră, oricât de greu ne-ar fi fost de trăit traiul. Voi, iubite profesoare, sunteţi vii în amintirea noastră, căci profesorii nu mor niciodată!”

Iulia BUCUR (ZAVATI)

3. ÎN DULCELE STIL CLASIC

Am în faţa mea ,,Monografia” alcătuită în 1971, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea Liceului de Fete de la Bacău. Mă simt legată de această şcoală, din două motive: mama mea, profesoara de limba română Maria Fulgeanu, este cea care a înfiinţat liceul de fete în anul 1921 şi eu fac parte din promoţia 1938 a aceluiaşi liceu. Nu am de adăugat nimic în legătură cu înfiinţarea, dezvoltarea şi asigurarea bazei materiale a Liceului de Fete din Bacău, faţă de cele prezentate în citata „Monografie”, decât să accentuez rolul preponderent pe care l-a jucat doamna profesoară Silvia Ghervescu, directoarea liceului în perioada de construire a localului propriu.

Bucuria şi mirarea noastră când, în toamna anului 1935, elevă fiind în clasa a VI-a, am început anul şcolar într-o sală de clasă spaţioasă, corespunzătoare, situată la etajul II al aripei date în folosinţă. Doamna Ghervescu iniţia tot felul de acţiuni care să ajute la înzestrarea şcolii noastre, începând cu tombole (lucruri de mână lucrate de noi, elevele) şi bufete (pregătite tot de noi) care toate se făceau în folosul înzestrării şcolii. Tot ea a creat un oarecare confort şi a impus o minimă eleganţă localului care pe atunci era încă neterminat. Pe noi, elevele, când plecam în vacanţă, pe acelea care lucram frumos, doamna ne onora cu un „cupon” de marchizetă de culoare écru, croit după măsură şi pe care noi urma să-l împodobim cu şabace după modelul dat, „cupon” care devenea o perdeluţă pe care trebuia să o aducem gata când ne întorceam din vacanţă. Liceul nostru era încă netencuit, dar la geamuri aveam perdele! Nu pot să nu-mi amintesc cu drag de această personalitate cu care am avut dese conflicte, dumneaei fiind o fiinţă aspră şi exigentă, iar eu, o elevă obraznică!

Şi ca atare mă arăt acum critic-tandru. O carenţă a liceului nostru a fost discontinuitatea la un înalt nivel al predării matematicilor (studiu care mă interesa cel mai mult). În clasele a III-a şi a IV-a am avut un tânăr profesor, Adolf Lincher, care era stăpân pe materia pe care o preda şi de la care am fi putut profita cu toatele

24

foarte mult, dar a stat puţin la Bacău , apoi în toamna anului 1934 a fost numit profesor la Liceul de Băieţi „Matei Basarab” din Bucureşti şi ştiu, am urmărit, era iubit de elevii săi şi a avut succese cu cei pregătiţi de dânsul la concursuri şi la „Revista Matematică”.

Noi, fetele de la Bacău, am rămas, exact în clasa a V-a, când se pun bazele noţiunilor de algebră, şi într-a VI-a, când trebuia să înţelegem trigonometria şi să operăm cu ea, fără profesor la nivelul la care ne obişnuisem. De abia prin numirea în toamna anului 1936, a tinerei profesoare Mihăilescu Aglaia (cred că atunci ieşise de pe băncile facultăţii de la Iaşi) am avut parte de un adevărat profesor de matematică. Chiar în toamna aceea şi la promoţia noastră s-a scindat clasa în „literar” şi „ştiinţific” şi a fost bine că am avut-o pe „Aglăiţa” profesoară (aşa o alintam noi) şi am dobândit serioase cunoştinţe de matematici, care m-au ajutat în carieră şi cu care pot opera şi astăzi, deşi sunt atâţia ani de când am plecat de pe băncile şcolii. Parcă o aud şi astăzi cum spunea: „x la puterea ema” iar noi, cam prea îndrăzneţe, o poreclisem „Ema”.

O figură proeminentă şi distinsă a fost doamna Victoria Paraschiv pe care am avut-o în calitate de profesoară de filozofie, dirigintă şi apoi directoare, în momentul în care terminam liceul. În afară de modul impecabil în care îşi ţinea cursurile, a drăgălăşeniei cu care mi se adresa, notez aici o secvenţă inedită. Pe când ne era dirigintă, doamna Torica Paraschiv, a apărut în limba franceză un volum scris de Eve Curie, fiica cuplului de mari savanţi (ziaristă ca profesie), care au descoperit fusiunea nucleară, Maria Sklodovscka – Curie şi Pierre Curie, în care expunea viaţa şi realizările lor. Era după anul 1934 când a murit Madame Curie. Doamna Paraschiv ne-a împrumutat cartea, pe care Kytty Lang, şi cu mine, am citit-o în original (eram în măsură să înţelegem perfect) şi am făcut, în calitate de referent şi coreferent, o expunere - după părerea mea, pasionată - la o oră de dirigenţie, în faţa întregii clase. Iată, o notă originală şi un mod inteligent de a ocupa o oră de dirigenţie, cu asemenea temă, decât cu controlatul unghiilor, a lungimii fustelor (şorţurilor de la uniformă) şi nelipsita morală. A murit de tânără, în toamna anului 1947 – întâmplător mă aflam în concediu de odihnă la Bacău, şi m-am închinat la căpătâiul ei, în capela liceului (actualul amfiteatru), de la etajul II, unde fusese depusă.

Doamna Ecaterina Ionescu (născută Creangă, din spiţa celor mai severe profesoare-surori, semănate prin toate marile licee din ţară) profesoară de ştiinţe naturale şi domnişoara Mărioara Moţoc, profesoară de geografie, cu metode dure, dar bine venite, ne-au deschis capul asupra adevărurilor ştiinţifice pe care le predau - şi pot să spun, că şi astăzi - după o viaţă de om, le am împlântate în mintea mea.

La fizică-chimie, un obiect pe care-l preferam, am avut-o la început ca profesoară pe doamna Dalila Damian, încântătoare şi bine pregătită şi apoi, când eram mai mari, pe doamna Stela Lungu. Jonglam cu plăcere cu formule chimice şi noţiunile specifice ştiinţei pe care doamnele ne-o prezentau şi care, tocmai în acea perioadă, a dezvoltării ştiinţelor, atât în domeniul chimiei cât şi a fizicii, aveau loc descoperiri, îmbogăţiri, precizări, toate bazate pe experienţele de laborator şi cercetări care aveau loc în lumea întreagă. Nu pot decât să le aduc prinos de recunoştinţă, pentru tot ce ne-au învăţat!

Preoţii Bujor Gh., Nicolau Gh., Fecioru Teodor şi Sturzu Constantin (care era şi un ziarist de marcă al Bacăului) se ocupau de orele de religie şi, fiindcă aveau şi parohie, mergeam, duminica, la slujba religioasă cu rândul (în formaţie) de la şcoală.

25

La limba franceză le-am avut pe doamnele Lucia Manasian şi Silvia Ghervescu, iar la germană pe doamnele Banacovschi şi Şmocat. Ce-i păcat că, începând germana în clasa a V-a de liceu, era prea puţin timp ca să zici că poţi învăţa o limbă străină – spre deosebire de franceză, pe care o studiam din clasa I. Pe doamnele Banacovschi şi Şmocat le-am întâlnit ulterior, întâmplător, profesoare cu catedra în Bucureşti.

Doamna Tanţi Dumitrescu, profesoară de istorie, ne expunea noţiuni, date, evenimente, cu multă drăgălăşenie, şi, potrivit capului meu construit special pe o fidelă memorie, chiar şi astăzi pot fixa puncte de reper, contemporaneităţi, momente memorabile din istoria omenirii, bazându-mă pe ceea ce am învăţat în liceu.

Nu pot încheia aceste însemnări, fără a aminti pe doamnele: Ioana Dumitrescu, profesoară de lucru (specialitatea croitorie) care m-a învăţat tipare de croitorie pe care o viaţă întreagă le-am utilizat, lucrând în casă pentru ai mei şi pentru mine, cât şi pe doamna Fălticineanu (specialitatea broderie) pe care am avut-o numai un an profesoară – dar de la dânsa am învăţat să brodez, şi am brodat bine. Mi-a servit şi încă îmi serveşte ceea ce am învăţat de la dumnealor, acum o jumătate de veac.

De asemenea, doamna Sultănica Gheorghiu (desen-caligrafie) şi doamna Dumitrescu-Buhoci (gospodărie) s-au străduit cu noi, dar noi, tinere şi prea puţin respectuoase, ne permiteam ceva mai mult decât s-ar fi cuvenit din partea unor domnişoare educate în familiile cele mai respectate ale Bacăului.

Concluzie: în definitiv, tot ce am învăţat la Liceul de Fete din Bacău m-a ajutat ca să-mi pot continua studiile mai departe (la facultate) şi mi-a servit şi în viaţă! Cred că, atât eu, cât şi toate câte am trecut prin acest liceu şi am absolvit această şcoală, nu putem decât să fim recunoscătoare tuturor celor care s-au ocupat de pregătire noastră şi să ne închinăm memoriei lor.

Un gând pios mamei mele, profesoara Maria Fulgeanu, care, imediat după terminarea primului război mondial, mamă a trei copii mici, dintre care fratele nostru, de abia născut, s-a ocupat, s-a luptat, a reuşit.

Alexandra – Victoria STURZA, născută FULGEANU - promoţia 1938 ( Articol extras din numărul aniversar al revistei liceului, „Revista noastră.

Orizont”, nr. 18, din 1996)

Prin anii ’80 şi ceva, exact în minutele din pauza mare, cel care ieşea pe culoarul din faţa cancelariei, ca să fumeze sau să discute cu vreun părinte, era mereu surprins de o apariţie stranie. O bătrânică cu trup firav şi uşor aplecat de trecerea anilor păşea cu vigoare pe culoarele liceului, în paşi fermi, spre cabinetul doamnei directoare Finder, pe care, de la o vreme, luase obiceiul s-o viziteze. Cu faţa trasă, marcată de privaţiuni cu acea paloare a austerităţii, excesiv fardată şi cu buzele violent rujate, cu părul încărunţit, bine pieptănat, strâns într-un coc sever, părea venită dintr-o altă lume, demult uitată, special ca să ne ia pe toţi la întrebări: „Vă faceţi datoria? V-aţi pregătit lecţiile? Păstraţi şcoala aşa cum v-am lăsat-o eu?”. Uneori se oprea şi întreba cu o voce de stăpână ce intimida pe nefericitul interpelat, dacă doamna directoare, pe care o considera

26

directa ei urmaşă, este sau nu în cabinet. Te simţeai în faţa ei ca un elev. Ştia să capteze atenţia! Întreaga sa fiinţă emana o energie şi o voinţă de neclintit. Nu puteai decât să te dai la o parte plin de respect în faţa celei despre care am aflat că a fost o mare doamnă a Bacăului de altădată şi directoarea care ne-a lăsat moştenire clădirea liceului.

4. PORTRETELE SILVIEI GHERVESCU

Am fost eleva Doamnei Profesoare Silvia Ghervescu între anii 1942 - 1949, timp în care ne-a predat Limba română şi Limba franceză. Este foarte greu să uiţi orele interesante, pline de dăruire profesională, ţinute de una dintre cele mai competente cadre didactice, o persoană foarte cultă şi cu un simţ pedagogic deosebit.

În mulţi dintre aceşti ani ne-a fost şi dirigintă. Limba franceză şi română învăţate corect, predate impecabil, de către o profesoară strălucită, mi-au servit atât mie, cât şi colegelor mele, o viaţă întreagă.

Era imposibil să nu-i înţelegi perfect explicaţiile şi să nu iubeşti atât profesoara, cât şi orele pline de miez - fără nici un cuvânt sau o frază de prisos - împletite cu umanismul demonstrat de Domnia-Sa şi ca atare, dincolo de ore, nu-i era deloc indiferentă nici educaţia completă pe care ne-o făcea nouă elevelor, ca şi cum am fi fost copiii ei.

Ţinuta ei morală încerca să ne-o transmită şi nouă, neadmiţând nici o abatere de la disciplină, dar, în acelaşi timp, înţelegând omeneşte unele greşeli nesăbuite, pe care unele dintre noi le mai făceau uneori.

Era deosebit de dreaptă şi aprecia adevărata străduinţă şi pricepere a elevelor ei - acordându-le note pe merit!

Din nefericire, în anul 1949 a fost scoasă abuziv din învăţământ - având parte de un tratament pe care nu l-a meritat; desigur, după atâţia ani, valoarea ei a învins şi nu i s-au mai putut lua drepturile.

Îi vom purta întotdeauna un respect deosebit pentru modul în care a ştiut să ne îndrume paşii în viaţă, pentru preţioasele şi minunatele învăţăminte în anii cei mai frumoşi ai vieţii - prin exemplul ei personal de „Om Demn, Moral, Corect şi Cinstit”.

Elvira ZAVATI – MARGULIS,Canada, Toronto, 14 martie 2006

SILVIA GHRVESCU – IN MEMORIAM

Pe când eram elevă la Şcoala Generală nr.5, în clasa a V-a, am mers cu mama la început de an şcolar, la profesoara pensionară Silvia Ghervescu. Locuia în spatele maiestuoasei clădiri a Liceului de fete nr.2 Vasile Alecsandri, actualul Colegiu Naţional Vasile Alecsandri, căreia i-a fost iniţiatoarea. Garsoniera modestă era la parter şi exemplifică viaţa austeră a fostei directoare a liceului.

27

De la început am fost intimidată de personalitatea şi energia profesoarei pensionare. Era înaltă, suplă şi puţin adusă de spate. Părul argintiu îl avea strâns la spate. Nasul umbrea toată faţa. O versiune mai tânără se afla în forma unui tablou deasupra patului de o persoană, minunat pictat de genialul Nicu Enea. De la intrarea în garsonieră, treceai pe dreapta pe lângă un şir de dulapuri în perete şi apoi pe stânga desopereai bucătăria, nefamiliarizată cu prepararea meselor, şi baia spartană. La capătul coridorului era camera care-i servea de dormitor, camera de zi şi birou. În această cameră am văzut pentru prima dată „une balançoire”. La capătul patului era „un chiffonnier” franţuzesc de provincie, o oglindă cu consolă pe care se aflau fel de fel de articole cosmetice şi în special o pudră roz de ten, pe care Doamna Profesoară o folosea din belşug. Camera mai avea o masă pentru două persoane şi un birou din acelea care se aflau în cancelariile avocaţilor de pe vremuri, pe care se aflau multe cărţi groase. Camera, întunecată de aglomerarea atâtor obiecte vechi, avea o fereastră care deschidea priveliştea de la parchet la plafon. Vederea nu era de invidiat. Dădea spre blocul vecin. Pe jos nu era decât un kilim îngust.

***Mă aflam în garsonieră pentru a începe lecţii particulare de engleze, pe care

eu, necoaptă la minte, nu le-am apreciat la vremea respectivă. Diferenţa de vârstă a accentuat inaderenţa mea. În plus, austeritatea şi aerul vetust al camerei şi-au pus o amprentă negativă pe sufletul meu de copil. Doamna Profesoară ajunsese într-o situaţie financiară dificilă. Pensia era foarte mică şi trebuia să dea lecţii particulare şi să facă traduceri din engleză, germană şi franceză pentru a se „menţine pe linia de plutire” de la o pensie la alta. Pe vremea aceea, învăţam la şcoală după-amiază şi mergeam la lecţia de engleză înainte de prânz. În bucătăria Doamnei Profesoare nu era nici un semn că acolo s-ar fi preparat prânzul. În schimb, era o curăţenie lucie ce amintea de o disciplină severă cu parfum de sărăcie. Dulapul pentru alimente era absolut gol cu excepţia unor ceaiuri pe care le bea amestecate, dimineaţa, în miezul zilei, la cinci după-amiază după obiceiul englezesc, şi la orele nouă seara înainte de culcare. Cu o pensie de mizerie, doamna trebuise să se despartă rând pe rând de obiectele de valoare din casă şi de bijuteriile de familie, precum şi cele oferite de fostul ei soţ, colonelul Ion Ghervescu, de origine din Buhoci. Tânăr încă, acesta a decedat în urma unui accident vascular cerebral. Când i-am cunoscut casa, doamna profesoară nu avea încă televizor, iar radioul cu lămpi nu mai mergea de mult. Era însă la curent cu toate, fiindcă frecventa un cerc de medici care-i treceau ciudăţeniile cu vederea. Economisea în fiecare an pentru a merge la Eforie şi la Braşov, uneori în compania familiei Alexandrescu. Familia doctorului Popovici a invitat-o în excursii la Mănăstirile Neamţ, Secu, Agapia, Văratec, Durău, la Casa Memorială „Ion Creangă” de la Humuleşti şi la Iaşi. A călătorit în Belgia la invitaţia unei prietene de corespondenţă cunoscută pe malul mării.

Trăia cu nostalgia timpurilor apuse când fusese o personalitate în învăţământul din Bacău şi cu un canar într-o colivie pe nume Jib, a cărui cuşcă a trebuit să o transport la o cunoştinţă a Doamnei Profesoare, la finele primului an de studii cu dânsa. Era excesiv de strictă şi avea standarde care nu mi-au fost pe plac la vremea respectivă. Nu am revenit în toamna următoare pentru lecţiile de engleză, deşi mama mea insistase să reîncep, amintindu-mi mult timp că, renunţând la lecţii, făcusem familia de râs. Bunica mea fusese învăţătoare la liceu pe când liceul avea şi învăţământ primar, mama mea fusese eleva liceului, sora mezină a tatei (care a

28

divinizat-o pe Doamna Profesoară) fusese eleva liceului şi tatăl meu era profesor de chimie pe atunci la liceu.

Impresiile mele s-au diluat cu trecerea timpului. După căderea regimului Ceauşescu, un grup de englezi, la îndemnul meu, i-au dus pachete cu alimente şi câteva cărţi. Doamna Profesoară a împărţit alimentele toate cu generozitate, dar a păstrat cărţile englezeşti. Mi-a trimis o scrisoare de mulţumire.

S-a pierdut la spital împovărată de ani. Trecuse de mult pragul celor 90 de ani. Mi-a lăsat manualul din care învăţasem cu dânsa engleza şi o fotografie din tinereţe. Le-am primit prin bunătatea doamnei doctor Florica Popovici, cea care a locuit în casa Doamnei Profesoare o vreme şi cu care a ţinut legătura până la sfârşit. De câte ori am venit la Bacău, i-am căutat locul de veci în Cimitirul Central, dar nu i-am aflat mormântul.

VIAŢA SILVIEI GHERVESCU

S-a născut Silvia Ghervescu-Dingă la 2 octombrie 1898 în casa părinţilor săi, din strada Buzeşti nr. 57 din Bucureşti. Locul naşterii spune despre situaţia înstărită a familiei, care se trăgea din viţă boierească. Tatăl Dumitru Iliescu-Dingă în vârstă de 27 de ani era înalt funcţionar de bancă, iar mama Antoaneta (născută Abermian) avea 25 de ani la naşterea copilei, nu profesa şi făcea parte din societatea bună a capitalei. Naşii Silviei au fost Panait Moşoiu, de profesie publicist şi Constantin Hurmuzache, înalt funcţionar la Banca Naţională, descendent din ilustra familie bucovineană.

Silvia a urmat şcoala primară şi Liceul Notre Dame la Bucureşti, în cea mai frumoasă epocă a secolelor. Apoi, cursul istoriei a început să se precipite alarmant pentru viaţa unei copile. În timpul Primului Război Mondial, după 2 ani de neutralitate, România se alăturase în august 1916 Antantei, formată din Anglia, Franţa şi Rusia. Deşi trupele române avuseseră câteva reuşite în Transilvania, contraofensiva germană şi atacul bulgarilor au determinat pierderea a două treimi din teritoriul României, inclusiv a capitalei Bucureşti şi stabilirea unui nou front în Sudul Moldovei şi în Carpaţii Estici. Pentru că linia frontului ajunsese la Mărăşeşti, era necesară asigurarea imediată a tezaurului ţării.

Ca viceguvernator al Băncii Agricole Române, Dumitru Iliescu–Dingă s-a numărat printre delegaţii oficiali, aleşi să însoţească tezaurul ţării la Moscova. Pentru că Antoaneta Iliescu-Dingă se petrecuse dintre cei vii cu puţin timp înainte, Dumitru a luat cele două fete cu dânsul. La Moscova, tezaurul depozitat în lăzi a fost transportat la o adresă secretă, rămânând neretrocedat de ruşi până azi. Tatăl şi cele două fiice, Silvia şi Cornelia, au plecat la Rostov, unde fetele şi-au continuat studiile liceale. Situaţia gravă, nesiguranţa şi haosul create de Revoluţia Rusă i-a determinat să se înapoieze la scurt timp în patrie.

Apoi, fratele Silviei Ghervescu a părăsit ţara la sfârşitul Primului Război Mondial şi s-a stabilit în USA, unde a lucrat ca antreprenor (renovări de locuinţe), apoi a muncit ca fermier şi, mai în urmă, a ajuns impresar de spectacole şi expoziţii într-un orăşel de lângă New York. A fost căsătorit cu o americancă, dar nu a avut

29

copii. Cât a fost în viaţă a trimis lunar Silviei câte $100; după decesul său, soţia a sistat trimiterea.

Cele două surori deşi au avut destine paralele, au în comun faptul că amândouă nu au avut bucuria de a avea copii, la fel ca fratele lor, şi că amândouă au sfârşit în sărăcie, după ce au avut căsătorii strălucite în anii interbelici. Silvia a urmat studiile universitare la Facultatea de Litere din Bucureşti. Cornelia a studiat medicina la Bucureşti, unde a profesat ca medic. A fost căsătorită de două ori, primul soţ a fost renumitul medic bucureştean Stoicescu, iar al doilea soţ a fost directorul Bârsan, acţionar al Uzinelor Vulcan. Nu a avut copii. Până la venirea comuniştilor la putere au dus o viaţă privilegiată. Sub comunişti, Cornelia a fost deposedată de toată averea; s-a pierdut în mare sărăcie pe la 75 de ani de un cancer la pancreas.

La terminarea studiilor universitare, Silvia a fost repartizată la liceul din Suceava, de unde s-a transferat apoi la Bacău pentru a fi, în anii locomotivelor cu aburi, mai aproape de Bucureşti. A fost toată viaţa profesoară, până la pensionarea ei în 1949, când, după cum spune Doamna dr. Florica Popovici „a urmat o perioadă grea, când a trăit în sărăcie, vânzând rând pe rând bijuterii, tablouri etc.”

La 7 mai 1932, s-a căsătorit civil la Primăria Municipiului Bucureşti cu căpitanul Ion Ghervescu, un bărbat foarte bine, cu ochi inteligenţi. Căsătoria religioasă, s-a oficiat pe 8 mai în Casa Colonelului C. Popovici de pe strada Arcului 27 Bucureşti, cununie oficiată de I. Bucur, preot paroh ortodox la Patriarhia Popa Rusu din Bucureşti. A fost o căsătorie din dragoste la prima vedere. Nu au avut copii. Şi-au construit o casă în stil englezesc din cărămidă roşie, pe str. Războieni, la intrarea în Parcul Cancicov, care, după cel de-al Doilea Război Mondial – o dată cu pensionarea forţată a colonelului Ghervescu, cu o pensie de mizerie – a fost naţionalizată şi umplută de chiriaşi până la refuz, familia Ghervescu rămânând într-o sufragerie cu acces la bucătărie, baie şi WC. Casa a fost apoi demolată pentru a face loc unui bloc hâd de tip sovietic. După demolarea casei, Silvia Ghervescu s-a mutat în garsoniera din spatele Liceului de fete, unde a locuit până la trecerea în nefiinţă.

***

A fost timp de 22 de ani profesoară - dintre care 6 ani ca directoare – la liceul de fete, precum spunea la a 50-a aniversare a liceului: ”Cei 22 de ani la catedra acestei şcoli – şi în special cei 6 ani de conducere – m-au legat indisolubil de destinul acestui liceu – mi-am împletit viaţa cu şcoala. Şi acum trecutul vorbeşte prin glasul meu”.

Liceul a fost înfiinţat în 1921, iar Silvia Ghervescu a venit la conducerea sa în 1932, în condiţii foarte grele când „întregul buget, realizat din taxe şcolare, era asupra şcolii, cu excepţia salariilor profesorilor” (spunea aceasta la a 50-a aniversare a liceului).

Silvia Ghervescu a fost o persoană cu o misiune complicată şi greu de pus în practică. Problema fundamentală era, precum spunea Silvia Ghervescu: ”piatra de încercare a însăşi existenţei noastre, de care tot ne loveam de la înfiinţare: lipsa localului pentru şcoala noastră”. Liceul funcţionase în localul Şcolii Primare nr.2 de lângă Catedrală, apoi a funcţionat timp de 10 ani în pavilioanele Ministerului Armatei de lângă hala oraşului. Ceea ce a urmat, a pus în pericol însăţi existenţa liceului. Silvia Ghervescu spunea la aceeaşi aniversare: „liceul de fete a primit o lovitură fatală: în ianuarie 1931 era să fie desfiinţat din lipsă de local. În Parlament se pronunţase cuvântul „cazarmă”. Nu uit emoţiile prin care am trecut”.

30

Pe fundaţiile turnate, dar abandonate intemperiilor vreo 6 ani, Silvia Ghervescu a reuşit în numai 3 ani şi 6 luni să realizeze construcţia liceului în valoare de 5.000.000 lei, o sumă enormă la vremea respectivă, fonduri strânse cu multă trudă prin cheta publică şi „fără nici un ajutor de la stat”. La 10 ianuarie 1936, a fost gata sala de educaţie fizică de la subsol, care a funcţionat şi ca sală de serbări; de asemenea, s-a pus baza unor laboratoare.

A fost o realizare titanică cum numai o persoană cu o personalitate excepţional de puternică o poate duce la îndeplinire. Silvia Ghervescu spunea la aniversarea a 50 de ani ai liceului: „Baza materială realizată mi-a permis atunci să mă dedic îmbunătăţirii învăţământului şi introducerii a ceea ce era mai înaintat în pedagogia şcolară. Ca atare, calitatea învăţământului a primit un certificat excepţional din partea inspectorului şef de atunci de la Iaşi: liceul de fete din Bacău era considerat de domnia sa unul din cele mai bune licee.”

Silvia Ghervescu a fost o profesoară de excepţie, înzestrată cu un talent pedagogic excepţional şi care şi-a dedicat viaţa învăţământului. Spunea la aceeaşi aniversare: ”Am ca o mângâiere gândul că am construit ceva, ce depăşeşte localul însuşi – şi părticele din sufletul meu vor continua să trăiască în sufletele elevelor mele, copiii mei sufleteşti.”

Silvia Ghervescu a fost o persoană foarte educată şi o adevărată erudită. Doamna dr. Florica Popovici, care a cunoscut-o foarte bine până în ultimele clipe, mi-a scris spunând că „Eu am apreciat-o pentru inteligenţa, cultura ei vastă şi demnitatea cu care a înfruntat vicisitudinile vieţii”.

Mulţumiri Doamnelor doctor Florica Popovici şi Papuşa Orghidan, pentru bunăvoinţa cu care mi-au dat acces la documentele aparţinând acelei care a fost profesoara Silvia Ghervescu!

Mariana ZAVATI GARDNER

IMAGINE ÎN OGLINDA ANILOR ’80

Istoria de început de existenţă a liceului se leagă, nemijlocit, de numele şi activitatea celei care a fost profesoara Silvia Ghervescu. Soarta a făcut să vadă lumina zilei la cumpăna dintre două secole – sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, şi să plece în lumea veşniciei, la venerabila vârstă de 95 de ani, în 1993, la următoarea cumpănă dintre secole.

S-a născut într-o familie de intelectuali, tatăl moldovean din comuna Moldoveni, judeţul Neamţ, o familie cu trei copii, Silvia Ghervescu fiind cea mai mare. Familia, şi mai ales tatăl, după cum povestea profesoara Silvia Ghervescu, a ştiut să-i insufle dragostea şi respectul faţă de carte, căreia i-a fost fidelă toată viaţa şi, la rându-i, a transmis-o discipolilor ei. Mai mult, fiind un om cu o personalitate puternică, inteligentă, dăruită şcolii şi cunoscătoare a sufletului uman, în 1932, când a fost numită directoarea Liceului de Fete, ce funcţiona încă de la înfiinţare, din 1921, în spaţii necorespunzătoare şi-a „adunat toate resursele”, şi, printr-un deosebit sprijin din partea comitetului şcolar, dar şi cu cel primit din partea cadrelor didactice, a reuşit să strângă fondurile necesare din contribuţia părinţilor, sub formă

31

de taxe şcolare, pentru construirea aripei de est a şcolii şi apoi, şi a faţadei. Lucrările au durat 4 ani, între 1934 – 1838, aşa încât, după 14 ani de funcţionare în spaţii necorespunzătoare, liceul îşi redeschidea cursurile la 1 octombrie 1935, într-o clădire nouă, spaţioasă, care îndemna la studiu, la cunoaşterea tainelor ascunse în paginile manualelor.

Am cunoscut-o târziu pe profesoara Silvia Ghervescu, după 1980, la întâlnirea unei promoţii de absolvente a liceului. Cu această ocazie am aflat de la fostele eleve calităţile de om şi de pedagog cu care a fost înzestrată profesoara Silvia Ghervescu.

Aveam însă să o cunosc mai bine în perioada ce-a urmat acestei întâlniri, între noi legându-se o anumită prietenie, ce a durat până la apusul vieţii ei. Din ce-mi povestea, mi-am dat seama că întreaga ei viaţă de dascăl a fost o luptă permanentă pentru a forma şi modela caractere, că a fost un dascăl nu numai cu ştiinţă de carte, a fost un pedagog cu o puternică personalitate, fiind model pentru elevii ei. Pentru ceea ce a fost şi reprezintă pentru învăţământul băcăuan, profesoara Silvia Ghervescu, apreciez că societatea, prin factorii ei de decizie n-a ştiut să-i fie recunoscătoare, mai ales ultima parte a vieţii sale. Cu o pensie de mizerie, fără copii, fără rude care s-o ajute, profesoara Silvia Ghervescu a dus o viaţă mai mult decât modestă.

Vom învăţa oare vreodată să ştim să ne apreciem şi să respectăm oamenii de valoare?!

Maria FINDER, fostă directoare a liceului, 1978-1989

N.B. Aflu cu surprindere de la buna mea colegă Margo Galinescu un fapt pe care l-am uitat, cred că l-am ştiut, dar, probabil, evenimentele de după 1989 s-au suprapus peste cele vechi şi l-au şters. Pentru că puţini ştiu, tocmai de aceea trebuie spus că distinsa şi inimoasa doamnă directoare Finder, cu totală discreţie, trimitea zilnic de mâncare de la cantina şcolii şi o femeie de serviciu care să facă curat în modesta şi sărăcăcioasa garsonieră a bătrânei doamne a învăţământului băcăuan, Silvia Ghervescu. Deşi risc să o supăr, ţin să introduc acest detaliu biografic, pentru a întării mai bine portretele celor două directoare ale şcolii noastre.

5. CLEOPATRA TĂUTU – DOAMNA CĂRŢILOR

Biblioteca s-a născut odată cu şcoala şi elevii odată cu profesorii. Cum au crescut odată, e o întrebare la care nu poţi ajunge decât cercetându-ţi sufletul şi mintea! Chiar dacă nu identificăm în arhiva instituţiei dovezi clare, avem mărturia profesoarei Cleopatra Tăutu care i-a pus bazele, a organizat-o în timp şi i-a alcătuit colecţiile cu o dăruire, consecvenţă şi responsabilitate-memorabile.

Într-o notaţie din „Jurnalul Cancelariei” din 1938, aceasta îşi justifica scopul reorganizării bibliotecii: „… doresc a face o arhivă în regulă a bibliotecilor, cu istoricul lor de la început, de când am înfiinţat prima bibliotecă, chiar în anul I al

32

funcţionării şi înfiinţării liceului de fete, sub direcţiunea doamnei M. Fulgeanu. Biblioteca luând fiinţă în anul 1921, cu 96 de volume...”.

Afirmaţiile din „Jurnal” subliniază nu doar momentele de început ale bibliotecii, dar lămuresc şi multele notaţii existente pe cărţile care s-au păstrat în fondul documentar al şcolii, referitoare la existenţa bibliotecilor pe clase de studiu. Acestea erau organizate în funcţie de particularităţile de vârstă şi nevoile de studiu ale elevelor. În unele clase, colecţiile de cărţi erau organizate chiar în limbi străine (limbi moderne şi clasice). Mărturie pentru această afirmaţie stau atât notaţiile de pe cărţile din fondul documentar, cât şi o precizare din „Registrul de inspecţii şcolare” din anul 1934: “În fiecare clasă sunt biblioteci speciale cu cărţi literare şi ştiinţifice la nivelul elevelor”.

Responsabilităţile de împrumut şi circulaţie ale cărţilor reveneau “elevelor bibliotecare” care la sfârşitul anului trebuiau să semneze “sub controlul Doamnei Cl. I. Tăutu” de predarea lor.

Alături de bibliotecile pe clase, a existat şi o bibliotecă a profesorilor, care era organizată în conformitate cu cerinţele de metodologie didactică ale vremii. Această diferenţiere apare în statisticile acelor ani şi oferim, spre exemplu, un “Raport general asupra mersului şcolii”, în anul şcolar 1925-1936, unde se nota că biblioteca profesorilor avea 1825 de volume, iar cea a elevilor – 762 de volume.

Postul de bibliotecar a avut un statut “onorific“ mai mulţi ani, dar a fost în permanenţă “supervizat” şi coordonat, cu un angajament alcătuit chiar de profesoara de limba română Cl. Tăutu. Existenţa postului este susţinută tot extrabugetar, din fondurile Comitetului Şcoalelor (Comitetul de părinţi de astăzi).

Realizarea şi îmbogăţirea colecţiilor bibliotecii s-au făcut treptat, într-o continuitate exemplară. În rapoartele financiare anuale sau în “Jurnalele” de cheltuieli lunare, biblioteca apărea cu sume către furnizori ca: “Librăria Corpului Didactic” sau către tipografii-legătorii precum cele ce aparţineau lui D. Rosenberg, Goldenberg sau Koppel (există încă timbre ale acestor societăţi pe cărţile din fondul documentar).

Un punct de referinţă, în “istoria” bibliotecii îl reprezintă momentul organizării “bibliotecii centrale”. Informaţii preţioase ne oferă aceeaşi neobosită profesoară Cl. I. Tăutu, care propune şi realizează, în 1938 - “Jurnalul Cancelariei”. Notaţiile din jurnal îi aparţin aproape în totalitae (după 1938, aceasta nu mai apare în statele de plată ale şcolii).

Prima pagină a jurnalului motivează apariţia sa “...să trecem zilnic tot ceea ce ne interesează...” şi poartă data de “luni 28.02. 1938“. Jurnalul emană o atmosferă şcolară elevată şi intensă. Profesoarele comunică, se sprijină (de multe ori cu banii proprii) şi sunt constant preocupate de bunul renume al şcolii prin susţinerea unui proces educaţional de calitate.

Diversele “probleme” erau notate în Jurnal punctual, iar pe coloana din dreapta paginii, directoarea sau cei responsabili ofereau “rezoluţii”.

O problemă presantă era biblioteca. La data de 24.05.1938 se nota în jurnal la punctul 4: “Dacă se poate face sala de bibliotecă, trebuie un fond pentru mese, bănci ori scaune etc...”. Este vorba despre “biblioteca centrală”, cum se menţionează şi în alte documente, iar răspunsul directoarei din drepul acestei notaţii este “Da !”.

Încep pregătirile, totul se organizează în aşa fel încât, la 1 septembrie 1938 să se termine “amenajarea bibliotecii”. Se vor aduce chiar şi ajutoare: “Doamna Directoare supune Comitetului necesitatea de a se angaja pentru două luni ajutoare de

33

bibliotecară, având în vedere înfiinţarea şi aranjarea bibliotecii generale centrale ce va fi în mod permanent la dispoziţia elevilor”.

Bibliotecile de clasă vor continua să existe în paralel, iar buna lor funcţionare va fi încontinuare urmărită de aceiaşi doamnă Cl. I. Tăutu: ”Rog pe Dna Directoare să dispună ca la terminarea examenului clasei, Dna C. Călinescu să ia în primire biblioteca fiecărei clase, de faţă cu mine, carte cu carte. Apoi luând tot în primire, cărţi şi registre, să se sigileze dulapurile, să se ia toate cheile la cancelarie. Aceasta pentru ca să nu se mai întâmple ca în anii trecuţi, când se lua în primire fără nici o garanţie pentru vacanţe, ori durata examenului şi în septembrie lipseau o groază de cărţi şi găseam atâta dezordine, că trebuia muncă multă”... “nepermiţându-mi-se mie predarea bibliotecilor către elevi...”.

Propunerea doamnei profesoare se aprobă, iar elevele bibliotecare vor preda inventarul bibliotecilor de clasă către bibliotecarul şcolii cu atentă supraveghere. Mai mult, aceeaşi inimoasă Cl. I. Tăutu, va institui un set de reguli de vacanţă care vor fi aprobate de directoarea V. Paraschiv şi vor fi afişate “afară în ramă” .

În aceste condiţii, când biblioteca era o preocupare majoră a profesorilor şi a elevilor apare de la sine întrebarea: “Ce conţinea, oare, biblioteca şcolii de fete ?”.

Datele, obţinute din documentele de arhivă existente, nu sunt întotdeauna concordante, dar vom folosi ca repere două inventare ale bibliotecii, alcătuite la un interval de 10 ani între ele.

Primul reflectă situaţia bibliotecii şcolare a „Liceului de fete” în perioada 1922 - 1930 şi a fost alcătuit conform „Ordinului Directoratului Ministerial” la cererea „Serviciului de Instrucţiuni”, Iaşi. Documentul consemnează 1.038 de volume în valoare de 45.239 lei. Situaţia statistică este semnată de directoarea Lucreţia Panaitescu şi secretarul liceului.

Nu aflăm informaţii referitoare la data când au intrat cărţile în bibliotecă, dar având în vedere că, denumirea şcolii în perioada 1921 -1925 este „Şcoala Secundară de fete”, iar din 1928 - „Liceul de fete” şi analizând ştampilele de pe volumele ce mai există în fondul documentar - se poate face o oarecare identificare. Există, de asemenea, cărţi ce mai au timbre pe care se specifică librăria de unde s-au procurat şi anul.

Ceea ce sare în ochi la parcurgerea titlurilor din inventar este calitatea achiziţiilor de carte, care acoperă ca domenii ale cunoaşterii disciplinele de studiu ale acelei perioade. Literatura română este reprezentată de scriitori ca: V. Alecsandri, M. Sadoveanu, I.L. Caragiale, AL. Vlahuţă, M. Eminescu, B.Şt. Delavrancea, I. Minulescu, L. Rebreanu, G. Galaction, Cezar Petrescu, D. Zamfirescu, H.P. Bengescu, etc. La număr 527 , în listă apare Eminescu, Mihail - Poezii, cu o notiţă biografică de T. Maiorescu. Să fie oare, ediţia a 5-a a volumului de poezii de la Socec (apărut în 1889), deoarece aici apare şi studiul lui Maiorescu - Poetul Eminescu. Un număr impresionant de titluri reprezintă literatura franceză în original. Selecţia autorilor are în vedere valorile clasice ale literaturii: Corneille, Moliere, La Fontaine, Alfred Musset, Alfred de Vigny, Beaumarchais, V. Hugo, Ronsard, Balzac, Maupassant.

O menţiune aparte trebuie făcută referitor la colecţiile de periodice, unele din ele complete. Printre acestea enumerăm „Viaţa Românească” (1922 - 1930), „Buletinul Oficial” (1922-1930), „Sănătatea şi viaţa fericită” (1924-1926), „Educaţia” (1920-1929), „Revista Tinerimea Română” (1924-1930), „Revista Matematică” (1923-1930), „Buletinul pedagogic al societăţii pentru studiul pedagogic şi psihologic al copiilor”, „Buletinul Institutului de literatură”, „Gazeta Şcolii”, „Revista Istorică” etc.

34

Cel de-al doilea Inventar al bunurilor imobile ale Liceului de fete, făcut la 31.03.1940, scoate în evidenţă informaţii preţioase, nu doar despre colecţiile bibliotecii, ci şi despre dotările (laboratoarele) specifice pe discipline de învăţământ. Există rubrici speciale în inventar pentru muzică, gimnastică, fizică-chimie, istorie, zoologie-botanică, matematică, geografie sau lucrul de mână. Dotările erau excelente, impresionante chiar, iar biblioteca deţinea 3.072 titluri în valoare de 160.018 lei.

Fondul de carte al unei biblioteci şcolare trebuie să fie un suport al disciplinelor de studiu şi alcătuirea lui oferă informaţii preţioase referitoare la „oferta” educaţională a instituţiei. Cultura generală, de factură umanistă, era nota definitorie a momentului respectiv (anul 1940). Alături de orientările menţionate pentru inventarul precedent, care rămân valabile, oferim câţiva autori semnificativi din acest document: Freud, Eutropius, Horaţiu, Sofocle, Seneca, Platon, Cicero, Dostoievski, Dante, Shakespeare, Ibsen, Schiller etc. Patrimoniul culturii române este completat cu autori ca: L. Blaga, Emil Cioran sau M. Eliade, iar titlurile pentru dicţionare, psihologie, pedagogie sau religie sunt remarcabile. Să nu uităm că în această şcoală au funcţionat ca profesori Gr. Tăbăcaru şi Ion Luca şi, probabil, datorită lor găsim în inventarul mai sus menţionat, titluri şi autori ca: S. Freud, Traité de metaphysique; Klages, Les principes de la caracterologie; Maxwell, Les phenomenes psychique; S. Parodi, La probleme morale; Guy Groud , La renaissance religieuse; Koeberté, Nouveau traité de la liberte cretiene; G. Guyan, Le catholicisme; S. Bulga Koff, L'Ortodoxie; J. Weil, La judaisme.

Ne vom opri cu Istoria bibliotecii la anul de graţie 1940. Apoi „...timpul n-a mai avut răbdare...”. Războiul a fost o perioadă grea şi distrugătoare. Şcoala este ocupată de germani (parterul), iar „Biblioteca şcoalei, care numără aproximativ 3.500 de volume, se află în câteva dulapuri prin diferite săli”.

Cum arăta şcoala la sfârşitul războiului? „Clădirea a avut mult de suferit (...) aşa că d-na directoare s-a văzut în greaua

situaţie de a fi nevoită să repare clădirea şi să refacă mobilierul distrus sau pierdut (refugiul). În ce priveşte materialul didactic, acesta a fost distrus aproape în întregime (...). Din cauza lipsei de dulapuri s-au înfiinţat biblioteci volante, din iniţiativa d-rei. Rusu...”.

Bibliotecarii acestei perioade şi-au îndeplinit cu prisosinţă datoria. Cu jumătate de normă sau normă întreagă, alteori funcţionând doar „onorific” - au fost prezenţi continuu în procesul educativ, cu dăruire, iniţiativă şi determinare. Fără a avea pretenţia unei cronologii stricte, vom enumera câteva nume: B. Faller, A. Savel, Eufrosina Al. Călinescu (licenţiată în litere), Eliza Dumitriu (prof. de limba română), Sofia Ivaneţki, Aglaia Mihăilescu (profesoară), Clara Bârsan.

Mentorul absolut al activităţilor de bibliotecă, de la întemeierea ei şi până în 1938, este doamna profesoară CL. I. Tăutu (cum apare semnătura sa, în toate documentele păstrate).

Membru fondator al Comitetului Şcolar, tot ea a fost şi, alături de directoare, unul dintre conductorii spirituali şi coordonatorii naşterii şi devenirii acestei instituţii cu tot ce ea a însemnat în tot timpul unei vieţi de Pedagog exemplar.

Absolventă a Facultăţii de litere, Iaşi (1906), Cleopatra Tăutu este descendenta lui Ionică Tăutu, secretar şi sfetnic al domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. În 1824 acesta este trimis la Istanbul ca secretar al capuchehariei moldoveneşti. Gr. Tăbăcaru îl include pe Ionică Tăutu printre primii scriitori ai Bacăului, considerându-l „părintele pamfletului românesc”.

Nepoata sa a continuat tradiţia de sfetnic deoarece ”cuvântul ei era primit întotdeauna ca de la un sfătuitor competent”, aşa cum afirma într-o evocare fosta

35

directoare Elena Gheorghiţă. Modestă, tenace şi mai ales, cu un acut simţ al responsabilităţii, CL. I. Tăutu şi-a dedicat viaţa Şcolii.

Animatoare a serbărilor şcolare, organizatoare de şezători; „şedinţe de lectură” (cenaclu literar); mentorul şi realizatorul uneia din primele reviste şcolare din Bacău; membru fondator al unui Comitet Şcolar care a ridicat din temelii o şcoală; profesor de limba română care a cultivat cu pasiune ”specificul naţional”; coleg de cancelarie mereu alături cu un gând şi un îndemn, CL. I. Tăutu este în rama timpului un model pedagogic greu de egalat.

Maria CREŢU, profesor-bibliotecar

CAPITOLUL III

ANII 1940-1945. DEZASTRUL RĂZBOIULUI

1.PRIMA IDEOLOGIZARE

Despre anii războiului nu se pot scrie multe. Totul s-a pierdut, cu excepţia celor două anuare, pomenite anterior ( 1940-1941 şi 1941-1942). Neavând textul lor, nu pot face o analiză concretă a epocii. Singura sursă rămâne prima monografie a domnului Marin Cosmescu, din care voi cita cât mai mult. (Numai că, la capitolul despre anii războiului, nu am găsit scrisă decât o pagină. Ca să pot recompune epoca am făcut o sinteză din notaţiile dedicate „educaţiei” burgheze, bineînţeles, blamate, risipite în alte capitole).

„În anii războiului, ambele localuri au fost succesiv şi parţial ocupate de armatele germane, române şi sovietice. [Aici nemţii şi-au instalat comandamentul, atraşi tocmai de frumuseţea şi spaţiile largi ale clădirii; n.m.]. Multă vreme, în special sălile de la subsol fiind ocupate, cursurile s-au ţinut atât dimineaţa cât şi după-amiaza, în condiţii neprielnice. Averea şi arhiva liceului au fost evacuate la Deva. Din păcate, multe din ele s-au pierdut. De asemenea, mobilierul şi alte instalaţii s-au deteriorat.

În toamna anului 1944, localul liceului era ocupat de un spital militar [rusesc, probabil; n.m.]. Cursurile s-au deschis totuşi în localul liceului de băieţi şi între timp, fiind evacuat de spital [abia în 1945; n.m.], localul şi-a căpătat aspectul corespunzător, după cum constată inspectorul general Gr. Dănescu, la 25 mai 1945, imediat după sfârşitul războiului:

Este unul din liceele cele mai frumoase din ţară. Deşi a suferit mult în urma evenimentelor tragice prin care a trecut ţara, totuşi, graţie muncii neobosite şi

36

devotate a actualei directoare Victoria Paraschiv, şcoala şi-a revenit şi se prezintă în condiţii foarte bune. S-au reparat multe din stricăciuni, geamuri, bănci etc.”

În continuare, primul cronicar al şcolii consemnează faptul că pagubele au fost foarte mari. Dintr-un proces verbal din 1946 aflăm că: „din lipsă de vagoane, s-a evacuat doar o parte din arhivă şi din mobilier, într-un vagon şi jumătate. Restul lucrurilor au fost încuiate într-o clasă, a cărei uşă a fost spartă, în timpul cât localul era ocupat integral de trupele germane (martie 1944), iar lucrurile, devastate…”. Pagubele sunt peste tot: din 565 bucăţi de mobilier, cât era consemnat în 1936 (!), în 1946 mai erau doar 282. Ireparabile au fost pierderile din fondul bibliotecii: din 3.000 de cărţi, în 1940, mai sunt în 1946 doar 1.800. La fel se petrec lucrurile şi cu materialele didactice, de la fizică şi chimie, la unele discipline dispărând cu totul.

Şi totuşi documentele, atâtea câte sunt, păstrează urmele atmosferei din epocă. Pentru a putea recompune spiritul întregii epoci interbelice, voi recurge la un ”truc” epic, încrucişând date din perioada războiului, cu cele din deceniile antebelice, alteori cu cele postbelice (preluate din alte capitole), pentru a decupa prin contrast spiritul românesc constant în distorsionările timpului, cât şi pentru a putea recupera atmosfera politică a epocii, atât cât a pătruns ea şi în şcoală, nemenţionată, firesc în amintiri. De aceea, n-aş vrea să se ajungă la o posibilă impresie idilistă, fapt pe care aş dori să-l evit, pentru a nu denatura adevărul epocii.

Ce e de la bun început de remarcat e faptul că ideologizarea învăţământului românesc nu a început cu epoca comunistă, ci chiar din epoca interbelică, având rădăcinile, cum se ştie, în literatura antiliberală a marilor clasici. Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Slavici şi Creangă au fost primii noştri antiburghezi, în fond. Creatori ai naţionalismului românesc, aceştia au fost continuaţi, pe la 1900, de către N. Iorga, G. Ibrăileanu. C. Stere, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, direcţie începută cu semănătorismul şi poporanismul, apoi continuată de ortodoxism, în 1921, confiscată de legionarism, după 1926, şi apoi, - culmea! - de comuniştii „naţionalişti”, începând cu 1970, după ce Ceauşescu l-a iertat pe Octavian Goga de legionarism, pe motiv că a fost un mare patriot. Asta după ce în anii ’50, tot comuniştii – inclusiv mai tinerii Ceauşescu sau Ion Iliescu - de data asta „internaţionalişti”, i-au scos din manuale pe aceşti scriitori, ca exponenţi ai ideologiei „putrede” burgheze, şi i-au băgat în puşcării sau i-au trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră pe toţi intelectualii de marcă ai ţării, pentru aceleaşi acuze de „nepatriotism”. Fac precizările acestea pentru cel care nu înţelege de ce e fals „naţionalismul” comunist. Acesta nu poate fi identic cu patriotismul. Şi asta pentru simplul motiv că, pentru ei, Patria însemna nu ţara noastră, ci ţara lor. De aceea trecutul lor, al comuniştilor, nu e identic cu trecutul nostru, cel puţin până în 1945. Dar, să continuăm…

În acea epocă a descoperirii identităţii poporului român în religia ortodoxă, e normal ca în 1938 să se propună ca numele liceului să poarte numele Sfintei Parascheva. Directoarea şcolii din anul şcolar 1938-1939 a fost numită, se pare, pentru vederile ei pro-legionare, şi înlocuită cu o directoare de istorie pro-antonesciană, după 1940. Lucrurile nu erau de loc simple şi frumoase, aşa cum ne apar prin memoria unei copile care era pe atunci Iulia Bucur. Bacăul a fost unul din cele câteva oraşe din ţară care i-au obligat pe evrei să poarte steaua lui David când ieşeau pe stradă. În plus, au fost evrei, pe care i-am cunoscut personal şi de la care am aflat că au fost deportaţi în sate din judeţ pentru a face muncă silnică, mai ales cei ale căror vederi politice erau de stânga.

Şcoala însă, probabil că a funcţionat ca o etuvă protectoare. Într-adevăr, cum apare şi în mărturiile fostelor eleve, educaţia fetelor urmărea în principal latura formativă prin activităţi extra-şcolare. Astfel se organizau şezători şi serbări şcolare,

37

excursii în ţară şi în împrejurimi, întreţinerea unei grădini de legume şi zarzavaturi pe terenul din spate al şcolii. (Nu pot să nu-mi amintesc cât de indignaţi eram că, în epoca cea mai cruntă de umilinţă a anilor ’80, şcoala noastră, ca mai toate, avea o crescătorie de porci din care se asigura hrana pentru cantină, iar la beci, zarzavaturile erau puse ca plată pentru munca „patriotică”-agricolă.). În fine, pentru activităţile recreative, au fost cumpărate din fondurile realizate prin serbări, aparate de radio, cinematograf sau foto. Puţini ştiu că liceul nostru a fost primul în oraş care a amenajat un teren de tenis în curtea şcolii (evident, mult mai mare decât azi). Prin 1941/42, se iniţiază sâmbăta după-amiaza „ora şcolarului”, având drept scop destinderea elevelor prin muncă. (În perioada comunistă, cei care au apucat, ştiu că acest tip de activitate s-a transformat în „muncă patriotică”, adică forţată). Din fondurile obţinute se ajutau elevele şi familiile sărace sau ostaşii răniţi din spitale. În acelaşi timp, se făceau frumoase excursii tematice prin ţară şi toate aveau un puternic caracter educativ, aşa cum apar ele şi în amintirile elevelor de atunci. Sufletul acestor excursii au fost profesoarele Maria Moţoc ( v. Iulia Bucur), Constanţa Dumitrescu şi Ecaterina Ionescu

Aceste simple şi fireşti activităţi au fost însă umbrite de politizarea învăţământului. Fie prin instrucţiuni a ceea ce trebuie să se facă la ore „educative”, fie prin interdicţia unor tipuri de activităţi în şcoală, considerate ca „duşmănoase”. (Uneori, am impresia că, la noi, comuniştii nu au inventat nimic: fie au luat forme de îndoctrinare naţionalistă de la legionarii pro-nazişti, fie de la ruşi, fie de chinezi sau coreeni, fie de la „burghezii” români patrioţi.). Astfel se interzice elevelor accesul în orice societăţi extraşcolare şi mai ales cu caracter extremist, după cum era considerat în epocă ”duşmanul”: la început acesta era comunismul, apoi legionarismul, apoi pro-germanii, apoi, după 1945, când roata se învârteşte, „duşmanii” erau legionarii, antonescienii, liberalii şi ţărăniştii; generic vorbind, toţi burghezii şi mic-burghezii. Iată ce consemnează primul cronicar în a sa „Monografie”: „Încă din 1926 se iau măsuri drastice împotriva celor care fac propagandă comunistă.” Printr-o adresă, un inspector local face cunoscută „eliminarea definitivă din toate şcolile statului a elevei Abraham Ecaterina, din clasa a III-a pentru propagandă comunistă”. În altă adresă, acelaşi inspector regional local „pune în vedere să se cerceteze care din elevele şcolii participă la aşa-zisele ’societăţi culturale’, fără autorizaţia direcţiunii”. Pentru a contracara propaganda comunistă, elevele sunt antrenate în organizaţii de cercetaşi (un fel de pioneri din epoca comunistă: 240 de cercetaşe din 360 de eleve erau în 1936, iar restul la crucea roşie a tinerimii.) Din 1937, în epoca legionară, toate elevele erau străjere, asta până în 1940, când Antonescu preia puterea, dar nici el nu renunţă total, nici la cercetaşi, nici la străjeri. Din obligatorie, înregimentarea devenise benevolă. (Mulţi activişti de partid au tras ponoase pentru că au fost în tinereţe străjeri sau au avut rude legionari. Ce să mai spun că în 1989, de la grădiniţă, până la facultate, de la „şoimii patriei” până la U.T.C.- iştii din licee şi apoi P.C.R.-iştii din facultăţi, toţi erau înregimentaţi politic. Toţi erau incluşi într-o formă de organizare, până şi nemembrii de partid îşi aveau organizaţia lor, cu şedinţe, cotizaţii etc. Iar învăţământul politic era obligatoriu pentru toată lumea.)

Acelaşi proces de ideologizare al învăţământului continuă şi în anii războiului, de data asta sub forma protecţiei elevelor de influenţa legionarismului. Iată ce se consemnează în prima monografie: „Anii războiului au imprimat, din acest punct de vedere (al presiunilor politice; n. m.) un ritm forţat şcolii”. Faptul este recunoscut şi în anuarul liceului pe anul 1940/1942 în care se spune: „activitatea legionară a schimbat ritmul liniştit al vieţii şcolare”. Într-adevăr, mişcarea legionară stârnise „anumite animozităţi, atât în rândul cadrelor didactice, cât şi în rândul elevelor care

38

ajunseseră la unele conflicte cu organizaţii de acest fel da le Şcoala Normală. Această divergenţă – spune mai departe anuarul citat – le-a făcut (pe eleve), spre norocul lor, să nu ia parte la rebeliunea din 21-24 ianuarie 1941, nici chiar sub forma de simple manifestante.”

Aceste evenimente arată clar că totuşi în Liceul de fete politica extremistă era, cât de cât totuşi, ţinută la distanţă. Conflictul cu fetele „naţionalist-legionare” de la liceul pedagogic ar putea fi explicat şi prin faptul că în liceul nostru, spre cinstea noastră, nu s-a făcut propagandă antisemită, având în vedere că cel puţin o treime din eleve era de origine evreiască (v. Iulia Bucur)

Şi totuşi…”Educaţia elevelor în spirit naţionalist – spune întâiul cronicar -continuă însă mai ales după intrarea României în război alături de Germania hitleristă, act justificat şi preaslăvit de autorul anuarului [nici n-avea cum altfel; n.m.], cu toate că se recunoştea că în asemenea condiţii „şcoala este redusă la strictul necesar de încăperi, o treime fiind ocupată de armatele germane-italiene”. [ V-aţi prins? Unde se recunoaşte azi că în România anilor 1941-1942 în ţară erau şi trupe italiene, iar comandamentele erau mixte, germano-italiene? Iată dovada! Noi tot vorbim de „ocupaţia” aliatului german! De-abia recunoaştem, cu jumătate de gură că România era un fel de gară de tranzit pentru trupele italiene sau maghiare. Cum vă explicaţi că a patra limbă modernă de studiu în liceele din România era limba italiană?]. În acelaşi scop - continuă cronicarul – şezătorile şi serbările şcolare se încheiau cu marşuri reacţionare ca „La arme!”.

În acelaşi sens al educaţiei ideologizate introducem nota unui inspector, făcută în 1942, alături de comentariul cronicarului prim: „O altă constatare în favoarea acestui liceu [prima se referea la curăţenia exemplară a liceului, rămasă până azi în tradiţie; n.m.] e că nu am întâlnit nicăieri mai bine ca aici aplicate dispoziţia onor ministerului relativ la punerea la curent a elevelor cu mersul războiului”. Asta înseamnă faptic că pe săli sunt afişate hărţile lumii cu situaţia pe front la zi. [Falsă, bineînţeles! – n. m.]. Iar la clasă, pe lângă două ore de educaţie morală se adaugă încă o oră de dirigenţie. Şi aici inspectorul general din minister cerea: „Se va insista ca această educaţie să se facă în spirit patriotic, pregătindu-se tineretul în această direcţie”. În plus mai atrăgea atenţia asupra „pericolului propagandei duşmane, care caută să submineze încrederea noastră în victoria finală, şi de aceea trebuie blamate aceste metode şi pe acei care, slabi de înger, s-ar lăsa târâţi în mod inconştient de asemenea propagandă vicleană. (Nu-mi vine să cred! Acest text e scris în cel mai pur limbaj de lemn. Parcă e scris de un activist comunist în anii ’50 sau decupat dintr-un ziar din anii ’80 în care se condamna propaganda antiromânească a maghiarilor care cer Ardealul, sau propaganda a de la radio Europa Liberă, ca antinaţională. Cine mai poate spune după ce a citit acest text că limbajul de lemn e creaţia comuniştilor? Concluzia firească nu e decât una: Orice limbaj politic/ideologic e limbaj de lemn. Indiferent de timp. Şi asta de la „Republica” lui Platon până azi).

Iată ce se scria într-un ordin al Ministerului Culturii Naţionale, din 1944: Fiind informaţi că mişcarea comunistă urmăreşte recrutarea elementelor dintre elevii şcolilor secundare, avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că Ministerul a dispus următoarele: conferinţe cu diriginţii pentru combaterea mişcării şi ideologiei comuniste, ore speciale de educaţie morală, folosirea unor informatori printre elevi, denunţarea imediată a cazurilor descoperite.

(Vorba lui Bacovia: „Un hău istoric se întinde/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc”. Cine condamnă azi cu mânie, era să zic proletară, folosirea de către Securitate a informatorilor din rândul elevilor şi încurajarea la delaţiune? Apărătorii „drepturilor omului”?… Nu e nici o diferenţă între Siguranţă şi Securitate. E lucru

39

ştiut. De reţinut, mai ales pentru cei tineri, e că Principiul rămâne, Formele se schimbă! Găsiţi asta şi în Aristotel şi în Eminescu. Numai că, nu vă mai place studiul ! - cu excepţiile de rigoare.)

Aceeaşi situaţie o regăsim şi imediat după „Eliberare”. Un aspect paradoxal îl surprinde vechiul cronicar. „Deşi se mai preda religia în şcoală, elevele erau îndrumate [obligatoriu] spre organizaţia Tineretului Progresist ca să iau parte la conferinţe cultural-ştiinţifice în cadrul ARLUS [o asociaţie română de prietenie faţă de Rusia comunistă]. Rapoartele anuale sunt laconice în această privinţă [Tocmai de aceea!]. Iar procesele verbale de inspecţie destul de fugare: „bogată activitate ştiinţifică-culturală”, „acţiuni de democratizare a şcolii”, „conferinţe şi manifestări ARLUS”. [Cel tânăr trebuie să ştie că aceste „activităţi ştiinţifico-culturale” erau o mască pentru a racola nu numai noi aderenţi la comunism, ci în primul rând de a racola agenţi K.G.B. Mulţi au făcut carieră în anii ’50 cu ARLUS-ul. Iar după ce Dej şi Ceauşescu au descoperit că România le aparţine lor şi nu internaţionalei ruso-comuniste, au fost „lustraţi” din „aparatul de conducere” – of, ce termeni, Doamne!] Ce mai aflăm? Mai aflăm că aceste activităţi erau coordonate de „un consilier educativ”, rus de felul său. Aşa cum erau peste tot în România, în orice instituţie, consilier rus. Doar eram sub adevărata ocupaţie, nu sub nemţi!

În final, aş puncta aceeaşi idee prin care am început. Procesul de ideologizare a învăţământului nu începe cu educaţia comunistă. El începe, chiar în şcoală, cu educaţia naţionalistă care nu poate sfârşi decât cu un regim totalitar. Se spune, dar nu se înţelege. Asta s-a întâmplat de la Carol II până la Ceauşescu. Acum, peste ani, pentru mine nu e nici o diferenţă. Găsiţi-o voi!

40

CAPITOLUL IV

EPOCA ANILOR ’50. A DOUA IDELOGIZARE

Abia în 1948, după naţionalizarea comunistă, localul liceului intră complet în proprietatea statului. Asta înseamnă că el a fost mereu un liceu cu clase particulare, funcţionând şi cu clase finanţate de la stat. Sau cel puţin în proprietate particulară era clădirea – şi anume, latura ei estică. ( Pe când un proces de retrocedare ? )

Ca atare, după 1948, localul e folosit în partea sa estică de către „Liceul de fete”, exact cum a şi fost proiectat iniţial, iar în partea sa vestică, va fi ocupat pe rând de către „Şcoala profesională de ucenici” (în locul „Şcolii profesionale de fete”), apoi de „Şcoala pedagogică de educatoare” şi „Şcoala pedagogică de învăţători”. Abia din 1955, întregul local, cu faţada şi aripile laterale, va aparţine „Liceului de fete”, cu toate că, în timp, vor mai fi cedate săli de clasă, fie „Liceului pedagogic”, fie „Liceului de muzică”, sau „Şcolii generale nr. 18”. Atmosfera anilor ’50 va fi surprinsă prin mai multe mărturii succesive. În loc să o recompun eu, vă las singuri faţă-n faţă cu epoca. Să începem cu…

1. AMINTIRILE UNUI INTRUS

În perioada 1951-1956, în actuala clădire a liceului, au funcţionat trei licee: în aripa de răsărit, Liceul de Fete şi la etaj, Liceul Pedagogic de Educatoare. În aripa cealaltă, Liceul Pedagogic de Învăţători. În anul 1956, Liceul Pedagogic de Învăţători s-a unificat cu cel de Fete, revenind în actualul local, din parc .

După cum spuneam, cele trei licee au avut activitate independentă. Singurele contacte fiind privirile fugare ale elevilor asupra fetelor, în orele de Educaţie fizică care se desfăşurau în curtea fetelor. Despre relaţiile dintre cadrele didactice nu am cunoştinţă.

Actuala clădire arăta ca şi azi, dar în interior condiţiile erau modeste. Devastările războiului nu au fost remediate în perioada postbelică, în care comuniştii români plăteau din plin comuniştilor ruşi. Curtea liceului era despărţită de un gard, permanent însă lipseau 1-2 scânduri, prin care noi, elevii, pătrundeam în curtea fetelor, unde jucam fotbal. Relaţiile dintre eleve şi elevi erau ca şi inexistente, doar în timpul liber se înfiripau mici discuţii între noi, dar peste gard.

Viaţa în internat avea un iz cazon. Elevii mai mici se lipeau de pereţi când treceau cei din anii superior şi li se adresau întotdeauna cu „domnule”. Altfel, riscau o palmă. După ore, elevii erau supravegheaţi de pedagogi care urmăreau programul

41

(curăţenie, serviciul la bucătărie, participarea la munci voluntare etc.) În afara orelor de clasă, se organizau săptămânal, vizionări de spectacole, iar noi, încolonaţi pe clase, mergeam la film. Pe atunci, în cinematografele din toată România nu se puteau viziona decât filme sovietice, cu precădere de război, ca „Oameni curajoşi”, „Bătălia Stalingradului”, „Tânăra gardă”. Rar mai scăpa câte un film indian, ca „Vagabondul” sau unul japonez, ca „Godzila” – foarte populare în epocă. Plecările individuale în oraş se făceau pe bază de bilet de voie, numai în cazul în care veneau părinţii.

Organizaţia U.T.C. „organiza” periodic reuniuni tovărăşeşti, la care participau numai conducătorii claselor şi elevii merituoşi. Participau şi eleve de la Şcoala Pedagogică de Fete, iar cei mai buni la vioară cântau la serile de dans.

Pe aceleaşi coordonate se încadrau şi puţinele activităţi cultural-sportive. Astfel, la Liceul de Fete se acorda mare atenţie jocului de volei şi întrecerilor atletice. (Profesoara Magda Ghenade avea cu elevii performanţe la nivel naţional). La noi, rezultate bune au fost la gimnastică-masculin, cu performanţe la nivel regional şi naţional. De asemenea, la dansurile populare.

Despre cadrele didactice de la Liceul de Fete nu am cunoştinţe. La noi, au activat profesori renumiţi, mari profesori de pedagogie. Prin anii ’50, cele câteva licee existente erau clasate, aproximativ, ca şi astăzi: Liceul de Băieţi, Liceul de Fete, Liceul Pedagogic şi Liceul comercial.

În general, viaţa şcolii în acea epocă se caracteriza prin: 1) Ordine şi disciplină (dacă un elev făcea o abatere, era chemat la director care avea deasupra biroului, un tablou uriaş al lui STALIN, sub care era lozinca: „Din lucruri mărunte, ies lucruri mari”. Directorul ne punea să reflectăm la spusele lui Stalin. Nimeni nu mai avea chef să mai treacă a doua oară pe acolo. 2) Respect pentru dascăli. 3) Dirigintele ne era ca un tată.4) Studiul individual era baza.. 5) Sovietizarea şcolii: se învăţa istoria U.R.S.S-ului, nu istoria României. Cultul personalităţii lui Stalin. Unele manuale erau chiar traduse integral din rusă, atunci când nu erau făcute după modelul lor. 6) Participarea la munca voluntară (e un fel de a zice, era muncă forţată, de-a dreptul, sub denumirea de „patriotică). Şi totuşi am mândria civică de a fi participat la construirea actualului stadion, amenajarea parcului sau la demolarea unor clădiri. Mergeam încolonaţi, purtam drapelul ţării şi al P.C.R şi intonam marşuri revoluţionare ca „Porniţi înainte , tovarăşi”, „Odă, lui Stalin”, „Imnul Doftanei”, „Mulţumim din inimă, partidului!”. Cam asta a fost epoca cenuşie şi de teroare din anii ’50. Pentru noi a fost frumoasă, pentru că eram tineri, la vârsta când frumuseţea e în noi.

G. FARŢADE, profesor de istorie, în anul 2006, la liceul Alecsandri

2. O DRAMĂ A ANILOR ’50. Mircea Bostan.

Considerat fiu de chiabur, „duşman de clasă”, într-o societate devastată de imoralitate, dogmatism şi oportunism, ca orice tânăr doream să învăţ. Dar am fost alungat din şcoală în şcoală, „orientat”, ba la muncă, ba la „popi”, aşa că am fost nevoit să mă încadrez şi să muncesc din greu, ca să termin liceul, fără a mă dezagrega moral şi fără a abandona.

Îmi amintesc deseori, retrăind acei ani, cu speranţa că niciodată nu va mai trăi cineva astfel de atrocităţi, că am fost scoşi în miez de noapte, din casa noastră –

42

tata împreună cu cei patru copii, orfani de mamă – şi duşi într-un chiler (un fel de bucătărie) al casei unui alt aşa-zis „chiabur”, care era la închisoare. În casa noastră s-au mutat secretarul primăriei din Floreşti (Huruieşti) şi Postul de miliţie. Era încăpătoare, nu?

Sufocaţi de „cote” şi impozite, ameninţaţi şi urmăriţi, toţi membrii familiei mele munceau din greu ca să plătească statului dări care nu i se cuveneau… Ajuns la capătul puterilor, împovărat de griji, cu copii care sufereau nevinovaţi, tatăl meu, într-o clipă de disperare, a încercat să-şi taie gâtul cu o coasă.

În aceste condiţii, e de la sine înţeles că nu îndrăzneam să cer bani de şcoală, pentru că vedeam că nu e de unde, iar bursă primeau doar cei cu „origine socială sănătoasă”. Aşa că m-am angajat în Bacău, pe un şantier de construcţii ( singurul loc de muncă unde am fost primit), iar seara mergeam la cursurile Liceului Alecsandri.

Îmi amintesc de un profesor de excepţie, fost ofiţer de carieră, decorat în război, un om sobru, care nu zâmbea niciodată – ne preda româna şi latina – şi care mă privea cu înţelegere şi mă încuraja mereu să învăţ, să termin liceul, oricât de greu mi-ar fi. De cele mai multe ori, veneam la şcoală seara, direct de pe şantier, aşa cu hainele de pe mine, iar, uneori, când eram obligat să lucrez şi noaptea, nu mai ajungeam la cursuri. De aceea nu pot să-l uit pe profesorul de istorie, Popescu - tocmai pentru că nu am vrut să semăn niciodată ca dascăl – care ţinea să mă umilească, spunându-mi că şcoala nu e pentru toţi, că nu-l interesează dacă muncesc, dacă sunt sau nu obosit, mai bine să renunţ şi să nu mai „încurc lumea degeaba”. După el ar fi trebuit să dispar cu totul din lume, ca să trăiască el fericit. Cine ştie din ce familie se trăgea şi, mai ales, cum devenise el profesor, făcut de comunişti. Probabil, ar fi trebuit să fiu eu în locul lui, undeva la ţară, păzind vitele altuia. Şi, totuşi, am ajuns profesor. În ciuda lor, acelora care, şi după revoluţie, s-au ridicat prin cancelariile Bacăului, spunând că fără comunism, ei nu ar fi devenit profesori.

Anii adolescenţei mele au fost cumpliţi, nu numai pentru mine, ci pentru sute şi mii de familii care nu aveau altă „vină” decât aceea de a aveau altă origine socială, ostracizaţi ca şi evreii pentru „vina” de a se fi născut evrei (nici până azi nu se recunosc încă crimele sociale făcute de români, doar cele împotriva evreilor, termenul de holocaust fiind impus şi acceptat cu jumătate de gură. Dar în nici un caz nu e rostit termenul de genocid împotriva propriului popor.) Oameni ostracizaţi pentru „vina” că au muncit cu dăruire, au fost oneşti şi gospodari, au ctitorit şcoli şi biserici, în schimb au devenit un „pericol” pentru comuniştii de duzină, pentru toţi leneşii, beţivii şi calicii comunităţilor – un soi de indivizi conduşi de ciudate resorturi rudimentare, dictate de frică, slugărnicie şi oportunism.

Profesor Mircea BOSTAN, fost elev

Aceasta este povestea lui Mircea. Un destin sinuos a făcut ca de istoria liceului Alecsandri să fie legată istoria familiei Bostan. Faptul că patru generaţii ale familiei sunt strâns legate de numele liceului aruncă, în final, o zonă de lumină. Ea e pusă de mărturia doamnei Bostan Elena, profesoară de română al liceului şi colega mea de catedră, din anul 1990 până azi. S-o auzim…

„Pentru mulţi membrii ai familiei mele, Colegiul Naţional Vasile Alecsandri – indiferent de ce titulatură a purtat – a însemnat o secvenţă unică în viaţă. Pentru mine, Elena Bostan, profesor titular, gradul didactic I, de limba şi literatura română, născută în dulcea Bucovină, cariera didactică de la acest valoros liceu a însemnat încununarea desăvârşirii mele profesionale, o permanentă provocare şi bucurie

43

intelectuală, obţinând cele mai frumoase rezultate, alături de cei mai frumoşi elevii pe care i-am avut. Venită de la Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău, imediat după Revoluţia din decembrie 1989, am întâlnit aici un colectiv didactic de excepţie, cald şi generos, pasionat şi profesionist – o adevărată familie – unică şi puternică. Aici am fost dirigintă a patru generaţii de elevi. I-am iubit pe toţi, am suferit când au plecat, m-am bucurat când i-am revăzut studenţi sau absolvenţi cu studii superioare – şi am fost tot timpul fericită că am avut privilegiul să muncesc într-o astfel de şcoală. Tot aici, soţul meu, Bostan Mircea, profesor gradul I de filozofie, a fost elev de liceu. Nepoata noastră, Lucia Rău, medic primar de boli infecţioase, a absolvit Liceul Alecsandri. Fiica ei, Ana Maria Chiriţă, a fost o elevă de excepţie a colegiului nostru şi actualmente, este absolventă a două facultăţi bucureştene – Dreptul şi A.S.E –ul. În fine, ultima membră a familiei, fetiţa fiicei mele, Lia-Maria Grigoraş, este elevă în clasa a VI-a, devenind a patra generaţie de alecsandrinieni şi, la fel ca ceilalţi membrii ai familiei noastre, legaţi sentimental şi biografic de această şcoală, este fericită şi mândră că învaţă aici, unde doreşte să absolvească liceul.

De aceea, în încheiere pot să spun cu mândrie că, pentru mine, ca profesor, perioada Alecsandri a însemnat un alt acasă.”

Elena BOSTAN

3. UZINA DE PROPAGANDĂ

Cu cea mai mare reţinere s-ar putea accepta ideea că ar fi un alt domeniu al vieţii sociale în care, în ultima jumătate de veac, să se fi discutat mai mult despre reformă decât în învăţământ. Un sistem atât de modern şi de flexibil, cum era învăţământul românesc după război, a fost supus unui proces continuu şi tenace de compromitere şi demolare pentru a se adapta la „modelul sovietic”. Startul a fost declarat oficial în august 1948. În şcoala românească nu mai era necesar să se studieze „limbi sclavagiste” ca latina sau greaca, „limbi capitaliste" ca germana, engleza sau franceza, ci doar numai limba rusă, limbă „frăţească”. Apoi şcoala trebuia laicizată şi, deci, se elimina automat educaţia religioasă. Nu spusese Marx că religia este opium pentru popor?

Pe lângă „reforma” curriculară, se produc şi alte modificări: anul şcolar se împarte de acum în „pătrare”, în locul trimestrelor, notarea se face de la 1 la 5 cu nota minima de promovare 3 ; se introduc uniformele şcolare obligatorii după modelul sovietic: băieţii de la ciclul primar purtau, peste pantaloni un fel de rochiţică neagră, închisă până la gât cu un guleraş alb şi fundă roşie. O foarte mare atenţie s-a dat modificării propagandistice, până la falsificare, a conţinutului învăţământului. În domeniul ştiinţelor naturii se discuta până la saturaţie despre marele învăţat Miciurin şi urmaşul său Lîsenko . În domeniul chimiei, cei mai mari savanţi din lume erau Mendeleew si Lomonosov. Maşina cu aburi fusese inventată de un ţăran iobag, Polzunov. Antarctica fusese descoperită de navigatorii ruşi, iar limba română, după „celebrul” „savant” Roller, brusc nu mai era o limbă de origine latină, ci de origine slavă. Cele mai nedorite denaturări s-au produs în domeniul disciplinelor sociale, care puteau contribui mult mai mult la transformarea şcolii în organism de propagandă, de îndoctrinare dusă până la imbecilizare şi la formarea unui anumit reflex mental colectiv de supunere pasivă.

44

Conducătorii sovietici, după prima jumătate de secol de comunism, constataseră importanţa covârşitoare a propagandei prin şcoală. Aveau deja o experienţă neplăcută pentru că nu puseseră un prea mare accent pe acest aspect: în timpul războiului au existat numeroase cazuri, ca cel al Ucrainei, în care populaţia nu s-a opus ocupaţiei germane sau când cetăţenii, odată cu trupele germane în retragere, au părăsit „raiul sovietic”, ca cei din Basarabia.

Iată de ce, încă din 1947, administraţia guvernului Petru Groza, a organizat primele „cursuri de orientare politico-ideologică” cu personalul din învăţământ. Până în anul şcolar 1948-1949 aproape jumătate din personalul de predare trecuse prin cursurile organizate la noile înfiinţate ICD sau IPCD (Institutele Cadrelor Didactice sau Institutele de Pregătirea Cadrelor Didactice). Procesul a continuat iar componenta ideologica tindea sa o depăşească pe cea ştiinţifică şi formativă.

În cazul profesorilor de literatură, şi aceştia trebuiau „reorientaţi”. Se decretase existenţa unui nou curent literar: realismul socialist, aşa-zis şi „critic”, tot de origine stalinistă, care, la noi, fusese adoptat ca o replică dată realismului estetic, un curent literar „burghez” care o fi având el meritul că prezenta o perspectivă critică, dar nu oferea, vezi Doamne, prin literatură, o soluţie împotriva răului şi nedreptăţii sociale: adică revoluţia socialistă şi încrederea în apariţia la orizont a zărilor societăţii comuniste.

O lecţie de neuitat

Era la începutul anului şcolar 1959-1960, eram în clasa a şaptea, ultima din ciclul gimnazial, şi urma să dăm examenul de absolvire al şcolii generale, apoi admiterea. Începusem cursurile şi făceam mai mult ore de gramatică. Nimeni nu avea manual de lecturi literare pentru că nu fusese tipărit şi nu se găsea de vânzare în librării.

Într-o buna zi, ne anunţă profesoara că „luni facem lectura literară”. La oră a scos din poşetă un caiet, ne-a spus că trebuie sa fim foarte atenţi şi că vom discuta doua noţiuni teoretice foarte importante. A început să ne citească din caiet despre „tema operei literare” şi „ ideea operei literare”. După ce a terminat de citit ne-a întrebat dacă am înţeles. Peste clasă domnea o tăcere apăsătoare şi se simţea oarecare nelinişte. Profesoara, intuind gradul „înalt” de receptivitate al clasei, se uita la ceas, mai avea timp şi, din nou, cu calm, ne dicta din caietul său cele trei-patru pagini cu „ tema şi ideea”. După care ne întreabă din nou dacă de aceasta dată am înţeles. Aceeaşi tăcere. Iarăşi privirea aruncată spre cadranul ceasului de la mână. Un zâmbet îi lumina faţa; mai avea timp. Ne ceru să fim atenţi că ne mai spune o dată. Relua ca un robot prezentarea iniţială, rezumând cele câteva pagini de caiet: toate abstracţiuni de pură teorie literară, cu care evident nu era familiarizată şi de aceea nu era aptă să ne dea nici un exemplu sau o simplă referire la un text cunoscut; totul se raporta la „noul manual” care încă nu era nici pe băncile noastre, nici în librării. Singura trimitere de acolo, cunoscută nouă, se referea la doua texte de Alexandru Sahia, „Uzina vie” şi „Revoltă în port”. Sunt sigur că atât pentru elevi, cât şi pentru profesoară era la fel de nefiresc faptul că „ideea” unor astfel de texte („mesajul” în terminologia actuală) „exprima sentimentul de ură al autorului” faţa de „burghezia capitalistă”. Era evident că muncitorii celor două naraţiuni aveau de ce să fie nemulţumiţi şi să protesteze; dar ei erau ipostaziaţi de către autor ca victime inocente şi nu ca indivizi mânaţi de un resentiment atât de minor estetic, ca ura. De aceea, întrebarea obscură care încerca să mi se contureze în minte era de ce trebuia să urască autorul „burghezia capitalistă”, când tocmai el însuşi - prin profesia sa de

45

gazetar şi mai ales după cum se prezenta în poza din manual - arăta ca un intelectual sau, mai bine zis, ca un burghez, îmbrăcat în costum din stofă fină, pus la patru ace. Şi mai ales mă întrebam dacă nu cumva tocmai de aceea, nu ar fi trebuit mai curând ca eu, în consecinţă logică, să îl urăsc şi pe autor, nu numai pe patron? Şi apoi, de ce să fiu eu învăţat să urăsc, în loc să fiu învăţat să judec singur şi apoi eventual să dezaprob, să critic sau să resping? În mintea elevului de atunci era doar o stare de contrarietate pe care vârsta nu-i permitea să şi-o lămurească cu astfel de întrebări, puse în minte cu claritate de omul matur de astăzi. Pe atunci, ţi-era şi frică să gândeşti, mai ales dacă ai tăi suferiseră din cauza „originii nesănătoase”. Iar starea de nedumerire nu putea fi declarată de copil, pentru că „simţea” că profesoara nu i-ar fi înlăturat-o.

La cursuri de „perfecţionare” la care fusese convocată profesoara mea, nici măcar profesorii-cursanţi nu îndrăzneau să-şi exprime nedumeririle: s-ar fi interpretat ca o lipsa de loialitate faţă de Republica Populara; sau că fac parte din categoria celor „şovăielnici”, sau - în cel mai bun caz - că nu sunt capabili să pătrundă înţelesurile adânci ale operelor „revoluţionare” şi mai ales ale scriitorilor proletcultişti din epocă. Pentru afirmarea deplină a acestora, au fost izgoniţi din viaţa culturală, marginalizaţi, defăimaţi, şi li s-a interpretat tendenţios opera, autori ca: Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, Gib Mihăiescu, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.

Privirea profesoarei aluneca în acelaşi timp cu a mea spre cadranul ceasornicului. Eu priveam ceasul de la mana lui Iacob Mundi. Acesta era singurul din clasă care avea ceas: îl primise din Israel. Oare profesoara mea de unde sau de la cine îl primise? Mai erau doar doua minute. Momentul dificil trecuse şi pentru profesoară.

Cu catalogul în mână, gata de plecare, ne mai spune din pragul uşii: „V-am discutat lecţia în întregime; o aveţi pe maculator, iar dacă n-aţi înţeles, n-am ce vă face; v-am spus tot ce trebuia, nu aveţi decât să învăţaţi singuri acasă. Buna ziua !” Şi a tras uşa cu putere, după ea. Peste câţiva va deveni directoarea liceului, foarte bună, de altfel. Am aflat de la foştii ei elevi că şi înainte de a ieşi la pensie mai recurgea din când în când la lectura din caiet.

Ovidiu STOICA, profesor de română

4. DOMNULUI PROFESOR, CU DRAGOSTE

Mic de statură, după standardele de azi, e tipul clasic meridional. Îl mai întâlneşti în Franţa, în Spania sau în sudul Italiei. În trupul perfect proporţionat,

46

îi simţi echilibrul, măsura în toate: între gesturi şi vorbe, gândire şi suflet – toate pătrunse de spirit, bonomie şi multă inteligenţă. Spirit viu, dinamic, se află în permanentă mişcare. E ca argintul viu în tot ce face şi gândeşte. Ochii căprui, nici mici, nici mari, privire de inteligenţă pătrunzătoare. Râsul e scurt, sclipitor şi totuşi discret, însoţit de un zâmbet fulgurant ce luminează faţa şi ideea pe care tocmai a încheiat-o, punctată de tăcere. Te lasă să gândeşti, nu-ţi impune gândirea lui, aşa cum îi stă bine unui profesor.

Când îi priveşti chipul, ce te uimeşte e armonia oaselor mici, filigranând parcă un suflet delicat. Nasul drept, grecesc, fruntea mică şi uşor bombată, toate trădează trăsăturile omului de rasă – parcă ai în viu o statuetă grecească mărită. Într-un cuvânt, e un om pe care nu poţi să nu-l îndrăgeşti; de cum îl vezi, n-ai cum să-l mai uiţi pe domnul profesor Constantin Zavati. (În ciuda numelui cu rezonanţă sudică, dl. Zavati - alţii îl numesc Zavate - nu e grec, e român get-beget, ai lui trăgându-se dintr-un sat de lângă Bacău).

Istoria vieţii lui C. Zavati e strâns legată de Bacău, de spiritul şi atmosfera epocii interbelice şi, într-un fel mai ascuns, de existenţa Liceului Vasile Alecsandri. În anii ’30, România începuse să descopere miracolul ştiinţelor aplicate în tehnologia de vârf. Adolescentul Costel citea cu pasiune şi colecţia „Aventurile submarinului Doxa”, dar şi revistele de tehnică şi ştiinţă. Era tendinţa epocii, trandul, cum i s-ar spune azi. Dacă vrei să înţelegi o generaţie sau un om, trebuie să te întrebi care a fost pasiunea dominantă a epocii şi ce a pus în mişcare omul. Produsul acestei ecuaţii este destinul. Produsul epocii de mare avânt creativ în anii interbelici e domnul Zavati. A citit cu pasiune toată viaţa, i-au plăcut marii scriitori, dar mai ales cărţile ştiinţifice şi, peste toate, experimentele tehnico-ştiinţifice. Pe scurt, cultura şi pasiunea de a crea, de a inventa. De aici s-au născut proiectele laboratoarelor de fizică şi chimie pe care le-a lăsat moştenire generaţiilor de liceeni de la Alecsandri, cât şi primul model al atomului de hidrogen realizat în România, preluat în mai toate manualele.

Născut în 1923, pe 7 iulie, în Bacău, tatăl său a fost subofiţer în Regimentul IV – artilerie grea, luptând şi în primul război mondial, şi în al doilea. Nu trebuie să mai spun că pentru a fi artilerist, trebuie să ştii matematică temeinic. „Pasiunea pentru ştiinţe am moştenit-o de la tatăl meu. Citea foarte mult şi avea o bibliotecă plină cu cărţi şi reviste ştiinţifice. Era pasionat, cum am fost şi eu, de noutăţile tehnice. Era o mică somitate în oraş. De exemplu, el a fost primul care a construit două aparate de radio, primele existente în Bacău, realizate la comandă. De la tata am căpătat pasiunea pentru aviaţie şi marină, cele mai tehnice arme din epocă. Fugeam de la şcoală la aeroport, numai ca să asist la manevre. Aveam acces liber în Regimentul IV – artilerie. Mă ştiau toţi ofiţerii… Nu era regiment pe la care să nu fi trecut ca să-i cunosc dotarea tehnică . De la fiecare armă am învăţat câte ceva… Nu pot să nu-mi amintesc de vizita Regelui Carol II. Eveniment mare. Se sărbătorea Regimentul 10 – roşiori, considerat trupă de elită. Prinţul Nicolae, aviator împătimit, a venit cu avionul său. Am asistat la aterizarea lui, la ceremonialul fastuos de primire şi, pentru că eram deja cunoscut de toţi ofiţerii, tatăl meu a primit o invitaţie şi pentru mine ca să particip la sărbătorirea Regimentului 10.”

Şcoala primară a făcut-o la „Şcoala nr.2 – băieţi” (actual, Şcoala „Al. I. Cuza”) şi a avut parte de doi învăţători slabi: unul dormea la catedră, celălalt nu era bine pregătit. De aici s-a născut un „accident” biografic amuzant. „La început, din cauza învăţătorului, nu am avut atracţie faţă de matematică. Fiindcă nu mi se preda bine, tatăl meu îmi rezolva problemele la matematică”. Aici, cronicarul nu-şi poate

47

opri un zâmbet provocat de un mic paradox: înainte de a fi marele profesor de chimie Constantin Zavati, Costel a fost un copil ca oricare altul, cu repulsie faţă de matematică, tatăl său trebuind să-i rezolve problemele. „ De aceea matematica am descoperit-o abia în liceu şi în facultate, având sprijinul a doi profesori de excepţie” A trebuit să muncească enorm ca să recupereze.

După ce face şcoala primară între 1930-1934, învaţă la Liceul militar din Cernăuţi, între 1934 şi 1942, cu evacuarea de un an (1940-1941, invazia rusească), la Câmpulung Muscel. Aici a avut profesori foarte bine pregătiţi, în special la matematică. Între 1942-1944, urmează, în Germania, Şcoala de ofiţeri de artilerie. „Acolo, deşi colegii germani ne priveau cu superioritate, românii ieşeau întotdeauna primii la toate aplicaţiile…Li se cam ştergea zâmbetul.” În iulie 1944, proaspăt locotenent, e chemat în ţară. După 23 August, e numit ofiţer instructor la Craiova. Apoi e trimis pe frontul din Apus până la terminarea războiului. În 1946 e dat afară din armată. De aici începând, se încheie o epocă şi, odată cu ea, cariera din armată a celui care va deveni cel mai bun profesor de chimie al Bacăului, cel care, alături de strălucitoarea doamnă profesoară Botez, a scos generaţii întregi de doctori şi ingineri în chimia industrială şi alimentară. Epoca idilică se încheia printr-un act injust. Dar acest dramatic eveniment, caracteristic epocii, putea să fie interpretat ca un avertisment că destinul lui nu era să tragă cu tunul.

Un destin renăscut sub comunişti. Anii ’50.

După 1946, a trebuit să o ia de la zero. Intra într-o epocă tulbure, de mari răsturnări sociale şi mai ales a ierarhiei valorilor. Faptul că era un ofiţer de excepţie nu conta. Dosarul politic însă conta. A cântărit greu faptul că şi-a făcut studiile în Germania şi l-a salvat, poate, faptul că nu a luptat pe frontul de est, împotriva ruşilor, deveniţi brusc „fraţii noştri”. Din cauza aceasta nu a putut să devină profesor universitar. Cum se va vedea, intrarea lui ca profesor în învăţământul liceal a fost consecinţa unei limite a epocii, cât şi a jocului destinului, iar alegerea Liceului Alecsandri a fost şi rodul unei afinităţi elective.

Deşi dat afară din armată, nu se ştie prin ce mister, tânărul Zavati a putut să se înscrie şi să urmeze, între 1947 şi 1951, Facultatea de Chimie, de la Universitatea din Iaşi. Ceea ce l-a protejat, probabil, a fost iar performanţa intelectuală. Decanul nu-şi putea da afară studentul eminent al facultăţii. (Trebuie spus că în primul an, 1947, s-a căsătorit cu Iulia Bucur, iar în ultimul an, 1951, i s-a născut fiica, Mariana). Deşi student eminent, micile sancţiuni ale epocii îşi fac simţite repede prezenţa. Nu i se acordă şefia de promoţie, tot din cauza trecutului; din această cauză, ea nu s-a acordat nimănui, iar el a fost clasat pe locul al doilea. A fost singurul din an care a luat Examenul de Stat. Ceilalţi, ori s-au prezentat slab pregătiţi, ori nu s-au prezentat deloc (mulţi). Aşa, ca o subliniere, deşi erau vremuri tulburi, nivelul sever de exigenţă rămăsese încă în învăţământ. De altfel, nu a avut nici un profesor tânăr. Toţi profesorii care i-au predat au fost formaţi la şcoala universitară românească interbelică, ceea ce presupunea şi doctorate în străinătate, chiar ani de studii. Dar, să nu idilizăm. Ca să nu se înţeleagă ideea că Universitatea din Iaşi era o oază peste care nu trecuseră furtunile deşertului comunist, trebuie spus că şi acolo se făcuseră „epurări” politice şi mulţi profesori au fost daţi afară din învăţământ sau băgaţi în puşcăriile comuniste. În acest timp, studentul Zavati nu a vrut să urmeze secţia pedagogică, rămânând profilat pe chimia industrială. Asta înseamnă că a refuzat să fie profesor de liceu. Exigenţele lui faţă de sine erau în continuare maximale. Scopul lui Constantin Zavati era să fie asistent universitar sau să lucreze în secţia de cercetare a Academiei. Student eminent

48

şi favorit al profesorului Cernătescu Radu („o somitate, unul din marii chimişti din ţară”), a fost imediat încadrat la Universitate ca asistent şi preparator la Secţia Academiei din Iaşi. Ei, de aici începe caraghioslâcul tipicului comunist. Deşi încadrat, cu repartiţie ministerială, nu a fost lăsat să lucreze o singură zi. Tânărul Zavati răzbătuse şi învinsese sistemul până aici. Îşi găsise locul pentru a doua oară. Dar acum trebuia oprit. Problema era „cum să scăpăm de el?”. Ca atare, a fost repede detaşat la secţia bio-chimie din Bucureşti, a aceleaşi Academii. Acolo, cei doi conducători, ambii numiţi politic, erau teribil de încurcaţi. Unul avea în mână hârtia oficială de numire, celălalt dosarul „necorespunzător politic”. Nici unul nu vroia să-şi rişte cariera pentru un pârlit de absolvent. Oricând puteau fi încriminaţi că au favorizat „un element duşmănos al regimului”. Soluţia a fost o pasare a acestui incomod absolvent, ca de la Ana la Caiafa. Ca să scape de el , i-au dat salariul pe o lună, deşi nu lucrase o zi, şi … l-au trimis din nou la Iaşi. „Dacă voi ni l-aţi trimis pe cap ca să scăpaţi de el, noi vi-l trimitem înapoi să-l rezolvaţi!”. Şi l-au rezolvat. La Decanatul din Iaşi i s-a spus scurt, fără alte explicaţii, să-şi caute în altă parte de serviciu. Alternativa era şantierul. Dintr-o dată, lucrurile se precipită. E luat imediat în concentrare. În acest răstimp, soţia sa Iulia, insistând pe lângă autorităţi, îi obţine un post în învăţământul şcolar din Bacău, în baza repartiţiei ministeriale pentru învăţământul universitar. În fond tot învăţământ era. Caz închis.

Care este sensul ascuns al acestor sinuoase răsturnări de situaţie în viaţa tânărului Zavati? Seria de coincidenţe nu este deloc întâmplătoare. Destinul lui nu era să se împlinească nici ca ofiţer, urmând drumul tatălui, spre mândria acestuia, şi nici ca profesor universitar, scopul lui suprem, venit însă din orgoliu. Într-un moment de cumpănă când totul se prăbuşea din nou, iubirea soţiei l-a salvat, arătându-i drumul vieţii, alături de ea şi de copil. Avea să fie profesor în şcoala care a fost pentru Iulia marea iubire a adolescenţei sale, şcoală în care va fi, de asemeni o elevă eminentă, fiica sa, Mariana, peste ani. Pentru început, poziţia de profesor de liceu i s-a părut mai modestă decât cea de profesor universitar. Şi n-a fost! A fost să fie cel mai mare şi iubit profesor de chimie din oraş, devotat cu tot sufletul elevilor şi celui mai frumos liceu din oraş.

Iniţial a fost încadrat la Liceul de băieţi (Ferdinand) şi, în completare, la Liceul de fete (Vasile Alecsandri), secţia curs de zi şi seral. „Pe vremea aceea, elevii de la „Ferdinand” nu erau cu nimic superiori celor de la „Alecsandri”. Am avut promoţii foarte bune la ambele licee”. Acum intervine iarăşi soarta care ne guvernează nu din afară, ci din lăuntrul nostru, prin intermediul afinităţilor elective. A rămas doar un an la „Liceul de băieţi”, apoi şi-a mutat catedra la „Liceul de fete”. În portretul făcut la început, l-am descris pe domnul profesor Zavati, ca pe un om al armoniilor şi proporţiilor în echilibru. Decizia de a alege „Liceul de fete” şi nu „de băieţi”, vine din acest impuls tainic al firii care ne alcătuieşte „chimia interioară”. „Am renunţat la liceul „Ferdinand”, pentru că nu mi-a plăcut clădirea, tot aşa cum nu mi-a plăcut clădirea Politehnicii din Iaşi, fapt ce m-a determinat să nu mă înscriu” . Aici, râde scurt, cu faţa iluminată de umor. Asta e!… Acordul interior dintre Fiinţa ta şi Loc e fundamental în viaţă, lucru pe care nu-l poate şti decât un cunoscător şi magician al combinaţiilor substanţelor lumii. Puţini însă ştiu să-l şi respecte. I-au plăcut enorm clădirea şi atmosfera şcolii. De aici se va naşte o legătură trainică care a stat la baza unei cariere strălucite. De aceea a şi putut deveni, pentru noi toţi, un adevărat model. Nu a venit la Vasile Alecsandri, nici din orgoliu, nici cu aer de vedetă. A atins gloria şi respectul cu modestie. Deşi în plină glorie, a ieşit la pensie cu aceeaşi modestie, fără festivism. Tot ce a dăruit liceului, laboratoarele de fizică, chimie şi de fonetică,

49

tot ce a dăruit zecilor de generaţii în 30 de ani de muncă, a fost din inimă şi pasiune, ca un semn de victorie asupra vitregiilor timpului.

Faţa ascunsă a sistemului

Atmosfera din cancelarie, deşi protocolară, era caldă, prietenoasă. Aşa s-au împotrivit profesorii din vechea gardă vicisitudinii timpului. Tinerele valori erau imediat recunoscute. Tânărul profesor Constantin Zavati a fost primit foarte frumos. Însă erau foarte puţini bărbaţi în cancelarie. Sentimentul de „cetate a femeilor” l-am simţit şi eu când am intrat în cancelarie în toamna lui 1980. Profesoarele din 1950 erau foarte rigide cu fetele, în privinţa disciplinei. Uniforma, matricola, funda, părul împletit, într-un cuvânt, ţinuta exemplară a fost o componentă de bază a tradiţiei liceului, fapt care i-a atras în anii ’70 porecla de „mănăstire”. În rest, dincolo de ţinută, profesoare erau foarte apropiate şi iubite de eleve. Singurul gest de „rebeliune” al tânărului profesor Zavati a fost că, deşi a fost format în spirit cazon, niciodată, nici la oră, nici la dirigenţie, nu a terorizat fetele cu ţinuta.

Din epoca tulbure a anilor ’50 nu-şi aminteşte decât două scene. În prima o vede pe directoarea Maria Popovici cum intră în clasă şi, întrerupând ora, îi scoate afară din şcoală pe „toţi copiii de preoţi şi chiaburi”. Fiindcă îi era apropiat, profesorul îi cere o explicaţie. Directoarea, deşi fusese numită politic în învăţământ (era de meserie contabil), a început să plângă („A fost prima dată când am văzut-o plângând” ), spunându-i că a fost nevoită să dea copiii afară din şcoală. „Dacă s-ar fi aflat că a plâns, a doua zi ar fi fost dată ea afară din şcoală”, concluzionează, trist şi azi, când îşi aminteşte, domnul profesor Zavati. A doua scenă e provocată de o brigadă de control a Inspectoratului Şcolar, neanunţată, conform tipicului comunist. Asta crea spaimă mare. Aşa se realiza efectul psihologic de teroare în epocă. „Zarvă mare! Agitaţie în toată şcoala, curăţenie, uniforme, documente, îngrijorări. Discuţii după lecţii cu tovarăşii inspectori, emoţii, teamă, comentarii”. Inspecţia decurge bine. Prea bine chiar. Trebuia să se găsească şi nereguli. Unde? La caietul dirigintelui, bineînţeles! Nu toţi îl aveau la ei. Cerut pe neaşteptate, asta a creat din nou panică. Directoarea Maria Popovici îl opreşte pe mai tânărul coleg şi îi cere caietul. Consternat, acesta îi spune că nu-l are, şi că pentru activitatea curentă foloseşte un carneţel personal de însemnări. „Cu iuţeala fulgerului mi l-a smuls din mână şi aplecat în cabinet…Am sperat naiv că se va uita prin el şi mi-l va înapoia. În fine, s-a terminat inspecţia, s-au schimbat păreri, unii colegi erau mai veseli, alţii mai posomorâţi, ca în astfel de situaţii. A urmat analiza muncii, cu începere de la orele 18 şi până noaptea târziu. S-a prezentat raportul, evident cu foarte multe critici şi cu puţine aprecieri. Sistem brigadă - critică „constructivă”! La activitatea diriginţilor a explodat bomba: carnetul meu! „Marele activist” şi inspector general-şef, tovarăşul Rizescu, a început să tune şi să fulgere un timp îndelungat, demontând toată activitatea mea de diriginte, fără să fi fost asistat şi fără să fi cercetat munca mea. Am fost sigur că aici s-a încheiat activitatea mea profesională. Mă şi vedeam pe vreun şantier sau lucrând la o făbricuţă de coloranţi. La discuţii, nimeni din partea direcţiei sau a colectivului nu a luat nici o atitudine, cu excepţia distinsei profesoare şi colege Sonia Vlad, care a îndrăznit să-l combată pe mare „critic”, arătând că nu aşa se judecă activitatea unui om. Probabil că a avut efect, pentru că a doua zi am fost convocat în biroul directoarei de tovarăşul inspector Răducanu Mircea (care mă asistase la orele de chimie) pentru a mă instrui cum trebuie să întocmesc un caiet de diriginte, ce liniatură trebuie să fac, cu ce culori, ce rubrici trebuie completate etc. Ca pe un începător. Cred că el, conform obiceiului timpului, se făcea că mă

50

instruieşte, iar eu mă făceam că îl ascult!”. Ei, de aici intervine lecţia inteligenţei superioare. După ce l-a lăsat o oră întreagă să-l dăscălească, tânărul profesor încriminat, scoate din geantă, cu o faţă calmă, inexpresivă, adevăratul caiet al dirigintelui, pe care i-l întinde fără nici o explicaţie. Era impecabil alcătuit. Datat şi la zi. Apoi, s-a ridicat şi a ieşit, fără să scoată un singur cuvânt. Inspectorul, complet depăşit de situaţie, bolborosea intermitent: „Bine, domnule, de ce n-ai spus că-l ai? Ţi-ai bătut joc de mine!”. „De atunci, am devenit foarte buni prieteni. Şi azi îi păstrez o deosebită consideraţie şi prietenie”, îşi încheie povestirea pe un ton stenic domnul profesor. Trebuie să adaug aici că regretatul nostru coleg, Mircea Răducanu a fost, după 1990, un impecabil profesor la ore, câştigându-şi elevii prin capacitate de sinteză, le captiva atenţia prin probleme de inteligenţă şi mult umor. Dumnezeu să-l odihnească! Deh, vorba domnului Zavati: „Inspecţiile trec, amintirile rămân”.

Colectivul de profesori

Trebuie spus că în anii ’50, marea parte a profesorilor erau din vechea generaţie, din epoca interbelică, a începuturilor. (Fără să mai socotim pe cei daţi afară din învăţământ sau scoşi rapid la pensie, ca doamna Ghervescu, pe motiv că erau de origine boierească sau burgheză). În fond, în epoca începuturilor liceului, erau pe atunci tinere şi distinse doamne profesoare. Printre profesorii de elită rămaşi erau: Răileanu Beatrice (latină), Niculcea Gherghina (chimie), Grigoriu Elena (biologie), Onofrei Olga (fizică), Mărioara Cepreagă (matematică), Culicovschi, la română ( „profesoară de excepţie”), Iordăchescu Eufrosina (limba franceză, „profesoară de excepţie”), Alexandrescu, la latină, („o somitate”), şi, alături de el, mai tinerii: Vlad Sonia (istorie), Lascăr Elena (biologie), Florica Fulgeanu (sport). Toţi erau profesori foarte bine pregătiţi, iar o profesoară foarte bună era în mod obligatoriu, şi pentru colegi, şi pentru eleve, „o adevărată doamnă!”. Majoritatea erau „vechii”, cei bătrâni; ei dădeau prestigiu şcolii, formaţi la şcoala interbelică românească, cotată valoric ca a treia şcoală de învăţământ din Europa, cu un program original de învăţământ, creat de Spiru Haret. Bacalaureatul din România era recunoscut oriunde în lume. Azi, nu! Diplomele universitare din România erau acreditate în Europa. Azi, nu!

Şi totuşi, între cei „vechi” şi cei „noi” nu era mare diferenţă, cum ne-am aştepta. „Noii” au avut ca profesori tot pe marii profesori universitari din perioada interbelică. Mulţi, ca domnul Zavati, după război, nu au avut nici un profesor tânăr. Alţii au avut parte măcar de o somitate din pleiada marilor profesori, de la care au învăţat adevărata ştiinţă, dincolo de ideologizarea obligatorie de tip comunist. Abia după 1960-1965, au venit profesori tineri formaţi aproximativ în spirit nou (Bogdăneţ Valeriu, Turcu Ioan., Grama Melania ). În anii ’50-’60, „noii” erau Zavati C., Botez E., Finder M., Sdrobiş E, Agapescu Gh.. Vechea generaţie era, cu mici excepţii, foarte severă. Atât se cerea: disciplină şi să se înveţe. Fără pile! (Se mai poate azi, în 2006, să se mai ceară aşa ceva?). În schimb, ca profesionişti erau impecabili: „culţi, riguroşi, manieraţi!”. Prin aceste componente era liceul de elită al Bacăului. Promoţii întregi până în 1970, dintre care cele mai bune au fost, paradoxal, cele chiar din anii vitregi ai deceniului ’50, luau examenul de admitere numai cu ce se făcea la cursuri, fără nici o oră de pregătire suplimentară. Pe atunci, îşi aminteşte domnul profesor, nu existau ore de pregătire în şcoală, şi nici nu se dădeau bani la pregătire particulară. Nu era nevoie. Era o selecţie foarte riguroasă la admitere, iar cei „slabi” erau eliminaţi pe traseu: „Toţi elevii mărturiseau, la întâlnirile de 10-20-30 de ani de la absolvire, că învăţau lecţia din clasă şi că baza au avut-o în facultate din liceu.” Contrastul cu ce e

51

azi, poate să-l facă oricine. Ne-am „americanizat”: elevii refuză să înveţe, se bazează majoritatea pe pregătirile particulare din ultimul an, sau pe sistemul de „pile”, nu au nevoie de carte, dispreţuiesc lectura, n-au respect faţă de şcoală, atitudinea lor e negativă, provoacă alterarea dialogului cu profesorul, chiulesc de la ore, stau în baruri, n-au nici un pic de idealitate.

Începutul declinului, specifică domnul profesor, a început, din păcate pe vremea directoarei Prodan. Practic, degradarea s-a produs, pas cu pas, cu fiecare „reformă”. A început odată cu mixtarea, apoi cu generalizarea învăţământului, apoi cu „industrializarea” lui şi, mai ales, prin mărire numărului de elevi în clase (de la 25 la 35, apoi şi la 40-45). Atunci au început să intre „ciurucurile”, să se facă presiuni imense pentru promovabilitate, corijenţele blamate, iar repetenţia atrăgea automat sancţionarea profesorilor. Profesor „prost” a devenit, în anii ’70-’80, cel care lăsa corijenţi.. Reacţia profesorilor a fost de adaptare. Trebuia să fii prost ca să te laşi făcut prost în „materialele” de la „municipiu” de un adevărat prost, căruia carnetul de partid îi ţinea loc de inteligenţă. Aceştia mai aveau tupeul să vină în şcoală şi să ne spună direct că profesorii nu au nici un merit personal că ştiu carte. Adică, era meritul partidului pentru că învăţasem bine în facultate! Fără partid, am fi rămas inculţi!

Şi totuşi, în anii ’60-’70 au venit profesori foarte bine pregătiţi, o parte mai sus menţionaţi, la care îi adaugă domnul profesor Zavati pe Petrică Ciobanu, Puiu Vrâncenu, sau, mai tinerele Galinescu Margareta, Emilia Rusu, Lili Nicoliţă. Însă, la fel de bine au venit şi profesoare tinere care nu au rezistat mai mult de un an-doi în liceu. Cerinţele erau foarte mari, dar şi elevii foarte bine pregătiţi. Dacă nu ştiai carte, nu rezistai în faţa lor. Tot acum au apărut în cancelarie şi „piloşii” pe linie de partid sau numiţi direct de la inspectorat. În fine, la declin au contribuit şi seraliştii de la miliţie, fotbal, comerţ, industrie, primari şi morari de la ţară (foarte bogaţi), care trebuia să fie trecuţi obligatoriu şi „ajutaţi” să termine un an de liceu în termen de…trei săptămâni. Normal că mita şi pila au început să funcţioneze.

„În anii ’50 -’60 seriile de seralişti erau foarte bune [fapt confirmat şi în monografia domnului Cosmescu]. Împart seraliştii în trei categorii. Mulţi elevi seralişti au ajuns oameni de seamă (Traian Prodea, profesor eminent de matematică; Traian Valeriu, eminent profesor de română; şi mulţi, foarte mulţi ingineri care au ajuns conducători de unităţi). Aceasta este prima categorie. În a doua intră cei care erau obligaţi să urmeze liceul, pentru că aveau nevoie de diplome la serviciu. Aceştia măcar erau disciplinaţi, uneori sârguincioşi. În a treia erau cei care nu învăţau din gimnaziu, considerând că se descurcă în viaţă fără şcoală. Ei bine, în 1980 -1983, au devenit majoritare aceste rebuturi gimnaziale care acum aveau copii. Prin extinderea numărului de clase şi generalizarea învăţământului la 10 ani, o parte din clasele industriale, chiar de la liceul „Alecsandri”, erau alcătuite aproape pe jumătate din fete de la ţară, câteva dintre ele, şi nu puţine, foarte silitoare; dar restul nu aveau chef să înveţe, fiindcă se mulţumeau cu o simplă calificare. Mai erau şi copiii rebuturilor gimnaziale, ei înşişi rebuturi. În aceste situaţii nu puteai să nu fi sever. Puteau să aducă şi un avion, de la I.A.V., în componente, şi tot nu treceau!”

Gheorghe Agapescu. Un mare profesor, pe nedrept uitat

Ca nod epic, aici iţele destinului se împletesc şi se rup, pe neaşteptate, ca într-o poveste tristă cu doi prieteni.

Un profesor de elită al liceului Alecsandri a fost Gheorghe Agapescu, profesor de fizică. „Parcă-l văd. Brunet, micuţ, în haine kaki, mi se prezintă simplu: Eu sunt noul profesor de fizică, Gheorghe Agapescu. Noi îi spuneam Gigi… Un om deosebit!”

52

Între cei doi tineri profesori s-a stabilit de la început o mare apropiere sufletească, bazată pe aspiraţii şi proiecte comune. Ca profesor era excepţional.„Foarte iubit de elevi! Explica foarte frumos şi făcea experienţe de laborator ingenioase. Se pleca de la ora lui cu lecţia învăţată”. Era spectaculos în tot ce făcea. Cei doi prieteni plecau prin sate, cu brigada ştiinţifică. Ca Benjamin Franklin cu paratrăsnetul, încerca să scoată spaima mistică a ţăranului faţă de trăsnet. În loc de celebrul zmeu înălţat cu un fir de cupru, Gh. Agapescu găsise o soluţie mai concretă: făcea o căsuţă din hârtie, dădea drumul la o bobină şi scânteia aprindea acoperişul casei de hârtie, făcând un arc electric. Zgomotul produs de tunet, plus scânteia şi fulgerul erau create perfect de bobină. Imitaţie desăvârşită. Gândirea intuitivă era provocată, experimentul anulând spaima provocată de cer. Întotdeauna ţăranii rămâneau uimiţi, ca nişte copii mari, iar la sfârşit puneau întrebări inteligente, pline de umor.

Pentru a recompune epoca, cer detalii în plus. Astfel aflu că brigada era alcătuită din patru specialişti: un fizician, un chimist, un biolog şi un jurist. „Mergeam prin toate cătunele din judeţ, cu o maşină pusă la dispoziţie de Comitetul de cultură. La sfârşit , nu se făcea nici o masă festivă sau chefuri, cum am auzit că făceau activiştii de partid. La chimie, experimentele vizau schimbările culorilor, pentru a combate miracolele. Aveau efect. Biologul explica originea vieţii, dar aici era mai greu; maimuţa lui Darwin nu era prea convingătoare. În schimb, sfaturile de igienă erau imediat receptate, mai ales de femeile care doreau din tot sufletul să scoată puricii din casă şi să-şi scape copiii de păduchi. În general, ţăranii erau aduşi de preot, în satele de catolici. În satele de ortodocşi, veneau singuri.”

Sfârşitul domnului Agapescu a fost prematur. Moartea lui a fost neaşteptată şi a stârnit mari emoţii în oraş. „Pentru mine a rămas un mister. Cu o zi înainte de a muri, a fost o mică petrecere la şcoală, dată de sindicat. La urmă, am rămas la un pahar de vin, ca de obicei, mâna de bărbaţi care eram singuri printre atâtea femei. Stăteam de dragul discuţiei şi prieteniei Zavati, Ciobanu şi Agapescu. Ca niciodată Gigi a fost în seara aceea trist. A doua zi, domnul Bogdăneţ-tatăl, a anunţat bomba în cancelarie: „Gigi a murit asfixiat, în garaj!” Accident sau sinucidere? Pentru mine şocul a fost imens. Nici azi nu pot accepta ideea sinuciderii. Era fericit... Avea o nevastă frumoasă şi se înţelegeau bine… Nu pot să înţeleg! Cum poate să moară un om tânăr care este pe deplin împlinit?… Niciodată n-am putut pătrunde misterul fiinţei umane!”

Alchimia împlinirii

În realizarea proiectelor celor două laboratoare, de fizică şi chimie, profesorul Agapescu l-a ajutat foarte mult. Celor doi, li s-a alăturat în echipă un maistru, elev la seral, Coşescu Constantin. Nu era oarecine, era şeful secţiei de metalurgie la Întreprinderea 23August din Bacău. La realizarea laboratoarelor s-au mobilizat toţi: părinţii elevilor care lucrau la U.R.A. (actualul I.A.V.), cât şi elevii de la seral care lucrau acolo, mulţi fiind de excepţie. Laboratoarele au fost dotate cu aparatură tehnică militară, propusă pentru casare, luate de la avioane: materiale electro-tehnice pentru laboratorul de fizică, iar pentru cel de chimie, cutii de truse şi truse de chimie. Baza ajutorului au fost 23 August şi U.R.A. (Vedeţi cum istoria se repetă? Ca şi în perioada interbelică, resursele s-au găsit tot la părinţi şi elevi. Pe atunci, Letea şi corpul ofiţeresc au fost baza de susţinere, iar acum, 23 August şi… iar armata. Adevărul e că Liceul Alecsandri s-a ridicat prin „sponsorizări”. Identific trei faze. În prima a fost contribuţia financiară directă a părinţilor şi colectivele claselor de fete, din anii interbelici. „Sponsorii” erau militari (erau foarte multe fete de ofiţeri), evrei înstăriţi şi

53

salariaţii de la Letea. În a doua, „etica socialistă” interzicând colectarea de fonduri băneşti de la părinţi şi elevi, s-a recurs la donaţii în materiale. „Sponsorii” erau elevii de la seral, cum s-a văzut, muncitori de la U.R.A. şi 23 August. O simplă adresă din partea şcolii era suficientă. Niciodată însă nu a dus la favorizarea elevilor. În faza a treia, după 1980, în plină criză economică, directorii şcolii făceau cu greu rost de materialele necesare învăţământului practic. „Sponsorii” erau acum directorii din întreprinderi care aveau copii la liceu (majoritatea erau şi elevi foarte buni) sau lucrurile se rezolvau cu telefoane la partid.

Visul din copilărie al fiului subofiţerului Zavati s-a concretizat în realizarea celor două laboratoare, ambele după o concepţie proprie, la care se adaugă laboratorul de fonetică (în actualul amfiteatru), printre cele mai performante din ţară, o mică bijuterie tehnică. Nu aveau multe universităţi din ţară ceea ce avea Liceul Alecsandri, cu acest superb, cochet şi multifuncţional laborator fonetic, realizat în 1970. El asigura următoarele modalităţi de lucru: profesor şi toată clasa (prin căşti); profesor şi jumătate de clasă; profesor – elev şi invers; înregistrare şi redare pe magnetofon; redare pe disc; proiecţii cu epidiascop, diascop şi cinema. În 1951, tânărul profesor nu găsise decât două dulapuri, în faţa cancelariei, unul pentru fizică, altul pentru chimie. Atât mai rămăsese din vechea dotare. Apoi visul s-a extins. Ca inspector de chimie, profesorul Zavati a dotat majoritatea şcolilor din judeţ cu materiale şi a realizat peste 60 de laboratoare-clasă, tot după o concepţie proprie.

Activitatea sa ştiinţifică şi metodică datează însă chiar din primii ani de învăţământ. Ideea constantă care străbate întreaga carieră profesională a fost legarea teoriei de practică. Şi aici cronicarul nu-şi poate reţine un surâs melancolic. Cine vrea să cunoască spiritul imposturii valorilor în epoca comunistă trebuie să ştie că marea hibă a sistemului era incapacitatea de a corela teoria cu practica, pentru că legătura dintre ele era subminată de ideologia şi de tezele P.C.R. care se substituiau şi teoriei, şi practicii, impunând o supra-realitate de vorbe. Semn al dublei gândiri a epocii era şi zicala hazlie, devenită populară: „Cu teoria stăm bine, tovarăşi, practica ne omoară!”. Aceste „practici” ale imposturii şi ale dublei gândiri au dus la impas pe oricine ar fi vrut să fie creativ. Ei, bine, profesorul Zavati, produs al şcolii germane, a fost primul care a ştiut să dea sens concret acestei cerinţe imperioase a oricărei acţiuni: acordul dintre teorie şi practică, dintre fond şi formă, sau crearea noului prin acordul dintre apriorism şi pragmatism. Ca dovadă că lucrurile stau aşa, e suficient să constaţi azi, în 2006, incapacitatea noastră de a crea proiecte sau de a le finaliza.

Încă din 1957, tânărul profesor Zavati publică în volum studiul pedagogic „Legarea teoriei de practică”. Între 1959 şi 1960 a luat parte la Concursul de materiale didactice, organizat de Ministerul Învăţământului, cu mai multe proiecte didactice, din care două premiate, unul cu premiul I, pentru „Modelul atomului de hidrogen”, preluat apoi în manuale. (Înţelegeţi? Banalul model al atomului de hidrogen, folosit de toţi profesorii şi elevii din ţară, are un autor! Nu cred că numele profesorului Zavati e trecut în vreun manual). Achiziţionat de Minister pentru suma de 3.000 de lei (echivalentul a 3-4 salarii în epocă), modelul ştiinţific a devenit anonim, ca folclorul. Trăim în ţara Mioriţei, unde toate ideile devin comune.

În 1964 mai obţine o menţiune la Concursul de manuale didactice. Primeşte diverse titluri şi medalii pentru activităţile şi realizările mai sus pomenite. În plus, tânărul profesor a mai făcut alfabetizarea, campania de cooperativizare a agriculturii, a fost lector la S.R.O.C. (un fel de Universitate Populară) şi al Comitetului de Cultură şi Artă; a participat la peste 100 de activităţi la Căminele culturale, de la sate şi întreprinderi, unde a ţinut conferinţe de popularizare a ştiinţei. A condus cercul pedagogic al profesorilor de chimie pe judeţ, a fost preşedintele Filialei Societăţii de

54

Fizică şi Chimie, metodist şi inspector de specialitate, şef al catedrei de chimie din şcoală şi la Casa Corpului Didactic.Într-un cuvânt, a fost o somitate şi un om modest care, prin pasiune şi tenacitate, a învins. A învins vitregiile istoriei, capcanele destinului, mentalităţile şi limitele epocii. Nu a fost membru PCR.

Pentru toate acestea, un pios omagiu: Domnului profesor, cu dragostea celor de la Alecsandri.

Notă. Trebuie să adaug că, prin intermediul biografiei profesorului Zavati, aduc un omagiu tuturor profesorilor de elită din liceul Alecsandri. Lipsa de informaţii, cât şi cea de spaţiu acordat conceptului acestei monografii, mă opresc să introduc medalioane ale tuturor marilor profesori pe care i-a avut Alecsandriul. Fiecare ar merita o micro-monografie. Mă gândesc la doamna profesoară Botez, colega domnului Zavati, la doamnele Sonia Vlad şi Căpitanu, la domnul Petrică Ciobanu – o altă legendă a liceului, întipărită în memoria a zeci de generaţii (căruia îi face un superb portret, în paginile următoare, alt profesor de neuitat, la fel de mult drag mie, „moromeţianul” Grişa Codrescu); mă gândesc şi la domnul Bogdăneţ Valeriu sau la superbele doamne de franceză Emilia Rusu şi Elena Nicoliţă, la doamna Rodica Grigoraş, la domnul Vrâncenu sau la Ion Agrigoroaie, şi la mulţi alţi profesori pe care i-am cunoscut prea puţin sau pe care nu i-am cunoscut direct. În plus, în firească continuare, se adaugă lista tuturor profesorilor veniţi la Alecsandri după 1990.

În viziunea acestei monografii, prin portretul domnului Zavati, am încercat să surprind ideea de profesor-tip şi marcă Alecsandri.

55

CAPITOLUL V

ANII ’60 – ’70. A TREIA IDELOGIZARE

După ce trupele sovietice au fost scoase din ţară şi s-a plătit ultimul leu din datoriile de război faţă de ruşi, a început epoca de desovietzare a ţării, inclusiv a învăţământului, dar nu şi de dezideologizarea stalinistă. (Dimpotrivă, a fost o des-ideologizare îndesată). Comuniştii români puteau răsufla uşuraţi. De acum, ei erau stăpânii absoluţi ai ţării. Epoca de rusificare e înlocuită acum cu o epocă de redescoperire a naţionalismului. Urmează a doua mare falsificare. Ca să-şi justifice impostura, ei au confiscat întreaga tradiţie naţională, transformând-o în patriotism naţionalist-comunist, de la paşoptişti până la Octavian Goga, deşi până atunci tot ei o decretaseră ca fiind burgheză şi, ca atare, nocivă pentru tânăra societate socialistă. Apoi a urmat o nouă falsificare a vieţii politice. Comuniştii trebuiau acum să demonstreze că în România nu mai există dizidenţi politici. Lupta de clasă s-a încheiat. Poporul român era acum „liber”. În 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej, arătase de la tribună poporului, o monedă de un ban, declarând că din acest moment România nu mai are „nici un ban” datorie de război faţă de ruşi. Apoi, tot el a decretat în 1962 că s-a terminat în totalitate cooperativizarea satelor, ceea ce era evident o minciună, dar asta îi obliga pe comunişti să nu mai bage în puşcării pe ţăranii care refuzau să-şi dea pământul la stat. În fine, ultima „liberalizare” a fost cea a vieţii intelectuale. Din puşcăriile comuniste sunt scoşi, în 1964, toţi deţinuţii politici, inclusiv scriitori ca Ştefan Augustin Doinaş, Ivasiuc, Constantin Ţoiu sau filozofi şi eseişti ca Noica şi Paleologu. Ca atare, în manuale au fost introduşi mari scriitori, interzişi până atunci, ca Lucian Blaga sau, mai târziu, Octavian Goga. Nu lupta de clasă e acum criteriul valoric de selecţie, ci naţionalismul scriitorilor, pentru ca prin el să se poată justifica venirea la putere a comuniştilor, ca un produs firesc al evoluţiei progresiste a istoriei. Pe scurt, idealurile revoluţiei de la 1848 nu s-au putut îndeplini decât odată cu „revoluţia” comunistă. După această nouă ideologie, toţi marii scriitori din secolul 19 şi prima jumătate a secolului 20 nu au făcut altceva decât să anunţe acest moment decisiv în destinul poporului. Caracterul naţionalist s-a întărit după 1965, odată cu

56

venirea lui Ceauşescu. După 1966, în sfârşit, se dă voie scriitorilor la libertatea de creaţie, la exprimarea adevărului despre atrocităţile comunismului, dar strict limitat la epoca stalinistă a anilor ’50. Acum Marin Preda publică, în 1967, romanele „Intrusul” şi „Moromeţii II”, Fănuş Neagu, „Îngerul a strigat”, urmaţi de Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, de o întreagă generaţie de prozatori care au creat aşa-numita literatură a „obsedantului deceniu”,(1950-1960), cum a denumit-o Marin Preda. Aici a fost prima greşeală a comuniştilor. Ei nu au conştientizat faptul că şi scriitori, şi cititorii, prin critica anilor ’50, înţelegeau denunţarea comunismului în totalitatea lui, inclusiv cel din prezent. Dubla gândire şi dubla vorbire, ca armă de manipulare, li s-au întors împotrivă, ca o armă subterană de temut. Acest lucru le va fi evident, abia în 1980, cu apariţia romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”. Greşeala a făcut-o în fond, chiar Ceauşescu. Denunţând, în faţa Congresului PCR, crimele făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej, el a repetat greşeala lui Hruşciov, din 1956, când a denunţat crimele lui Stalin. De dragul distrugerii imaginii adversarului, pentru a arăta poporului imaginea ta, a noului conducător, imaculată, ei au expus lumii întregi adevărata faţă a sistemului criminal totalitar. Comuniştii nu puteau striga „Regele a murit, trăiască regele!”, ci doar „Tiranul a murit, trăiască tiranul care v-a eliberat!”. Adică, veţi trăi liber într-o nouă tiranie! După invazia Cehoslovaciei din 1968, ca să nu aibă soarta lui Hruşciov, Ceauşescu recreează cultul personalităţii. Ceauşescu-partidul-poporul se identifică cu România pentru a locul lui Stalin, iar din 1971, prin tezele din iunie, se reideologizează cultura şi învăţământul… Dar, era prea târziu. Tânăra generaţie de atunci prinsese deja gustul culturii adevărate şi al libertăţii ideilor. Acum începe rezistenţa prin cultură. Şi în şcoli, şi în operele literare. Accesul la informaţie nu mai putea fi oprit. Adevăraţii profesori refuzau să-şi îndoctrineze elevii. Lecţiile de învăţământ politic din anii ’80, erau făcute formal, iar la orele de română, istorie sau filozofie, se spuneau adevăruri, mai mult sau mai puţin voalate. Însă sistemul mergea înainte, aparent încă eficient. În tezele de admitere la liceu din anii 1980-1989, a căzut de nenumărate ori la română, aproape an de an, subiectul „Chipul comunistului în literatură”, ilustrat cu eterna poezie „Comunistului”, de Nicolae Labiş. În poezie, cine citea mai atent, vedea clar că acolo se făcea nu elogiul comunistului, ci un portret al…scriitorului şi menirii lui de artist. Şi totuşi, mulţi elevi scriau în tezele lor despre Nicolae Ceauşescu, pentru că el apărea în poza manualului deasupra poeziei, însoţit şi de un citat de rigoare, şi, mai ales, din păcate, pentru că aşa li s-a predat la şcoală de cine ştie ce impostor cu nume de profesor… Şi totuşi, „fără grabă şi fără scop”, viaţa mergea înainte…

1. REMEMBER CU PROFESOARA MARIA MANOLE- promoţia 1964 -

În speranţa că voi găsi o persoană care să-mi desluşească misterul atâtor ani din trecutul oraşului nostru, am stat de vorbă cu doamna profesoară Maria Manole, care mi-a povestit cu deosebită sensibilitate cum era să fii elevă a actualului nostru Colegiu, acum mulţi ani în urmă:

Ioana Popa: Spuneţi-ne, doamnă profesoară, cum sună pe timpanul amintirilor cântecul adolescenţei trăite ca elevă la „Vasile Alecsandri”?

57

Prof. Manole: În urcuşul greu pe scara timpului, popasurile de pe fiecare treaptă marchează devenirea noastră; şi poate că şcoala este locul unde fiinţa capătă cele mai clare contururi printr-un proces permanent de cunoaştere. Şi pentru că veni vorba despre şcoală, rostogolesc anii înapoi şi mă opresc la anul 1959, când numele de „Vasile Alecsandri” se constituia pentru mine într-o chemare, într-o dorinţă şi de ce nu, într-o mândrie de a fi elevă aici. Miracolul s-a produs ... Deşi veneam de la marginea judeţului, dintr-un raion mai îndepărtat, şi anume Adjud, am susţinut examenul de admitere şi m-am numărat printre cei admişi. Chemarea se împlinise. Urmau acum ceilalţi paşi. Şi n-au fost deloc uşori. Pe atunci nu erau fixate secţiile de la început, profilurile apăreau în clasa a X-a, deci eu, în clasa a VIII-a, eram elevă de liceu. În plus, am fost repartizată într-un colectiv format încă din clasa I, pentru că aici se venea la şcoală din clasa I până la terminarea liceului. Mi-a fost greu să-mi fac loc, prieteniile erau deja formate, se cunoşteau caracterele, dar am depăşit acest greu impas printr-o muncă extraordinară. Venită de la ţară, ştiam să muncesc fizic, aşa că nu îmi rămânea decât să mă dăruiesc total muncii intelectuale. Performanţa n-a întârziat să apară. Uşor n-a fost. În timp, mi-am făcut loc în ierarhie şi, dacă spun că am ajuns în final şefa clasei, confirm o realitate care mi-a marcat plăcut evoluţia ulterioară.

Despre liceu şi profesorii mei, ... numai lucruri bune. Pentru noi erau adevărate modele. Aici trebuie să fac o precizare. Mulţi îşi aleg un model în viaţă. Eu am considerat că e periculos să ai un singur model în viaţă. Ca să te formezi, ai nevoie de mai multe, după câte faţete ale personalităţii vrei să ţi le şlefuieşti. De aceea, eu mi-am selectat de peste tot modelele, pentru că nu există un singur om care să se constituie în modelul tău. Pe acesta, modelul ideal, îl poţi găsi şi în cărţi. Dar adevăratul model eşti chiar tu, cel care vrei să devii. În viaţă eşti ceea ce gândeşti că eşti. Cărţile te ajută doar să-i dai contur acestui model interior. Întotdeauna m-am gândit că o carte este semnul celor aleşi, iar celor cărora cărţile nu le prea plac (vorbesc de tendinţa generaţiei actuale) le spun că vor resimţi absenţa modelului spiritual mai târziu, ca pe un gol al sinelui. Evident, nu mai este timpul de altădată pentru lectură, dar şi ce este acum îmi place. Mi-a plăcut întotdeauna să mă pliez pe nou, pe dorinţele elevilor, de la o generaţie, la alta. Tocmai de aceea am realizat lucruri frumoase cu ei, dar de fiecare dată când ştiu că trebuie să mă întâlnesc cu cei care poartă dulcea povară a vieţii, tinereţea, ... am emoţii ... de fiecare dată când începe şcoala!

Ioana: Aţi rămas o eternă elevă! Ce ne puteţi spune despre cum trăia o elevă venită de la ţară în aceea epocă?

Prof. Manole: Da, ca să răspund la constatarea ta, am fost într-adevăr o elevă conştiincioasă şi căreia i-a plăcut firesc ordinea. Am stat la internat, dar nu aici în curtea liceului; după noi, s-au construit căminul şi sala de sport, iar gardurile de nuiele (pe care le săreau uneori ziua băieţii) au fost înlocuite cu plăcile de beton (dar obiceiul băieţilor a rămas). Să fi stat la gazdă? Nici nu se punea problema pentru că ştiam că părinţii mei aveau greutăţi acasă, iar eu trebuia să le fiu recunoscătoare! Am stat în internatul care se mai găseşte şi astăzi doar ca o simplă clădire, pe Oituz nr. 30. Este o clădire veche pe lângă care şi acum trec cu emoţie.

Stăteam în cameră ... de fapt erau două dormitoare, cu câte 60 de eleve şi o „tovarăşă” pedagogă, care ne supraveghea strict ţinând cartea lui Makarenko în mână – ne educau deci după principiile ruseşti. Programul era foarte strict! Majoritatea timpului îl petreceam aici, la şcoală, unde ajungeam dimineaţa la 7:00; noi veneam încolonate de pe Oituz, cântând de zor şi aşa ajungeam la şcoală. Intram pe poarta aceasta dinspre stradă care acum este blocată. Luam masa la cantină,

58

mergeam la ore şi apoi aveam meditaţia de după program. Elevă fiind, eu niciodată nu am îndrăznit să trec pe holurile maiestuoase ale liceului, decât când am ajuns profesoară.

Stăteam în bănci câte două eleve până seara la orele 21 când se termina meditaţia şi atunci porneam iar cu cântec spre internat. Spală-te, aranjează-te, guleraşele le puneam la uscat pe sobă, ţineam uniforma sub saltea ca să fie plisată... A fost frumos...! Fiecare moment îşi are frumuseţea lui şi cred că frumuseţea ţine de structură şi de vârstă, dar mai ales de sufletul fiecăruia dintre noi. La om totul trebuie să fie frumos: de la haină până la suflet!

Ioana : Cu un astfel de regim probabil că nu aveaţi timp şi pentru distracţie...

Prof. Manole: Nu ne-am distrat. Noi nu veneam la şcoală să ne distrăm, aşa gândeam. Am venit la şcoală să ne formăm şi asta am făcut! Distracţia de care îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere şi emoţie acum este banchetul. Ştiam că va fi o petrecere mare alături de profesorii noştri pe care am organizat-o la Parcul Trandafirilor, unde ziua pe terasa de acolo cânta fanfara militară. Ne-am simţit bine, ne-am urat cele cuvenite, ne-am despărţit şi am păşit în viaţă. Foarte mulţi dintre noi au plecat în străinătate, pentru că majoritatea colectivului nostru era alcătuit din evrei, foarte buni la învăţătură, cu o foarte mare chemare pentru carte şi dorinţă de cunoaştere. Aveau ceva în plus!

Ioana: Povestiţi-ne puţin despre cum se iubea în şcoală pe vremea dumneavoastră.

Prof. Manole: Iubirile noastre se „consumau” în timpul orelor de curs. Semăna mai mult a hârjoană – colegi de bancă, bileţele. Pentru că erau bănci de lemn cu scânduri distanţate, noi lăsam acolo bileţelele. Ne simţeam foarte bine, ne împurpuram când ne prindea un băiat de mână. Prima dată am dansat la banchet cu un băiat la care ţineam tare mult, dar a fost ceva neîmpărtăşit şi probabil de aceea a rămas ca o amintire frumoasă. Cred că şi el avea în taină ceva pentru mine!... Erau în schimb colegele mele care locuiau în oraş şi care aveau prieteni; se vizitau, mergeau la concertele de la Teatrul Bacovia, la film, la cofetărie...

Ioana: Cum vă petreceaţi weekend-urile?Prof. Manole: Aşteptam şi noi sâmbetele. Uneori mergeam acasă, dar de

cele mai multe ori, pentru că drumul era scump, rămâneam la internat pentru programul administrativ: scuturat şi curăţat covoare, iar dacă meritam, tovarăşa pedagogă ne dădea voie o oră în oraş. Când ajungeam în oraş mergeam la cofetăria „Tineretul”, chiar lângă cinematograful cu acelaşi nume. Era o cofetărie foarte intimă, cu doar două rânduri de mese, cam pe unde este acum „Selectul”. Era o plăcere să stai la o şuetă cu prietenele, într-o sală cochetă, cu pereţii din oglinzi şi mobilier modern. Mâncam savarină de 1 leu şi 25 de bani. Pentru noi era un deliciu. Au fost multe greutăţi peste care am trecut, iar bucuria vieţii mele este că am reuşit să muncesc şi să mă împlinesc; îmi place cum m-am format alături de dascălii mei. Îmi aduc aminte de dl profesor Leahu, celebru autor de manuale, dl profesor Cosmescu, profesorul meu de literatură, care încă mai trăieşte, de dna profesoară Prodan.

Ioana: Aţi urmat un profil uman?Prof. Manole: În clasa a X-a am optat pentru profilul uman, unde se

făcea multă latină; diriginta mea, Dolores Popovici, fie-i ţărâna uşoară, era profesoară de latină. Restul colegilor au urmat profilul real. Arareori mă mai întâlnesc cu colegii mei... au trecut mulţi ani, suntem Promoţia 1964. Atunci am cunoscut-o pe actuala mea prietenă, d-na directoare Neacşu, cu care am fost colegă.

59

O fată minunată, cinstită, cu dorinţa de a face permanent ceva, motiv pentru care şi şcoala arată aşa cum o vedem şi ne bucurăm de ea.

Ioana: Dumneavoastră v-aţi format ca un om adevărat încă din liceu. Ce şansă credeţi că are noua generaţie în acest sens? Mai este ea interesată de şcoală?

Prof. Manole: Într-adevăr, generaţia de acum este diferită din multe puncte de vedere de a mea. De exemplu, pornind în primul rând de la mijloacele pe care le aveţi la dispoziţie. Noi nu aveam alt scop decât cartea pe care dumneavoastră acum aţi îndepărtat-o. Această deschidere este benefică, omul trebuie să cunoască orice şi de oriunde, însă ce ţine de el este selecţia. Fără selecţie, informaţia devine nocivă, iar mintea omului haotică. El ajunge la o saturaţie informaţională, aşa cum s-a întâmplat după Revoluţie: din dorinţa de a afla totul despre Occident, lumea s-a dat peste cap şi a rămas fără criterii de valoare, singurele apte pentru a forma o judecată sănătoasă. Singură, fără îndrumător, dorinţa de a şti se saturează repede cu idei superficiale sau cu idei de-a gata şi e înlocuită cu dorinţa de a avea. Asta nu a favorizat tineretul. Din dorinţa de a avea totul, s-a pierdut şi puţinul pe care îl aveam. Aveţi însă toate şansele, dacă înlocuiţi pe a avea cu a fi, dar asta depinde şi de educaţia pe care aţi primit-o, de idealul pe care vi-l formaţi. Depinde şi de acele modele pe care le aveţi, pentru că noi aici ne constituim într-o echipă de care sunt mândră. Eu mai am foarte puţin şi o voi părăsi, dar nu definitiv, pentru că pentru mine şcoala a însemnat viaţă,... tinereţe.

Ioana: Ce le uraţi tinerilor?Prof. Manole: Să fiţi mereu tineri, să simţiţi nevoia de a sădi; iar la apus

să vă descoperiţi ca o livadă bogată, plină de vise împlinite şi gânduri frumoase cu rădăcini perene. Şi acum, la sfârşit, am să vă spun o definiţie a educatorului, aşa cum am conceput-o eu: într-o grădină, unde seminţele stau singure, împrăştiate într-o îmbrăţişare cu pământul, există cineva care, îngrijindu-le, le visează flori frumoase ce vor lega mai târziu pământul cu soarele, în sufletul său. Şi pentru că lumina născătoare de lumină şi grădinarul de suflete se înmănunchează într-un singur om care trebuia să primească un nume, i s-a spus în chipul cel mai simplu: „educator”.

Ioana POPA, clasa a XI-a B.(Interviu publicat în „Revista noastră. Orizont”, nr.24, iunie, 2003)

2. JEAN CIUTĂ, O PRIVIRE RESTRÂNSĂ LA EA ÎNSĂŞIAnii 1964-1968

1. Prima amintire, primul contact cu Liceul: Colectiv profesoral feminin în majoritate, vârstnic, atmosferă glacială, privit cu oarece circumspecţie, fiind tânăr (36 de ani), al doilea director-bărbat din istoria liceului (după Ioan Popovici, 1962-1964). Şcoală complexă, cursuri de zi, seral şi fără frecvenţă; două internate, cantină, bază sportivă. Am adoptat o atitudine reverenţioasă faţă de colectiv, formulând unele sarcini liber consimţite, impunând program riguros respectat (profesori-elevi-personal administrativ). Primit cu oarecare ostentaţie de contabil-şef

60

Moiceanu, care se pretindea un fel de director – la cererea sa, l-am eliberat din funcţie, înlocuindu-l cu dl Andone, fost colonel de administraţie.2. Ca profesor de istorie am colaborat foarte bine cu cele două colege, Sonia Vlad şi Florentina Căpitanu, acţionând precumpănitor pe aspectul formativ decât informativ, îndeosebi formarea capacităţii judecăţii de valoare la elevi, cât şi eliminarea caracterului mecanic, stereotipic în actul învăţării.3. Marca „Vasile Alecsandri” a însemnat în anii directoratului meu, ca şi în prezent, un semi-etalon educativ-ştiinţific-cultural în comunitatea băcăuană.4. Portretul elevului „marcă Alecsandri” reprezintă, în opinia mea, tânărul disciplinat, stăruitor, modest, dornic de cunoaştere şi bine educat.5. Figuri ale unor elevi de excepţie din perioada de referinţă au fost: Florin Vasiliu, matematică, declamaţie; Carmen Strujac, Paula Răileanu la activitatea artistică; Nicoleta Creţu, la chimie; Dimitriu Romaniţa, la biologie; Manoliu Margareta (Neacşu), la chimie; Gheorghiţă Elena, Zavati Mariana etc.6. Figuri „legendare” ale profesorilor: Gheorghe Agapescu – fizică; Marin Cosmescu – literatura română; Beatrice Răileanu – latină; Mărioara Cepreagă şi Sdrobiş Elena, la matematică; Zavati Constantin – chimie; Teşa Elena – limba engleză; Vlad Sonia – istorie.7. „Portretul robot” al profesorului „marca Alecsandri”: modestie, profesionalism, predispoziţie pentru nou şi cercetare ştiinţifică, prestigiu intelectual, dorinţa de afirmare prin întreaga activitate desfăşurată.8. Spiritul epocii: iniţial, până în 1965, încorsetare dogmatică-politică; din 1965 (după moartea lui Gheorghiu-Dej), o oarecare relaxare, tendinţe noi de evaluare.9. Ideea directoare ce m-a condus: Creşterea calitativă a actului învăţării prin conştientizarea informaţiilor transmise, echilibrarea raportului profesor-elev; seriozitate şi exigenţă sporită.10. Atmosfera timpului: necesitatea modernizării procesului de învăţământ, desprinderea de tiparele clasice, analize şi sinteze pertinente, lecţii structurate logic şi bine documentate ştiinţific.

Prof. dr. Jean CIUTĂ, fost director, 1964-1968

3. MARIANA GARDNER – ZAVATI. ADÂNC ÎN SUFLETUL MEU

Pe Mariana Gardner nu o cunosc decât prin intermediul poştei

electronice şi din sumarele date comunicate de părinţii dumneaei. Fiindcă nu aveam deloc date despre Silvia Ghervescu, aceştia s-au oferit să o roage să-mi scrie pentru monografie amintiri despre ea şi anii de liceu. Până la urmă, cea care a ţinut corespondenţa cu Mariana Gardner a fost doamna Maria Creţu, profesoară şi bibliotecara şcolii. Trebuie să spun aici că fără aceste amintiri, prezenta monografie ar fi mult mai săracă şi neîmplinită. Într-un fel o consider pe Mariana Gardner drept coautoare a acestei cărţi.

61

Alegerea de a urma liceul la „Vasile Alecsandri” nu a fost întâmplătoare. Mama mea, farmacista Iulia Zavati, fostă directoare la Oficiul Farmaceutic Regional/Judeţean Bacău aproape două decenii, a fost eleva a liceului, absolvindu-l în 1940. A constituit punctul de plecare în proza mea My Mother’s Street publicată în Life’s Scribes Dawn (editura Forward Press); imaginea mamei mele este prezentă în romanul Miss Mariana in Black and White (editura cotidianului Daily Mail) precum şi în poezia My Mother’s House.

Bunica mea, Elisabeta Bucur a fost învăţătoare între 1948-1956. Am găsit în monografia liceului anul 1952, ca fiind ultimul din cariera sa didactică. Cred totuşi să fie în jur de 1956/1957, pentru că-mi amintesc că eram în clasa dânsei, clasă care funcţiona după-amiaza la demisol, în partea din faţa a şcolii. Ceream întotdeauna să fiu pusă în aceeaşi bancă cu strălucita elevă Sanda Costăchel, care avea să devină medic de elită, urmând tradiţia tatălui ei, tot medic, şi care o asistase pe mama când m-a născut în clădirea vechii maternităţi din spatele Policlinicii cu plată. Bunica mea, ca şi bunicul meu, învăţătorul Ion Bucur, director pe vremuri la Şcoala de băieţi nr.2 - evocat în poezia The Colour of Whasps, în proza The Bees (editura Forward Press) şi în romanul Miss Mariana in Black and White (editura cotidianului Daily Pre) - credeau în importanţa educaţiei şi profesau din vocaţie. Bunica mea a fost iubită şi respectată de elevele sale, care încă o mai vizitau la mulţi ani după ce ieşise la pensie. Figura ei am evocat-o în poezia The Shutters, în prozele The Bees, The Sweets, Maria’s Cats (editura Forward Press) şi în romanul Miss Mariana in Black and White (editura cotidianului Daily Mail).

Tatăl meu, profesor gradul I, Constantin Zavati a fost şeful catedrei de chimie până la pensionare şi profesorul claselor speciale de chimie. Părinţii care doreau ca ai lor copii să urmeze facultatea de chimie sau de medicină se luptau să-i aducă în clasa lui. Respectat şi admirat pentru calităţile excepţionale de pedagog, muncea cu mare dedicaţie la liceu, pregătind materiale didactice în vremuri când acestea nu puteau fi cumpărate. Entuziasmul şi dedicaţia completă pentru profesie nu l-au părăsit niciodată. Este prezent în povestirea mea Costel’s Day din colecţia Echoes on the Wind (editura Forward Press), în romanul Miss Mariana in Black and White (editura cotidianului Daily Mail), precum şi în poezia My Father’s Poplar Tree.

Cultura învinge ideologia

Am urmat cursurile Liceului „Vasile Alecsandri” între anii 1967-1971. Intrarea la liceu se făcea pe atunci cu examen de admitere la limba română şi matematică, scris şi oral, iar la istorie, numai oral. Îmi amintesc că mă preocupasem foarte serios de aceste obiecte în timpul clasei a opta pe când eram elevă la Şcoala generala nr.5, condusă pe atunci de energica profesoară de matematică, Afrodita Bucşa. Mă simţeam bine pregătită de profesori excelenţi, cum au fost profesorul Ion Voicu la limba romană, profesorii Samoilă şi Prodea la matematică. Mai ales că în ultimul trimestru la şcoala generală, fusesem chemată de profesorul de limba romană să particip la o competiţie la limba română, unde am scris o lucrare descriind peisajele României, lucrare care a luat premiul al treilea pe ţară şi mi-a asigurat un loc în tabăra naţională de creaţie de la Homorod. Acolo am întâlnit multe personalităţi din lumea literelor şi ale artelor plastice. Mi-amintesc atelierele zilnice de creaţie: poezie, proză scurtă şi desen/pictură după natură.

Când am început liceul, am avut marele noroc să merg în clasa eminentului profesor de limba română, scriitorul Marin Cosmescu Delasabar, care mi-a sugerat

62

să mă alătur redacţiei revistei liceului, „Orizont”. Am fost copleşită şi am scris cu entuziasm în timpul acelor ani. Tot profesorul meu de limba română conducea cenaclul de creaţie literară, unde adesea invita scriitori cunoscuţi, care-şi prezentau creaţiile; la sfârşit elevele erau invitate să pună întrebări. Poetul Radu Cârneci, care reuşise să reediteze revista „Ateneu”, precum şi poetul Ovidiu Genaru erau adesea prezenţi la aceste întâlniri din biblioteca liceului, unde lucra inimoasa şi erudita doamnă Postolache. La limba franceză am prins ultimii ani de învăţământ ai excelentei profesoare Eufrosina Iordachescu, care însă s-a pierdut secerată de un cancer neîndurător, înainte de a fi terminat eu liceul. Am avut noroc şi de alţi profesori excepţionali: Beatrice Răileanu la limba latină, Eugenia Teşa la limba engleză, Ion Turcu la limba germană, Aglae Cîrjă la astronomie, Maria Moţoc la geografie, Vasile Bogdăneţ la fizica, Diana Fighel la literatura universală şi pe Al. Vrânceanu la muzica, cel care conducea corul şi grupul vocal pe care le ducea în turnee prin ţară şi care au obţinut numeroase premii; pe lângă aceştia, am avut norocul de a fi pregătită în particular de două foste profesoare de excepţie ale liceului: Mărioara Ioachim la franceza şi Silvia Ghervescu la engleză.

În liceu exista o competiţie permanentă pentru afirmare. Elevele participau la toate olimpiadele şcolare cu rezultate deosebite. Se desfăşurau la limba româna, matematică, chimie, fizică şi biologie. Alte obiecte nu erau incluse în olimpiada şcolară. Nu am reuşit vreodată să trec de faza şcolară a olimpiadei de limba romană. Nivelul era foarte ridicat.

Profesorii ne inspirau respect şi erau distanţi atunci când se cerea, dar şi încurajatori, niciodată familiari, însă. Exista o distanţă între elev şi profesor, pe care am regăsit-o ca profesoară, abia în anii din urmă, în şcolile particulare şi de stat de elită din Marea Britanie. Am urmat cursuri postuniversitare de echivalare a studiilor din România la Universitatea din Leeds, apoi la Goethe Institut la Rosenheim şi la Ecole Normale Superieure la Auxerre. Când am ajuns în Anglia, însă, prima dată am fost şocată de libertinajul elevilor şi nivelul scăzut de cerinţe. Modelul american pătrunsese şi aici: nu era important ca elevul să înveţe, să acumuleze cunoştinţe temeinice şi să-şi formeze o cultură, important era doar ca el să se simtă bine la şcoală. Şcoala şi profesorii erau la cheremul lor. Aflu cu surprindere că acelaşi lucru se petrece şi în România de azi – mare greşeală, pentru că se pierde astfel buna tradiţie a învăţământului românesc, singurul „produs” valabil la export. Imitaţia de false valori nu duce decât la producerea de valori false. Învăţământul mi s-a părut în Anglia anilor optzeci, mai mult, şi mai puţin după aceea, în mare haos. Se pare că acum de abia în Marea Britanie învăţământul de stat a devenit în sfârşit serios, putând concura cu cel particular. E păcat că denaturarea învăţământului, pe care am găsit-o acolo, se repetă acum şi la noi. Descoperind sistemul britanic, tot ce învăţasem şi moştenisem de la profesorii mei din România, formaţi la exigenţele învăţământului interbelic era dat peste cap. A fost o perioadă grea de acomodare, pe care am depăşit-o impunând respect elevilor prin dăruirea totală în actul de predare, calitatea lecţiilor, pregătirea permanentă pentru fiecare oră, ataşamentul faţă de elevi - toate valori aduse de acasă. Dar să revenim acasă. Lecţiile profesorilor mei erau, cu excepţia celor de recapitulare, divizate în trei părţi: întrebări privitoare la lecţia din ora precedentă, câteva întrebări generale de recapitulare, apoi urma predarea interactivă, cu întrebări puse elevelor, în timp ce profesorul preda la tablă sau circula prin clasă, fără ca vreodată să folosească notiţe, pe când noi, elevele, scriam în caiete, apoi, în final, se făcea fixarea cunoştinţelor. Lecţia se încheia cu stabilirea temei pentru acasă, care era scrisă şi a cărei pregătire dura cel puţin o oră de obiect, sau poate mai mult. În anii mei de liceu, ne pregăteam temele cât se putea

63

de bine în limita timpului, pentru că zilnic aveam teme extinse la fiecare obiect de studiu. Eram scoase la tablă, adică „la lecţie”, şi ni se puneau întrebări din lecţia de zi, plus întrebări suplimentare din lecţiile trecute. Extemporalele erau dese şi nu întotdeauna bine primite, dar nu ne-ar fi trecut prin minte să protestăm. Poate că nu eram întotdeauna mulţumită cu cât mă pregătisem la un obiect în ziua respectivă. Timpul era prea scurt, pentru atât de multe şi laborioase teme. Pe lângă acestea, mai era şi lecturarea cărţilor obligatorii la limba română.

Pe atunci, totul era cerut cu rigoare: lecţii obligatorii, teme obligatorii, lecturii obligatorii, idei obligatorii. Pe lângă acestea, şi ţinuta era obligatorie: purtam uniformă cu sarafanul de două degete sub genunchi şi aveam matricolă cu număr. Pantofii trebuiau să fie de culoare închisă, la fel şi paltonul. Aveam o panglică albă pe păr, care trebuia fie să fie tuns scurt până la umăr sau, dacă era lung, trebuia împletit. Profesorul diriginte ne controla ţinuta zilnic, iar directoarea Valeria Prodan inspecta elevele permanent. La cea mai mică abatere, chema părinţii la şcoală. Mergeam după ore să-mi spun necazurile mărunte asistentei medicale a şcolii, doamna Hauser, care mă încuraja pe mine şi pe alte colege, toate aflate la o vârstă delicată. Mergeam pe coridoare vorbind în şoaptă, în şir, numai pe partea dreaptă a coridorului. Era „marca Alecsandri” care, prin comportarea civilizată manifestată în afara şcolii şi prin rezultatele la intrarea în diferitele universităţi din ţară, evidenţia o elevă de la acest liceu. Elevele erau foarte serioase, petreceau dimineaţa la ore şi după-amiaza studiau, îşi făceau temele sau mergeau la bibliotecă.

Tradiţia continuă

La ore, profesorii noştri erau, ca şi catedra din faţa tablei negre, cu o treaptă deasupra elevilor, într-o postura potrivită să îndemne pe elev să aspire, să intre în starea de emulaţie prin care pot să-şi ajungă profesorii. Să nu uităm că intrarea la universităţi se făcea cu examene severe şi era foarte dificilă prin numărul mare de candidaţi pe un loc. În ceea ce priveşte „atmosfera” Alecsandri pot spune că pe atunci exista cu adevărat o ţinută academică, datorată în totalitate profesoarelor din vechea gardă, pe care au adoptat-o firesc şi profesorii mai tineri. Acest lucru plasa liceul în topul emulaţiei intelectuale a oraşului. Era o mare competiţie să intri la acest liceu care, pe lângă orele de predare, oferea numeroase activităţi culturale extracurriculare.

Materiile mele preferate au fost limbile moderne, literatura română, literatura universală, astronomia şi geografia. La limbile străine, din păcate, programa şcolară trata subiecte nepotrivite cum ar fi o vizită la o gospodărie agricolă colectivă, sau încorpora fragmente din diverşi autori care nu ajutau elevul să înveţe limba străină respectivă. Probabil acesta era şi scopul celor „de sus”. Totuşi profesorii noştri predau mult mai mult decât în programă, elemente de gramatică, cultură şi civilizaţie, care m-au ajutat să pot vorbi, citi şi scrie în limba respectivă. Rolul profesorului era suprem, pentru că nu existau materiale didactice, decât manualul. Poate de aceea elevelor/elevilor din generaţia de atunci ne este mai uşor să ne concentrăm pe studiu. În fine, aceste exigenţe au dus la crearea unei anume etichete tip Alecsandri, ca ţinută, comportare şi participare în clasă şi la activităţile extraşcolare. De aceea, liceul rămâne adânc în sufletul meu.

În final, o amintire. Mi-a rămas adânc întipărită în memorie vizita făcută cu profesoara de franceză Eufrosina Iordachescu la Institutul Bacău. A luat tot cercul de franceză la conferinţa şi documentarul prezentate de primul lector francez care vizitase Institutul, deşi astfel de vizite nu erau încurajate. Profesoara noastră însă

64

înţelegea că nu putem învăţa o limbă străină decât conversând cu nativii. Ei bine, la şedinţa UTC, ţinută în săptămâna imediat următoare vizitei de la Institut, în naivitatea mea, am ridicat mâna pentru a completa lista realizărilor liceului şi m-am exprimat entuziastă despre valoarea educativa a acestei vizite. Apoi am sugerat că ar fi foarte folositor să avem contact cu vorbitori nativi ai limbilor străine pe care le studiam. A urmat o tăcere de gheaţă. Profesori şi elevi mi-au aruncat priviri speriate, mai ales că o astfel de şedinţă avea prezent cel puţin un reprezentant de la partid. Profesoara E. Lucaci, care conducea şedinţa, a trecut la punctul următor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca diriginte, tatăl meu era de asemenea prezent. Nimeni nu a comentat nimic, nici măcar tatăl meu acasă. Mă întreb şi acum, cum de s-a trecut cu vederea incidentul?!...

4. PORTRETE ÎN AMURGUL ANILOR ’70

Beatrice Răileanu - O Mare Doamnă Rafinată Prima zi de liceu, în clasa a IX-a, o zi de toamnă însorită şi încărcată de emoţii. Ce bine mi-o amintesc, după atâţia ani, pe superba mea dirigintă, profesoara de limba latină, distinsa şi foarte frumoasa doamna Beatrice Răileanu! Ne-a întâmpinat şi preluat din careul format în curtea din spatele liceului, după discursurile de rigoare, în care fuseseră lăudaţi conducătorii de partid şi de stat, precum şi înţelepciunea cadrelor de partid locale, cu reprezentanţii respectivi. Ne-a condus la subsolul liceului, care fusese construit să reziste peste ani ca o cazemată şi unde urma să avem clasa. Manualele şcolare erau deja aşezate cu grijă pe bănci, la fel şi câte o floare de toamnă, câte o crizantemă, un ochiul boului, o gherghină. Noi, eleve proaspăt intrate la liceu în urma unui examen de admitere la limba română, matematică şi istorie, foarte riguros, eram cam stângace şi tăcute, ne oprisem în faţa uşii şi nu îndrăzneam să intrăm în clasă. Doamna profesoară ne-a privit cu bunătate şi, cu zâmbetul fermecător, care-i era caracteristic, ne-a invitat înăuntru. Vocea îi era egală, muzicală de la atâţia ani de scandări în limba latină, pe care o preda cu dedicaţia şi entuziasmul debutantului în învăţământ. Era „suaviter in modo, fortiter in re”. În decursul anilor de studiu la limba latină, doamna profesoară ne-a dezvăluit cu pasiune comorile culturii şi civilizaţiei latine, de aveam impresia, la fiecare oră de clasă, că trăiam în acele vremuri îndepărtate. Recita cu deosebire din „Bucolicele”, „Georgicele” şi „Eneida” ale lui Publius Vergilius Maro. Orele de dirigenţie le petreceam la galeria de artă plastică, la muzeul de artă sau la cel de ştiinţe ale naturii; profesoara şi diriginta noastră s-a preocupat permanent să ne înveţe arta bunelor maniere, regulile esenţiale de comportare civilizată. Cu îndrăzneală, în vremuri în care doctrina partidului comunist trebuia bătută cu ciocanul în mintea elevelor, doamna profesoară nu a abordat subiecte politice vreodată. Ne vorbea doar despre mari muzicieni şi scriitori, despre cultură şi filozofie. Avea o memorie ieşită din comun şi cunoştinţe enciclopedice.

65

Am fost ultima sa promoţie de eleve. După terminarea liceului, am continuat să ţin legătura cu domnia sa, care m-a onorat cu prietenia şi de multe ori am vizitat-o. Soţul său, mare avocat, care fusese persecutat şi anchetat de multe ori de Securitate, decedase între timp. M-a măgulit când, după publicarea primei mele plachete de versuri în limba engleză în Marea Britanie, în 1996, a recitat în limba engleza toate cele 20 de poezii, fără greşeală de pronunţie. Soţul meu englez, care mă însoţea în vizitele pe care i le făceam de câte ori veneam la Bacău, a fost copleşit de bucuria de a conversa cu dânsa în limba engleză. Cunoştea autorii englezi şi putea cita din aceştia în original. Un tur de forţă. În plus, te făcea să te simţi minunat, pentru că ştia să pună musafirul în centrul atenţiei. Acum câţiva ani, a fost doborâtă prematur de un cancer necruţător. Am vizitat-o în apartamentul din spatele Pieţei Centrale, cu puţin timp chiar înainte de a se petrece dintre cei vii. Era la fel de plăcută şi primitoare, aproape la fel de frumoasă ca în anii când profesa în învăţământ, deşi de abia se putea da jos din pat. A ţinut neapărat să mă primească îmbrăcată de vizită, deşi ştiam că petrece tot timpul întinsă în pat. Era înconjurată de cărţi, tablouri şi portrete care o arătau în anii minunaţi ai tinereţii (fusese o frumuseţe strălucitoare), multă argintărie de familie şi mobilă de mahon scumpă din vremuri pre-comuniste. Provenea din familia Lecca, mari boieri luminaţi, care dăduseră timpurilor moderne profesori universitari, generali şi avocaţi celebrii la Curtea de Casaţie a Regatului României Mari. Era ruda apropiata cu genialul inventator Henri Coandă (inginerul şi omul de ştiinţă care în 1910 a construit şi testat primul avion cu reacţie, a proiectat apoi între 1911 şi 1914 avioanele de tip Bristol-Coandă, iar în 1934 a descoperit fenomenul aerodinamic care-i poarta numele, Efectul Coandă). M-a tratat ca de obicei cu covrigei săraţi şi cafea turcească, de care era pasionată. Energia i se furişa din trup, deşi spiritul îi era încă activ. A continuat să se intereseze de ceea ce scriam, să-mi recite din ceea ce scrisesem în vremea din urmă. Era la punct cu ultimele publicaţii. Vizita mea s-a petrecut într-o după-amiază la sfârşit de vară, când frunzele copacilor de lângă Biserica Sfântul Neculai, în a cărei vecinătate i se afla blocul, începuseră deja să se cearnă de toamnă. Când ne-am luat rămas-bun, o briză uşoară a adus câteva frunze prin fereastra deschisă. Am ştiut atunci că spiritul ei îşi începuse drumul spre eternitate. Doamna Beatrice Răileanu rămâne în amintirea celor care au cunoscut-o şi a elevelor a căror personalitate a format-o ca o profesoară excepţională şi o Mare Doamnă Rafinată. 

Figuri distinse de pe vremuri

Mă uitam zilele trecute la fotografiile din liceu făcute cu talent de domnul profesor Valeriu Bogdăneţ. Numele fiecărei eleve şi fiecărei profesoare sunt scrise sub fotografie. Figurile mi le amintesc parcă ar fi ieri. Mai puţin numele. O văd pe distinsa noastră profesoara de geografie, domnişoara Mărioara Moţoc, care ieşise la pensie, dar fusese rechemată să suplinească pe timp îndelungat. Pe atunci nu erau materiale didactice multiple, dar existau hărţi de tot felul. Cu dedicaţie şi talent pedagogic ne-a predat geografia fizică şi umană. Ştiam lecţia din clasă şi cu mult peste cele expuse în manual. Încuraja şi repeta, punea întrebări şi clarifica punctele

66

dificile din lecţie. Ne-a făcut să iubim geografia şi dorinţa mea de a călători are poate multe rădăcini în lecţiile foarte interesante pe care le prezenta cu ochii strălucitori de pasiune. Când perioada de suplinire a luat sfârşit, îmi amintesc că mama mea, care-i fusese elevă, mi-a adus de la Bucureşti - era spre sfârşitul iernii - un buchet enorm de garoafe roşii, pe care i l-am oferit.  O altă profesoară care şi-a întrerupt pensionarea, pentru a ne preda astronomia, a fost doamna Maria Cîrjă. Colegele mele şi cu mine eram la o clasa de umană. Nu eram interesată de ştiinţe sau matematică. Trebuia să fiu diferită de părinţi, nu? Doream să fac carieră în domeniul filologic. Lecţiile doamnei profesoare au fost însă o revelaţie. Poseda un Planetariu miniatural pe care-l aducea la lecţii. Ne-a făcut să visăm când preda împletind cunoştinţele aride despre Sistemul Solar, cu citate extinse din savanţi care nu se mai retipăreau, şi chiar - în timpuri când aşa ceva nu era „de rigueur”- ne-a vorbit extins despre mituri si zodii, într-o vreme în care erau considerate superstiţii şi ca atare interzise. Ne asculta în grup sub forma modernă de „group discussion”. Ne încuraja şi ştia să evidenţieze părţile pozitive ale fiecărei eleve. Interesul pentru studiul Universului a rămas treaz nu numai în mine până acum, ci l-am insuflat şi celor doi copii ai mei.  O doamnă profesoară care a avut o influenţă profundă în devenirea mea şi care m-a inspirat să urmez o carieră în studiul filologiei a fost regretata Eufrosina Iordachescu. Am avut-o mai întâi profesoară la şcoala generală, unde avea o completare pe când eram în clasa a V-a, apoi am avut-o ca profesoară în clasele a IX-a şi a X-a, după care s-a pensionat. S-a pierdut la puţin timp după aceea de un cancer galopant. Era o doamnă distinsă, care ne preda nu numai manualul, dar şi cultura şi civilizaţia franceză, în timpuri când contactele cu străinii erau interzise. Ca să vorbim franţuzeşte, ne adunase într-un cerc de franceză, pe care-l făcea săptămânal după ore. Ne ducea la Institutul din Bacău, unde proaspăta Catedra de Franceză aducea să conferenţieze „profesori vizitatori”, aflaţi cu contract la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti. Noi, fetele, obligate să purtăm uniforma cu matricolă la mână, aveam voie în aceste ocazii să mergem îmbrăcate de stradă, însă decent. Am fost aşa impresionată de aceste conferinţe la care erau proiectate filme documentare de scurt metraj, încât mi-am dorit neapărat să studiez franceza la Universitate. Ne-a încurajat să aspirăm, să ne facem planuri îndrăzneţe pentru viaţa ce ni se deschidea. Nu bănuia că nu va trăi să vadă cum am pus în practică încurajările domniei sale.  În clasa mea am avut norocul de a avea la Fizică un profesor excepţional, domnul Vasile Bogdăneţ. Dânsul era pensionar şi a fost rechemat să predea orele de fizică la clasa noastră de umaniste. Eram categorisite drept nişte eleve neinteresate la obiectul aşa de preţuit în clasele de reală. Domnul profesor era o persoană extrem de inteligentă şi a înţeles cu ce fel de eleve avea de-a face. În loc să ne predea teoretic de la tablă, a făcut din fiecare lecţie un spectacol de experienţe care mai de care mai interesante. Am petrecut fiecare lecţie în laboratorul de fizică, făcând experienţe de tot felul. Ne-a încurajat să descoperim singure noul sub îndrumarea sa. A avut încredere în noi şi nu l-am dezamăgit. Aşteptam cu nerăbdare orele sale. 

67

Maria Ioachim - muzicalitatea accentului  Pe domnişoara Maria Ioachim am cunoscut-o ca pensionară. Eram în clasa a II-a primară când am mers împreună cu bunica mea la dânsa pentru a-mi da lecţii de franceză. M-a tratat cu şerbet din trandafir pus în linguriţă de argint şi apă în pahar de cristal. Locuia cu chirie în casa familiei Stroescu, în care mai locuiau actriţa Kitty Stroescu cu soţul ei, actorul George Motoi, şi doamna Stroescu - mama. Domnişoara profesoară făcea lecţiile numai după manuale franţuzeşti cu ilustraţii pe fiecare pagină, publicate înainte de Războiul al Doilea. Avea şi foarte multe cărţi aşezate în bibliotecă pe nivele de dificultate, pe care le-am citit gradat, pe măsură ce am asimilat un anumit vocabular şi anumite aspecte ale gramaticii. Locuia în partea din faţă a casei într-o singură cameră şi folosea antretul drept bucătărie, împreună cu o doamnă Dragomirescu (văduvă şi intelectuală pensionară), care închiria cealaltă cameră din faţa impozantei case Stroescu. Camera în care locuia domnişoara profesoară avea mobila din nuc de foarte bună calitate, cu fotolii comode şi portrete de familie pe pereţi. Vara, toamna şi primăvara era destul de plăcut, dar iarna, soba cu lemne nu făcea faţă frigului şi domnişoara Maria Ioachim obişnuia să închirieze o cameră la bloc. Împărţea camera cu o pisică angora (de fapt au fost mai multe), foarte ciufulită şi cam fricoasă. Domnişoara profesoară fusese o personalitate la Liceul de fete. Călătorise cu automobilul personal împreună cu familia prin toata Europa, de mai multe ori, înainte de venirea comuniştilor la putere. Provenea dintr-o familie avută, care dăduse mulţi intelectuali. Avea un accent în limba franceză de o muzicalitate fermecătoare. Era accesibilă şi foarte înţelegătoare ca profesoară şi, dintre multele mele profesoare de limbi străine, domnia sa şi domnişoara Silvia Lenoble, cu care am învăţat germana, mi-au fost cele mai dragi. Mi-o amintesc mignonă, foarte bătrână, cu ochelari cu dioptrii mari. Nu vedea bine şi dădea impresia că nu se uita pe unde merge. De multe ori ne-am întâlnit la Eforie Nord, unde petrecea concediul împreuna cu familia unui pictor. Mergeam în plimbări îndelungate pe faleză şi prin satele vecine până la Techirghiol, ca să ne uităm la măgari, animale care făceau farmecul oriental al Dobrogei . În aceste lungi perioade petrecute pe malul marii, conversa cu mine mereu în limba franceză. În timpul anului, îmi împrumuta revistele „Paris Mach” şi „Marie-Claire”, la care era abonată. Dădea lecţii particulare pentru a-şi rotunji pensia prea mică. Avea un suflet minunat şi înţelegea perfect psihologia elevelor sale. S-a pierdut în mijlocul familiei fratelui, a nepotului şi a nepoatei, căreia i-a inspirat frumuseţile limbii franceze.

Ce repede s-au petrecut toate! Liceul cu gradina din faţă a rămas acelaşi loc în care spiritele tinere se adună ca pe un aeroport înaintea zborului în viaţă. Câte talente şi câtă putere de creaţie, în câte şi mai câte domenii! Promisiuni clădite pe lecţii, îndrumare şi inspiraţie, determinare şi pasiune! Gaudeamus igitur!   

Mariana ZAVATI-GARDNER, promoţia 1971 Anglia, 2006

68

5. ŞI STELELE POT FI ATINSE….- promoţia 1972 -

Este întotdeauna emoţionant să-ţi aminteşti de anii adolescenţei, ani în care deschizi ochii asupra lumii, anii primei iubiri, ai primelor deziluzii, ai primelor vise, ani în care, vorba lui Cezar Ivănescu, „pe când eram mai tânăr şi la trup curat”, şi simţeai că începi să trăieşti prima dată cu adevărat.

Aceşti ani ai mei au fost găzduiţi de liceul ,,Alecsandri”, liceu de renume în epocă şi pentru că şcolea numai fete. Nu ştiu de când data acest sistem, cert este că am fost ultima promoţie de absolvente, că am numai colege, nu şi colegi de liceu, şi că atunci când mă întâlnesc cu vreuna pe stradă, prima întrebare este: ,,Draga mea, cum te cheamă acum?”.

Liceul ,,Alecsandri”, liceu vechi, cu frumoasă prezenţă arhitectonică, frate bun cu liceul ,,Bacovia”, ambele clădiri de referinţă ale urbei, era şi este încă renumit pentru profesorii săi, pentru seriozitatea cu care se învăţa aici, pentru succesele absolvenţilor.

Îmi amintesc de profesoarele mele cu dragoste şi duioşie şi zadarnic îmi scormonesc memoria după vreun moment neplăcut; nu descopăr nici unul! Flash-uri prin timp: orele doamnei profesoare Fînaru: aşezată în jurul unei mese uriaşe în cabinetul de limbă română, dumneaei citea o poezie şi apoi noi, elevele, o comentam. NOI analizam poezia, îi pătrundeam sensul, descopeream înţelesuri ascunse, ne maturizam în căldura propriilor noastre minţi tinere. Comentarii dictate de profesori, copiate din cărţi? Glumiţi! Noi îi citeam pe Călinescu, Vianu, Lovinescu şi apoi scriam teze cu subiecte ca ,,Otilia, eternul feminin”, în care originalitatea primea nota mai mare…

…Orele de limbă engleză şi franceză în cabinetul fonetic (oare mai există cabinetul acesta atât de bine echipat, situat într-o încăpere cu uşă mică, cu arcadă, ca o chilie?…). Ce fantezie la tinerele noastre profesoare mai mari cu numai 6 ani decât noi! Doamna Ţugurlan, elegantă, modernă, venea mereu încărcată de casete cu muzică englezească şi orele noastre răsunau de cântece: ,,Where are you going to my fair maid” şi ,,Love story”… Domnişoara de franceză (astăzi doamna profesoară Rusu) care se pierdea în mijlocul nostru şi care era entuziasmată de elevele ei, pe care le vedea cele mai bune (şi chiar eram), şi pe care le răsplătea cu câte un 10 mai ales când făceau traduceri literare din Rimbaud (,,Le dormeur du val”, ,,Ma bohème”)… Şi nu mi se pare deloc inutil să mulţumesc acum încă o dată celor două profesoare care mi-au dat cunoştinţe atât de solide de franceză şi engleză, încât, ori de câte ori în Franţa, Anglia, America, făceam conversaţie cu gazdele mele, acestea erau invariabil încântate şi surprinse de cât de bine le vorbeam limba. ,,Aşa se învaţă în România”, spuneam eu. Ar fi trebuit să adaug: ,,la liceul ,,Alecsandri” din Bacău”.

Dar, la chimie pe care o învăţam şi de dragul doamnei profesoare Botez, sau la orele de matematică (de care mi-a fost mereu frică, nu şi de doamna profesoară Tiron), dar şi cele de fizică (Doamne! La fizică am copiat în clasa a XII-a, dar doamna profesoară Poraicu s-a prefăcut că nu mă vede, fiindu-i ruşine de ruşinea mea).

Dar orele de istorie, cu cea mai frumoasă profesoară din lume, doamna Vlad, care alături de doamna profesoară Grama au constituit o echipă de bază a pregătirii pentru bacalaureat şi admiterea mea la Facultatea de Drept…

69

Îmi aduc aminte până şi de orele de sport şi cele de lucru manual la care am învăţat atâtea lucruri utile. Oare de ce nu se mai fac astăzi?

Şi încă… serbările ocazionate de a 50-a aniversare a Liceului, când toată lumea cânta ,,Estudiantina”… Apoi, excursia tradiţională de clasa a XII-a, în nordul Moldovei, însoţite de băieţii de la Liceul 5 şi de cei de la Bacovia.  Şi ce deziluzie când ne-am distrat tot cu cei de peste drum…

Ce are în plus Liceul ,,Vasile Alecsandri” faţă de altele?O aură de romantism dată de istoria sa, de galeria de portrete ale directorilor

din holul principal, şi de vecinătatea parcului pe care noi îl iubeam, îl cutrieram şi îl curăţam primăvara din proprie iniţiativă (un lucru dispărut din practica liceului, din păcate…).

Îmi este drag liceul meu tânăr-bătrân şi m-am bucurat când fata mea l-a ales, poate şi în urma povestirilor mele.

Ce-i urez azi la aniversare?Să fie la fel de frumos, să-şi iubească elevii şi să fie iubit de ei, să ţină sus steagul faimei de creator de cultură şi modelator de cunoştinţe, să nu înceteze să cheme sufletele tinere către cunoaştere. Este un drum greu, dar: ,,per aspera ad astra” (cum tot în liceu am învăţat) şi stelele pot fi atinse…

La mulţi ani !

avocat Minodora CLIVETI, fostă elevă a liceului,( Articol extras din numărul aniversar al revistei liceului, „Revista

noastră.Orizont”, nr. 18, din 1996)

Emilia RUSU - Liceul îşi mărită fata!

Orice întoarcere în trecutul meu apropriat, în trecutul meu profesional – căci fiecare clipă ce se scurge, devine trecut – mă emoţionează, îmi umple ochii de lacrimi şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că a fost al meu. Emoţia este atât de puternică încât orice revedere a locului unde mi-am început şi terminat cariera profesională mă face să vibrez atât de tare încât evit să mai trec prea des prin faţa lui.

Terminasem facultatea în 1970. Veneam din Iaşul universitar, din forfota tinerilor studioşi şi a parfumului de tei, unde aş fi vrut să rămân, pentru că în Iaşi îmi era şi o parte din familie. Dar pe atunci, rar se întâmpla să obţii ce vrei. Am refuzat şi Bucureştiul unde credeam că m-aş fi înstrăinat de Moldova mea, de generozitatea oamenilor, de privirile lor prietenoase. Mă înspăimânta şi distanţa de Roman, oraşul meu natal, cu nume frumos. În acest oraş mi-am terminat, ca şefă de promoţie, liceul, unul din liceele cu renume în ţară pentru olimpicii lui de matematică şi nu numai. Ce seriozitate era la Liceul „Roman Vodă”, ce atmosferă de muncă, ce carte se făcea, ce amintiri frumoase au rămas!

70

Am ales Bacăul şi Liceul Vasile Alecsandri, pentru că era în Moldova mea, aproape de Romanul meu şi auzisem de el şi de profesorii Marin Cosmescu şi Valeriu Bogdăneţ de la olimpiade. Aşteptam cu emoţia unui început de viaţă matură, responsabilă, întâlnirea din 1 septembrie 1970 cu liceul cu nume de poet şi cu lumea lui. N-am să uit prima zi de şcoală, căci a început într-un mod aparte. Venisem la şcoală cu mult înainte de începerea ceremoniei de deschidere, eram timidă şi emoţionată şi intram în liceu pe intrarea profesorilor, căci pe aceasta doar o vedeam şi vocea categorică a unui bărbat mă opreşte: ,, Intrarea elevilor nu e aceasta!”. „Dar eu nu sunt elevă, sunt profesoară de limba franceză. E prima mea întâlnire cu liceul.” Era dl. profesor Constantin Zavati, care imediat şi-a reparat ,,gafa” purtându-mă părinteşte prin liceu şi prezentându-mi-l. M-am îndrăgostit de acest liceu şi am avut norocul să rămân în acelaşi loc 29 de ani. Am găsit în acest liceu modele de oameni. Ar fi greu să-i amintesc pe toţi, mi-au rămas însă în suflet doamnele profesoare Marioara Cepreaga, Margareta Fânaru, Elena Botez, Marcela Tiron, Sonia Vlad, Eugenia Tesa, doamna cu numele foarte drag mie Valeria Prodan, Maria Finder şi o doamnă distinsă, nu prea îndepărtată de vârsta mea, de care mă leagă o frumoasă prietenie pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu, şi care se păstrează şi astăzi, Rodica Grigoraş, formatoare de olimpici naţionali şi viitori medici de excepţie.

Vă imaginaţi prima zi de şcoală, între mine şi elevele de clasa a XII-a era o diferenţă de 4-5 ani. Le priveam (liceul a devenit mixt mai târziu…) ca pe nişte prietene mai mici; de altfel, aşa i-am privit pe elevi întotdeauna, iar viaţa alături de ei mi-a umplut sufletul, m-a împlinit. Acest lucru l-au simţit şi elevii, căci cu un anumit prilej, am primit de la ei diploma pentru „cea mai sentimentală profesoară”. M-a ajutat şi obiectul predat – limba franceză. Orice lecţie era serios pregătită, filmată în mintea mea, aşa încât tot ceea ce vroiam să le transmit, transmiteam. Aşa se făcea că, uneori, ne miram cu toţii că n-auzeam clopoţelul.

Cum să nu-mi fie drag acest liceu, dacă aproape 1.000 de elevi şi profesorii lor au fost martorii căsătoriei mele. Liceul îşi mărită fata! Aşa m-am simţit eu în familia liceului „Vasile Alecsandri”. M-am simţit împlinită profesional şi familial. Soarta mi-a dat mult. Nu putea să-mi dea totul. A trebuit să şi plătesc pentru toate împlinirile, nu din voia mea, dar aşa cum am primit bucuriile, împlinirile, fericirea unei familii frumoase, aşa primesc şi greutăţile inerente. A trebuit să mă retrag la 52 de ani din motive de sănătate. Arsesem prea mult… Asta nu a însemnat ruperea definitivă cu familia liceului. Mulţi elevi îmi trec pragul, alţii îmi telefonează din ţară sau de pe alte meleaguri, eu deschid uneori uşa unor foşti elevi, azi medici renumiţi, iar la întâlnirea de 31 de ani cu prima mea promoţie ca dirigintă, am retrăit intens dragostea tuturor.

Aud că sunt alte generaţii de copii, altele sunt relaţiile profesor-elevi, altele sunt priorităţile. Eu continuu să cred că elevii sunt aceiaşi, dornici de înţelegerea profesorilor, de comunicare, cu personalitate în formare şi cu vise care se vor împlinite. Aşa au fost şi aşa vor rămâne copiii noştri. Noi trebuie să-i înţelegem şi să le deschidem orizonturi. Acum mă mândresc cu liceul meu, liceul vieţii mele, unde nişte ani, ca nişte clipe, m-au împlinit, m-au fericit, ca să pot rezista problemelor diferite şi dificile prin care trec. Gândul meu sincer şi cald mulţumeşte vieţii pentru darurile sale şi pentru liceul meu.

Profesor Emilia RUSU

71

6. ÎN CĂUTAREA TIMPULUI…REGĂSIT

Vă mai amintiţi ocheanul copilăriei, numit şi caleidoscop? Ei bine, era un tub de carton, având în interior mărgeluţe de diferite forme şi culori, iar pereţii placaţi cu oglinzi. Din jocul de imagini se ţeseau covoraşe multicolore şi trăiai bucuria clipei când surpriza aşteptării se împlinea printr-o nouă imagine. Propunerea de a evoca istoria liceului meu de suflet mi-a amintit de acest ochean şi am plecat în căutarea timpului pe care eu îl consider nu „pierdut”, ci regăsit. Mi-am regăsit tinereţea şi figurile unor oameni care m-au ajutat să-mi creez modelul profesorului şi pe cel al tânărului la vârsta adolescenţei într-o şcoală – adevărat palat al Măriei Sale, Cultura.

Să începem a roti ocheanul…

Septembrie 1968. După o vară plină de lacrimi, când am trăit pe viu deznădejdea generaţiei „primăverii de la Praga” în spectacolul sinistru al repartiţiei guvernamentale, după zeci de audienţe, absolventă de facultate cu media 9.38, iată-mă urcând, cu emoţia suplinitorului, treptele liceului unde participasem la Olimpiadă, la faza pe regiune. Primisem o hârtie de detaşare pe catedra directoarei Valeria Prodan, de la Liceul de fete, căreia m-am prezentat cu emoţiile fireşti. Era o prezenţă impunătoare. Îmbrăcată în costum taior, m-a cuprins într-o sclipire a ochilor mici, verzi, tăioşi. Apoi mi-a zâmbit şi mi-a vorbit cu subînţeles superior. Îmi tot spunea că a fost informată de venirea mea şi că se aşteaptă să fiu la înălţimea referinţelor primite. Fiecare propoziţie era punctată de energice mişcări ale capului care îi clătinau cocul. Peste câteva zile, în timp ce semnam condica, s-a apropiat de mine cu un centimetru în mână şi mi-a măsurat lungimea rochiei. Spre mirarea mea, deşi eu nu purtam „mini”, mi-a cerut solemn, cu o voce gravă, să o audă toată cancelaria, să o lungesc cu câţiva centimetri. La fel a păţit şi Dana Sion, profesoară de educaţie fizică, repartizată şi ea odată cu mine, împreună cu o tânără de chimie. Mai târziu, când au venit prin 1970, la fel au păţit mai tinerele Emilia Rusu şi Lili Nicoliţă. Ele chiar purtau mini. Se credeau ca la facultate. Sau, mă rog, erau purtate de un val de libertate, pe care l-am mai întâlnit la tinerele colege de după 1990. Nu pot să uit cât de ruşinate s-au simţit, doar din reproşul privirii colegelor mai în vârstă. Uimiţi erau, bineînţeles, bărbaţii. Domnii Ciobanu şi Zavati le sorbeau din priviri… Pe furiş.

Cancelaria… Impunătoare prin atmosfera academică, cu murmur în surdină, tocmai acolo eu am îndrăznit să râd în hohote. Şi apoi am reuşit să răspândesc virusul veseliei când, în pauze, în jurul impunătoarei sobe, mereu cu focul arzând, dar niciodată încălzind, ei bine, profesoara de matematică, Mărioara Cepreagă, ajunsese să spună bancuri cu acelaşi ton sobru cu care îşi expunea punctul de vedere în şedinţe sau teoremele la clasă, acelaşi ton pe care îl folosea şi când cerea grav-imperios, în faţa consiliului profesoral, ca fetele să poarte „fonta”. Musai!

În faţa aceleaşi sobe, o altă scenă memorabilă: renumitul istoric Iulian Antonescu, cu gesticulaţiile lui largi, histrionice, dublate de o tiradă de june-prim ce l-ar fi făcut să se îngălbenească de invidie pe Rică Venturiano, totul însă desfăşurat într-o lentoare masivă de urs – dozaj letal la inimi simţitoare –, îngenunchează în faţa doamnelor Valeria Prodan şi Sonia Vlad, le sărută mâinile ceremonios, le declară

72

veşnică iubire şi… apoi, sare ca un arc în picioare şi, spre deliciul întregii săli, pe un ton sec, intenţionat lătrat, a la Caţavencu, spre disperarea doamnelor leşinate de atâta onoare, le cere bani în realizarea unei nu ştiu care activităţi a Muzeului de istorie.

Ocheanul amintirilor este şi ocheanul întâlnirii cu două persoane mult dragi mie, deşi atât de diferite. Prima, cea cu doamna Tisa Răileanu, întruchipând perfect ceea ce romantismul oricărei fete atribuie idealitatea acelor doamne şi domniţe din prozele lui Sadoveanu şi Brătescu-Voineşti. Fostă miss Moldova, fiică a prefectului de Iaşi, absolventă a Facultăţii de Limbi Clasice, a fost neam cu Sturzeştii, împărţiţi în două ramuri, şi ca atare, prin alianţă cu familia Fulgeanu, cea din care se trage prima directoare a liceului şi, din ea, fiicele ei, bunele mele prietene. Căsătorită cu domnul Gheorghe Răileanu, figură legendară a baroului de avocaţi în perioada interbelică, Tisa era plină de graţie, eleganţă şi mereu surâzătoare, cu o naivitate uneori dezarmantă. Gazdă şi colegă perfectă, a reuşit să treacă prin furtunile vremurilor ce au împrăştiat un val de restrişte peste boierimea intelectuală moldovenească, fără să-şi piardă aerul aristocratic, iradiind încredere în frumos şi bine, cum îi stă bine unui clasicist. E adevărat, numai ea ştie cum a reuşit să accepte cu eleganţă şi uneori, bănuiesc, cu o subtilă ironie, perfect mascată de un aer nevinovat, ceea ce numim azi cu îndârjire „cerinţele vremurilor”. Pentru asta, invoc o sesiune de examene la secţia de fără frecvenţă a liceului…

Ca de obicei, în astfel de situaţii, directoarea punea în vedere profesoarelor care erau numele „personajelor” care trebuia să ia note bune, la recomandarea partidului, fireşte, nu mai trebuia spus. Pe atunci totul se subînţelegea. Cei favorizaţi erau uneori fotbalişti, alteori primari, ba chiar activişti cu „vechi state”. (Spre surpriza mea, o dată a fost la un astfel de examen, o violoncelistă celebră, Silvia Marcovici, eleva a strălucitului profesor Koffler din Bacău, care apoi devenise, evident prin talent, şi eleva lui Yehudy Menuhin, fost elev şi favorit, la rândul lui, al lui Enescu. Luată cu atâtea festivaluri internaţionale şi multipremiată internaţional, adusese un firesc prestigiu ţării de origine. Asta a fost cam în acelaşi timp cu prestigiul adus ţării de Ilie Năstase şi de Nadia Comăneci. Pe atunci, cultura şi sportul erau pe prim plan. Numai că, asemenea activiştilor şi a unor profesori cu Facultatea Muncitorească – o să râdeţi, dar a existat şi aşa ceva – deşi era studentă în anul I, „a uitat” să-şi ia bacalaureatul! Cu dispensă de la partid, a trebuit să-l dea, în aceleaşi condiţii ca „portarul” Ghiţă). În acea zi fatidică, doamna Prodan, în urma ordinelor primite, i-a subliniat cu grijă, coanei Taisa, alături de alţi fotbalişti, numele portarului Ghiţă (pentru cine nu ştie, celebru jucător de la Dinamo Bacău, cel care a fost nominalizat ca rezervă a lui Adamache, la Campionatul Mondial de Fotbal, din Mexic, 1970; din cauza unei accidentări, … în nici un caz la bacalaureat, nu s-a mai „deplasat” cu lotul). Ca şi în alte ocazii, doamna Răileanu, adevărată boieroaică, a condus cu detaşare şi zâmbet regesc examenul de latină. Făcându-se că nu aude greşelile, a pus note generoase. Ce trebuia dat Cezarului, fusese dat. Numai că, intrând în cancelarie, şi-a mărturisit o acută nedumerire. La examen, nu-l văzuse pe „portarul” Ghiţă! Tragedie mare. Când însă a văzut că Valeria Prodan îi mulţumeşte pentru că „l-a notat cum trebuie”, imediat a luat un aer candid şi i-a replicat, voit cu accent moldovenesc: „Vai, Valerică, nu-mi spune aşa ceva! Ce, nu-l cunosc eu de atâţa ani pe portarul liceului? Pe Ghiţă, vizitiul nostru ?!”

Bunica liceului

73

Şi iar ocheanul se învârte… Model de nobleţe sufletească, demnitate, tărie de caracter şi multă, multă putere de dăruire către cei din jur şi către elevi, un om cu principii ferme de la care nu a abdicat niciodată, chiar dacă a plătit adesea cu suferinţe acceptate cu mândrie, a fost doamna Florica Iliescu, profesoara de educaţie fizică, atât de iubită de elevele pe care le-a susţinut şi le-a făcut campioane, sau le-a pledat cauza în faţa profesorilor severi din cale-afară. În vremurile noi, această veşnic luptătoare, cu sânge de neam sturzesc, profesoară prin meserie, dar mai ales prin suflet de educator, fusese ani de zile îndepărtată din învăţământ şi a trăit muncind cu andrelele, crescând şi îngrijind copiii întregii familii, inclusiv pe „bunica”. Şi, iată-mă, în acest punct al relatării, apelând la imaginea din oglindă…

Cine este „bunica”? Este prima directoare a Liceului „Vasile Alecsandri”, cea care în 1921 înfiinţase „Şcoala secundară de fete”, profesoare de limba română, Maria Fulgeanu, mama Floricăi Iliescu. Imaginea ei o zăresc în oglinda sufletului Floricăi. În tinereţea ei, impresiona prin aerul de austeritate, prin privirea fermă şi atitudinea de luptătoare trădată doar de buzele strânse a înverşunare, atunci când îşi susţinea opinia cu glas încet, dar hotărât. Aşa a ştiut să conducă oamenii şi să impună înfiinţarea în Bacău a primei „Şcoli normale de fete”, şi, apoi a acestei „Şcoli secundare de fete”, ambele atât de necesare afirmării femeilor în perioada modernistă interbelică. Istoria feminismului băcăuan cu ea ar trebui să înceapă. De la ea a moştenit Florica aerul dur, bărbătesc, caracterul bătăios şi tenacitatea, simţul datoriei şi ordinea în gândire ce îşi aveau rădăcinile - râdea ea - într-un strămoş de origine germană, pe când sentimentul familiei şi cel al dăruirii să-i vină din latura sturzească a mamei. La bătrâneţe, distinsa şi impunătoarea doamnă Maria Fulgeanu devenise pentru toată lumea, nepoţi, nepoate, prieteni şi chiar pentru cele două fiice, Florica şi Sanda, ca şi pentru fiul ei, Ionică, fost ofiţer de marină, doar „bunica”, centrul de suflet al numeroasei familii, pe care o învăluia într-o aură de blândeţe şi bunătate, ca un adevărat simbol al Maternităţii. Distincţia cu care îşi purta părul alb, strâns în coc la ceafă, se adăuga sentimentului de mândrie şi de bucurie de a trăi din plin în fiecare moment al vieţii de familie, pe care îl dăruia celor din jur. La semicentenarul liceului, în 1971, când Florica revenise în şcoală ca profesor, marea doamnă a învăţământului băcăuan, Maria Fulgeanu, a fost omagiată, în prezenţa fiilor şi a nepoţilor, de cei care au dus mai departe în acest liceu misiunea de dascăl. Ca prin minune „bunicuţa” dispăruse făcând loc figurii impunătoare, autoritare şi severe a tinerei directoare de altă dată. Ştia să fie o apariţie. După aceea viaţa şi-a urmat cursul. Abia în 1996, la sărbătorirea a 75 de ani de la înfiinţare, acum recent numitul Colegiu Naţional „Vasile Alecsandri” a avut printre invitaţi şi pe doamna Alexandra Sturza, singura în viaţă dintre cei trei descendenţi ai doamnei Fulgeanu.

Este de datoria noastră, a acestora ce am fost atinşi de suavul fulg al celor ce s-au călătorit spre zări necunoscute, să lăsăm mărturii spre viitorime. Sunt doar mici portrete, succinte ipostaze surprinse în această defilare a unor oameni de demult, sunt doar subiective licăriri de interes, doar prin aceasta ei mai trăiesc. Trecutul moare odată cu noi şi încercăm să nu murim odată cu trecutul, prin locul lăsat în amintirea celor ce ne urmează . E atât de lung drumul regăsirii… De la atâţia profesori şi profesoare am avut ceva de primit; de la atâtea generaţii de elevi am avut de selectat pentru a putea dărui înapoi… şi, pentru toate, trebuie să urmezi doar „Sensul iubirii”, aşa cum o spusese zâmbind Nichita Stănescu, atunci când, împreună cu Ana Blandiana şi Constantin Călin, s-au întâlnit cu elevele liceului, în primăvara lui 1971. „Nasc şi la Moldova oameni…”, iar la liceul Alecsandri sunt foarte mulţi de care să-ţi aminteşti, pentru că de la fiecare ai ceva de primit. Sunt adevăraţii

74

profesori, cei care îşi fac din profesorat nu un „job”, cum din păcate se întâmplă azi, ci o împlinire a sinelui prin dăruire totală către cei tineri.

Cavalcada tinereţii

Să rotim iar ocheanul… Se conturează imaginea celor două ambiţioase şi inimoase profesoare de istorie, pline de talent şi tact pedagogic: delicata Sonia Vlad şi cea care m-a învăţat ce este devotamentul faţă de şcoală, Florentina Căpitanu. De la fiecare am avut de învăţat câte ceva. Amândouă mi-au fost modele. Încă din prima lună a venirii mele în liceu, am preluat regizarea şi pregătirea unui spectacol festiv dedicat împlinirii a 50 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Textul fusese pregătit de doamna Sonia Vlad. A fost prima mea afirmare ca organizatoare de spectacole de teatru şi prezentarea pe scena sălii Casei de cultură a fost un mare succes. Am înţeles atunci că aveam în liceu fete cu care poţi reuşi să dai viaţa oricărei idei… Şi, uneori, tânără fiind, aveam şi idei năstruşnice… Elevii de astăzi trebuie să afle că în 1968 liceul era numai de fete şi, în toate spectacolele, când rolul o cerea, fetele jucau în travesti roluri de băieţi. Aşa au jucat şi în spectacolul „În lumea lui Alecsandri”, în anul următor, iar mai apoi, pentru spectacolul de sfârşit de an şcolar, am pregătit o piesă a lui Dorel Dorian, aducând băieţi de la liceul „George Bacovia”. Repetiţiile se făceau în bibliotecă, în prezenţa doamnei Postolache. Au fost în acel an actriţe, foarte multe fete cu real talent: Dorina Huţu, Lucia Stanciu, Doina Ilie, D. Agape, Zvetlana Gavrilovici, Mirela Pruteanu, Irina Măgirescu. Tot atunci am făcut un lucru de mare mirare…, mi-am dus elevele de clasa a X-a, la care eram dirigintă, la dans la Liceul ”George Bacovia”…Iar în cancelarie… infuzie de tinereţe. Era anul când se dăduse undă verde studiului limbilor moderne, în afara rusei, şi iată cum au apărut, alături de domnişoara Teşa, Margareta Riţă şi domnul Valeriu Bogdăneţ, un număr impresionant de tinere absolvente: Elena Chiriţă, Adriana Glăvan, Adriana Ţugurlan, Liliana Macoveiciuc (Nicoliţă) şi Emilia Sandu (Rusu). Cu delicateţe le-a întâmpinat doamna Eufrosina Iordăchescu, mignonă, cu surâs discret şi gesturi măsurate. Cu privire îngăduitoare, cu mare iubire pentru eleve, un suflet de artistă într-un trup oarecum vitregit, doamna Margareta Fânaru, profesoară de română, adusese farmecul poeziei şi romantismul poemului eminescian într-un spectacol plin de iubire.

Şi iată cum noi şi noi chipuri se alătură acestei întâmpinări a timpului regăsit…

Seniorii cancelariei

Maria Finder, profesoară de geografie, cu demnitatea şi robusteţea femeilor din tablourile lui Grigorescu, fără să ridice măcar o singură dată glasul în faţa noastră, a condus cu fermitate activitatea din liceu, luptând din răsputeri să-i păstreze neştirbită autonomia culturală şi să-i redea sensul tradiţiei, în acele vremuri de restrişte, urmând-o la conducere pe doamna Prodan, fiind directoare devotată cu trup şi suflet liceului şi generaţiilor întregi de elevi, între 1978 şi 1990. Într-o lume bolnavă, a ştiut să preţuiască valorile adevărate şi să dirijeze un concert educaţional cu siguranţă de maestru, arătând mult calm, înţelegere şi respect pentru fiecare dintre colegi. Să n-o uităm şi pe Elena Gheorghiţă, directoarea adjunctă, pe timpul

75

Valeriei Prodan. Cu aceeaşi pieptănătură ca în tinereţe, veşnic agitată şi cu un puternic accent moldovenesc, mândră de „copiii” ei, conducătoarea întregii vieţi administrative a liceului, ştia uneori să însenineze un moment mai dificil, ca atunci când ne transmitea noi şi noi directive primite în legătură cu munca patriotică şi cu adunatul frunzelor în parc, pe atunci când era la putere „cooperativa muncii în zadar”… În fine, în acelaşi cadru îmi apare, tânără, frumoasă, sobră, zâmbind doar câteodată, cu reputaţie consolidată de profesor cu rezultate strălucite obţinute de eleve, fosta elevă a liceului, iar acum profesoara de biologie Rodica Grigoraş este „vinovatul moral” pentru formarea a zeci de medici renumiţi.

Şi iar rotim timpul… iar în ochean îmi apare imaginea „seniorilor” cancelariei…Mai întâi, Petrică Ciobanu, profesorul de română, este o prezenţă impunătoare, dar discretă, uşor boemă, ce scrutează cu-n surâs „mizeriile vieţii umane” şi ne face cunoscut ce nouă carte sau articol de critică literară poţi citi. Apoi, domnul Zavati, bonom şi calm, întotdeauna parcă dorind a face un compliment colegelor; magician al substanţelor, întemeietorul laboratorului de chimie, parcă străjuieşte imaginea delicată şi cu ochi şăgalnici ai colegei sale, profesoara Elena Botez, cea care reuşea să pară un simplu joc atractiv orice problemă, oricât de încurcată, glumind, parcă, la fiece întâlnire cu acizii, bazele sau moleculele. Apoi Valeriu Bogdăneţ, profesorul de rusă, dar şi renumitul artist fotograf ce a consemnat în timp toate momentele vieţii liceului şi ale oamenilor ca individualităţi într-o cronică vizuală, profesorul cu darul de a fi un extraordinar diriginte, impresionantul arbitru al eleganţei, un bun coleg şi un entuziast în a realiza un modern laborator laborator fonetic sau un cerc de literatură cu elevele… Nu-l pot omite pe Marin Cosmescu, profesorul de literatură, veşnic serios şi preocupat de a determina elevele să citească şi să facă fişe de lectură; avea perseverenţa şi răbdarea cercetătorului, scotocind în arhive şi scoţând la lumină neştiute momente din istoria urbei, din viaţa culturală a Bacăului, dar şi bucuria secretă a creaţiei, lăsându-se în voia fanteziei adolescentine, pe care a reuşit s-o mascheze perfect prin pseudonimul literar Delasabar, doar în scurte naraţiuni istorice pentru copii… În fine, pe porţile amintirii năvăleşte o persoană greu de descris: un suflet de artist într-o întrupare gălăgioasă, veşnic tânăr rebel, nemulţumit şi caustic, şfichiuind cu vorba, dar numai şi numai pentru a stârni ce e mai bun din fiecare, totul într-o dăruire plină de iubire simţită de toate elevele, profesorul de muzică Puiu Vrânceanu, dirijorul care şi-a condus elevele numai spre mari premii şi spre marea artă.

Poate că mulţi au fost cei care mi-au dăruit ceva din personalitatea lor, dar şi eu, cu sinceră iubire, m-am aplecat asupra tinerilor, făcându-i părtaşi la marea cavalcadă a ideilor, cunoştinţelor şi a trăirilor din anii de liceu, pentru, poate, viitoare aduceri-aminte.

Margareta MACOVEI GALINESCU,Bacău, august 2006

76

CAPITOLUL VI

PERIOADA 1978-1989. DOAMNA FINDER.

1. PROFESORUL, EL E TOATĂ ŞCOALA

Şcoala e o lume în mic. Ruptă aparent de lumea mare, lumea mică a şcolii include, epurată, realitatea brută a lumii, în epubretă, ca apoi să o reflecte frenetic, expulzând-o iar în lumea mare, cu fiecare schimbare de generaţie, stihial. Cu toţii avem sentimentul că lumea noastră începe şi se sfârşeşte cu noi. „Cum e noua generaţie? Mai învaţă? Mai citesc ei la fel de mult, ca noi? Nu e aşa că am fost cei mai buni?” Sunt întrebările pe care ni le pun foştii elevi, chiar la un an-doi după ce au terminat. Au sentimentul că se închide o lume, care nu se va mai repeta niciodată după ei. Şi, în bună măsură, au dreptate. Lumea copilăriei şi a adolescenţei se termină odată cu banchetul. După asta, ei ştiu că urmează lumea mare. Nu toţi sunt pregătiţi pentru ea. O nelinişte îi marchează. Abia pe la treizeci de ani vor înţelege că performanţa şcolară nu e întotdeauna egală cu performanţa socială. Iar performanţa socială, nu e tot una cu fericirea. Dar, asta e altă poveste. Şi, începând de aici, cad marile iluzii şi se nasc marile confruntări. Viaţa e grea şi plină de neprevăzut!

Dacă urmărim structura disciplinelor predate de-a lungul a 85 de ani de învăţământ, observăm că ea reflectă perfect evoluţia societăţii româneşti, respectiv orientarea şi comanda social-politică a timpului. Astfel, în perioada 1921-1948, ţinând cont că tendinţa epocii era de situare a învăţământului în elita europeană şi de emancipare a femeii în societatea românească, dat fiind şi faptul că populaţia şcolară era reprezentată numai de fete, disciplinele dominante în epocă erau cele umaniste. Totuşi, cele minimum două clase de fiecare an erau departajate, de pe atunci, pe profil real şi umanist. De remarcat, pentru specificul epocii, prezenţa unui număr mare de ore de predare a limbilor clasice, greacă şi latină, şi a limbilor moderne,

77

faţă de cele acordate ştiinţelor exacte. Bineînţeles că un rol aparte se acorda şi religiei. (Acolo unde este acum amfiteatrul şi, înainte, laboratorul fonetic, a fost la început capela de rugăciuni al liceului. Lucru evident prin forma zidită de ogivă a uşii de la intrare. Mai mult, peretele despărţitor actual dintre amfiteatru şi laboratorul de fizică, plus spaţiul acordat laboranţilor, cât şi clasa tip vagon de lângă amfiteatru, erau toate incluse în spaţiul rezervat al capelei). Aşa cum îmi mărturisea Silvia Ghervescu, preocuparea principală a şcolii era educaţia estetică a elevelor şi pregătirea lor pentru viaţa de familie şi cea de societate. Fetele trebuiau să fie pregătite să fie perfecte doamne de lume, bune soţii şi gospodine, dar şi apte de a-şi clădi singure o carieră, fără dotă matrimonială. Pentru asta, spiritul le era cizelat prin studiul filozofiei, arta vorbirii şi a scrisului fiind la fel de importante ca educaţia muzicală sau plastică, iar caligrafia era la fel de vitală ca şi lecţiile de gospodărie. Să ştii să vorbeşti şi să te porţi în lume, să poţi să faci conversaţie pe orice temă, era la fel de important cu a ştii să faci o prăjitură sau să croieşti un tipar de rochie pe care să ştii să-l şi coşi. Sau să scrii o scrisoare.

După 1948, anul Reformei învăţământului, conţinutul acestuia suferă drastice modificări, după modelul sovietic, fiind practic ideologizat politic. Astfel, învăţământul devine laic, se elimină limba greacă şi se introduce studiul obligatoriu al limbii ruse. Ca element al „democratizării” comuniste se introduce (pe scurtă durată) şi studiul limbii idiş (ca limbă maternă); ca limbă secundară se studia în principal limba franceză. Limba engleză a început să se studieze masiv abia după 1968. (Engleza şi germană erau incluse în structura disciplinelor, dar erau puţin cerute şi, în plus, puţini erau profesorii calificaţi). În fine, disciplinele de prim rang deveniseră cele prin care se puteau îndoctrina copiii încă din şcoală: Educaţia cetăţenească şi Economia politică sau Socialismul ştiinţific.

Orientarea politicii statului spre industrializare se reflectă şi în conţinutul procesului de învăţământ, introducându-se, începând cu anul şcolar 1955/1956, lucrările practice. Pentru instruirea elevilor, au luat fiinţă în şcoală ateliere de mecanică, iar la sfârşitul anului şcolar se efectuau două săptămâni de practică în cadrul unor întreprinderi industriale de profil.

După 1968, pregătirea practică se diversifică şi este orientată spre însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor practice de către elevii de la profilul industriei uşoare şi alimentare. Era epoca marii industrializări. Astfel, cu ajutorul întreprinderilor industriale de profil din oraş, sunt amenajate în cadrul liceului noi ateliere: de croitorie, de ţesut covoare şi de gospodărie. Dar ceea ce este specific etapei 1968-1978, privind perfecţionarea procesului didactic de învăţământ, este mutarea actului de predare-învăţare din tradiţionala sală de clasă în cabinete şi laboratoare, act ce s-a petrecut în anul şcolar 1971-1972. La semicentenar aveam deja în dotare, primul în judeţ şi unic, cred, în ţară laboratorul fonetic pentru studiul limbilor moderne, dotat cu ceea ce era pe atunci tehnologie de vârf. Studiul în şcoală devenea interactiv, profesorul putea să converseze separat cu fiecare elev, sau să se adreseze întregii clase. Apoi s-au organizat cabinetele de istorie, geografie, ştiinţe sociale, limba şi literatura română, matematică, pe lângă laboratoarele de chimie, fizică şi biologie, deja existente. Aceasta nu a mai fost o reformă politic-ideologică, ci a fost prima reformă de modernizare a procesului de învăţământ, comparabilă cu cea de astăzi. Numai că a durat foarte puţin timp. Scopul ei era restructurarea şi acomodarea spaţiului şcolar la cerinţele noilor tehnologii didactice. E meritul ministrului Mircea Maliţa că a introdus-o. Modelul era cel american şi îl mai vedem funcţional în filmele lor cu adolescenţi. Asta însemna că profesorul stătea în cabinet sau laborator, iar clasele se schimbau, mutându-se de la un cabinet la altul, după un orar foarte

78

riguros. A existat o preocupare constantă a conducerii şcolii pentru dotarea acestor cabinete cu aparatură audio-vizuală performantă, iar a cadrelor didactice de specialitate să creeze materiale didactice adecvate care să permită actului de predare-învăţare să capete un caracter interactiv, azi la mare modă, în epoca globalizării, nu numai în şcoli, dar şi în televiziuni. Liceul nostru a fost tot timpul unul cochet, cum îi stă bine unui liceu de fete. În 1938, erau în dotarea şcolii un aparat de radio şi un proiector cinematografic. (Nu surâdeţi, erau şi foarte rare, şi foarte scumpe, în acei ani). Orice e bun ţine la români puţin. Orice transformare în bine se degradează şi devine un rău mai rău decât răul cel vechi. Când aparatura aceasta foarte costisitoare a început să se uzeze, să se degradeze, nu s-au mai dat fonduri pentru întreţinerea lor sau pentru noi achiziţii, abia mai reuşeam să procurăm substanţe pentru laboratoarele de chimie. Treptat s-a renunţat la acest sistem de lucru, deşi lucrul în cabinete formează la elevi deprinderi de mânuire a aparaturii audio-vizuale, îi obişnuieşte cu tehnologia modernă, le facilitează familiarizarea cu munca ştiinţifică. În 1978 nu mai existau în şcoală decât cabinetul de istorie şi de ştiinţe sociale, dar transformate în săli de clasă. La noi vechiul învinge noul. Ne-am întors rapid la sala de clasă, dar am încercat din răsputeri să păstrez în şcoală, ca directoare, spiritul nou, interactiv, eliminând din ore spiritul absolutist al poziţiei profesorului „ex catedra”. În privinţa relaţiilor profesor-elev, liceul Alecsandri a fost întotdeauna unul de suflet şi deschis spre nou.

Adaptare fără compromisuri

O altă schimbare se produce cu reforma din 1976, când se trece la industrializarea liceelor. Pentru unii, acesta a fost semnul începutului sfârşitului care a dus la degradarea performanţei şcolare. Pentru noi, a fost o încercare din care am ieşit, o perioadă, victorioşi, aşa încât în 1980 eram cotaţi ca unul din liceele foarte bune din ţară. Din 1976, liceul Vasile Alecsandri capătă denumirea de „Liceul de Ştiinţe ale Naturii”, profilul chimie-biologie. Acest lucru ne-a relansat, mai ales că era o cerere foarte mare din partea celor care vroiau să devină medici, una dintre cele mai căutate profesii în deceniul 1980-1989, alături de cea de inginer în industria alimentară şi chimică. Pentru toate am avut oferte, specializându-ne şi clasele, şi profesorii în aceste direcţii ale cererii sociale.

Anii şcolari 1976-1977 şi 1977-1978 constituie o perioadă de tranziţie în ceea ce priveşte învăţământul în general şi, pentru Liceul Alecsandri, în special. Afirmaţia este motivată de faptul că, indiferent de profil, (pe lângă cel de chimie-biologie, liceul avea şi clase de filologie, mecanică şi industrie uşoară), admiterea la treapta a II-a se susţinea la matematică şi literatura română. Numărul de ore la disciplinele fundamentale era acelaşi, iar pregătirea practică se făcea în atelierele de croitorie, ţesătorie sau mecanică.

Începând din anul şcolar 1978 până în 1990, politica şcolară a liceului nostru a suferit modificări prin diversificarea specializării; pe lângă cea de chimie-biologie, s-a introdus cea de chimie industrială cu meseria de operator în protecţia apelor (ceea ce nu oferea Liceul de chimie) şi de chimie alimentară cu meseriile de operator în panificaţie şi prelucrarea cărnii. Prin introducerea acestor profiluri am reuşit să păcălim sistemul şi să reducem la minim numărul de clase de industrie mecanică şi uşoară, care ne aduceau în şcoală elevi cu potenţial intelectual scăzut şi interes minim pentru învăţătură. Astfel a crescut calitatea procesului de învăţământ, dar totodată a trebuit să mă confrunt cu probleme dificil de rezolvat privind repartiţia cadrelor de specialitate industrială. În plus trebuia să rezolv problema bazei

79

materiale pentru instruirea tehnologică, cât şi obţinerea acordului unităţilor economice unde să se desfăşoare activitatea practică la noile profiluri create. Rezolvarea acestor probleme a fost posibilă numai prin sprijinul Inspectoratului Şcolar şi ajutorul direct al ICECHIM Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Biologice Bucureşti şi Spitalul Judeţean Bacău, de la care am primit, prin transfer, aparatură de înaltă specializare, necesară pentru dotarea a şase (!) laboratoare pentru profilul de chimie-biologie, micro-biologie şi chimie alimentară. La dotarea laboratoarelor au contribuit şi elevii absolvenţi prin proiectele lor de diplomă. În fine, cu ajutorul I.R.I.C., întreprindere patronatoare de prelucrare a cărnii, Întreprinderii de Panificaţie, a Spitalului Judeţean, a Direcţiei Sanitare şi a Direcţiei Apelor, s-au asigurat locurile de desfăşurare a practicii în producţie. Asta a fost munca principală a directorului, în acea perioadă. Amenajarea şi dotarea celor şase laboratoare de profil, ca şi dotarea cu mobilier nou şi funcţional a laboratoarelor de biochimie, biologie şi fizică au condus la aprecierea reprezentantului M.E.Î, care ne-a vizitat în 1989, că Liceul Vasile Alecsandri era cel mai dotat liceu de profil chimie-biologie din ţară. Aşa se şi explică delegarea liceului nostru drept loc de desfăşurare a Consfătuirii naţionale de fizică şi chimie, în luna noiembrie 1984, urmată firesc, după succesul avut, de organizarea Olimpiadei de biologie – faza naţională din anul şcolar 1985-1986.

Etapa 1978-1990 a fost etapa nu doar a amenajării şi dotării laboratoarelor, a dotării bibliotecii, a sălilor de clasă şi a internatului cu mobilier nou, sau a amenajării şi dotării cantinei şcolare cu inventar modern. Dacă ar fi fost doar atât ar fi fost trist. Perioada a fost gândită, în principal, ca una a recoordonării colectivului didactic şi a elevilor spre marea performanţă, adică obţinerea unui număr mare de premii şi menţiuni la toate tipurile de concursuri şi festivaluri şcolare, cât şi asigurarea unui procent maximal de absolvenţi admişi în facultăţi, în condiţiile de mare exigenţă la examenele de admitere (e notoriu faptul că mulţi absolvenţi de liceu dădeau la facultatea de medicină şi de cinci-şase ori până intrau la facultate. Dar nu cei de la noi!). Acest nivel ridicat al reuşitei şcolare, al marilor performanţe, nu poate fi negat de nimeni. El a fost însă posibil numai prin asigurarea continuităţii tradiţiei calităţii actului de învăţământ, de la o generaţie la alta de profesori. Profesorii foarte buni atrag elevii foarte buni, nu invers, ca la alte licee. Realizarea performanţei nu s-ar fi putu realiza decât prin prezenţa unor oameni de valoare ca: Cepreagă Maria, Zavati Constantin, Botez Lenuţa, Grigoraş Rodica, Fânaru Margareta, Grama Melania, Tiron Maria, Vlad Sonia, Ciobanu Petru, Diaconu Margareta, Poraicu Lidia, Bogdăneţ Valeriu, Cosmescu Marin, Dospinescu Alexandra, Ene Maria, Diaconu Gheorghe, Codrescu Grigore, Prodan Valeria, Ghimiş Olga, Onisie Elena, Căpitanu Florentina, Grigore Dan, Rusu Emilia , Nicoliţă Elena, Ţâmpău Lucia şi mulţi alţii. Ce i-a unit pe aceşti dascăli şi, poate, i-a deosebit de multe alte colective didactice? În primul rând spiritul Liceului V. Alecsandri. Toţi au fost profesori cu vocaţie, cu chemare pentru profesia de dascăl şi care s-au dăruit din convingere şi dragoste pentru profesie. Apoi au ştiut să se impună în faţa elevului cu autoritatea dată de competenţa profesională, prin conduita morală, prin respectul faţă de sine şi faţă de elev, şi nu de falsa autoritate pe care ţi-o dă catalogul de sub braţ sau de ameninţarea cu corigenţa şi repetenţia. (Nu pot uita episodul în care nişte părinţi nemulţumiţi de rezultatele copiilor la examenul de treaptă au sesizat Ministerul Învăţământului că notarea lucrărilor la chimie şi biologie nu s-a făcut corect. În consecinţă, Inspectoratul Şcolar a trimis lucrările încriminate şi baremul după care s-au corectat lucrările, la minister. Răspunsul acestuia a fost însoţit de felicitări pentru profesoarele Botez Lenuţa şi Grigoraş Rodica, pentru modul profesionist în

80

care şi-au făcut datoria. În faţa unor astfel de dascăli ne plecăm fruntea cu respect. Dar marea performanţă a acestor mari dascăli constă în aceea că toţi au luptat şi, în bună măsură au reuşit, să clădească un anumit tip de relaţie profesor-elev, pe care îl putem numi marcă Alecsandri. La baza acestei relaţii speciale a stat întotdeauna o justă măsură între îngăduinţă şi cerinţe, între libertate de gândire şi responsabilizare. Mulţi dintre ei au dat dovadă de o mare disponibilitate sufletească, de pasiune şi spirit de dăruire şi i-a considerat pe toţi elevii educabili. Poate aşa se explică de ce nu şi-au măsurat niciodată timpul petrecut în şcoală lângă elevi, ajutându-i să-i înţeleagă noţiunile, procesele şi fenomenele mai puţin pătrunse în timpul orelor de clasă (în colective de 40-45 de elevi), în cadrul aşa-ziselor ore de pregătire pentru treaptă, bacalaureat sau admitere în învăţământul superior. Mai mult, aceşti dascăli, au ştiut să se apropie şi să înţeleagă copiii care proveneau din familii modeste (din ce în ce mai mulţi) şi care ştiau că altă posibilitate de a pătrunde în viaţă, ca un autentic produs de valoare cu şanse de reuşită, nu au decât cu ajutorul dascălilor. Aici se naşte un raport paradoxal între profesor de elită şi elevi modeşti, relaţie care diferenţiază net profesorul marcă-Alecsandri de alte licee cu pretenţii elitiste. Astfel, cu cât veneau mai mulţi copii din medii şi familii modeste (ţărani-ţărani şi ţărani deveniţi muncitori, stabiliţi în cartiere), cu atât profesorii noştri se apropiau mai mult de elevi, dublându-şi munca. Una e să predai la clase de elită (şi nu era uşor; sau era foarte uşor să te descalifici) şi alta e să predai într-o clasă modestă social, dar plină de râvnă şi să scoţi din ei viitoarea elită! La noi, actul pedagogic a fost întotdeauna democratic, neelitist, nediscriminativ. Aşa am scos serii întregi de viitori medici, ingineri şi profesori. Mulţi ne amintim de nume ca Borcea Olguţa, astăzi farmacistă, sau Antal Rozalia, astăzi doctor, într-un spital bucureştean de prestigiu, cum umblau cu Tratatul de chimie sub braţ, pentru a-i consulta pe profesorii Botez şi Zavati în rezolvarea problemelor neînţelese.

Sub comunism, noi am făcut carte

Vorbind de valori, ceea a individualizat liceul Alacsandri între celelalte colective de cadre didactice, a fost faptul că am avut profesori de marcă la toate disciplinele, nu numai la chimie şi biologie. Catedrele de la română, limbi moderne, istorie, ştiinţe sociale erau cele mai bune din oraş. Nu întâmplător, anual peste 20 de profesori erau recrutaţi de Inspectoratul Judeţean, ca responsabili de cerc pedagogic pe judeţ, şefi de catedră pe municipiu sau metodişti ai comisiilor pentru susţinerea gradelor didactice, cât şi în munca de îndrumare şi control efectuată de Inspectoratul Judeţean sau în brigăzile ministeriale.

Acţiunile de perfecţionare erau însă începute chiar în interiorul cancelariei. Acest colectiv de oameni valoroşi a ştiut să facă front comun cu direcţiunea şi consiliul de conducere ale liceului, să le sprijine în realizarea proiectelor propuse, acceptând în acelaşi timp cu modestie să fie antrenat într-o continuă competiţie care a vizat performanţa prin perfecţionarea permanentă (şi nu o dată la cinci ani, cum impunea legea). Amintim aici organizarea trimestrială a consiliilor pedagogice cu temă – o formă de activitate apreciată de un reprezentant al Uniunii Generale a Sindicatelor din Învăţământ ca nemaiîntâlnită în altă unitate şcolară din ţară. Scopul participării profesorilor la aceste activităţi suplimentare vizau introducerea şi acomodarea cu ultimele teorii şi concepte din literatura de specialitate mondială şi naţională, atât de pedagogie, cât şi de metodică. Toate modificările apărute în sistemul de predare se făceau prin informări, dezbateri şi aplicaţii la ore demonstrative, accentul căzând întotdeauna pe metodele activ-participative şi

81

formative. Tema propusă era urmărită un trimestru şcolar, un an şcolar sau o perioadă mai lungă de timp. Era recunoscut liceul nostru pentru calitatea lecţiilor ţinute de profesori în cadrul schimburilor de experienţă la nivel municipal sau judeţean, la biologie, biochimie, chimie, fizică, română, ştiinţe sociale, istorie, geografie, limbi moderne. Era un prilej de a ne întări renumele şi de a demonstra înalta măiestrie profesională.. Înşişi profesorii noştri care mergeau la cursurile de perfecţionare sau îşi pregăteau susţinerea examenelor de grad în învăţământ mărturisea utilitatea acestor activităţi ce unora li s-au părut a fi atât de plictisitoare, sau altora le-a mirosit a ... comunism (!) Dacă performanţa şi perfecţionarea continue au însemnat, pentru unii, îndoctrinare, atunci da, recunosc, am fost comunistă şi nu profesoară. Eu atât pot să spun, odată cu profesorii emeriţi ai şcolii, sub comunism, noi am făcut carte.

Alecsandrinii în top

Competenţa profesională a colectivului didactic şi acel suflu permanent de competiţie explică numărul mare de elevi premianţi la olimpiadele şcolare judeţene şi naţionale. În această etapă1978-1989 patru ani la rând liceul Alecsandri s-a situat pe locul I pe judeţ (şi niciodată sub IV) după numărul de premii obţinute, cu menţiunea că aceste premii au revenit tuturor disciplinelor de concurs. Tot aşa se explică selecţionarea a doi elevi de excepţie, Năforniţă Doina şi Tomoiagă Adrian, în lotul naţional pentru Olimpiada Internaţională de Chimie, ca şi premiul III obţinut de eleva Năforniţă Doina în 1982, la Stockholm, şi un binemeritat premiu special pentru cea mai bună lucrare ştiinţifică (premiu pe care nu l-ar fi luat dacă nu ar fi avut la dispoziţie laboratoarele performante ale liceului). Tot competenţa şi spiritul de competiţie explică numărul mare de premii obţinute de elevii noştri la Sesiunile naţionale de comunicări ştiinţifice de la Constanţa, Sibiu, Oneşti, la Concursul naţional „Marin Preda” de la Miercurea Ciuc, toate ca o prelungire a activităţii ştiinţifice ce o desfăşurau elevii în cadrul Cercurilor ştiinţifice şi care se finaliza cu o Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice la nivel de liceu sau în cadrul brigăzii ştiinţifice „Elevii întreabă, elevii răspund", formă de activitate nemaiîntâlnită într-un alt liceu din judeţ. Aşa se explică nu numai numărul mare de admişi, dar mai ales mediile mari cu care se poziţionau elevii noştri în ierarhia învăţământul superior, din primul an. Câteva nume de absolvenţi reuşiţi cap de listă: Negru Mihaiela la I.M.F. – Iaşi şi Târtan Alice la I.M.F.- Bucureşti; Ojog Silvia şi Simion Dan la Facultatea de Biologie- Bucureşti, Anton Gabriela, locul IV la I.M.F.- Iaşi şi mulţi alţii. Asta era pe vremea când Bacăul şi în special Alecsandriul invadau Iaşul. Toţi profesorii universitari ieşeni veniţi la noi ca preşedinţi de comisie de bacalaureat, biologi sau chimişti, mărturiseau cu „necaz” numărul mare de elevi băcăuani şi mai ales alecsandrinişti la facultăţile de chimie, biologie şi medicină. Spre cinstea lor, marea parte a absolvenţilor din Iaşi şi Bucureşti s-au întors acasă. Astăzi, în Spitalul Judeţean, în spitalele municipale şi orăşeneşti din judeţ sunt un număr mare de absolvenţi ai liceului ca medici şi personal mediu. La toate acestea se adaugă şi un număr mare de premii obţinute de formaţiile noastre cultural-artistice cât şi de sportivii şi formaţiile noastre sportive. În fine, toate aceste rezultate ne justifică mândria de a fi alecsandrini, dar mai ales definesc spiritul Alecsandri, marca Alecsandri.

Din pleiada de personalităţi care au slujit cu credinţă şi dezinteres zeci de generaţii şi care au plecat să-şi caute odihna pe tărâmul tăcerii, ne vin în minte nume

82

ca: Agapescu Gheorghe, Zdrobiş Elena, Prodea Traian, Iordăchescu Elena, Iliescu Florica, Prodan Valeria. Pentru toţi, un pios omagiu. Amintirile despre cei care ne-au părăsit nu pot fi simple amintiri. Ele sunt un fel de visuri despre trecut şi mai ales un viitor care să nu ne fi privat de bucuria de a fi mereu lângă noi, aproape ei, inima noastră de inima lor. Au fost prieteni loiali şi devotaţi cărţilor, au fost cărţi deschise altora, tăinuindu-se pe sine cu discreţie. Erau personalităţi complexe, ascunse sub scutul generozităţii simple şi modestiei, plini de tact şi de afecţiune şi care au ştiut să pună între ei şi exigenţă un stil. Erau dascăli cu harul descoperirii şi preţuirii altora, artizani ai meseriei practicată cu devotament, dragoste, pasiune şi eleganţă, ducând inevitabil la consolidarea prestigiului liceului nostru. Nu pot încheia fără a face portretul adevăratului profesor, printr-un citat din marele geograf, profesorul Simion Mehedinţi:„Ce-şi mai aduce aminte fiecare dintre noi din sutele de lecţii? Cele mai multe au scăpătat dincolo de orizontul memoriei. E ceva însă care rămâne totdeauna: e amintirea vie a profesorului şi îndeosebi a celui mai iubit. (…) amintirea aceea îţi luminează şi-ţi îndreaptă toţi paşii vieţii. EL E TOATĂ ŞCOALA”

Maria FINDER

2. CUM S-A FĂCUT PERFORMANŢĂ. O REALIZARE DE NIVEL NAŢIONAL(Un episod din anii 70-80, relatat de profesorul Dan Grigore)

În anul 1976, printr-un ordin emis de Ministerul Învăţământului, liceul a primit noua titulatură de Liceul de Ştiinţe ale Naturii „Vasile Alecsandri” şi, printre alte secţii, s-a înfiinţat şi profilul chimie-biologie în cadrul căruia elevii studiau, pe lângă obiecte teoretice, şi discipline aplicative ca: tehnici de laborator în chimie, biochimie şi biologie. De asemenea, prin planul de învăţământ, erau prevăzute a se efectua de către elevi câte două săptămâni pe trimestru de instruire practică în laborator în domeniile: biochimie, microbiologie, citologie-histologie, fiziologie animală, vegetală şi în genetică. Adică doar ceea ce se putea studia doar în laboratoarele universităţilor sau în institutele de cercetare. La data înfiinţării acestui profil, liceul nu deţinea o bază tehnico-materială adecvată care să asigure instruirea practică a elevilor în conformitate cu cerinţele prevăzute de programa şcolară. Până în anul şcolar 1977-1978, predarea disciplinelor mai sus menţionate precum şi instruirea practică s-au realizat doar în plan pur teoretic de către profesorii de chimie şi biologie titulari ai şcolii, care prestau aceste ore prin cumul. Conducerea şcolii în acea perioadă, în persoana doamnei Prodan Valeria, constatând că instruirea practică în specialitate a elevilor se dovedea deficitară, în sensul că nu se reflecta în exigenţele impuse de conţinutul programelor şcolare, a solicitat Inspectoratului Şcolar Judeţean să găsească şi să repartizez pentru aceste activităţi un cadru didactic specializat, apt nu numai să ţină aceste cursuri, dar şi să organizeze şi să doteze aceste laboratoare, unde să aplice tehnicile speciale de lucru în domeniile mai sus pomenite. Începând cu anul şcolar 1977-1978 a fost numit în acest post profesorul Grigore Dan. Cu sprijinul conducerii şcolii, în persoana doamnei Prodan Valeria, şi a conducerii de partid (prin intermediul doamnei Finder) s-a trecut imediat la organizarea, dotarea şi utilizarea a două laboratoare:

83

unul de instruire practică în fiziologie vegetală, animală şi biochimie, iar al doilea în microbiologie, citologie, histologie, microbiologie şi genetică. Deoarece în magazia de materiale didactice a Inspectoratului Şcolar nu existau decât mijloace de învăţământ pentru predarea obiectelor teoretice, a fost nevoie să se recurgă la alte soluţii, resurse, căi şi modalităţi de dotare cu aparate, montaje, instalaţii, reactivi, coloranţi şi alte materiale. În acest context, în prima etapă, baza dotării acestor laboratoare s-a asigurat prin efectuarea unor transferuri de la Institutul Central de Cercetări Biologice şi Institutul Central de Cercetări în Chimie, ambele din Bucureşti, cât şi de la Institutul Pedagogic de trei ani, Facultatea de Biologie din Bacău, care la acea dată se desfiinţase. Aceasta a dat posibilitatea ca, începând cu anul şcolar amintit, elevii din clasele terminale, sub îndrumarea profesorului Grigore Dan, să poată realiza lucrări practice şi investigaţii de laborator, şi astfel să-şi formeze deprinderi şi priceperi de lucru în meseria de laborant biochimie–biologie, la nivelul cerinţelor şi exigenţelor impuse de conţinutul programelor şcolare. Mai trebuie spus că, după 1978, cu sprijinul noii directoare, a doamnei profesoare Finder Maria, numărul laboratoarelor s-a extins de la două, la şase. Împreună am găsit resurse de a obţine în continuare aparatură de înaltă tehnicitate de la institutele de chimie şi biologie din Bucureşti, apelând şi beneficiind de sprijinul unor foşti elevi ai liceului care lucrau acolo. Astfel a fost posibil ca elevii noştri, în scurt timp, au putut efectua lucrări practice şi investigaţii ştiinţifice la nivel apropiat de cel din laboratoarele de cercetare specializate din ţară. Asta a făcut ca înalta performanţă să fie atinsă de elevii noştri. O dată prin prestaţia de excepţie a profesorilor de chimie care au fost Zavati Constantin şi Botez Elena, şi a profesoarei de biologie, Grigoraş Rodica. Şi a doua oară, prin posibilitatea elevilor de a realiza cercetări în laboratoarele liceului, fapt ce le-a adus un serios ascendent asupra celorlalţi elevi din ţară, în obţinerea premiilor la concursurile naţionale, cât şi în studenţie.

Eforturile profesorului Grigore, uneori prin sacrificii personale, la care s-au adăugat cele benevole ale unor părinţi, s-au concretizat în timp, astfel că circa 60% din componentele laboratoarelor au fost realizate prin valorificarea creativităţii profesorului şi a elevilor, multe din aparate, montaje, instalaţii şi panouri, unele electronice, au fost concepute şi realizate în cadrul temelor pentru lucrările de diplomă, susţinute de elevi la terminarea liceului şi pe baza cărora au obţinut atestatul (certificatul) în meseria de laborant biochimist-biolog. În fiecare an, elevii (o bună parte dintre ei) au participat cu mijloace de învăţământ create de ei la „Săptămâna concursului de creaţie tehnico-ştiinţifică a tineretului”, organizată de I.Ş.J., Casa Corpului Didactic şi Comitetul Judeţean UTC., unde elevii au obţinut, împreună cu profesorul lor, numeroase premii şi menţiuni. În anul 1983, profesorul Grigore Dan a participat la simpozionul naţional intitulat „Creativitate în învăţământ” unde a prezentat comunicarea „Aparate, instalaţii şi alte elemente novatoare realizate prin contribuţie proprie în cadrul laboratorului de instruire a elevilor în biologie-biochimie” unde a obţinut premiul I şi câteva diplome speciale.

Demn de menţionat e şi faptul că, în mai multe rânduri, liceul a fost vizitat de inspectori generali din minister şi, de fiecare dată, pe lângă strălucitele realizări ale şcolii, au constatat, plăcut impresionaţi, dotarea de excepţie a laboratoarelor, cât şi rezultatele şi performanţele elevilor. Drept consecinţă în anul şcolar 1985-1986, în liceul nostru s-a organizat şi desfăşurat etapa naţională a Olimpiadei de biologie, prilej pentru profesorii de specialitate din ţară să admire dotarea laboratoarelor şi să aprecieze activităţile practice ale elevilor noştri, la care cei din ţară nu aveau acces. La fel, e de semnalat faptul că buna pregătire a elevilor a fost evidenţiată şi prin scrisori de mulţumire trimise liceului nostru de către Facultăţile de Medicină şi de

84

Biologie din Iaşi şi Bucureşti, specificându-se înalta performanţă a elevilor noştri în mânuirea aparaturii şi ingeniozitatea dovedită in diverse teme de cercetare. Aceste scrisori au confirmat bunul renume al liceului nostru în mediile universitate şi, totodată, numeroasele premii şi menţiuni obţinute de elevi în cadrul concursurilor şi sesiunilor de comunicări ştiinţifice sau la olimpiadele de biologie de către elevii pregătiţi de excepţionala profesoară Grigoraş Rodica

Din păcate, activitatea în aceste laboratoare a scăzut în importanţă, începând cu anul 1990, renunţându-se la ele după desfiinţarea vechiului profil de ştiinţe ale naturii şi revenirea la vechiul statut al şcolii, cel de liceu teoretic. În prezent, laboratoarele au fost desfiinţate, întreaga dotare aflându-se în conservare în subsolul şcolii. (În locul lor, au fost înfiinţate laboratoarele de informatică. Ele sunt semnele noului timp). Odată cu profundele modificări în conţinutul planurilor de învăţământ impuse de „reformă”, uite aşa, şi eu, şi întreaga aparatură, am devenit „istorie”, îngrămădită, simbolic, undeva în „pivniţele Vaticanului” ale memoriei liceului, de unde nu ne mai scot la suprafaţă, decât din când în când, biografii şcolii.

Cu oarecare regret, al dumneavoastră, Dan GRIGORE

3. CEL MAI IUBIT DINTRE…PROFESORI SAU LECŢIA PROFESORULUI PETRE CIOBANU

Când mă gândesc la anii ’80, prima imagine care îmi vine în minte este a profesorului Ciobanu. Intrând grăbit şi punctual, îşi ţinea mapa lui simplă, dar foarte importantă prin conţinutul ei, lipită aproape de piept, de fapt de inimă, şi, înainte de salut, îţi punea invariabil, dar provocând mereu surpriza, o întrebare ce sonda nu numai atmosfera din preajmă şi starea de spirit momentană a conlocutorului, ci şi alte cotloane mai adânci ale existenţei. Mai târziu mi-am dat seama ce însemna superba interpelare: „Care-i versul zilei, domnule?”.

Domniei sale îi rămânea în memorie câte un enunţ/vers din Baudelaire,

Eminescu, Shakespeare sau G. Benn, dar prin el sonda, de fapt, pe pielea celorlalţi, lucruri care îl uimeau, pe care doar el le vedea, niciodată divulgate în splendoarea lor. Căci nu era deloc un coleg comod Domn’ Ciobanu; mai ales dacă te trecuse, pe neştiute, în categoria ”defavorizaţilor”, adică a celor cu care nu se putea comunica decât prin limbajul-standard. Într-un rând, am vrut să-l iau prin surprindere şi, după o selecţie prealabilă, i-am zis că versul zilei este „Viaţa noastră cură ca suava rouă” (D. Bolintineanu); atunci, faţa i s-a iluminat de o mirare tăcută, brusc urmată de clipa de jubilare provocată de fărâma de poezie autentică. Apoi, a trecut, aparent fără legătură, la altceva: şi-a amintit acru, că în ajun, a surprins un grup de profesoare, vorbind în cancelarie despre reţete de prăjituri cu nucă; ar fi preferat să le audă discutând despre ultimul roman al lui Buzura sau al lui Marquez. Visător şi căutător de delicii ale spiritului era Domn’ Ciobanu. Dacă şi-ar fi propus să facă proză, colegul nostru ar fi excelat, inclusiv în satiră şi caracterologie. Şi tot atunci,

85

şi-a amintit că în atelier, elevele de la „industrie uşoară” tocmai au ajuns la lecţia despre „Mâneca dreaptă a pijamalei de damă”. Apoi, intrând în cancelarie, a exprimat uimirea până la suferinţă că, pe tabla pentru comunicate ale Direcţiunii, se anunţa o convocare a diriginţilor la Municipiu în „sala Organului” (de partid), iar el nu ştia unde este. Am încercat să-i diminuez starea de anxietate…

* * *

Unele dintre cele mai frumoase amintiri au rămas de la Ziua metodică a catedrei de limba română. Nu cred că aceasta s-a mai desfăşurat la fel altundeva în România. În primul rând, prin locul desfăşurării; se succedau totdeauna trei acte: lecţia demonstrativă, la o clasă de elevi; prezentarea unor noutăţi editoriale, în sediul U.T.C. (pentru că aici nu venea nimeni să ne deranjeze); apoi discuţiile (critici libere, întrebări, completări) în boxa de acasă a lui Domn’ Ciobanu, cam lângă movila de nisip, din care, apărea mereu câte o sticlă de vin înfundat de anul trecut, despre care nimeni nu ştia, nici chiar Coana Ermina). În al doilea rând, neobişnuitul desfăşurării consta în francheţea şi critica necruţătoare ce se manifestau în legătură cu lecţia şi celelalte momente. De la un timp, fiecare din catedră îşi ţinea în rezervă, pentru a-l putea folosi la nevoie, un scut, şi anume: dna Hăineală – feminitatea elegantă; Marinică Preda – replica tăioasă a românului sudic; Stoica – bonomia moldavă, iar Codrescu – plonjarea insolită într-un domeniu îndepărtat cu asemănări epidermice. Oricum, nu s-au găsit argumente până acum că nu aceasta era cea mai valoroasă catedră de limba română din Bacău şi împrejurimi, prin densitatea activităţilor, armonia raporturilor dintre membrii ei şi eleganţa asumării unor responsabilităţi din cadrul şi de dincolo de graniţele sale.

* * *

Se ştia că totdeauna că o zi festivă la Liceul „Vasile Alecsandri” nu se desfăşura fără implicarea deplină, voluntară şi multilaterală a profesorului Ciobanu: o partitură interpretată la pian de domnul Ciobanu asigura fundalul sonor pentru un montaj literar muzical, pentru un recital liric, ori constituia un sugestiv legato între diversele componente ale unei manifestări artistice; se înţelege că partea literară, precum şi regia la nivelul întregii manifestări îi aparţinea tot domniei sale. Festivitatea sfârşitului de an şcolar, aniversarea unor evenimente istorice, solemnităţile ocazionate de sărbători oficiale, ori de întâlnirile speciale a unor promoţii ale liceului se proiectau, în prealabil, în mintea şi în sensibilitatea lui Domn’ Ciobanu. Pulsaţia inimii şi căldura sângelui pentru orice eveniment înălţător îi aparţineau. Neştiut şi aproape neobservat, ascuns în colţul său, ori ghemuit pe scăunelul din faţa pianului, Profesorul trimitea vibraţiile sale adunării prin elevi, în timp ce mai marii zilei se lustruiau pe sine şi înălţau ode stăpânirii.

* * *Unde se simţea cu adevărat fericit Domn’ Ciobanu? Cred că în afară de sala

de clasă la lecţie, în biblioteca-i proprie , cu cărţile, colecţiile de documente şi reviste, cu fişele şi însemnările sale. Acolo, într-o zi, mi-a mărturisit admiraţia sa pentru Borges. Strălucirea din privire şi freamătul fiinţei sale păreau a se referi la o fiinţă cu care se întâlneşte adesea în itinerariile sale, cu care dialoghează despre lumea cărţilor, despre tainele ce le ascund marile biblioteci ale lumii, despre cărţile care au fost demult scrise şi noi n-am putut încă ajunge la ele. În fiecare zi aproape,

86

când venea la şcoală, ne surprindea cu o noutate scoasă din mapa lui simplă, pe neaşteptate: o carte nouă despre care nu aflasem încă sau pe care nu o văzusem, ori măcar un decupaj dintr-o revistă pe care o preţuiam împreună: „Tribuna”, „România literară” sau „Contemporanul”, „Secolul 20” sau „Vatra” etc. „Bloc-notesul” din „ Tribuna” ne oferea delicii.

* * *

O lecţie demonstrativă era aşteptată cu nerăbdare; aceasta nu se manifesta însă printr-o intensă „regie” prealabilă pentru a ascunde stângăciile şi incultura elevilor; pregătirea consta în dirijarea lecturii elevilor cu mult timp înainte şi o meditaţie intensă a propunătorului pentru a integra lecţia într-un sistem şi, mai ales, pentru a stimula la maximum creativitatea elevilor. Transferul unor cunoştinţe noi şi proiectarea acestora în algoritmul lecţiilor ne preocupa în mod deosebit şi mai ales pe Domn’ Ciobanu, şeful nostru de catedră. De pildă, percepţia de către elevi a etapelor istorice ale scriiturii, care, în accepţia lui Roland Barthes sunt: 1. narcisismul scriiturii; 2. literatura devenită obiect; 3. „distrugerea limbajului” şi 4. „gradul zero al scriiturii” au stat mereu în centrul preocupărilor noastre, cu gradaţia necesară şi fără abuz de teoretizări.

Iată câteva repere ale unui plan de dezbatere de la o lecţie de clasa a XII-a pentru Hortensia Papadat – Georgescu:

1. Receptarea în timp a operei scriitoarei – Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, N. Manolescu.

2. Caracteristicile prozei Hortensiei Papadat – Bengescu:a) Filozofia autoarei – mizantropie?, pesimism filozofic?b) Absenţa spiritualităţii la eroii H.P.B.:

- monştri?- un spaţiu al subumanului?- studiu al stărilor maladive şi al cazurilor clinice?- cazul Maxenţiu, culme al cruzimii literare

c) Jocul substituirilor (măştile) şi respectul convenienţelor3. Ciclul Halippa:

a) intriga şi spaţiul personajelor;b) personaje de legătură; rolul acestora.

La lecţie, elevii trebuiau să explice, să motiveze, să interpreteze chestiunile esenţiale ale prozei: în ce constă feminitatea prozei; fuziunea liricului cu observaţia analitică, obiectivă; caracterul simbolic al bolii; măştile unor personaje; funcţiile personajului-reflector şi ale vocii auctoriale; diversitatea perspectivelor naratoriale etc.

Rareori, foarte rar, se în furia Domn’ Ciobanu pe vreun elev. Atunci izbucnea cu o sintagmă în care punea toată amărăciunea şi tristeţea, devenită celebră: „Mizerie intelectuală!”

* * *În planul imaginilor extraşcolare, colegul nostru nu-mi apare decât evoluând

cu bicicleta lui nemuritoare de-a lungul unor străzi aglomerate, mereu sigur pe sine, ori intrând într-o librărie unde căuta noutăţile editoriale, ori în drum spre a-şi vizita un frate în partea cealaltă a oraşului, la Mărgineni. Sau provocându-i pe puţinii băieţi să facă împreună „un urcuş”-concurs, până în vârful Măgurei. Sau, rareori, venind la şcoală cu etern prăfuita „Skodă”, luată desigur în vremuri mai bune decât cele din anii ’80, ca să i-o încredinţeze nemuritorului meşter Cercel, maistru de

87

mecanică, singurul om care putea să-l scoată din sărite pe Domn’ Ciobanu pentru că îi repara maşina după metoda românească, patentată de comunişti: „Pune o sârmă şi ai rezolvat totul!”. Nu ştiu de ce, dar numai atunci, am auzit din gura Profesorului rostite gingaşe imprecaţii. Altfel, niciodată nu l-am auzit vreodată înjurând. Ca şi Eminescu, care înjura de „neamul nevoii” – expresie luată clar de la Schopenhauer, Domn’ Petrică nu avea decât o singură expresie: „Mizerie intelectuală!”, împrumutată şi ea după model eminescian („mizeria vieţii”). Şi la „înjurături” era intelectual Domn’ Petrică!

* * * Ce a rămas din acel timp? Ce rămâne din trecut? Doar lecţia! Şi anume cea

mai grea, cea pe care puţini oameni o pot susţine. Este lecţia demnităţii, a modestiei, onoarei, a valorii şi profesionalismului…

Colegii noştri erau, majoritatea, mai bogaţi, mai impozanţi prin urbe, mai eleganţi adesea, mai luaţi în considerare de autorităţi, dar foarte puţini mai puteau vorbi fără să se intimideze în prezenţa lui Domn’ Ciobanu. Asta pentru că mai toţi erau copleşiţi de dorinţa irepresabilă de a asculta… Ce? O lecţie continuă, pe cât de inactuală, pe atât de frumoasă; pe cât de anacronică, pe atât de plină de farmec – lecţia umanului care se înalţă prin Carte.

Altădată „Liceu de fete”, apoi Liceul „Vasile Alecsandri”, astăzi Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, spiritul lui rămâne acelaşi: respectul pentru tradiţie, eleganţa coridoarelor, ordinea şi rigoarea programului. Prin mulţimea de elevi, întrevăd parcă fizionomia Profesorului Petre Ciobanu, marcată de un zâmbet uşor sceptic şi vag îngrijorat de ce va să mai urmeze. În mână poartă o mapă simplă în care se ghiceşte cotorul de la o carte şi manşeta de la o revistă…

Care o mai fi versul zilei, Domn’ Ciobanu?

Grigore CODRESCU

CAPITOLUL VII

COINCIDENŢĂ ŞI DESTIN

1. LOCUL CARE TE ÎMPLINEŞTE!

Când am venit la Liceul „Alecsandri”, pe 1 noiembrie 1978, odată cu pensionarea profesoarei de matematică Ciopragă Maria, am fost stăpânită de mari emoţii, dar, în acelaşi timp, şi de o mare mândrie. Veneam într-un liceu vestit în oraş, cu cele mai spectaculoase rezultate la profilul uman, obţinute de celebrii profesori de limba română Cosmescu Marin şi Petre Ciobanu; de profesorii celebri de limbi

88

moderne Bogdăneţ Valeriu (limba rusă) şi Turcu Ioan (limba germană) sau de profesoara Teşa, de limba engleză; de profesorii celebri de istorie Vlad Sonia şi Căpitanu Florentina sau, la geografie, Maria Finder. Dar nici rezultatele de la profilul real nu erau de neglijat, având profesori vestiţi prin performanţele lor; la matematică, Sdrobiş Elena şi Tiron Maria; la chimie, Zavati Constantin şi Botez Elena; la biologie, Grigoraş Rodica; la fizică, Poraicu Lidia şi Diaconu Margareta. Emoţia era pentru mine dublă, pentru că, la catedra de matematică, ştiam că am să o întâlnesc pe fosta mea profesoară de matematică, Tiron Maria, care mi-a fost şi dirigintă, şi model în viaţă, contribuind esenţial în opţiunea mea pentru matematici, (eu înclinând mai mult spre fizică), în perioada 1966-1969, la Liceul teoretic nr.3, iar acum o găseam ca directoarea adjunctă a Liceului „Alecsandri”, alături de doamna Finder. Asta m-a responsabilizat enorm, din prima clipă.

Am găsit în şcoală o atmosferă de lucru pe care nu o mai întâlnisem nicăieri în primii patru ani de activitate. Era o „atmosferă academică”, prin sobrietatea şi ţinuta intelectuală a profesorilor, care se manifesta oricând şi oriunde, dublată şi prin modul reverenţios de adresare, şi prin eleganţa ţinutei, aristocratism comportamental, păstrat şi în relaţiile cu elevii (cei mai mulţi profesori se adresau elevelor cu „dumneavoastră”, chiar dacă acestea aveau 15 ani). Ţinuta academică se regăsea şi în discursul directoarelor, şi al corpului profesoral, mai ales în şedinţe şi în consiliile profesorale, toate de mare densitate şi calitate. Prin modul în care erau abordate subiectele, prin maniera de prezentare a ideilor, în discursul elegant se „masca” practic componenta politică a epocii. Academismul era o „graniţă”, o formă de autoapărare, moştenită de la profesorii rămaşi din epoca interbelică, până de curând în şcoală. Am văzut mulţi inspectori, în retorica lor semigăunoasă, intimidaţi şi pe acele vremuri triste, şi pe noile triste vremuri, numai la ideea că trebuiau să vorbească în faţa unei cancelarii pline de somităţi.

Cred că „spiritul Alecsandri” se baza în primul rând pe intelectualism şi multă muncă, seriozitate şi dăruire profesională. Era locul ideal în care profesorul putea să lucreze liber, fără constrângeri politice, cu elevul, alături de elev, mereu făcând echipă; de aceea elevii dădeau tot ce mai bun în ei, ca să nu-şi dezamăgească profesorul pe care îl iubea. În plus, elevii erau tot timpul antrenaţi în diverse activităţi şi acţiuni culturale, fiecare folositor liceului prin talentul său.

Ca să închei, trebuie să spun că impactul pe care l-am avut de la început cu atmosfera Alecsandri sau cu spiritul Alecsandri, mi-a marcat definitiv cariera şi modul de lucru cu elevii, intrând într-o stare de permanentă emulaţie cu ceilalţi colegi, astfel încât, spre surpriza mea, aceştia mi-au acordat încrederea lor, numindu-mă şefa catedrei de matematică, din 1982 până în 1989, iar apoi propunându-mă ca directoare în ianuarie ’90.

Alexandrina DOSPINESCU

2. ROATA SORŢII SAU DORINŢA ASCUNSĂ

Îmi amintesc cu plăcere de primul meu contact cu Liceul „Vasile Alecsandri”, mai ales că s-a soldat cu o mare reuşită care mi-a schimbat drumul vieţii. Era în martie 1975, când, profesor titular şi cu grad definitiv în învăţământ, la Liceul de Cultură Generală nr. 1 din Dorohoi, judeţul Botoşani, mă înscrisesem la concursul de ocupare a unui post în judeţul Bacău. Trebuie să spun că era primul concurs de acest

89

fel, din acea perioadă, organizat de către Ministerul Învăţământului. Până atunci posturile erau bătute în cuie. Nici vorbă de transfer sau de „detaşări” în interesul învăţământului, ce să mai vorbim de apropiere de domiciliu sau de interes umanitar. Am susţinut proba de examen scris într-o sală aflată la demisolul clădirii, aripa stângă. O sală mare încălzită cu sobă de teracotă. Aici s-a născut dorinţa ascunsă. Clădirea mare şi impunătoare a şcolii, (asemănătoare aceleia din care veneam), m-a determinat să gândesc că ar fi fost bine să fi concurat pe o catedră liberă chiar la acest liceu care mă vrăjise de la bun început. Nu aveam de unde să ştiu atunci că peste patru ani ocazia se va ivi, printr-un transfer de la Liceul „Letea” la liceul pe care atât de mult mi-l dorisem, fără să ştiu mai nimic despre el.

Al doilea meu contact a fost când am suplinit, timp de aproape două săptămâni, pe profesorul Valeriu Bogdăneţ. Se întâmpla asta în 1978, cu un an înainte de a obţine nesperatul transfer. Evenimentul, deşi scurt, a fost atât de intens, încât l-am luat ca pe un semn. Cu acest prilej, am avut ocazia să-i cunosc şi pe oamenii care lucrau în această şcoală, profesori şi elevi deopotrivă, adică să simt nemijlocit ce însemna cu adevărat marca Alecsandri. Directorul prim al liceului era profesoara Valeria Prodan, Dumnezeu s-o odihnească! Cu sfială mare intram în cancelaria şcolii. Mă simţeam parcă elevă şi nu profesoară. Era un liceu „închis”, ca mai toate liceele teoretice, mai ales cele cu patronim. Directoare şcolii avea un mare har, acela de a-şi apropia tinerii. Îmi amintesc că, în zilele în care aveam ore la seral, în pauze, dumneaei apărea cu un şal de mătase pe umeri, se aşeza în extremitatea stângă a mesei din cancelarie, chiar sub tabloul cu „Hora”, existent şi azi, o reproducere după Th. Aman dăruită şcolii de un fost elev seralist, se pare, la comanda ei. Bine instalată în fotoliu, picior peste picior, începea să fredoneze romanţe. Apoi, cu un gest şi un zâmbet complice, invita pe cei tineri la un „kent” ( ţigară foarte scumpă, pe atunci), pe holul cancelariei. Aici, invariabil, după ce te invita să arunci ţigara şi să iei una din pachetul ei, se interesa de cum o duci şi, eventual, de cum îţi pregăteşti o anumită lecţie. Uneori spunea că nu e bine, dar fără să ia un aer sever directorial sau critic de superioritate savantă.

Începând cu anul 1979, am devenit, aşa cum spuneam, prin transfer, titulara liceului, desfăşurându-mi activitatea, în calitate de profesor de limbă rusă, cu jumătate de normă şi la Liceul Industrial nr. 5, până în 1990, când, prin ieşirea la pensie a profesorului Valeriu Bogdăneţ, am ocupat o catedră întreagă la Liceul „V. Alecsandri”.

Planul de şcolarizare al liceului din acei ani 1980-1990 era foarte încărcat: clase de teoretic (cele de filologie), alături de clase cu profil industrial (majoritare), clase pentru învăţământ de seral, clase cu predare intensivă pentru aşa-zisa completare a cursurilor liceale, organizate cu activişti de partid mai bătrâiori, primari şi cadre de poliţie (care aveau doar patru sau şapte clase), cursuri impuse prin comanda P.C.R. Astfel că, programul se desfăşura în două schimburi, lucrându-se, bineînţeles, şi sâmbăta inclusiv. Cei tineri trebuie să ştie că, în două semestre a câte 13 zile(!) fiecare, „elevii” acestor clase promovau anul şcolar. „Comanda” era ca toţi cursanţii să promoveze, pe motiv că „îşi aduc aportul (!) la bunul mers al societăţii” în domeniul în care activau. Aşa se explică „înaltul” grad de cultură al cadrelor de nădejde ale partidului, „marele respect” al acestora pentru şcoală, cât şi „marea simpatie” pentru intelectuali. Toate dovedite nouă din plin după 1990.

Orele la seral se desfăşurau începând cu ora 16. Îmi amintesc că ziua de miercuri era „zi de fotbal”, prilej cu care elevii absentau, mergând la meci. Profesorii, prezenţi la şcoală, mergeau în clase, consemnau absenţele, întorcându-se apoi în cancelaria şcolii, pentru că în clase nu era nici un seralist. Aici trebuie să

90

reamintesc faptul că în acele negre zile de dinainte de revoluţie (viaţa era complet cenuşie, nu se găsea nimic în magazine, totul se procura pe sub mână, pentru că ceea ce se dădea pe cartelă nu-ţi ajungea nici o săptămână, nu era căldură, nu era apă caldă) singura distracţie a românilor era fotbalul. Atunci, şi profesorii microbişti au profitat, veneau la prima oră, constatau clasele goale, şi plecau, lăsându-ne pe noi, femeile, să le acoperim absenţa, cum puteam. În fine, într-o astfel de zi, se primeşte la conducerea şcolii „adresa” de la Comitetul Municipal de Partid, ca toate orele să fie tăiate în condica de prezenţă a profesorilor, chiar şi la cei prezenţi, şi, ca atare, să nu se plătească. Directorul adjunct al liceului ne aduce la cunoştinţă aceste „măsuri” de partid şi trece la fapte. Singurul care a avut curajul să se opună şi să protesteze, susţinut ulterior de toţi profesorii în cauză, a fost profesorul de germană Ioan Turcu, Dumnezeu să-l odihnească! Doar astfel, singurul liceu care a rămas nesancţionat a fost Alecsandriul.

Apoi a venit Revoluţia, lucrurile au intrat în făgaş normal. Preţul normalizării a fost pentru mine unul excesiv. Redeschiderea faţă de Europa a însemnat închiderea faţă Rusia. Asta a însemnat diminuarea treptată, de la un an, la altul, a numărului de elevi care doreau să mai studieze limba rusă, până când s-a ajuns la completa desfiinţare a catedrei. Atunci, a trebuit să mă reorientez şi să profesez pe a doua specializare, cea de limbă şi literatură română. Astfel, roata destinului s-a mai învârtit odată. Tot în această perioadă, am fost aleasă director adjunct al liceului, lucrând în această calitate împreună cu prim-directorii Samson Mihai şi Necşu Margareta, între anii 1991-1995 şi 1995-2004. Dar asta e altă poveste pe care o voi prezenta în alt capitol.

Veronica GRIGORE

3. ALEGE ÎNTOTDEAUNA ALECSANDRIUL!

În iulie 1980, am ocupat locul doi pe judeţ, la concursul de titularizare, sistat de atâta amar de ani, şi reintrodus ca printr-o minune de noul ministru al învăţământului, Aneta Spornicu. Complet ignorantă în ale învăţământului, aceasta a spulberat toate „jocurile” care se făceau prin minister şi inspectorate, scoţând la repartiţie pentru studenţii absolvenţi un număr enorm de catedre blocate în toate oraşele ţării, la licee şi şcolile generale. Aşa s-a făcut prima infuzie de cadre tinere în liceul nostru. În urma locului ocupat, eu am avut de ales între „Gheorghe Vrânceanu” (fost „Lucreţiu Pătrăşcanu”) şi liceul „Vasile Alecsandri”. Aparent, alegere dificilă. În realitate, a primat valoarea. Ambele licee erau de renume, mereu în concurenţă la rezultate, dar în acel an 1980, la Alecsandri se aflau cele mai „tari” clase de chimie şi biologie din judeţ. În plus, mai erau şi doi profesori erudiţi, Zavati Constantin şi Elena Botez, care făceau renumele liceului.

Eu eram absolventa „de Capitală” cu un mare bagaj de cunoştinţe, dar fără experienţă didactică. Aşa se face că, la şedinţele de catedră, eu rezolvam probleme, iar cei doi întotdeauna mă surprindeau prin capacitatea lor de sistematizare şi uşurinţa de a găsi soluţii alternative, susţinute într-un limbaj aplicat. Pentru mine, lucrările de laborator ale domnului profesor Zavati erau adevărate lecţii de ştiinţă şi

91

inteligenţă. De la cei doi maeştrii am învăţat ce înseamnă pasiune, dăruire, performanţă, mândrie şi satisfacţie profesională.

În acea perioadă, elevii erau foarte interesaţi de studiul chimiei, fiind obiect de admitere la medicină, farmacie, chimie industrială şi alimentară. Fiind foarte bine pregătiţi şi pentru a nu da prea mulţi de 10 la teză, ore în şir mă străduiam să formulez subiecte care să-i pună în dificultate şi de aceea eram foarte încântată când îi auzeam: „Iarăşi ne-aţi surprins cu teza! Eram convinşi că ştim tot!”, şi mai ales de la olimpica Mateiciuc Simona. Şi tot aceşti elevi obsedaţi parcă de chimie, câştigători permanenţi de premii la olimpiade, ne emoţionau până la lacrimi prin sensibilitatea lor ce şi-o manifestau cu ocazia diverselor serbări, intrate în tradiţia liceului. Holul liceului era plin de armonia poeziilor şi a pianului ce la acompania vocile cristaline. Erau dirijaţi de un magician veşnic îndrăgostit de frumos şi tinereţe, domnul profesor Petre Ciobanu, şi totul era imortalizat de maestrul artei fotografice, Valeriu Bogdăneţ

Epoca aceea, de neuitat pentru mine, se sintetizează în cuvintele adresat mie de o elevă, cuvinte pe care orice profesor şi le-ar dori să le audă: „Sunteţi vinovată pentru că mi-aţi schimbat viaţa! Mi-aţi transformat iubirea pentru matematică în iubire pentru chimie”. Astăzi aste o foarte bună farmacistă. Aşa că mă simt împlinită profesional ca nimeni altul când văd în majoritatea farmaciilor şi cabinetelor medicale că sunt recunoscută imediat ca „fosta mea profesoară” sau, atunci când intru la B.C.R., B.R.D. sunt interpelată cu: „Mă mai ţineţi minte? Eu nu v-am uitat! Cât de mult doreaţi să învăţăm şi la chimie, chiar dacă eram de la umană sau mate-info!”. Alături de colegii mei, mă bucur că am pus o cărămidă la construirea multor cariere. Şi de aceea zic: „Alege întotdeauna Alecsandriul!”

Aurelia GROSU

CAPITOLUL VIII

ANUL 1989

1. SCHIMBAREA

Momentul Revoluţiei ne-a prins pe la sfârşitul trimestrului I, când se făceau adunări colective de elevi şi profesori (şcoala noastră a mers în amfiteatrul Liceului Anghel Saligny), în care se condamnau „acţiunile” contra statului şi partidului ale „huliganilor” de la Timişoara. (Eu îmi amintesc că puţini dintre noi au fost cei care nu au ridicat mâna la vot. E drept, nimeni n-a mai stat să-i numere). A doua zi, a fost convocată şedinţa de partid. Ca niciodată, pentru prima dată în prezidiu, au fost numiţi ca să conducă şedinţa oameni care până atunci au stat mereu „de-o parte”; membrii biroului politic şi direcţiunea au vrut înadins să stea în bănci, „în mijlocul mulţimii”. Imediat după şedinţă, unde practic nu s-a mai putut vota nimic din cele propuse, am fost trimişi acasă. Se anunţase deja fuga lui Ceauşescu. Mulţi dintre noi am aflat ştirea în drum spre casă. Atunci am văzut pentru prima oară steagul României cu stema decupată. Un tânăr îl flutura venind dinspre pasajul de la cinematograful „Muncitorul”. Oare de unde făcuse rost de el şi-l decupase aşa de repede? A fost o întrebare spontană. În plus, steagul, cu de-acum celebra lui gaură, mi se părea un simbol exagerat. Înţelegeam să fie astfel desfigurat steagul P.C.R-ului, dar cu ţara ce-au avut? De simbolul ţării nu te atingi!

92

În perioada 21 dec. 1989–1 ian. 1990, fiecare profesor sau elev a urmărit şi a fost marcat definitiv de evoluţia evenimentelor care aveau să ne schimbe istoria şi destinele. Se anunţau şi se cereau profunde schimbări. În prima zi de şcoală din trimestrul doi, s-au ales ad-hoc lideri ai elevilor pe nivel de clase care s-au mobilizat pentru a face propuneri pentru schimbarea directorilor şcolii. Astfel a fost programat un Consiliu Profesoral lărgit (Adunarea Generală) la care au participat toţi elevii şcolii, tot personalul administrativ şi reprezentanţii elevilor. (Din acea epocă tulbure, unde amintirile se suprapun sau se încăpăţânează să rămână ascunse, în afară de câţiva oportunişti, pe care i-am şi uitat, nu pot să nu mi-aduc aminte de tăria de caracter a profesorului I. Turcu, care, fără să fie presat de nimeni, în afară de propria-i conştiinţă, s-a ridicat demn şi ne-a informat că el a fost colaborator al securităţii, dar, a ţinut să sublinieze, n-a făcut rău la nimeni niciodată).

Într-o atmosferă „încărcată”, irespirabilă, şi de emoţii, şi de aglomeraţia din cancelarie, s-au stabilit nişte reguli electorale şi o comisie de validare condusă de şefa contabilă David Maria, tocmai pentru că nu era cadru didactic. Fiecare participant a primit o hârtie pe care trebuia să facă trei propuneri în ordinea preferinţelor şi, astfel, pe primul loc s-a clasat A. Dospinescu, iar pe locul doi E. Elisei. Aşa s-a scris istoria în acele vremuri ale noului început. Începând cu 5 ianuarie 1990, am fost numită cu delegaţie noua directoare a liceului, formând echipă cu Eugen Elisei. Chiar de la început, m-am trezit în faţa a numeroase probleme de rezolvat, atât la nivelul colectivului de profesori, cât şi la nivelul colectivelor de elevi, al internatului şi al cantinei. Era o şcoală complexă.

Profesorilor trebuia să le rezolv problemele de încadrare apărute prin modificarea normei didactice pe săptămână (numărul de ore s-a micşorat de la 21 la 18 şi, pentru profesorii cu vechime de 25 de ani, la 16), cât şi cele provocate de apariţia şi dispariţia unor profiluri. Pentru rezolvarea problemelor de personal didactic am avut o bună colaborare, pentru o scurtă perioadă de timp, cu Inspectoratul Şcolar, reprezentat de profesorul Berceanu Cornel şi apoi de doamna Cmeciu. Am spus o perioadă scurtă, pentru că apoi au fost inspectori generali, prim şi adjuncţi, doi profesori din Alecsandri cu care nu se putea colabora. Din cauza atmosferei negative create la inspectorat şi a lipsei de colaborare, mi-am depus demisia din funcţie, care mi-a fost aprobată începând cu 15 septembrie 1991. Totuşi, în această scurtă perioadă de un an şi jumătate am reuşit să iniţiez câteva reforme şi să reaşez lucrurile pe un făgaş nou. Am mărit schema de încadrare la maxim, atât la nivelul colectivului didactic, cât şi la nivelul personalului administrativ (ea fusese redusă până la limita nefuncţionalităţii în epoca comunistă, pe motiv de economie; lumea uită şi nu te mai crede când îi spui că reducerile de personal, în acele vremuri, erau forme de şomaj mascat şi nu de eficientizare). Astfel, am mărit numărul bibliotecarilor la doi; numărul laboranţilor, de la unu, la trei, câte unul pentru fiecare dintre laboratoarele de fizică, chimie şi biologie; numărul secretarelor, de la unu, la trei; numărul persoanelor de la contabilitate, de la doi, la cinci; al administratorilor, de la unu, la doi; al femeilor de serviciu, de la patru, la nouă; al personalului de la bucătărie, de la patru, la opt şi a portarilor, de la doi, la cinci.

La acea dată, în liceu funcţionau mai multe profiluri: cel teoretic era alcătuit din clase de filologie şi chimie-biologie; cel industrial, din clase de mecanică, industrie uşoară, chimie alimentară, chimie industrială, atât curs de zi, cât şi la curs seral. La propunerea celor doi directori şi a unor colegi, s-a început lupta pentru recâştigarea vechiului statut al liceului şi s-a cerut un număr mai mare de clase de profil teoretic, lăsând în lichidare clasele de profil industrial la zi, şi toate clasele de

93

la cursul seral. Apoi, am fost primii în judeţ, şi chiar pe ţară, prin câteva iniţiative novatoare, anticipând reformele de mai târziu . Am fost cei dintâi care am introdus la clasa a IX-a profilurile de bilingv franceză, bilingv engleză, matematică-fizică cu intensiv franceză, matematică-fizică cu intensiv engleză, filologie cu intensiv franceză şi filologie cu intensiv engleză. Tot primii în judeţ am propus ca liceul să funcţioneze cu clase de la a V-a la a XII-a, reînnodând astfel tradiţia interbelică. Am obţinut aprobarea de înfiinţare a clasei a V-a (propunere făcută de profesorul Cautiş Vasile, într-un Consiliu profesoral), dar asta ne-a costat numeroase critici ostile din parte colegilor de la şcolile generale.

Liceul, dispunând de un corp profesoral de calitate, a fost ferit de convulsiile specifice perioadei de tranziţie (revendicări, proteste), profesorii concentrându-şi energia pentru implementarea noii reforme a învăţământului. Începând chiar cu ianuarie 1990, liceul nostru a fost gazda dezbaterilor pe cercuri la diverse discipline (română, matematică, latină), vizând schimbări ce se impuneau în conţinutul programelor şcolare, trimise spre aprobare către Ministerul Învăţământului. De aici a început lupta domnului profesor Agrigoroaie pentru reintroducerea studiului limbii latine în învăţământul gimnazial şi liceal; lui i se datorează actualul număr de ore acordat limbii latine la profilul umanist. Tot la capitolul iniţiative, am fost primul liceu din ţară care a cerut şi a obţinut încadrarea a şase profesori de specialitate la aceeaşi clasă, cea de bilingv-franceză, la propunerea profesorului Grinţescu Ioan. Astfel, elevii acestei clase practic studiau o limbă străină în aceleaşi condiţii ca studenţii de la Universitate, având la fiecare domeniu un alt profesor; astfel, din ce îmi mai amintesc, cu profesorul Grinţescu studiau literatura; gramatica cu profesoara Nicoliţă; probleme de vocabular, cu profesoara Riţă; fonetică, cu Romedea A.; compunerea, cu Rusu Emilia … Să fiu iertată dacă greşesc ordinea disciplinelor. Rezultatul a fost o generaţie de excepţie.

La fel, nu pot să nu amintesc iniţiativa catedrei de limba română, la ideea profesoarei Galinescu Margareta (Macovei), de a relansa numele liceului şi refacerea prestigiului prin cunoaşterea directă a profesorilor, prin organizarea unor cursuri de pregătire la română şi matematică, oferite elevilor din clasa a VIII-a din tot oraşul Bacău, în vederea susţinerii examenului de admitere în liceu. Succesul a fost enorm, lucru care s-a simţit imediat în creşterea calităţii intelectuale a noilor clase şi a unei medii de admitere foarte ridicate.

În final, pot să spun că, în această scurtă perioadă, am pregătit şcoala pentru o nouă deschidere, anticipând chiar unele reforme la nivel de ţară, asta fiind posibil şi prin faptul că am avut un corp profesoral de înaltă calitate (catedrele de limba română, de limba franceză, de engleză, de matematică, de biologie şi istorie erau printre cele mai bune din oraş). În scurt timp Alecsandriul s-a repoziţionat în fruntea liceelor din judeţ, a devenit un real concurent pentru primele două, Bacovia şi Pătrăşcanu, asta traducându-se şi prin numărul solicitărilor pentru transfer a profesorilor de valoare către liceul nostru – mulţi dintre ei directori de elită din alte licee, toţi profesionişti şi perfecţionişti, ca Popa Florinel, Neacşu Margareta, Diaconescu Mircea, Mariana Manole, Gabriel Leahu sau Ştefan Munteanu) ; sau prin faptul că un număr mare de colegi au fost luaţi să lucreze la inspectorat ( Aur Nicu, Dan Grigore, M. Preda, Lucia Ţâmpău) şi, invers, un număr consistent de inspectori au devenit colegii noştri(Ioan Grinţescu, Elena Bostan, Florenţa Popa, Marcel Badiu) ; sau prin faptul că un număr important de profesori de la Alecsandri (doamnele profesoare Raţă, Romedea, Arsith şi profesorul Munteanu Ştefan) au devenit cadre universitare, iar alţii, ca Aur Nicu, Leahu Gabriel, Cautiş Vasile au plecat de la noi pentru a lucra în Ministerul Învăţământului. De aici, profesorul

94

Cautiş Vasile a plecat ca parlamentar în Senatul României unde a îndeplinit şi funcţia de secretar al Comisiei de învăţământ, cercetare, tineret şi sport.

Tuturor acestora şi, în special, tuturor colegilor, le adresez un simplu, dar sincer: Vă mulţumesc!

Alexandrina DOSPINESCU

2. ACELAŞI MOMENT, ALTĂ VOCE!

Deşi o parte din amintiri pleacă din „faux memoire”, în sensul că face confuzia între scena primei alegeri democratice a directorilor (din cancelarie), cu scena alegerii profesorilor pentru gradaţia de merit (din amfiteatru), includem în monografie acest text „infidel”, pentru că surprinde cu fidelitate atmosfera timpului.

19 decembrie 1989, ora 10.00, după o şedinţă fulger la Inspectoratul Şcolar, directorul şcolii, alături de secretarul de partid, anunţa intrarea în vacanţă cu două zile mai devreme. Fără comentarii, am fost trimişi acasă, noi cadrele didactice şi elevii, cu indicaţia: „Urmăriţi radioul şi televizorul!”. Evenimentele s-au succedat rapid, într-un ritm nemaiîntâlnit, pentru noi până atunci. Au fost sărbătorile de iarnă cele mai confuze, un amestec de euforie şi îngrijorare. Toată lumea se saluta, zâmbea şi comenta.

Începe şcoala, trimestrul al II-lea, trebuie schimbată musai conducerea şcolii. De ce? Erau comunişti, nu conta ce au făcut, să vină alţii! Într-un elan democratic, ne-am adunat în amfiteatrul şcolii şi, fără discuţii preliminare prea multe, fiecare a trecut pe un bileţel numele a trei colegi. S-au adunat biletele, s-au scris numele colegilor pe tablă şi, în dreptul fiecăruia, se trăgea o liniuţă, când i se găsea numele pe buletinul de vot. Cu cele mai multe linii a fost ales directorul liceului, eu pe locul doi, am fost ales director adjunct. Nu a întrebat nimeni dacă cineva este sau nu de acord cu alegerile făcute, a fost o nebunie, nu ştiam dacă facem bine, dacă este corect ce facem sau dacă va fi valabilă schimbarea făcută.

Nu ştiam nimic de conducerea unei şcoli, nici nu mi-am pus vreodată această problemă, ce să fac, de unde să încep, trecuse vremea să mai primim „indicaţii”, să ne spună cineva ce să facem, colegii aşteptau decizii din partea noastră, nu ştiam de existenţa unui consiliu de administraţie, hotăram noi şi apoi supuneam ideea în consiliul profesoral. Şcoala era mare, învăţământ de zi, seral, cantină, cămin, mai mult de 100 de salariaţi, care aşteptau minuni din partea conducerii, „doar i-am ales pe cai care i-am vrut noi!”. Au fost primele consilii profesorale, primele decizii, până s-a constituit consiliul de administraţie şi mult înainte de a fi validată alegerea făcută. Au fost decizii importante care, în timp, şi-au dovedit valabilitatea. Transformarea în liceu teoretic, renunţarea la clasele industriale şi de mecanică, la seral, atunci s-a făcut. Am mărit numărul claselor de profil teoretic, păstrând un echilibru între profilul real şi uman. Deciziile luate în consiliile profesorale au fost validate de inspectorat şi, apoi de minister, dar ele erau deja aplicate în şcoală.

Meritul conducerii de atunci a fost de instaurare a unui climat de linişte, înţelegere şi toleranţă. În acea perioadă au venit în şcoală profesori de renume, mulţi foşti directori la alte licee, care, în timp au devenit directori ai liceului, întărindu-i prestigiul.

95

Prin contribuţia tuturor angajaţilor şcolii am putut deveni ceea ce suntem astăzi: COLEGIUL NAŢIONAL „VASILE ALECSANDRI”, BACĂU.

Eugen ELISEI

CAPITOLUL IX

IMEDIAT DUPĂ REVOLUŢIE. MOMENTUL SAMSON

Dacă anii 1990-1991 au constituit momentul Dospinesu, perioadă de deschidere spre nou şi reformă, următoarea etapă, 1991-1995 a constituit-o momentul Samson, perioadă de reconsolidare a prestigiului liceului şi orientarea spre performanţă. Considerat cel mai respectat profesor de matematică din oraş, el a fost ales tot la decizia consiliului profesoral, tocmai pentru prestigiul său şi înalta ţinută morală. Intransigent, excesiv de ordonat, până la inflexibilitate, cerea şi impunea aceeaşi exigenţă şi profesorilor, şi elevilor. De altfel, în discursul ţinut când a fost nominalizat pentru funcţia de director, şi-a rugat colegii să nu-l aleagă, avertizându-i că e un om dificil şi că mulţi vor intra în conflict cu el. Ceea ce s-a şi întâmplat şi l-a determinat să-şi dea demisia înainte de a-şi împlini al patrulea an de mandat.

După perioada de „relaş” postrevoluţionar, când totul era permis, la toate nivelurile ţării, domnul profesor Samson a reuşit să reintroducă auto-disciplina în fiecare dintre noi, impunând o disciplină severă în rândul elevilor, ceea ce noi o şi doream. Era un adevărat profesor, parcă format la şcoala maioresciană. Impecabil în ţinută, de o eleganţă sobră, întotdeauna în costum pus la patru ace, avea ceva din aerul unui profesor universitar din perioada interbelică. Eleganţa ca şi duritatea îi veneau din rigoarea interioară. Avea o minte extrem de bine organizată, o inteligenţă ascuţită şi, cu totul neaşteptat, mult umor, de calitate, cu replica neaşteptată, pe care doar gândirea vie ţi-o dă. Practica numai umorul inteligent. Uneori sec, alteori seductiv. În cancelarie făcea mereu glume şi era foarte galant cu doamnele. Nici cu noi, „băieţii” nu se înţelegea rău. La petreceri, îi plăcea să facă pe loc aforisme, după modelul interbelic de la „Capşa”. Glumele lui provocau hohote intense de râs. Am rămas total surprins, când odată mi-a mărturisit că în tinereţe şi-a dorit să fie profesor de literatură. Era rafinat dom’ Mihai, în discuţiile particulare. Citea cu pasiune marea literatură. Nu ştiu de ce, profesor de română fiind, m-am „lipit” de grupul de la matematică (probabil, atracţia contrariilor). Am amintiri frumoase cu domnul Popa Florinel, Mircea Diaconesu, Vasile Cautiş. Dar cred că ceea ce m-a atras spre ei a fost fascinaţia pe care mi-a provocat-o personalitatea

96

domnului profesor Samson. Din păcate, din motive numai de domnia sa ştiute, nu mi-a trimis nici un material pentru această monografie. De aceea, pentru ceea ce eu numesc „epoca Samson”, voi da glas adjunctei sale, doamna profesoară Grigore Veronica. S-o auzim…

Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, se produc mari schimbări şi în viaţa acestei şcoli. Primul an şcolar post revoluţionar (1989-1990) şi o parte din următorul au fost de tatonare, de refuz a tot ce însemna organizare de tip vechi în activitatea şcolară. Cadrele didactice refuzau să mai susţină activităţi extraşcolare (şi cred că acest lucru se întâmpla şi în alte şcoli din ţară), ca de exemplu, pregătirea suplimentară, neretribuită, a elevilor pentru examenele de bacalaureat şi admitere în facultăţi. Aşa se explică faptul că anul 1990-1991 aduce liceului doar un singur premiu II la Olimpiada Naţională de limba rusă, (întâmplător, profesor Grigore Veronica).

Prin micşorarea numărului de ore (18 ore standard, şi 16 ore, pentru cei cu vechime mare), apar noi posturi vacante şi în şcoala noastră, creându-se posibilitatea venirii prin transfer a unui număr mare de profesori cu experienţă, la diverse discipline: la limba şi literatura română, Bostan Elena, Manole Maria, Neagu Gheorghe; la matematică, profesorii Popa Florinel, Diaconescu Mircea, Cautiş Vasile, Samson Mihai (somităţi în domeniu); la istorie, profesorul Merticaru Vasile şi, mai târziu puţin, Cruceanu Viorel; la socio-umane, Munteanu Ştefan; la limba engleză, Benei Ligia, Agrigoroaie Iulia, Olteanu Mirela (mai târziu, Gigi Mihăiţă şi Popa Florenţa); la limba franceză, Grinţescu Ioan şi Romedea Gertuda (mai târziu, doamna Petre-Căşeriu), toţi profesori de excepţie; la fizică, profesoara Căpitanu Maria; la chimie, profesoarele Neacşu Margareta şi Pavel Georgeta; la geografie, Otilia Terenteac; la educaţie fizică, profesoara Gloria Raţă, şi mulţi alţii; iertată să fiu dacă am omis pe cineva.

Începând cu 13 septembrie 1991, prin numirea mea în funcţia de director adjunct al liceului, director prim fiind numit profesorul Samson Mihai, se trece la reorganizarea liceului în toate domeniile de activitate, reintroducându-de rigoarea şi disciplina. Acum se alege primul Consiliu de Administraţie al liceului, format din cei doi directori, de şefa contabilă, David Maria, Ghimiş Olga, responsabilă a comisiei diriginţilor, Ioan Stoica ş.a. Se numesc prin decizii, şefii de catedră şi responsabilul comisiei diriginţilor. Se alcătuieşte planul general de muncă ce includea toate sectoarele de activitate: secretariat, bibliotecă, contabilitate, cămin, cantină etc. Se stabileşte tematica consiliilor de administraţie şi a consiliilor profesorale, fiecare angajat al liceului fiind nominalizat cu anumite responsabilităţi şi activităţi. Nu era ceva nou pentru noi, fiind obişnuiţi cu astfel de planificări riguroase, din perioada doamnei Finder. Era o revenire la „normal”. Încă nu aveam un model nou de organizare. Acesta se pare că va fi introdus, abia acum după 17 ani de la revoluţie, după mult aşteptata intrare în Uniunea Europeană din 2007. Ceea ce s-a obţinut a fost că s-a reînţeles că nimic nu se poate obţine fără o strictă organizare şi fără exigenţe maxime. Rezultatele nu au întârziat să apară. Chiar din anul şcolar 1991-1992, ne-am repoziţionat în fruntea judeţului cu un număr mare de premii şi menţiuni la olimpiadele şcolare, cheia de boltă în ierarhizarea valorică a liceelor. Astfel, se obţin 53 de premii şi menţiuni la faza judeţeană (4 premii pentru locul I, 7 premii II, 6 premii III şi 30 de menţiuni), şi patru menţiuni şi premii la faza naţională (faţă de unul singur obţinut în anul anterior): la limba şi literatura română Iftimie Elena,

97

prof. Preda Marin; la limba franceză, Mitocaru Simona, meritul fiind al întregii catedre; la limba latină, Cernica Mia, prof. Agrigoroaie Ion,; la limba rusă, Zoiţa Livia, prof. Grigore Veronica.

Revenirea la performanţă

Şi numărul de participanţi la olimpiade se dublează de la an la an. Dacă în 1990 au fost câteva zeci, în anul şcolar următor numărul creşte la 104, la 218 în anul 1993-1994 şi ajunge la 224 în 1994-1995. Numărul de premii I şi de calificaţi la faza naţională creşte şi el de la an la an. Astfel, în anul şcolar 1992-1993, din cei 130 de participanţi la faza judeţeană, 10 elevi au obţinut locul I, 10 locul al II-lea, alţii 10, locul al III-lea şi 58 au obţinut menţiuni. Din 10 participanţi la faza naţională, 7 s-au întors cu menţiuni. Aceeaşi curbă ascendentă a rezultatelor se realizează şi în anul şcolar 1993-1994. Din 218 elevi participanţi la faza judeţeană (aproape 25% din numărul total de elevi ai liceului), 12 obţin locul I, 6 premiul al II-lea, 15 premiul al III-lea şi 62 de menţiuni. La faza naţională au participat, la diferite discipline, 12 elevi, obţinându-se un premiu I şi 8 menţiuni. Ca urmare a faptului că a obţinut locul I pe ţară, la limba franceză, elevul Pietrăreanu Ovidiu (caz unic, el a concurat, simultan, la două discipline la faza naţională, franceza şi latina) a participat la excursia în S.U.A., organizată de Ministerul Învăţământului; tot acum două eleve obţin burse de studii pe o durată de şase luni , tot în S.U.A, iar alţi elevi au primit ca premii excursii în Franţa. În fine, în anul şcolar 1994-1995, cei 224 de participanţi au obţinut următoare rezultate: 11 premii I; 12 premii II; 16 premii III şi 66 de menţiuni, la care se adaugă 6 premii pentru clasele gimnaziale (dintre care trei au fost elevi ai profesorului Preda Marin; elevul Guşu Bogdan, obţinând locul I) şi trei menţiuni la alte discipline. În total, la faza naţională au participat 14 elevi, din care 9 premiaţi.

Anul şcolar1991-1992 este anul în care liceul Alecsandri primeşte primele clase de studiu bilingv şi intensiv la limba engleză, atât la clasa a IX-a cât şi la clasa a V-a. Aici se impun câteva cuvinte despre învăţământul gimnazial. Înfiinţat la iniţiativa doamnei Dospinescu, învăţământul gimnazial a însemnat, pe lângă o întoarcere la tradiţia interbelică, o preocupare constantă pentru o selecţie mai riguroasă a elevilor, creşterea prestigiului liceului în oraş, formarea unei generaţii care deja să fie obişnuită cu stilul de lucru al profesorilor de la liceu, o pepinieră de elită care să ridice colectivele claselor unde vor fi repartizaţi în clasa a IX-a. Rezultatele deosebite obţinute cu aceste colective ne-au confirmat intenţiile. Primele generaţii au fost într-adevăr de elită. Dar de aici au început şi necazurile. Nu ne deranja faptul că elevii cei mai buni plecau la alte licee, unde erau tot cei mai buni, ci faptul că se făceau presiuni mari la Inspectoratul Şcolar pentru desfiinţarea claselor, întrucât le făceam concurenţă neloială şcolilor generale (?), şi se desfiinţau clase de la gimnaziile de unde proveneau (în special şcolile generale nr. 18 şi 5). Împiedicarea venirii copiilor de gimnaziu la testare a fost posibilă, până la urmă, în anii 2003-2005, când Inspectoratul nu mai aprobă clasa a V-a în planul de şcolarizare. Abia din 2005, la intervenţia domnului Cautiş, s-a revenit la normal. Aşa se explică de ce în 2006 şi 2007 nu avem absolvenţi de clasa a VIII-a. Mai trebuie menţionat şi faptul că, tot la iniţiativa domnului director Cautiş, s-a propus înfiinţarea claselor de învăţământ primar. Asta ne-ar fi scutit de alte necazuri. Din păcate un singur vot a lipsit din consiliul profesoral ca să avem prima clasă I în liceu. Ciclurile şcolare ar fi fost împlinite, continuitatea asigurată şi, odată cu ea, calitatea şi performanţele.

98

Întorcându-ne la înfiinţarea claselor bilingve şi intensive la limbile engleză şi franceză, trebuie spus că am avut dificultăţi de la început cu încadrarea personalului didactic şi repartiţia lor pe clase. Întrucât limba engleză era cerută ca limbă de studiu intensiv la toate disciplinele, pe lângă clasele de uman, s-au creat clase de matematică şi informatică cu studiu engleză intensiv. Era „trandul” epocii. Dat fiind numărul relativ mic de profesori specializaţi în predarea limbii engleze, s-a ajuns la situaţia paradoxală ca, o vreme, la un liceu cu tradiţie, să predea limba engleză profesori ingineri, în urma unui examen de suplinire în învăţământ, organizat de Inspectorat.

Un lucru inedit, legat de limba franceză şi engleză la clasele bilingve a fost predarea acestora pe componentele de specialitate, fiecare de câte un profesor (lexic, gramatică, literatură şi traduceri), astfel încât la o clasă figurau mai mulţi profesori pentru un singur obiect. Metoda a fost aplicată la limba franceză încă din anul 1991, la iniţiativa domnului profesor Grinţescu. Propunerea a fost refuzată la început de domnul director Samson, pe motiv de logică matematică şi legislaţie: nu pot nota mai mulţi profesori într-o singură rubrică. Beneficiul pentru elevi însă era evident. Ar fi studiat exact ca la facultate. În urma unui memoriu adresat Ministerului, acest tip de încadrare, unic în învăţământul românesc, a fost aprobat. Mai mult, această metodă de predare a fost imediat copiată şi de alte licee din ţară. Rezultatele au explodat pe piaţa şcolii. Clasele au fost de excepţie (mai ales prima promoţie 1991-1994, de bilingv franceză). Toţi au fost admişi în învăţământul superior. Multe din elevele noastre au devenit direct asistent universitar la Facultatea de limbă franceză din Iaşi (două exemple sunt Merticaru Simona şi Grecu Daniela). Toate acestea au fost posibile datorită înaltului profesionalism al profesorilor: I. Grinţescu, L. Nicoliţă (Macoveiciuc), E. Rusu, G. Romedea, M. Riţă, la limba franceză; L.Ţâmpău, Iulia Agrigoroaie, C. Dobranici, L. Benei, la limba engleză. Tot aici, trebuie să menţionez contribuţia de excepţie a profesorului de limbă latină Ioan Agrigoroaie la formarea şi cizelarea spiritului şi culturii umaniste la aceste clase, începând cu anul 1990 şi până azi, 2006. An de an, generaţie de generaţie, a obţinut rezultate care îl califică ca unul dintre cei mai buni latinişti din ţară. De altfel, el a fost permanent chemat la Minister pentru realizarea programei de specialitate. S-a luptat cu tenacitate la Bucureşti pentru numărul de ore la limba latină în gimnaziu, iar în liceu la profilurile de filologie şi ştiinţe socio-umane. Nu există an în care să nu fi obţinut premii şi menţiuni la faza naţională de limbă latină. A obţinut de două ori premiul I pe ţară şi de mai multe ori i s-au calificat elevii la Concursul internaţional de limbă latină. Printre elevi de excepţie pe care i-a dat îi amintim pe Cernica Mia, Pietrăreanu Ovidiu şi Antoane Vladimir.

Alţi elevi cu rezultate meritorii din acea perioadă sunt: Roman Viorica, limba engleză, prof. L. Ţâmpău; Merticaru Simona, Stan Irina, toţi profesorii catedrei; la logică, Blănaru Irina, prof. Ştefan Munteanu; la limba rusă, Vrâncenu Nicoleta, prof. V. Grigore; la limba latină, Cernica Mia, prof. I. Agrigoroaie; Pietrăreanu Ovidiu, şi la latină, şi la franceză; Iftimie Elena, la limba română. Nu întâmplător, anul 1992-1993 este anul când liceul Alecsandri este gazda desfăşurării olimpiadelor de limbi moderne: franceza, engleza, rusa, germana, italiana, la care se adaugă şi limba latină. Tot acest an este cel în care absolvă ultima clasă cu profil industrial.

În 1993-1994, Liceul Alecsandri redevine în totalitate liceu teoretic, reluându-şi vechea titulatură. Orientat pe două profiluri, real şi uman, din acest an clasele a IX-a cuprind câte patru clase de profil, şi o clasă de a V-a. Anul şcolar 1994-1995 este anul în care termină cursurile gimnaziale prima clasă cu predare intensiv

99

engleză, avându-l ca şef de promoţie pe elevul Bălăiţă Florentin, dirigintă prof. de română Mariana Manole.

***

Şi administraţia face parte din istoricul unei şcoli. Celelalte sectoare: secretariat, bibliotecă, contabilitate, cămin, cantină, alcătuiesc echipa din umbră, fără de care însă nimic nu se poate desfăşura. Dacă raportăm activitatea secretarului-şef, doamna Ceauşu Elena, a doamnelor contabile David E şi Teodorescu G., numai la ce 17 indexări de salarii din perioada 1991-1994, cărora li se adaugă şi majorările de salarizare sau trecerea la o nouă categorie de salarizare, ne dăm seama ce imens volum de muncă s-a învestit. La fel, s-a întâmplat şi la încadrările cadrelor didactice. S-au produs mari fluctuaţii de personal. În 1991, la 5 septembrie, erau 54 de profesori, 4 ingineri, 1 subinginer şi 5 maiştri instructori. La personalul auxiliar erau 49 de salariaţi, aproape cât numărul profesorilor.

La început, schema de încadrare era flexibilă. Permitea încadrarea a 4 laboranţi, a două pedagoge, a două supraveghetoare de noapte, a trei contabili, 1 casier, 1 dactilograf, două secretare, două bibliotecare, 1 administrator, 1 magazioner, 1 merceolog, 11 îngrijitoare, 1 bucătar-şef şi două muncitoare necalificate la cantină, 1 vizitiu (şcoala avea pe atunci cal şi căruţă, plus un mânz, mascota elevilor). Acest „belşug” de personal postrevoluţionar a durat însă foarte puţin. A veni prea repede epoca de sărăcie şi sărăcire a ţării, ca în vremurile din care tocmai ieşisem (credeam noi). Din lipsă de fonduri, ca pe vremea comunistă, an de an schema de încadrare s-a redus. Astfel, este desfiinţat sectorul de spălătorie, postul de vizitiu etc, şi, mai târziu, cantina şcolii. Prin decizia directorului prim al liceului, Neacşu Margareta, şi a contabilei-şefe, Matanie Cornelia, se trece, la început, în sistem „catering”, prin firma „Hades”, apoi se renunţă la serviciile ei, din cauza unui scandal în presă, provocat de spitalizarea unor eleve în urma unei toxiinfecţii alimentare. Astăzi, elevii ce locuiesc în cămin iau masa la cantina Liceului Saligny.

Începând cu anul 1992, liceul nostru a redevenit centru bugetar. Pe lângă activitatea propriu-zisă, legată de şcoala noastră, serviciile de contabilitate şi secretariat servesc şi alte unităţi şcolare: Grădiniţele nr. 3, 7, 9, 35; Şcolile generale nr.5, 18, 31 şi Hemeiuşi, formată, la rândul ei, din 5 unităţi.

Odată cu anul şcolar 1991-1992, în planul de şcolarizare sunt cuprinşi şi elevi din Republica Moldova. Prin protocolul încheiat între cele două ministere, de la Bucureşti şi Chişinău, se prevedea acordarea de burse de studii acestor elevi. Aceştia, în număr de 41 de elevi, au optat în marea lor majoritate pentru clasele de umană, în special de filologie. Dorinţa acestora era să înveţe limbi străine şi istorie.

Închei pentru a sublinia faptul că perioada 1991-2004, cât am fost directoarea adjunctă a liceului, a fost perioada cea mai frumoasă din viaţa mea, cu cele mai frumoase realizări şi împliniri, care nu ar fi fost posibile fără ajutorul şi susţinerea celor doi colegi, directorii primi Samson Mihai şi Neacşu Margareta. Atât lor, cât şi tuturor colegilor din cancelarie, le aduc un sincer omagiu. Numai prin ei mi s-a îndeplinit dorinţa mea ascunsă de a lucra în cel mai frumos liceu al Bacăului.

Veronica GRIGORE

100

CAPITOLUL X

VOCAŢIA TRANSFORMĂRII. EPOCA NEACŞU (1995-2004)

Când te vede prima dată, stă în uşoară aşteptare, cât îi trebuie să cântărească scurt omul, apoi brusc însufleţită, faţa rotundă a Margaretei Neacşu se deschide. E simplă ca omul de pe stradă. N-are nimic din ţinuta ţeapănă a directorului de altădată. E toată numai suflet. Ochi rotunzi şi vioi, nasul mic, delicat, ca toate oasele feţei, gura gingaş desenată, bărbie rotundă, mică şi voluntară, buze ferme, pline tocmai cât trebuie, toate păstrează intacte, cu puţin schimbate, trăsăturile elevei visătoare de liceu, din fotografia pusă pe un raft al bibliotecii. Un zâmbet deschis, o privire veselă şi un râs şăgalnic te întâmpină când intri în biroul directorului. În şedinţe, râsul izbucnea pe neaşteptate, scurt, nervos. Îţi dădea impresia de falset, de nesiguranţă şi fragilitate. Mai târziu am înţeles că e râsul omului puternic, râs prin care se eliberează de tensiune, pentru a-şi păstra controlul.

Ştia să iasă din situaţii critice cu abilitate, tact, gingăşie chiar, alteori cu fermitate. Ceea ce i-am admirat întotdeauna a fost gândirea strategică şi capacitatea de a determina oamenii să iasă din inerţie. Într-un cuvânt, diplomaţia feminină. Nu pot să uit cum a reuşit să ne determine pe noi, cei câţiva veşnici întârziaţi la semnătura zilnică a condicii, uneori şi cu lunile, să devenim treptat, pe nesimţite, semnatari conştiincioşi. Când îşi propunea să schimbe ceva, mai ales în om, o făcea cu răbdare de pedagog, sau de ţăran care pune fără grabă altoiul. Avea harul îndrumării, al transformării şi al comunicării. Şi mai avea vocaţia modernizării, anticipa întotdeauna noul, îl intuia. Fosta elevă a liceului, cu o frumuseţe gingaşă, de majolică, imortalizată în superba poză făcută de marele maestru al fotografiei Valeriu Bogdăneţ, şi-a păstrat tinereţea şi ca directoare. În tot ce a făcut, a urmărit cu pasiune şi tenacitate să redea liceului tinereţea şi strălucirea de altădată. A dat o nouă viaţă holurilor, cancelariei, cabinetelor şi claselor. Periodic holurile de la intrare şi de la cancelarie erau însufleţite de panouri, tablouri şi desene ale elevilor, colaje fotografice cu Bacăul de altădată, sau cu imagini din Paris, expoziţii de carte, sau de artă fotografică ale maestrului Bogdăneţ, şi, nu în ultimul rând, expoziţii florale. Săptămânal, afişe anunţau activităţi şi întâlniri cu personalităţi ale culturii băcăuane, cu profesori universitari veniţi din Iaşi sau Bucureşti. Holul central era ocupat aproape săptămânal cu şiruri de scaune, aşteptându-şi răbdătoare publicul, de obicei la ora 13.00, pentru o nouă dezbatere sau o nouă întâlnire. (Toate acestea îmi aminteau de vremurile bune ale liceului, din perioada doamnei Finder. Când scriu, nu odată mă surprind constatând cât de mult

101

seamănă ce scriu despre doamna Neacşu, cu ceea ce aşi scrie despre doamna Finder, deşi sunt personalităţi distincte). Invariabil, presa era prezentă şi numele liceului apărea în paginile ziarelor locale.

Dar, ca să se ajungă aici, a fost nevoie mai întâi de primul pas: refacerea clădirii, modernizarea şi redecorarea liceului după standardele europene. A început mai întâi cu modernizarea grupurilor sanitare pentru fete, apoi pentru băieţi şi, la urmă, pentru profesori. Întotdeauna a pus pe primul loc elevii. Pentru ei a pus, din fondurile comitetului de părinţi, gresie şi faianţă, veceuri, chiuvete şi robinete moderne, inclusiv uscătoare electrice cu senzor. Ne-a făcut să simţim gustul confortului civilizaţiei occidentale, înaintea celorlalte licee, în epoca în care abia apăruse în câteva din restaurantele oraşului. Tot pentru elevi a refăcut curtea şcolii, a reasfaltat-o, a rearanjat băncile, a sădit copaci şi a refăcut aranjamentul floral de la intrare şi pe aleea estică, după ce Primăria a tăiat superbii plopi de la intrare. A pus muzică pentru elevi la staţie în fiecare pauză, schimbând atmosfera austeră într-o stare de spirit nouă, reconfortantă. Elevii s-au transformat repede în D.J.-ei profesionişti. Mulţi au fost angajaţi la posturile locale de radio sau au urmat Facultatea de jurnalism.

Apoi a continuat cu redecorarea claselor. Anual s-a adus mobilier modern. Diriginţii claselor din corpul vechi s-au luat la întrecere în refacerea designului claselor, dându-le o înfăţişare elegantă şi o atmosferă intimă. Pereţii din clase au fost pictaţi în culori vii sau calde, câteva chiar în fresce. Elevii de la „arte” ai profesorului Crăiţă-Mândra şi-au semnat lucrările de diplomă pe frescele de pe holurile liceului

În fine, laboratoarele au fost refăcute şi s-au creat cele noi, de informatică, dotate cu aparatură ultraperformantă. Treptat, toată şcoala a fost dotată cu noi calculatoare. Multe clase îşi aveau propriul calculator, adus de acasă. Biblioteca s-a modernizat şi îmbogăţit. Toată lumea are acum acces la Internet, liceul îşi are propriul „site”. Elevii şi profesorii îşi fac lucrările la computerele din bibliotecă. De aici poţi comunica cu întreaga lume. Pe aici circulă informaţia neîntrerupt.

Când doamna directoare a introdus uniforma obligatorie pentru fete şi băieţi, a fost clară intenţia strategiei: refacerea brandului Alecsandri prin reîntoarcerea la tradiţia liceului. Eleganţă şi performanţă, acesta este sloganul liceului ce ar trebui să stea pe frontispiciu, sub numele liceului. Ţinuta intelectuală şi formarea unei elite în fiecare generaţie, acesta este scopul.

Epoca Neacşu e caracterizată cel mai bine de colaboratoarea domniei sale, Veronica Grigore: „Sunt anii unei munci susţinute de aprofundare a integrării şcolii în cadrul comunităţii locale, de aprofundare a programei reformei învăţământului, de democratizare şi sincronizare a acestuia cu educaţia europeană. Misiunea şcolii este acum aceea de a deveni o comunitate democratică. Aceasta implică o nouă filozofie şcolară, o nouă strategie care vede acum în relaţia profesor-elev-părinte o comunitate, inclusă în comunitatea mai mare a oraşului. Ceea ce înainte era despărţit, părinţii de şcoală, şcoala de viaţa extraşcolară, sau ceea ce era uneori antagonizat, în relaţia profesor-elev, elev-profesor, sau direcţiune-corpul profesoral, a fost regândit ca un sistem unitar, viu, activ, într-un cuvânt s-a urmărit crearea unei comunităţi cu individualitatea ei specifică, deschisă a se integra în comunităţile lărgite: locale, naţionale, europene. De aceea, opţiunile strategice şi indicatorii de performanţă din proiectele şcolii, din acea perioadă, au urmărit nu numai resursele materiale, dar au fost în principal centrate pe resursele umane.

Odată cu înfiinţarea Asociaţiei Colegiului Naţional „Vasile Alecsandri”, s-au putut desfăşura diverse proiecte, cum ar fi cele de voluntariat sau cel de reamenajare a Cabinetului de asistenţă psihopedagogică, la iniţiativa profesorului consilier,

102

doamna Lidia Blidariu (membru al Asociaţiei); sau proiectul de reintegrare socială a copiilor defavorizaţi, de etnie rromă, prin acordarea unui spaţiu în şcoală pentru înfiinţarea acestei clase speciale. Activităţile au vizat găsirea de sponsori, proiectarea mobilierului, realizarea contractelor, monitorizarea execuţiei, igienizarea spaţiului, inaugurarea şi mediatizarea proiectelor. În plus, introducerea spiritului comunitar s-a realizat şi prin dezbateri şi conferinţe periodice pe teme ca: „Legile internaţionale”, „Drepturile copilului”, „Drepturile omului”, „Drepturile familiei”, Ca atare, nu odată şcoala noastră a fost gazdă pentru evenimente în cadrul Programului „Socrates”, primind vizite a delegaţiilor din Suedia, Danemarca, Norvegia, Italia, Franţa, Bulgaria etc.”

Ca orice bun gospodar, doamna directoare Neacşu a început prin repararea casei. Clădirea e trupul sufletesc al şcolii, emblema „Vasile Alecsandri”. În fond, a continuat ceea ce începuse doamna Dospinescu, în 1990, şi a planificat doamna Finder, în 1989. Nu asta înseamnă continuarea tradiţiei?… Astfel, a schimbat parţial acoperişul şcolii; a făcut un acoperiş nou clădirii internatului; a renovat total sala de sport şi laboratorul de chimie; a schimbat mobilierul şcolar; a înfiinţat laboratoarele de informatică şi le-a dotat cu calculatoare; a achiziţionat aparatură nouă: copiatoare, televizoare, video-proiectoare, aparate video, multiplicatoare. Atât cu dotarea, ca să nu plictisim.

O deschidere europeană

Acum e vremea să o introducem pe doamna Neacşu ca personaj al acestei cărţi, actor, martor şi narator, deopotrivă. S-o auzim: „În domeniul curriculei şcolare, apreciem că perioada la care ne referim a fost cea mai bogată în schimbări. Practic sunt anii reformei. Acum se introduc manualele alternative; se schimbă programele şcolare; apar disciplinele opţionale; se produc schimbări în numărul de ore şi desfăşurarea examenelor; se înfiinţează Cabinetul de consiliere psiho-pedagogică; extinderea învăţământului bilingv şi intensiv al limbii engleze; creşterea interesului pentru studiul informaticii; implementarea sistemului A.E.L în liceu, integrându-se sistemul informatizat şi în celelalte discipline prin programe informatizate. Într-un liceu ca acesta, elevul se centrează mult pe activitatea complementară, şcolară şi extraşcolară. Cadrele didactice şi elevii au început să dea viaţă unor proiecte educaţionale care să le completeze nevoia de cultură, viaţă spirituală şi distractivă.

Sărbătorirea în 1996 a 75 de ani de la înfiinţarea şcolii a fost un prilej deosebit pentru a reînvia o tradiţie culturală de excepţie a liceului, cât şi de adaptare la cerinţele noi. Desfăşurarea ulterioară a celor zece ediţii ale „Zilelor liceului” a fost o ocazie deosebită de manifestare a spiritului creator al cadrelor didactice şi al elevilor. Reluarea în 1996 a editării revistei de tradiţie a şcolii „Orizont” a oferit prilejul celor cu abilitate spre acest domeniu, să exerseze şi să creeze iar. Cadrele didactice şi elevii simt permanent nevoia de a se cunoaşte între ei, cât şi cu personalităţi culturale şi artistice. Aşa a apărut ideea unor noi simpozioane. Merită remarcat aici, simpozionul „Educaţie şi spiritualitate creştină” organizat în prejma sărbătorilor de iarnă. Ceea ce trebuie menţionat este faptul că, la toate aceste manifestări, erau conectaţi spiritual toţi oameni şcolii

Tot în această perioadă la care ne referim, au început colaborările şcolii cu străinătatea. În acest sens, s-au încheiat protocoale cu Corpul Păcii, care a trimis anual, începând cu 1996, voluntari pentru a activa în şcoală, toţi absolvenţi de facultate din S.U.A. La fel, multe cadre didactice au beneficiat de burse „Socrates”, plecând în străinătate la cursuri de formare profesională. În acelaşi timp, şcoala

103

obţine finanţare de la U.E. pentru realizare unor proiecte ce ofereau soluţii pentru dotarea materială a şcolii, dar şi pentru perfecţionarea profesională. De succes s-a bucurat ideea înfiinţării a unor O.N.G.-uri în şcoală, prin care să se susţină financiar procesul educaţional, idee ce s-a concretizat prin înfiinţarea a celor două organizaţii: „Ecolife” şi „Asociaţia Colegiului Naţional Vasile Alecsandri”. În urma acestor iniţiative şi realizări, în anul 2001, un grup de cadre didactice lucrează la un memoriu bine documentat şi argumentat, pe care îl înaintează Ministerului Educaţiei, şi liceul obţine titulatura de „Colegiul Naţional Vasile Alecsandri”. Cred că aceasta este răsplata binemeritată a unei şcoli în care elevii, profesorii, manageri şcolii şi părinţii privesc cu respect către trecut şi cu încredere spre viitor.”

Din modestie, doamna directoare Neacşu nu şi-a prezentat toate realizările. Pentru a oferi o imagine mai aproape de adevăr, voi face o incursiune în presa locală.

Un „brand” şi în presă

Între 1996-2004, Liceul  Alecsandri devine cel mai mediatizat liceu din judeţ. Reporterii presei scrise, ai radioului şi televizunii locale erau o prezenţă aproape săptămânală pe holurile şcolii, luând interviuri profesorilor, elevilor sau doamnei directoare. Imaginea liceului era clar promovată prin chipul şi vocea doamnei Margareta Neacşu. Aici s-a văzut din plin strategia legată de promovarea liceului şi diplomaţia abilă în relaţiile cu presa. Din discuţiile recente cu jurnalişti din Bacău, am aflat că în media doamna Neacşu s-a bucurat de cea mai mare simpatie, pentru felul în care a ştiut să întreţină relaţiile cu presa. De aceea, în scurt timp numele Alecsandri a devenit un brand  în presă, iar persoana Margareta Neacşu un VIP între personalităţile oraşului. Nu trebuie să mai spun că imaginea licelui se identifica cu imaginea directoarei şi invers.

Intenţia de relansare şi repoziţionare a numelui liceului în topul celor mai bune liceea fost clară de la început, din anul şcolar 1995-1996, când, după excepţionala organizare a sărbătorii celor 75 de ani împliniţi de la înfiinţare, noua directoare a luat decizia ca acest eveniment să se repete anual, la sfârşitul lunii mai, sub numelele de « « « « « Zilele liceului ». În afară de aceasta, se adaugă multitudinea de activităţi cultural-artistice şi de tip euro-comunitar, devenite toate evenimente de presă. Aici e marele secret al Margaretei Neacşu. A ştiut să transforme orice acţiune a liceului într-un eveniment. Iar atunci când se prodeceau evenimente educaţionale la nivel naţional, întotdeauna i se cerea părerea, ei, alteori profesorilor.

Pentru a ilustra imaginea liceului în acei ani e suficient să răsfoieşti presa locală. Mă grăbesc să adaug faptul că viitoarea cronică a liceului pentru aceşti ani nu se va putea scrie fără să se facă un studiu prin presa locală. Aici a funţionat din nou intuiţia doamnei directoare: nu există memorie mai bună a timpului decât cea consemnată în presă. Din păcate, din motive de spaţiu, concept şi chiar de timp, actualmente mă voi restrânge doar la simple menţionări, neînsoţite de imagini foto sau extrase largi de comentarii. Şi tot din păcate, nu toate extrasele din presă pe care le am la îndemână sunt şi datate. Aşa că ordinea cronologică s-ar putea să nu fie tocmai strictă. În plus, voi încerca să fac mai mult o sinteză, anumite evenimente, prin natura lor, repetându-se.

Astfel, primul interviu nu e deloc întâmplător intitulat « Ieri elevă, azi directoare », articol în care, iarăşi deloc întâmplător, a consemnat şi fotografiat profesorul Valeriu Bogdăneţ, cel care, exact cu 30 de ani în urmă făcuse cu eleva Manoliu Margareta unul din primele sale fotoreportaje. Sigur, după instalarea în funcţie, evenimentul cel mai mediatizat a fost cel al aniversării a 75 de ani de la

104

înfiinţare, în 1996. Apoi, an de an reluat, cum am mai spus, sub forma «Zilelor liceului» « « « « « « « « « el a devenit, nu numai un eveniment de presă, ci un mijloc se a continua şi evidenţia ideea de tradiţie. Din 1988 însă se trece la o nouă strategie. Liceul începe să se orienteze spre activităţi mondene, fapt cu totul insolit: «Căţeluşa Lola şi pisicuţa Suzuki – vedete la «Zilele Liceului Alecsandri» sau «Patrule ecologice şi ikebana la «Zilele Liceului Alecasandri». În 2000, «Un curcan devine vedetă la Zlele liceului Alecsanrdri», cu ocazia spectacolului de teatru montat de profesoara Margareta Macovei(Galinescu). Apoi, directoarea e încadrată în categoria VIP de către presă, consemnată ca atare în aricolul «Vipuri la buchet», în ziua Duminicii Floriilor, exact când în Alecsandri se susţinea «Concursul Naţional de limbi clasice», eveniment pus în pagină alăturat cu primul. Apoi, într-un bilanţ al anului 2003, directoarea apare ca VIP, alături de personalităţile publice ale Bacăului, desemnată ca omul anului în învăţământ pentru iniţiativa de pune la dispoziţie o clasă pentru copiii rromi. Dar în 2004, înainte de alegeri, însuşi liceul devine VIP, în articolul «Joaca de-a alegerile», în care se consemna că «Elevii de la Alecsandri» au propriul lor candidat la Primărie » sau în articolul «Fetele de la Alecsandri au triumfat la Miss Preuniversitaria», din acelaşi an. Trebuie spus că în mai toate articolele sunt înregistrate aceste evenimente ca reuşite ale liceului. Cum spuneam, elevii de la Alecsandri sunt cei care fac din numele liceului un VIP, o marcă a sistemului educaţional, un brand publicistic. Marca Vasile Alecsandri apare ca atare în 2002, într-un articol unde se consemnează faptul că la Hotel Decebal a vut loc prima Gală Anuală a premiilor Comunităţii Băcăuane, desfăşurată în stil New York, cum precizează ziaristul, organizat de Fundaţia pentru Sprijin Comunitar, de la care Margareta Necşu a primit premiul comunităţii şi, odată cu ea, colegiul.

Ieşind din astfel de evenimente, e timpul să consemnăm şi alte tipuri. Astfel, începând cu anul şcolar 1966-1967, începe să se scrie în presă despre «Americanii din Vasile Alecsandri», cu un interviu luat membrului Corpului Păcii, Kirah Liuk. Numele catedrei de engleză din liceu e din ce în ce mai pomenit. Articole ca : «Limba engleză ia tot» sau «La Bacău, toată lumea vorbeşte englezeşte» scot în evidenţă performanţele elvilor noştri la limba engleză, rodul muncii profesorilor şi al relansării liceului pe profilul umanist. La asta se adaugă, fireşte, reuşitele anuale ale liceului la olimpiade şi diverse concursuri naţionale şi internaţionale, pomenite în capitolele anteriare. Două ştiri alăturate în pagină în «Ziarul de Bacău» mi se par simptomatice pentru întreaga epocă de după 1990. Primul articol e o anchetă despre starea dezastruoasă a învăţământului românesc, pornind de la trista realitate că «Profesorii tineri nu dau doi bani pe învăţământul românesc» - şi asta pentru că nici statul nu dă doi bani pe învăţământ.. Al doilea articol e o ştire despre performanţele de excepţie obţinute de elevii noştri la Concursul Internaţional de Informatică, clasificându-se în primii zece în plan mondial. Titlul e grăitor: “Colegiul Alecsandri are informaticieni de top mondial”, fapt ce confirmă valoarea lor, având în vedere că în anul precedent, în 2002, obţinuseră locul trei! Multe sunt evenimetele create de liceul nostru: «Evrika» - un concurs de idei; «Colocviul ecumenic», urmat de «Educaţie şi spiritualitate creştină», desfăşurat şi ele aproape anual; apoi activităţile cercului de dezbateri, ale organizaţiei «Ecolife», ale echipelor de teatru în limba engleză. Multe sunt şi noutăţile: primii care aplicăm reforma în ciuda temerilor de la alte şcoli, primii care aplicăm integral în avantajul elevilor cursurile opţionale, cu un program de selecţie şi de popularizare riguros întocmit; primii care dau posibilitatea diriginţilor să-şi selecteze profesorii la clase; printre primii care aplică diverse programme europene, primii, cred, care avem un cabinet de consultanţă psiho-pedagogică şi pentru elevi, şi pentru părinţi, şi pentru profesori. Şi nu în ultimul rând un program de

105

susţinere a valorilor liceului, şi din rândul elevilor, şi din cel al profesorilor. Se creeează o adevărată stare de emulaţie între catedre în ideea editării de reviste specializate pe discipline (în afară de revista şcolii, aproape toate catedrele şi-au sacos reviste an de an, uneori chiar mai multe, la aceeaşi catedră) ; apoi au fost popularizate cărţile scrise de profesorii liceului (o vitrină întregă !), iar eleva Ioana Popa a fost sprijinită direct de directoarea şcolii să i se editeze primul volum de versuri, îndeplinindu-se visul oricărui scriitor: să debuteze editorial la nici 16 ani.

Şi, fiindcă tot veni vorba de tineri, e timpul să introducem, pentru prima dată, cred, într-o monografie un punct de vedere al elevilor complet diferit de cel idilic-paseist al foştilor elevi, scris de obicei în articolele omagiale. Vom descoperi că nemulţumirile lor, dincolo de teribilisme, erau şi nemulţumirile noastre în 1996. Să-i auzim…

UN PUNCT DE VEDERE AL ELEVILOR “GENERAŢIEI TURBULENTE”SAU GENERAŢIA PRO - TV

Suntem noi, cei din "Generaţia Turbulentă”, intermediarii eternelor conflicte dintre elevi şi profesori, născuţi, poate, pentru a face tranziţia către un altceva, mai bun, mai firesc, mai performant. După cum probabil ştiţi, Liceul Teoretic  Vasile Alecsandri  va număra anul acesta 75 de ani de când şi-a deschis pentru întaia oară porţile pentru a-i primi pe cei dintâi boboci. Făcându-se în acest scop un sondaj, ceea ce am vrut de la voi, reprezentanţii celei de a 75-a generaţie, a fost să aflăm  la cald , opiniile voastre privind liceul în care învăţaţi, despre meseria de dascăl şi activitatea într-un liceu care e pe cale să adopte noua reformă a învăţământului.

Voi, luând întrebările noastre mai în glumă, mai în serios, aţi răspuns mai mult sau mai puţin citabil, după cum v-a dictat capacitatea cutiei craniene. Părerile sunt extrem de diversificate şi, pentru că vrem să fim imparţiali, vă vom prezenta atât păreri serioase cât şi perlele  unor colegi mai „neserioşi”. Aşadar, la prima întrebare, cea în legătura cu liceul, printre răspunsurile banale şi mulţumitoare, am întâlnit câteva mai deosebite, care merită să fie publicate, cum ar fi de exemplu cel al Cătălinei Rusu de la a XI–B: „Părerea mea este, poate, rezumată într-un singur vers care, deşi nu aparţine patronului acestui liceu, sintetizează şi exprimă foarte bine sentimentele mele: „Liceu – cimitir al tinereţii mele” (Bacovia)”. Sau cel al nu-ştiu-cui care ne informează că, după părerea lui, liceul este „prea comunist” (?) şi că „avem nevoie de mai multă libertate de exprimare, de concepţii noi despre viaţa şi despre felul cum ar trebui să fie trataţi tinerii”.

Acum, nu trebuie să vă speriaţi de tonul lor pesimist, putem spune, cu satisfacţie chiar, că majoritatea elevilor sunt mulţumiţi de liceul nostru, motiv pentru care îşi tocesc continuare coatele pe băncile lui. Iar tradiţia şi seriozitatea (nu sobrietatea) acestuia nu pot fi decât un atu în plus pentru noi, elevii, cât şi pentru „profi”. Spre stupefacţia noastră şi eventuala satisfacţie a unor profesori, unii speriaţi de „bombe” au mers până într-acolo încât să-l ridice în slăvi… Ne temem doar să nu cadă prea de sus! Chiar nu ar avea nici un reproş, cât de mic şi păduchios, de făcut acestui „lăcaş în care te formezi ca om” (cum spunea un boboc)? A propos de chestia asta – am citit nişte răspunsuri inavuabile care dovedesc că există un număr mare de elevi care încearcă să se formeze şi ca „altceva”, pentru alt regn (nu spunem care, dar e pe patru picioare şi nu e masă sau alt obiect).

106

Pe mulţi i-a atras „austeritatea clădirii” (?!) prin faţa căreia treceau cu gândul că, într-o bună zi, ca elevi, se vor împiedica pe scările sale, iar, după ce i-au trecut pragul, unii au început sau au continuat să-l iubească, iar alţii au fost dezamăgiţi (sper că nu prea mulţi). Într-adevăr, şi noi, ca să facem o observaţie personală, după primul contact cu liceul, am rămas cu o impresie destul de plăcută, în schimb după ce l-am cunoscut oarecum mai bine impresia s-a mai schimbat puţin. Când spunem asta, nu ne referim la profi sau la şcoala care se face aici, ci la aspectul său interior.

O elevă de la a X-a B este de părere că liceul e mare, dar clădirea nu-i practică. Totuşi, arhitectura frumoasă îi face pe mulţi să se simtă ca într-un castel medieval. Liceu vechi, Alecsandriul, cu aura sa impunătoare, este probabil singurul liceu din Bacău care arată a altceva decât a cazaramă sau a cutie de conserve. Însă, după cum aţi văzut, interiorul lasă de dorit. Deşi pe mulţi îi deprimă aerul trist al interiorului cu vopsea de un gri bolnăvicios a uşilor ce au fost odată uşi zdravene, buna organizare din punct de vedere administrativ şi profesorii bine pregatiţi pe care îi are «în dotare» compensează lispurile.

Profesorii acestui liceu sunt în mare majoritate foarte buni, dar unora dintre ei li se impută faptul că au «ochelari de cal»: „Se învaţă bine chiar, totuşi partea de suflet lipseşte câteodată”. Nu putem să nu-i dăm dreptate Laurei Lericea care afirmă: „E bestial liceul dar, dacă profesorii ne-ar considera mai maturi, nu cred ca aş mai avea ceva de obiectat la adresa acestui liceu”.

Mulţi visează la un liceu în genul celui din „Beverly Hills” sau „Heart break High”, ajungând hilar în plin „Star Trek”, combinat cu „Dallas”: „Am dori un liceu cu scări rulante, piscina, cazino şi duşuri”. Nu lipsesc nici viziuni idilice în care se aseamănă liceul „cu o mamă ocrotitoare”. Dar am primit şi sfaturi şi cereri de genul: „Laboratoarele ar trebui să aibă instrumente mai multe şi mai noi, biblioteca mult mai bine dotată, profesorii să fie comunicativi cu elevii, să se implice mai mult în ceea ce fac… aş dori să existe şi psiholog la care să putem apela în momentele dificile”. S-a solicitat de asemenea lărgirea programelor cabinetului medical şi bibliotecii. Dar ceea ce doare cel mai mult este obtuzitatea faţă de nou a unora dintre profesori. Deşi unii elevi au idei bune, acestea sunt respinse de anumiţi profesori pentru că vin de la noi, generaţia descreieraţilor, a pletoşilor, a cercelaţilor care, după cum cred dumnealor, nu avem sub plete nici măcar tărâţele tradiţionale.

Nu contestăm faptul că există destui inconştienţi între noi, dar nu vrem să fim băgaţi toţi în aceeaşi oală. Se aude că noul regulament va prevedea că băieţii să renunţe prin tundere «de bună voie şi nesilit… decât de exmatriculare» la frumoasele plete şi putem spune că asta a stârnit un imens val de proteste. Ideea era şi este că pletele nu reflectă sau caracterizează omul, dar tunsoarea obligatorie, ca şi uniforma şcolară, ne mutilează fizic şi ne uniformizează spiritual. Ce urmăresc cei care cer ca „elevii trebuie să poarte obligatoriu, însemnele distinctive ale şcolii, pentru a putea fi individualizaţi social?” Ce, suntem puşcăriaşi ?! Câţiva nostalgici ai spiritului de turmă şi-au exprimat dorinţa de a purta uniforme, ceea ce pe alţii i-a neliniştit, astfel că, cei din urmă, mult mai mulţi la număr, au hotărât definitiv în favoarea cui înclină balanţa: fără uniformă !

În acelaşi timp, mulţi elevi îşi recunosc vina de a fi dezinteresaţi de anumite obiecte, mai ales cei din clasele a XII-a şi tot ce-şi doresc acum, în preajma bacalaureatului, de la dascălii lor, este multă înţelegere, mai ales că în aceste momente "pusul beţelor în roată” n-are nici un sens.

Unele propuneri au ajuns atât de departe încât unii, mai îndrăzneţi, au cerut notarea profesorilor. Însă ele nu sunt simptomatice. Dimpotrivă, părerea lui Mihai Naglici din clasa a XII-a C este că liceul nostru este formidabil: „Bineînţeles că mai

107

există şi profesori stupizi, limitaţi, dar sunt în minoritate. În afară de asta aş vrea să vă întreb: în care alt liceu din Bacău care se respectă, profesorul trece pe lângă elevul care fumează în curtea şcolii fără să nu-i spună nimic? Despre competenţa profesorilor, cu toată lipsa de bun simţ de care dau dovadă, nu-mi permit să vorbesc. Păi, cum s-o acuz eu de lipsa de competenţă pe profa de mate, când eu, elev de filologie, în clasa a XII-a nici caiet nu am?!”. O groază de elevi nu sunt de acord cu represaliile privind numărul de absenţe, motivând că profesorii ar trebui să facă uz de tactul lor pedagogic pentru a ne atrage spre învăţătură, pentru a ne face interesaţi de ceea ce dumnealor se chinuiesc să ne predea. Despre dascăli există opinii foarte diferite. Unii cu „inocenţa” ce-i caracterizează, chiar ne-au întrebat despre ce „dascăli” e vorba: cei de la biserică sau profesorii ? Un şmecher de la a X-a H este de părere că „meseria de dascăl este frumoasă pentru că se mănâncă şi se bea bine la nunţi, botezuri şi înmormântări”. Ca să vezi la ce-i duce mintea!

Majoritatea sunt hotărâţi să încheie orice relaţii cu profii şi cu meseria respectivă odată cu terminarea liceului! Alţii nu înţeleg pentru ce-şi bat bieţii oameni capul cu nişte „bolovani” sau „panarame”. Măcar pentru sinceritate, aceştia din urmă ar putea fi apreciaţi. Cert e că toţi o consideră o meserie grea, deloc bănoasă, care necesită nervi de fier, dar plină de succese profesionale.

Între elevi şi profesori există o distanţă mult prea mare, resimţită puternic în ambele tabere! Cert e că profesorii trebuie să fie înzestraţi cu multă răbdare, înţelegere, energie şi dăruire ca să poată lupta cu nişte „draci” care suntem noi. O parte dintre actualii elevi şi-au exprimat dorinţa de a ajunge profesori, poate chiar în liceul nostru, deoarece găsesc că e o meserie deosebită. Alţii chiar înţeleg şi apreciază riscurile meseriei. Leahu Mihaela: „Sincer, eu nu aş vrea să am această profesie în care ai de-a face cu tot felul de persoane cu moduri de a gândi diferite şi e foarte obositor să te faci înţeles de elevi.” Într-adevăr, elevii fac să crească stersul şi adrenalina profesorilor în sânge. Boris Parpanghel Lasco ne informează că a fi dascăl înseamnă „să-ţi toceşti nervii şi să-ţi umpli plămânii cu praf de cretă.” Ne-au sărit în ochi şi răspunsuri ca: „Dascăle – trascăle, / Ehehe, dracu să te ie!…”. Un alt lucru care li se reproşează profilor e faptul că mai trag cu ochiul la rubricile vecine din catalog, lăsându-se influenţaţi de notele proaste şi, dorind să fie la unison cu ceilalţi, adoptă numerotarea de la 1 la…. 5. Aceeaşi influenţă negativă o exercită şi notele bune, dar cel mai păgubos lucru e impunerea manualului ca „literă de lege”. Reproducerea textelor din manuale nu e de nici un folos elevilor – aviz profilor care se simt cu roiul de muşte pe căciulă sau pe chelia aferentă. În liceu este nevoie de persoane competente, pedagogi adevăraţi, oameni deosebiţi şi buni psihologi, nu de extremiştii de care „beneficiem”, dintre care mulţi trebuie să iasă la pensie, atât la propriu cât şi la figurat. Trăim o situaţie de criză de profi tineri şi apropiaţi de vârsta, de mentalitatea noastră. „Meseria de dascăl este percepută acum puţin eronat, dascălul nu e doar un izvor de cunoştinţe care să te facă să înveţi numai din frica notelor, ci este acea persoana care te ghidează către viaţa şi te formează” - (Şoldeanu Liviu). „Chiar îmi pare rău de aceşti oameni care se zbat 6 ore pe zi cu tot felul de tineri care mai de care anti-cultură, anti-artă, anti-viaţă, anti-ideal, anti-Dumnezeu, anti-orice şi în acelaşi timp, în inconştienţa lor, fiind pro-anarhie, pro-gaşcă, pro-prostie, Pro-Tv etc.”. Cu chestii ca „meseria de dascăl datează din epoca medievală şi se contopeşte cu viitorul sublim” - (Anghel a X-a H) nu cred că are sens să vă împuiem capul. Limita „prejudecăţilor” găsim şi în „tabăra adversă”.

În fine, ultima întrebare la care mulţi au răspuns cu un singur „Nu ştiu” (ceea ce denotă confuzia actuală, nu?) este „Cum vă imaginaţi activitatea într-un liceu după adoptarea reformei învăţământului?”. Vom începe cu părerile a două doamne

108

profesoare care au binevoit să ne răspundă, fapt pentru care le admirăm mult. Doamna profesoară Căpitanu îşi exprimă dorinţa ca reforma să fie eficientă, să pregătească elevii pentru viaţa practică. Dumneaei, consideră că, în primii doi ani, învăţământul nu ar trebui să fie specializat, ci unul de cultură generală, specializarea ar trebui să se facă doar în ultimii doi ani, în funcţie de dorinţa fiecăruia şi de capacitatea intelectuală dovedită în anii precedenţi. Mai spune că „mi-aş dori ca fiecare oră să poată fi realizată cu un material didactic eficient. Evaluarea să fie mai puţin subiectivă”. Doamna profesoară Negruţ crede că ar trebui ca elevilor să le fie impuse doar 3 obiecte pe care aceştia să le studieze în toată complexitatea lor, iar pentru restul obiectelor să existe manuale mult simplificate şi teste grilă. Eleva Cătălina Rusu ne spune că „noua lege a învăţământului nu va determina o mare schimbare”. Dar tot ce ne sfătuieşte e să sperăm în mai bine, dar să ne pregătim pentru cei mai rău.

Mulţi elevi ne roagă să propunem organizarea a tot felul de activităţi extraşcolare atractive şi de asemenea micşorarea numărului zilnic de ore. „Eu cred că România e singura ţară din lume care are acest sistem de învăţământ. Este un dezastru să înveţi ca un nebun la toate materiile, pentru ca în viitor să nu-ţi folosească (aproape) la nimic”. Eu, însă, aş solicita şi răspunsuri la câteva întrebări pe care ni le pune o eleva: „Unde în lume se mai pun note de la 1 la 10? Unde în lume se mai învaţă la toate obiectele când te interesează doar o parte? Şi unde se mai dă bac-ul la 7 obiecte?”. Noi nu-i putem răspunde, voi puteţi?

Într-adevăr, cei până într-a X-a sunt foarte îngrijoraţi de acest examen, şi nu numai ei, dar şi cei care prind bacalaureatul la 4 obiecte îşi fac probleme.

Generalizând, părerea obiectivă este că viaţa în liceu va fi mult mai grea: „Mie mi-e milă de cei care vin în urma noastră!...”

Deşi acest articol pare mai mult critic (mai ales acum în prag de ceas aniversar), noi ne-am străduit să facem o sinteza a vieţii de liceu, să stabilim un echilibru între părţile ei bune şi cele rele şi să argumentăm neliniştile şi idealurile noastre, ale „generaţiei turbulente”, atât de damnată.

Acum noi, doi reprezentaţi ai Ei, vă lăsăm pe voi să hotărâţi dacă am reuşit sau nu, şi vă rugăm, eventuali profi ce veţi citi aceste rânduri, să ne lăsaţi să prindem bacul la 4 obiecte.

Maria CIUBOTARU & Dan-Radu TALPALARIU

( Articol extras din numărul aniversar al revistei liceului, „Revista noastră. Orizont”, nr. 18, din 1996)

CAPITOLUL XI

EPOCA EUROPEANĂ

VASILE CAUTIŞ SAU VOCŢIA DE A FI LIDER

109

Mi-e greu să scriu despre Vasile Cautiş, tocmai pentru că ne cunoaştem de foarte mult timp, de pe vremea când eu, însingurat, aspiram să dau la Litere, iar el era pe atunci nedespărţit de Costică Buculei. Luam masa uneori împreună, la restaurantul partidului, vizavi de sediul UTC-ului, unde cei doi lucrau. Tot discutând, mi-am estompat cu timpul ideile mele negative despre activişti. Cei doi erau tineri, absolvenţi de facultate, deschişi la minte, plini de viaţă şi umor…şi foarte bine informaţi. Mă simţeam pe atunci marginal epocii şi îmi plăcea să fiu retras, pe când ei o trăiau din plin. Prin munca lor mi se păreau a fi în miezul lucrurilor. În plus, ei îi cunoşteau bine pe tatăl meu, Alexandru Preda, şi pe Sorin, fratele meu mai mare, care îşi publicase câteva proze în revista „Luceafărul” şi tocmai lucra la scoaterea primului său volum de proză scurtă. La masă se discuta firesc despre literatură şi despre ultimele can-canuri din viaţa literară. Faţă de ei, tata avea avantajul că citea toată presa literară şi, în plus, mai avea informaţii de la fratele său, scriitorul Marin Preda. Uneori se râdea în hohote de prostiile şi gafele din lumea ştabilor din cultura şi nomenclatura ţării sau a judeţului. Asta mi-a plăcut la cei doi tineri „utecişti”: erau foarte deschişi şi sinceri, spontani, lipsiţi de închistarea mohorâtă a bătrânilor activişti. Apoi cărările noastre s-au despărţit. Eu am plecat la facultate, iar ei şi-au urmat cariera. După revoluţie, cei doi prieteni, spre deosebire de alţii, au avut bunul simţ să se întoarcă la meseriile de bază; unul ca inginer piscicultor, celălalt ca profesor. Atunci, în 1990, drumurile iar ni s-au încrucişat, devenind colegi de cancelarie la „Alecsandri”. Vremurile erau amestecate, umorile negre ţineau loc de idei, resentimentele şi frustrările generau în oameni reacţii violente şi imprevizibile. Toată lumea se certa cu toată lumea în România. Familiile erau scindate de ideile politice, fiii se despărţeau de părinţi, fraţii se urau. Deşi a fost unul din şefii secţiei de învăţământ a judeţenei de partid, nimeni nu i-a reproşat nimic lui Vasile Cautiş în acele timpuri, pentru că nu avea de ce. Ni se făcuse simpatic prin faptul că ştia să încaseze, fără să cârtească, grele bobârnace în numele profesorilor, ca şi bătrânul inspector-general Agachi, de la primul secretar de partid, Băluţă, celebru prin mitocănie. De pe atunci Vasile Cautiş avea cultul colegialităţii, păstrat intact până azi. Şi acum, după ce s-a reîntors în cancelarie, ştia să fie în continuare deschis cu oamenii, spunând lucrurilor pe nume, cu o sinceritate totală. Asta îl făcea să-şi recunoască făţiş greşelile, în situaţii inavuabile pentru omul ipocrit, avuabile doar pentru omul cu sufletul naiv, al celui care, plecat de la ţară, şi-a păstrat intactă ingenuitatea copilului de ţăran. Asta mi-a plăcut tot timpul la el: absenţa totală a ipocriziei. După un scurt timp de la revoluţie, a intrat iar în politică, dar nu de partea oportuniştilor vechii nomenclaturi, ajunşi din nou la putere, ci în interiorul unui partid mic, de orientare socialistă, prin care credea că va putea lupta pentru adevăratele idei şi reforme de tip european, împotriva conservatorismului foştilor comunişti deveniţi peste noapte democraţi. Cred că atunci i-am spus că, dintre foştii comunişti pe care îi cunosc, e singurul cu care se poate discuta şi schimba idei, chiar dacă eram pe poziţii contrare. Nu era un fanatic şi nici resentimentar. Îşi păstrase aceeaşi sinceritate dezarmantă şi, mai ales, echilibrul în idei. Avea justeţe. Apoi cariera lui politică l-a adus să lucreze o vreme în Ministerul Învăţământului şi, iarăşi o vreme, ca senator, în cadrul Comisiei pentru Învăţământ a Senatului României. De acolo s-a întors la „Vasile Alecsandri”, ca director, de data asta pentru a împlini în mandatul său

110

transformarea liceului nostru într-un liceu de tip european. Pentru asta, în primul rând, e necesar să ai nativ vocaţia de lider.

Pe Vasile Cautiş nu poţi să te înfurii. Chiar atunci când ieşi supărat pe moment din biroul lui, după o rapidă cumpănire, îţi dai seama că n-ai de ce. Omul n-a făcut altceva decât să-ţi spună cu sinceritate ce gândeşte. De aceea cred că principalele sale calităţi sunt: sinceritatea, bunul simţ şi, mai ales, echilibrul în judecată. De aici derivă justeţea gândirii în decizii, măsura în toate, raţiune şi raţionalitate, realism şi o bună cumpănire a lucrurilor. La acestea se adaugă capacitatea analitică dublată de capacitatea de a crea proiecte, de a le activa şi realiza. În tot ce se angajează, e un luptător. Odată ce s-a angajat într-o luptă, luptă până la capăt. Nu-i pasă dacă a pierdut o bătălie. Ştie că o va relua şi va câştiga în cele din urmă războiul.

AMINTIRI DESPRE VIITOR

Interviu cu domnul profesor Vasile CAUTIŞ, directorul şcolii

Marin Preda: Domnule director, care este istoria profesorului de matematică Vasile Cautiş?

Vasile Cautiş: La început, a fost grija părintească a mamei de-a merge la şcoală cu exerciţiile şi problemele rezolvate (judecata empirică şi băbească a acesteia, dar aplicată cu multă claritate şi convingere, deşi avea doar patru clase primare). Apoi s-a suprapus influenţa a doi mari dascăli. În raţionamentul matematic, pe atunci, era folosită cel mai mult calea ,,aritmetică”. Primul dascăl pe care l-am avut, învăţătorul Odobescu Nicola-Kolea, remarcase şi încurajase de la început înclinaţiile mele spre matematică, aşa că, de mai multe ori, începând cu clasa a treia mă ,,obliga’’ să prezint colegilor diferite soluţii, metode de rezolvare şi chiar să predau anumite chestiuni teoretice. Al doilea a fost profesorul de la gimnaziu de matematică Boris Baieră, un adevărat autodidact care ieşea din tipicul şi limitele manualelor şi căuta, printr-o metodă personală, să cultive dragostea faţă de matematică în rândul multor prichindei din comuna Păuneşti, judeţul Vrancea. Rezultatele lui erau de excepţie. Astfel că se crease o anumită teamă de concurenţa unor elevi veniţi de la marginea judeţului în rândul orăşenilor care doreau să dea admiterea la diferite licee din fosta regiune Bacău. Printre ei se afla şi ,,rodul” muncii profesorului Baieră. Vreau să spun că nu numai la oraş se făcea carte pe atunci. În concluzie, plecând de la această moştenire, mi-a plăcut să lucrez cu copiii şi împreună să cucerim şi să iubim pe acea capricioasă şi îndărătnică ştiinţă, matematica. M.P.: Povestiţi-ne primul contact, prima întâlnire cu liceul “Vasile Alecsandri”.

V. Cautiş: Prima ,,vizită” în liceu a fost ca elev, în 1964, când am participat la faza pe regiune a Olimpiadei de matematică. Înălţimea sălilor de clasă, holurile mari, arhitectura şi ţinuta sobră, rece (academică în acelaşi timp) mi-au indus o anumită teamă şi respect din partea mea. M.P.: Se poate spune că e o legătură de destin între liceu şi cariera dumneavoastră didactică?

111

V. Cautiş: Da, într-o anumită măsură. ,,Vremurile’’ m-au adus în liceu şi ca student, făceam practica pedagogică la profesorul Diaconu. Apoi, în calitate de coordonator al activităţilor educative în rândul liceenilor, ca martor la multitudinea de activităţi artistice, educative şi didactice organizate la liceul ,,Vasile Alecsandri’’ (timp de şase ani am lucrat ca activist la fostul Comitet judeţean Bacău al U.T.C.). Cu acest prilej am avut ocazia să cunosc corpul profesoral, baza materială şi generaţiile de elevi care au avut un rol hotărâtor în traseul meu profesional. Aici trebuie să precizez că până în anul 1988 am fost profesor titular de matematică la Şcoala generală nr.30 din Bacău, după care am fost transferat prin restrângere de activitate la liceul Vasile Alecsandri. Amintesc că în cadrul acestei şcoli au funcţionat şi 12 clase de liceu (IX-XII) cu profil sportiv, afiliate liceului Vasile Alecsandri, la care am predat matematica şi eu. M.P.: Ce aţi auzit vorbindu-se despre “Vasile Alecsandri” înainte de a-l cunoaşte?

V. Cautiş: Că este un liceu cu mari pretenţii: în primul rând, profesori bine pregătiţi profesional, apropiaţi de elevi, şi cu mult HAR ; în al doilea rând, eleve deştepte şi frumoase; şi în al treilea rând, activităţi extraşcolare foarte bine organizate .

M.P.: Care este ideea pe care vreţi s-o împliniţi de când aţi luat decizia de a deveni director?

V. Cautiş: Am considerat că am experienţa, capacitatea şi cunoştinţele necesare de-a conduce o unitate de învăţământ preuniversitar complexă, cu o istorie bogată şi un frumos prestigiu. Ideea de bază, care m-a călăuzit de-a lungul carierei mele pedagogice, este aceea de a construi o adevărată ,,familie”, de-a aşeza relaţia profesor-elev, elev-profesor-familie-comunitate pe coordonatele moderne ale învăţământului. Pentru a împlini acest deziderat, pe termen scurt şi mediu, trebuie să îndeplinesc, mai întâi, trei condiţii: prima este promovarea proiectului de reparaţie capitală cu sprijinul Băncii Mondiale; a doua, readucerea sălii de sport „acasă”, acolo unde-i este locul prin actul de naştere; a treia fiind asigurarea unei atmosfere plăcute de lucru, recreere şi creaţie pentru întreaga suflare a Colegiului. M.P.: Care este, în viziunea dumneavoastră, „marca” liceului? Care sunt trăsăturile prin care se individualizează liceul nostru faţă de celelalte din oraş şi judeţ?

V. Cautiş: Marca: Sunt câteva trăsături definitorii şi păstrate constant de-a lungul timpului. În primul rând, rigurozitatea şi ţinuta academică a corpului profesoral; apoi, prezenţa dominantă a fetelor, având în vedere profilul uman; aşa se explică faptul că directoratul a fost asigurat, de-a lungul anilor, de doamne profesoare (cu micii excepţii); în fine, liceul este aşezat la kilometrul zero al Bacăului, pe o adevărată stradă a şcolii. Şi să nu uităm elevele noastre, fermecătoare, dinamice şi inteligente, care impun marca Alecsandri în concursurile naţionale şi internaţionale, cât şi în universităţi prestigioase din ţară şi din străinătate.

M.P.: Care este pulsul unei zile din viaţa liceului, cum se simte el în clase, pe culoare, în cancelarie, în curtea şcolii?V. Cautiş: Într-o zi obişnuită de lucru se investeşte şi se consumă un

combustibil special alcătuit din dăruire sufletească, gândire generoasă şi mult entuziasm. Tot timpul se întâmplă ceva deosebit. Aşa încât, starea de spirit caracteristică e intensitatea maximă a muncii la ore. Cu excepţiile de rigoare, se munceşte mult în Alecsandri. M.P.: Şi cum se simte asta din cabinetul directorului?

112

V. Cautiş: Ca să zic aşa, cabinetul directorului este peste tot: sala de clasă (asistenţe la ore), cancelaria, terenul de sport, curtea colegiului, poarta de intrare a elevilor, gardul peste care sar ,,fetele’’, atunci când doresc să chiulească şi multe altele Este adevărat că multe ore dintr-o zi trebuie să ascult, să dau explicaţii, să găsesc soluţii la unele evenimente ce au loc în cadrul ,,familiei’’ noastre. Toate acestea mă îndepărtează, uneori, de la problemele importante ale Colegiului. M.P.: Ce lucruri bune consideraţi că trebuie păstrate din activitatea predecesorilor dumneavoastră (aveţi şi un model?), pentru a continua tradiţia liceului? Există un anumit stil de lucru caracteristic directorilor din „Vasile Alecsandri”?

V. Cautiş: În primul rând, dezvoltarea la toate nivelurile şcolii a lucrului în echipă. Apoi, consider că fiecare director, de-a lungul anilor, a avut lucruri bune şi rele în actul managerial. Rezultatele elevilor şi atmosfera de lucru în cadrul colectivului au dat măsura fiecăruia. Pentru mine, modelul este munca, dragostea şi respectul faţă de cetăţenii băcăuani manifestate de-a lungul existenţei sale de profesoara GHERVESCU. În acelaşi timp, NU cred că putem discuta despre un stil de lucru caracteristic directorilor din ,,V. Alecsandri’’, având în vedere că problemele şcolii sunt aceleaşi peste tot. Nu tu mi-ai spus odată în glumă că şcoala bună merge singură, dar directorii şi inspectorii o împiedică în activitate?! Totuşi, aş menţiona ca o caracteristică a majorităţii directorilor liceului, de la înfiinţare până azi, ambiţia de a avea cea numai frumoasă şi, în acelaşi timp, performantă şcoală din judeţ. La asta se mai poate adăuga un anume „simţ” al noului, mulţi directori luând decizii care au devansat timpul. M.P.: Nu pot fi toate roz. Ce puncte slabe ale colegiului aţi descoperit?

V. Cautiş: Un defect al funcţionării şcolii este spaţiul prea mic în raport cu numărul elevilor. Corpul vechi al şcolii a devenit prea neîncăpător cu trecerea anilor, pentru a corespunde noilor cerinţe moderne. Apoi, lipsa unei săli de sport pentru orele de educaţie fizică a celor 1.200 de elevi, sală pe nedrept înstrăinată şi pe care am şanse mari să o recuperez în justiţie, poate chiar în acest an. Nu trebuie uitat salariul foarte mic pentru oamenii din învăţământ comparativ cu alţi bugetari. Din păcate, uneori, activitatea metodică la nivelul catedrelor de specialitate se desfăşoară la voia întâmplării. La asta se poate adăuga că evaluarea şi notarea elevilor nu sunt întotdeauna urmărite în mod riguros şi ritmic. La asta se adaugă faptul că unii colegi dau dovadă de lipsă de tact, de slabă comunicare şi de aceea nu găsesc soluţii amiabile în relaţiile cu elevii, părinţii şi colegii. În fine, repartizarea sarcinilor de lucru (în conformitate cu fişa postului) pe fiecare salariat nu a cuprins întreaga gamă de activitate a unităţii noastre. M.P.: Ce v-aţi propus la început de mandat, ce aţi realizat, ce proiecte aveţi în desfăşurare?

V. Cautiş: Am realizat cu sprijinul Consiliului Local un cabinet modern de calculatoare; am dotat sălile de clasă cu 500 bănci şcolare; a fost schimbat parchetul şi mobilierul în sălile de clasă şi în dormitoarele din internat; instalaţia de încălzire a fost înlocuită cu una modernă, în valoare de 3,5 miliarde lei. În continuare, îmi propun realizarea unei baze de şcolarizare moderne şi eficiente prin reparaţii capitale şi reducerea numărului de clase. Un obiectiv major este reînfiinţarea gimnaziului, ca şi extinderea spaţiului de şcolarizare prin construirea a opt săli de clasă. Aducerea sălii de sport ,,acasă’’ rămâne un deziderat cu şanse mari de împlinire. De asemenea, achiziţionarea unui număr de 30 calculatoare moderne şi transformarea unui număr de 20 dormitoare în camere de hotel cu câte patru paturi. De foarte mare importanţă consider promovarea unor proiecte de creare a unor noi atitudini ale elevilor: stop violenţei şi drogurilor, reducerea absenţelor, parteneriat

113

cu familia. Au fost şi nereuşite: amânarea pentru anul 2007 a lucrărilor de reparaţii capitale; igienizarea incompletă a spaţiului de şcolarizare din clădirea Colegiului; lipsa unor materiale didactice (de biologie, chimie, fizică, geografie, istorie, …); profesorii şi elevii nu au fost stimulaţi şi motivaţi suficient pentru promovarea unor proiecte pentru comunitatea băcăuană. M.P.: Ca o punte de legătură cu viitorul şi cu viitoarea monografie, având în vedere intrarea României în Uniunea Europeană din 2007, cum se pregăteşte Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” să se integreze în învăţământul european?

V. Cautiş: Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, încă de la naştere, este parte a învăţământului european. Această tradiţie trebuie recuperată şi dezvoltată. Acest lucru se întâmplă deja prin participarea unui număr tot mai mare de cadre didactice şi elevi la proiecte europene (Socrates, Comenius, Arion), prin promovarea unor schimburi de vizite cu diferite şcoli din Europa şi înscrierea absolvenţilor la universităţi europene. Putem spune iar, cu mândrie, că ,,alecsandrienii’’ sunt în EUROPA. M.P.: În încheiere, vă rog să adresaţi un cuvânt virtualului cititor, fie el profesor sau elev, al monografiei din 2021, cea a centenarului, ca un arc peste timp cu prezenta monografie şi cu cititorul anului 2006. V. Cautiş: Fie că ai fost, eşti sau vei fi elev, profesor, salariat sau absolvent, trebuie să fii mândru că porţi MARCA „VASILE ALECSANDRI’’, că ai avut posibilitatea să cunoşti şi să scrii istoria Colegiului. Sunt convins că Monografia Colegiului din anul 2021 va fi mai bogată şi prin contribuţia TA la creşterea MARII FAMILII A COLEGIULUI NAŢIONAL ,,VASILE ALECSANDRI’’.

ÎN LOC DE EPILOG

Cronica unui liceu, chiar dacă are un Început, nu poate avea şi un Sfârşit. Nu o poţi încheia cu formula: „Aici se sfârşeşte actuala monografie. De aici încolo va începe alta…”. Povestea vieţii unui liceu e o „poveste fără sfârşit”. De aceea nu putem încheia decât cu ce a şi-a propus ultimul directorat, cel al domnului Vasile Cautiş, să realizeze până în 2007. Din acest an limită, proiectele pe termen mediu şi lung ale liceului se suprapun cu un nou început al societăţii româneşti şi, implicit, cu cele ale învăţământului românesc. Din acest moment, ÎN SFÂRŞIT, intrăm în epoca europeană. Până în 2021, visul Mariei Fulgeanu şi al Silviei Ghervescu se va împlini. Ciclul eternei reîntoarceri se va închide sferic. Mai avem ceva de muncit…

ADDENDA

114

CUPRINS

115

116