Moneda Si Credit

Universitatea OVIDIUS Constanţa Departamentul ID-IFR Facultatea de Stiinţe Economice Specializarea: Contabilitate şi Informatică de Gestiune Forma de învăţământ: ID Anul de studiu: II. Semestrul: 1 Valabil începând cu anul universitar 2009-2010

Caiet de Studiu Individual pentru

Moneda şi credit

Coordonator disciplină: Conf.univ.dr. MUNTEANU IRENA

Cuprins

Monedă şi credit I

Monedă şi credit CUPRINS

Unitate de

învăţare 1 2 3 4.

Titlul INTRODUCERE MONEDA. CONCEPT, FUNCTII, FORME Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 1.1 Apariţia şi evoluţia monedei 1.2 Conceptul de monedă. Funcţiile monedei Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 VALUTE SI DEVIZE Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2 2.1 Valute. Definiţie, clasificare 2.2 Devize. Definiţie, forme Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2 SISTEME MONETARE NATIONALE Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3 3.1. Elemetele componente ale sistemelor monetare naţionale 3.2 Baterea monedelor cu şi fără valoare intergrală Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3 CLASIFICAREA SISTEMELOR MONETARE Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4 4.1 Tipuri de sisteme monetare 4.2 Baterea monedelor cu şi fără valoare intergrală Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4

Pagina

1

2 3 3 4 6 7 7

8 9 9

10 13 14

15 16 16 18 19 21 21

23 24 24 25 29 30 30

Cuprins

Monedă şi credit II

5.

6.

7.

8.

9.

SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 5 5.1 Formarea Sistemului Monetar Internaţional 5.2 Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5 FONDUL MONETAR INTERNATIONAL Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6 6.1 Obiectivele FMI. Principalele activităţi 6.2 Funcţiile FMI Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6 DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 7 7.1 Constituirea DST. Rata dobânzii la operaţiunile cu DST 7.2 Cotele ţarilor membre ale FMI şi drepturile de vot Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 8 8.1Crearea Sistemului Monetar European 8.2 Etapele trecerii la moneda unică Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 8 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 8 MONEDA EURO. AVANTAJE SI DEZAVANTAJE Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 9 9.1Avantajele adoptării monedei unice europene 9.2 Dezavantajele trecerii la moneda euro Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 9 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 9

31 32 32 34 36 38 38

39 40 40 42 45 46 46

47 48 48 51 52 53 54

53 54 55 58 60 61 61

62 62 62 65 66 67 67

Cuprins

Monedă şi credit III

10.

11.

12.

13.

14.

SISTEMUL MONETAR AL ROMANIEI Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10 10.1 Formarea sistemului monetar al României 10.2 Etapele de dezvoltare ale sistemului monetar al României Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10 CREDITUL Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11 11.1Creditul. Noţiuni generale 11.2 Garanţia creditului Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11 DOBÂNDA Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 12 12.1 Definiţia dobânzii 12.2 Dobânda reală şi dobânda nominală Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 12 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 12 BANCILE COMERCIALE SI BANCA CENTRALA Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 13 13.1 Băncile comerciale 13.2 Formarea băncilor centrale Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13 ATRIBUTIILE UNEI BANCI CENTRALE Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14 14.1 Rolul băncilor centrale în politica monetară şi de credit 14.2 Alte atribuţii ale băncilor centrale Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14 BIBLIOGRAFIE

68 69 69 70 73 75 75

76 77 77 79 80 81 81

82 83 83 84 85 85 86

87 89 89 90 92 93 93

94 95 95 97 99

101 101 103

Cuprins

Monedă şi credit IV

Moneda. Concept, funcţii, forme

Monedă şi credit 1

Monedă şi credit INTRODUCERE

Stimate student,

Moneda, instituţiile de credit şi fenomenele ce le înconjoară nasc interes pentru o largă categorie de persoane, imdiferent dacă au preocupări în domeniu sau nu. Dinamica monedei, funcţiile şi rolul acesteia în cadrul economiilor naţionale şi mondiale îi asigură un loc important în preocupările economiştilor. Formarea sistemelor monetare naţionale, obiectivele instituţilor financiare internaţionale şi schimbările petrecute în ultimii ani în cadrul Sistemului Monetar European, sunt probleme care incită spre studiu şi cercetare. Prezentarea fenomenelor financiar- monetare din din cadrul cursului a avut ca bază, materiale de referinţă publicate de autori de prestigiu din mediul universitar sau din practica financiară. In cadrul cursului sunt prezentate principalele noţiuni care stau la baza domeniul amplu, numit Moneda. Materialul are un caracter preponderent didactic, de aceea conceptele teoretice sunt prezentate gradual. Noţiunile prezentate vă asigură un bagaj de cunoştinţe de bază. Pentru a avea o pregătire temeinică în domeniu este necesară parcurgerea bibliografiei propuse. Aceasta este accesibilă şi extrem de utilă pentru formarea dumneavoastră, ca viitori economişti. Intrebările care însoţesc fiecare unitate de învăţare, precum şi testele propuse vă permit să vă verificaţi cunoştinţele şi să vă autoevaluaţi. Pentru a veni în sprijinul dumneavoastră, a celor care vă pregătiţi pentru o evaluare în domeniu, la sfârşitul fiecărui capitol există răspunsuri la întrebările din cadrul testelor.

Spor la învăţat şi succes!



Unitatea de învăţare Nr. 1

MONEDA. CONCEPT, FUNCŢII, FORME Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 1.1 Apariţia şi evoluţia monedei 1.2 Conceptul de monedă. Funcţiile monedei Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

Pagina

3 3 4 6 7 7



OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • prezinte conceptul de monedă; • definească moneda; • recunoască principalele categorii de monedă; • prezinte primele forme ale monedei; • explice funcţiile monedei; • să poată sublinia trăsăturile carcteristice ale monedei în sens restrâns.

1.1 Apariţia şi evoluţia monedei Cuvinte cheie

Moneda, troc, marfă, moneda semn. Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii omeneşti fiind prezentă la tranzacţii sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Astfel în Europa bunurile care au îndeplinit funcţia de monedă au fost vitele, în Africa sarea şi scoicile rare care serveau ca podoabe, iar în Tibet ceaiul. Odată cu folosirea acestor bunuri ca monedă s-a ieşit din sfera trocului şi societatea a intrat în sfera economiei de schimb. Mărfurile folosite în acest scop aveau dublu rol: pentru consum şi pentru schimb. Măsurarea valorii mărfurilor a fost posibilă numai prin utilizarea unui bun ca etalon monetar. Pentru a putea fi funcţional ca etalon, un bun trebuia să fie durabil (pentru a conserva puterea de cumpărare), să fie divizibil şi să prezinte o valoare proprie intrinsecă (suficient de mare şi de stabilă). Astfel de bunuri au fost metalele, care s-au impus datorită proprietăţilor lor fizice perfect adaptate celor trei funcţii ale monedei. Iniţial metalele folosite ca monedă au fost comune (cupru, bronz, fier) ca mai apoi să fie utilizate metalele preţioase (aur, argint). Monedele utilizate în Grecia au fost printre primele (secolul VII î.Ch.). În Mesopotamia şi Asia Mică (secolul II î.Ch.) monedele au apărut mai întâi sub formă de lingouri de cupru şi bronz, iar apoi aur şi argint. Aceste metale se foloseau atât la confecţionarea de monede cât şi în alte scopuri. Odată cu dezvoltarea schimbului apare un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă-marfă ceea ce a dus la necesitatea găsirii altor forme de monedă. Apare astfel moneda de hârtie (bancnotele sau moneda fiduciară) şi moneda de cont (scripturală). În secolele XVII-XVIII în Ţările de Jos, Suedia şi Anglia îşi fac apariţia biletele de bancă şi moneda de cont. Emisă de bănci, moneda de hârtie putea fi schimbată oricând de purtător în monedă metalică la ghişeele băncii, fiind garantată cu rezerva de aur monedă deţinută de banca emitentă. La începutul secolului al XIX-lea emisiunea bancnotelor se generalizează în toată



Europa Occidentală. Moneda de cont apare prin înscrierea sumelor de bani în contul clienţilor băncilor comerciale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se perfecţionează tehnicile bancare şi apar noi forme ale monedei scripturale: cecurile şi viramentele. Moneda marfă se transformă astfel în monedă semn. Prin evoluţia monedei marfă la moneda semn se certifică sporirea încrederii populaţiei şi a agenţilor economici în autoritatea monetară centrală (pentru moneda de hârtie) şi faţă de băncile comerciale (pentru moneda scripturală). Pentru câştigarea încrederii posesorilor de monedă semn au fost făcuţi mai mulţi paşi. O bună perioadă de timp s-a păstrat legătura directă cu metalul monetar aflat în rezerva băncii emitente.

Test de autoevaluare 1.1. 1. Daţi exemple de bunuri care au ţinut loc de monedă la începuturile societăţii

româneşti 2. Unde şi când au apărut primele monede?

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 7.

1.2. Conceptul de monedă. Funcţiile monedei

Cuvinte cheie

Instrumente de plata, etalon, lichiditate Moneda reprezintă totalitatea instrumentelor acceptate la plata bunurilor şi serviciilor sau pentru stingerea obligaţiilor făcând distincţie între monedă pe de o parte şi avere sau venituri pe de altă parte. După cum se observă discuţia despre monedă are valenţe multiple şi naşte controverse. De aceea ţinând cont de aspectele sale extrem de diverse şi pentru a înţelege mai bine noţiunea de monedă ne vom referi la funcţiile sale principale:

a) moneda - instrument unic al tranzacţiilor; b) moneda - etalon al valorii; c) moneda - rezervă a valorii. Dintre toate, funcţia de instrument unic al tranzacţiilor face distincţia între

moneda definită mai sus şi alte active cum ar fi valori mobiliare sau active reale.



a) Moneda - instrument unic al tranzacţiilor Într-o economie de schimb moneda este instrumentul prin intermediul căruia se efectuează tranzacţiile. Utilizarea monedei ca instrument unic al tranzacţiilor asigură eficienţa unei economii prin minimizarea timpului de transformare în bunuri şi servicii. b) Moneda - etalon al valorii Funcţia de etalon al valorii se referă la capacitatea monedei de a măsura valoarea bunurilor şi serviciilor tranzacţionate şi din punct de vedere istoric a fost prima care s-a manifestat, deoarece odată cu sporirea şi diversificarea bunurilor oferite la schimb a devenit necesară o referinţă unică. Pentru a îndeplini funcţia de etalon moneda trebuie să aibă o serie de caracteristici. O condiţie necesară pentru asigurarea unui schimb în condiţii de credibilitate este invariabilitatea monedei în calitate de etalon. În caz contrar o reducere a valorii monedei etalon va afecta interesele posesorului, avantajând pe cel care o datorează şi aducând prejudicii celui care o posedă. Cu toate că moneda trebuie să fie constantă, puterea ei de cumpărare fluctuează, respectiv scade în perioada de creştere a preţurilor şi invers. c) Moneda - rezervă a valorii Într-o economie de troc schimbul a două bunuri este instantaneu. Într-o economie monetară schimbul se disociază în două operaţiuni diferite: vânzare şi cumpărare. Între cele două tranzacţii moneda serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare, fiind un instrument de tezaurizare, un instrument permanent de rezervă a valorii. Moneda face parte din patrimoniul oricărui agent economic alături de alte active: active cvasimonetare (depozite la termen); active financiare (acţiuni şi obligaţiuni); active reale (bunuri imobiliare). Faţă de aceste active moneda prezintă trei mari diferenţe:

• un preţ al tranzacţiei mult mai redus în raport cu lichiditatea; • un randament nul; • constantă a valorii nominale.

Moneda (în sens restrâns) are o lichiditate perfectă. Un alt avantaj al monedei faţă de alte active este conservarea puterii de cumpărare pe termen scurt. În concluzie se poate spune că moneda constituie cel mai bun instrument de conservare a bogăţiilor, pe termen scurt, calitate care face din ea un activ fără riscuri.



Test de autoevaluare 1.2. 1. Funcţiile monedei sunt:

a) de reglare a economiei; b) de rezervă a valorii; c) instrument unic al tranzacţiilor; d) de dezvoltare a exporturilor; e) de etalon al valorii.

Alegeţi răspunsurile corecte. 2. Funcţia de etalon al valorii monedei se manifestă prin:

a) lichiditatea perfectă a monedei; b) variabilitatea monedei; c) măsurarea valorii bunurilor şi serviciilor tranzacţionate; d) folosirea ei ca rezervă a puterii de cumpărare; e) convertibilitatea monedei.

Alegeţi răspunsul corect. Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 6.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1.

1. Ce este moneda?

2. Care sunt funcţiile monedei?



3. Descrieţi pe scurt funcţia monedei de instrument unic al tranzacţiilor.

4. Pe termen scurt, cel mai bun instrument de conservare a bogăţiilor şi a puterii de cumpărare este:

a) depozitul bancar pe termen de 5 ani; b) depozitul bancar pe termen de 1 an; c) acţiunile; d) activele reale; e) moneda lichidă.

Care este răspunsul corect?

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 1.1 1. Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii omeneşti fiind prezentă la

tranzacţii sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Astfel în Europa bunurile care au îndeplinit funcţia de monedă au fost vitele, în Africa sarea şi scoicile rare care serveau ca podoabe, iar în Tibet ceaiul.

2. Primele monede au apărut în Grecia, secolul VII î.Ch.. Răspuns 1.2.

1. d,e; 2. c.

Bibliografie unitate de învăţare nr. 1

1. Dardac N., Vaşcu T. – Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi Pedgogică, Bucureşti, 2006

2. Dobre E. – Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanta, 2004

3. Munteanu I. – Monedă şi operaţiunile instituţiilor de credit, Editura Ex Ponto, Constanţa 2008

4. Negrea A. Munteanu I. - Monedă si credit, Editura Muntenia, 2004

Valute şi devize



VALUTE SI DEVIZE Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2 2.1.Valute. Definiţie, clasificare 2.2. Devize. Definiţie, forme Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2

Pagina

9 9

10 13 14 14

Valute şi devize



După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • definească valutele; • recunoască principalele tipuri de valute; • definească devizele; • prezinte operaţiunile cambiale; • facă diferenţa între bilet la ordin şi cec.

2.1 Valute. Definiţie, clasificare Cuvinte cheie

Valută, convertibilitate. Plăţile în relaţiile internaţionale se efectuează în valută. Prin valută se înţelege moneda naţională a unei ţări deţinută de o persoană fizică sau juridică străină atunci când este utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale. Clasificarea valutelor se poate face din mai multe puncte de vedere. Câteva categorii sunt prezentate în continuare.

A. Valuta poate fi: efectivă: este formată din biletele de bancă şi moneda divizionară şi este

utilizată mai ales în deplasările persoanelor în străinătate în interes de serviciu sau în scop turistic. Este un activ cu o lichiditate foarte mare.

în cont: apare ca un disponibil la o bancă. Plăţile din cont se efectuează prin operaţii bancare curente, prin intermediul instrumentelor de plată (cecuri, viramente bancare, ordine de plată şi altele). Se caracterizează printr-o lichiditate mare.

de rezervă: sunt monedele naţionale ale unor ţări, utilizate ca instrumente de rezervă de alte ţări şi fac parte din rezervele internaţionale folosite în acoperirea deficitelor balanţelor de plăţi.

B. După criteriile de schimb dintr-o valută în alta, deosebim: valute convertibile, care pot fi schimbate în mod liber fără restricţii în

ceea ce priveşte suma, deţinătorul sau scopul în care se utilizează. valute neconvertibile: nu se pot schimba liber într-o altă valută.

Valute şi devize


Test de autoevaluare 2.1. 1. Ce este valuta? 2. Daţi exemplu de valute.


2.2. Devize. Definiţie, forme Cuvinte cheie

Devize, cambie, bilet la ordin, scontare, cec În tranzacţiile internaţionale pe lângă valute şi într-o proporţie mult mai mare se utilizează titlurile de credit pe termen scurt care poartă denumirea de devize. Devizele folosite în tranzacţiile internaţionale sunt titluri de credit pe termen scurt sub formă de cambii, bilete la ordin, cecuri exprimate într-o monedă străină. Cambia este un instrument de plată specific economiei de piaţă, efect de comerţ şi instrument de credit folosit în relaţiile dintre partenerii de afaceri. Ea se găseşte sub forma tratei şi a biletului la ordin. Câteodată în literatura de specialitate cambia se identifică cu trata. Totuşi operaţiunile cambiale se referă atât la trata/cambie cât şi la biletul la ordin. În România formularul pentru titlul de credit în care apar 3 parteneri se numeşte cambie, iar cel în care apar 2 parteneri bilet la ordin. Trata (cambia) este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Titlul este emis de trăgător, care dă un ordin trasului de a efectua o plată în favoarea beneficiarului sau la ordinul său. Decizia şi iniţiativa emiterii cambiei aparţine trăgătorului care în dorinţa de a mobiliza creanţa deţinută faţă de tras, alege o datorie mai mică sau egală pe care să o stingă. Accelerarea plăţii datoriilor prin mobilizarea creanţelor este un scop şi o

Valute şi devize


preocupare permanentă a managementului financiar. Pe parcursul duratei de viaţă, de la emitere până la plata la scadenţă, cambia se poate sconta, poate circula prin gir, se poate avaliza, pot apare intervenienţi în plata acesteia, neplata se poate ataca prin protest.

Eficienţa şi siguranţa cambiei este dată şi de posibilitatea de avalizare, posibilitatea de intervenţie şi de recuperarea pe cale de excepţie a cambiei, prin instituţia protestului cambiei.

Avalizarea este o operaţiune cambială prin care un terţ (de obicei o bancă) se obligă să plătească în locul debitorului (trasul) la scadenţă în cazul în care acesta nu-şi onorează obligaţiile de plată. Avalul poate garanta integral sau parţial plata sumei. Avalul este, însă, necondiţionat şi nu poate cuprinde clauze contrare naturii sale de garanţie. Avalul trebuie dat pe formularul cambiei şi se exprimă prin cuvintele: „pentru aval”, pentru „garanţie” sau „pentru siguranţă” şi se semnează de către avalist. Avalistul însă, trebuie să indice numele persoanei în favoarea căreia s-a dat avalul. Scontarea. În situaţia în care beneficiarul unei cambii doreşte să transforme înscrisul în lichidităţi se poate adresa unei bănci comerciale şi efectuează operaţiunea de scontare. Banca îi eliberează suma înscrisă pe cambie mai puţin dobânda pe perioada de până la scadenţă. Operaţiunea se numeşte scontare, iar dobânda se numeşte taxa scontului. Rescontarea. La rândul lor băncile comerciale în perioada de până la scadenţă pot transforma în lichidităţi portofoliul lor de cambii prin rescontare la banca centrală. Aceasta din urmă eliberează suma înscrisă pe cambii mai puţin taxa rescontului - dobânda de până la scadenţă. Taxa rescontului este mai mică decât taxa scontului. Andosarea. În situaţia în care beneficiarul unei cambii doreşte să-şi stingă o obligaţie faţă de un partener de afaceri poate recurge la operaţiunea de andosare. Ea se face prin înscrierea datelor noului beneficiar pe dosul cambiei. Biletul la ordin este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în legătură în procesul creării sale două persoane: subscriitorul sau emitentul şi beneficiarul. Titlul este emis de subscriitor în calitate de debitor, care se obligă necondiţionat să plătească o sumă de bani fixată, la un anumit termen sau la prezentare, unei alte persoane, denumită beneficiar care are calitatea de creditor. Calitatea de debitor provine dintr-un raport comercial de bază. Dacă scadenţa nu este arătată în înscris, biletul la ordin este considerat plătibil la vedere. Biletul la ordin participă la toate operaţiunile cambiale. Cecul este un instrument de plată care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin necondiţionat acesteia, care se află în poziţia de tras, să plătească la prezentare o

Valute şi devize


sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar. Cecul tras în favoarea trăgătorului însăşi este un instrument de ridicare de numerar din bancă Operaţiunile specifice sunt: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl încasează iar trasul îl plăteşte. În acest scop societatea bancară eliberează clientului său (emitent şi trăgător), mai multe formulare necompletate, pe care acesta le va putea transforma în cecuri, în limita disponibilităţilor bancare. Emiterea de cecuri peste această limită sau în lipsa acestora constituie un incident de plăţi care constituie o infracţiune ce se pedepseşte conform legii penale.

Test de autoevaluare 2.2. 1. Prin intermediul rescontării:

a) societăţile comerciale au posibilitatea să reintre în posesia efectelor comerciale scontate anterior;

b) banca centrală îşi asigură refinanţarea prin intermediul băncilor comerciale; c) băncile comerciale îşi procură resurse; d) băncile comerciale acordă credite altor instituţii financiare; e) băncile comerciale îşi plasează resursele.

Alegeţi răspunsul corect.

2. Atribuiţi adevărat/ fals enunţurilor de mai jos: a. Valuta efectivă are o utilizare restrânsă folosindu-se aproape exclusiv în

deplasările persoanelor în străinătate, în interes de serviciu sau în scopuri turistice.

b. În cazul mecanismul cambiei intervin trei parteneri: trăgătorul, trasul, beneficiarul, cu menţiunea că trasul este întotdeauna o bancă.

c. Valutele de rezervă fac parte din rezervele monetare internaţionale în vederea acoperirii eventualelor deficite ale balanţei de plăţi.


În loc de rezumat


Valute şi devize




3. Ce este valuta?

4. Ce este valuta de rezervă? 5. Ce sunt devizele? 6. Care sunt operaţiunile cambiale? 7. Ce este cecul? 8. Moneda efectivă include următoarele forme de existenţă a banilor: a) depuneri la termen şi alte active financiare; b) bilete de bancă;

Valute şi devize


c) moneda de cont; d) moneda divizionară; e) depunerile la termen în vederea economisirii şi disponibilităţilor din conturi

curente. Alegeţi răspunsurile corecte.


Răspuns 2.1 1. Prin valută se înţelege moneda naţională a unei ţări deţinută de o persoană fizică

sau juridică străină atunci când este utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale.

2. Dolar american, lira sterlină, euro, yen, etc Răspuns 2.2.

1. c; 2. 1) A; 2) F; 3) A .





8. Negrea A. Munteanu I. - Monedă si credit, Editura Muntenia, 2004

Sisteme monetare naţionale



SISTEME MONETARE NATIONALE Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3 3.1.Elemetele componente ale sistemelor monetare naţionale 3.2 Baterea monedelor cu şi fără valoare intergrală Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3

Pagina

16 16 18 19 21 21




După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • enumere elementele componente ale sistemelor monetare naţionale; • definească unitatea monetară; • descrie modul în care modificares cursului de schimb afectează nivelul

exporturilor şi al importurilor; • definească monedele cu valoare intergrală; • diferenţieze monedele fără valoare integrală de cele cu valoare intergrală. • descrie procedeul baterii libere a monedei.

3.1 Elemetele componente ale sistemelor monetare naţionale Cuvinte cheie

Unitate monetară, valoare paritară, curs de schimb. În cadrul sistemelor monetare naţionale se reglementează emisiunea şi retragerea din circulaţie a monedei. De-a lungul timpului sistemele monetare au evoluat, dar în ceea ce priveşte formarea trebuie amintite elementele componente mai reprezentative şi anume: unitatea monetară; baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu şi fără valoare integrală; modul de emisiune şi de punere în circulaţie a bancnotelor; emisiunea şi circulaţia cecurilor şi a altor instrumente de plată. Unitatea monetară este stabilită de autoritatea monetară a ţării şi definirea ei implică analiza a trei elemente caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară şi cursul de schimb. Valoarea paritară reprezintă conţinutul valoric al unităţii monetare naţionale stabilit prin lege de autoritatea monetară centrală. În funcţie de etalonul monetar de-a lungul timpului au existat mai multe modalităţi de definire: a) În cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă, valoarea paritară era definită invariabil printr-o cantitate de metal preţios. b) Odată cu trecerea la etalonul aur-devize valoarea paritară s-a definit altfel decât printr-o cantitate de aur. Statutul din 1944 al Fondului Monetar Internaţional a stabilit că o ţară membră îşi poate exprima valoarea paritară a monedei sale fie în aur, fie în dolari SUA. Dolarul american îndeplinea funcţia de etalon şi de rezervă în cadrul sistemului monetar internaţional nou creat. c) Statutul modificat de Fondul Monetar Internaţional în 1971, prevede posibilitatea definirii valorii paritare prin raportarea la DST (drepturi speciale de tragere). Definirea în DST a valorii paritare presupune luarea în considerare a unui coş de



monede. Practica monetară a impus treptat definirea valorii paritare prin puterea de cumpărare a unităţii monetare. Paritatea monetară. Stabilirea raportului valoric între două unităţi monetare este posibil numai în condiţiile în care fiecare din cele două monede au o valoare paritară. În cazul în care valorile paritare erau definite printr-o cantitate de aur paritatea obţinută prin raportul dintre ele se numea paritate aur sau metalică. În cazul în care valorile paritare ale unor monede naţionale erau exprimate într-o valută prin raportarea lor rezulta paritatea valutară. Cursul de schimb. Compararea valorică a unităţilor monetare se realizează prin intermediul cursului valutar (de schimb). Ca ordin de mărime paritatea era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere faptul că valorile paritare au fost menţinute multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele de mărimi fixe reflectându-se în fixitatea cursurilor oficiale (cursuri paritare). În cadrul sistemelor monetare actuale, comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale unităţilor monetare intrate în raportul de schimb. În prezent acest curs este cunoscut sub forma parităţii puterii de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în formarea cursului de piaţă stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta. Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede exprimat într-o altă monedă cu care se compară.

Test de autoevaluare 3.1. 1. Care sunt elementele componente ale sistemelor monetare naţionale? 2. Care sunt elementele caracteristice ale unităţii monetare?




3.2. Baterea monedelor cu şi fără valoare integrală Cuvinte cheie

Valoare integrală, valoare intrinsecă, valoare nominală, baterea liberă Baterea şi circulaţia monedei ca element reprezentativ al sistemului monetar naţional se referă la baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu valoare integrală (confecţionate din metale preţioase) şi la emiterea şi circulaţia monedei fără valoare integrală. Baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu valoare integrală Monedele cu valoare integrală sunt caracterizate de faptul că au valoarea intrinsecă egală cu valoarea nominală. De exemplu în 1933, 1 $ era egal cu 1,5 g Au şi avea un conţinut de 1,5 g Au; evident moneda de 10 $ = 15g Au şi cântărea 15 g. Specificul acestei perioade este baterea liberă - dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului metalul monetar sub formă de lingouri pentru a fi transformat în monedă. Statul încasa pentru serviciul prestat un comision (taxă) stabilită procentual din valoarea metalului monetar. Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală a constituit un element important al mecanismului intern de reglare a circulaţiei monetare. Dacă cererea de monedă înregistra o tendinţă de creştere, acest fapt se manifesta prin reducerea "preţului" aur - lingou, fapt ce-i avantaja pe posesorii de monede şi îi stimula pe deţinătorii de lingouri să le transforme în monede şi invers. Baterea şi punerea în circulaţie a monedelor fără valoare integrală Satisfacerea nevoilor de monedă implică şi utilizarea unei monede de valoare mai mică a cărei batere din metale preţioase era foarte costisitoare. S-a impus deci folosirea metalelor nepreţioase pentru baterea monedei divizionare, dar pentru acestea baterea nu mai putea fi liberă. Statul a monopolizat mecanismul de batere a monedei divizionare, confecţionate din metale obişnuite (aramă, nichel, zinc). Mai târziu prin apariţia bancnotelor a apărut o altă categorie de monede (de valoare mai mare) fără valoare integrală. Pentru toate aceste monede valoarea intrinsecă este mult mai mică decât valoarea nominală. Din diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea intrinsecă a monedelor rezultă un câştig care reprezintă un venit al statului. Emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor a fost iniţial o decizie a băncilor comerciale. Ulterior, sistemele monetare s-au dezvoltat, autoritatea monetară a fiecărei ţări a devenit responsabilă pentru stabilitatea monetară şi ca urmare emisiunea de monedă a ajung prerogativul exclusiv al băncilor centrale.



Test de autoevaluare 3.2. 1. Elementele caracteristice ale unităţii monetare sunt:

a) etalonul monetar; b) cursul valutar; c) baterea monedelor cu valoare integrală; d) paritatea monetară; e) valoarea paritară.

Alegeţi răspunsurile corecte.

2. Care afirmaţie este adevărată? a) monedele cu valoare integrală au valoarea nominală mai mică decât

valoarea intrinsecă; b) monedele fără valoare integrală au valoarea nominală egală cu

valoarea intrinsecă; c) monedele cu valoare integrală nu au acoperire în aur; d) baterea se făcea în mod liber în cazul monedelor cu valoare integrală; e) în cazul monedelor fără valoare integrală diferenţa între valoarea

nominală şi valoare intrinsecă este un venit al statului.


În loc de rezumat




1. Ce este unitatea monetară?

2. Definiţi valoarea paritară?



3. Ce sunt monedele cu valoare integrală? 4. Supraevaluarea monedei naţionale în raport cu alte monede are ca efect:

1) creşterea competitivităţii mărfurilor străine pe piaţa naţională; 2) creşterea competitivităţii mărfurilor exportate; 3) scăderea preţurilor mărfurilor importate; 4) scăderea preţurilor mărfurilor exportate; 5) creşterea preţurilor mărfurilor importate; 6) creşterea preţurilor mărfurilor exportate.

Să se selecteze varianta corectă din grupul de afirmaţi de mai jos:

a) 1, 2, 5; b) 1, 3, 6; c) 1, 4, 5; d) 2, 4, 5; e) 2, 3, 6.

5. Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală se referă la: a) dreptul oricărei bănci de a emite monedă; b) dreptul oricărei ţări de a emite cantitatea de monedă considerată

necesară la un moment dat; c) dreptul unei instituţii monetare străine de a bate moneda unei ţări

terţe dacă se respecta gramajul aurului; d) dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului lingouri

de aur şi de a le transforma în monedă fără nici un comision; e) dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului lingouri

de aur şi de a le transforma în monedă plătind un comision.

6. În 1875 guldenul olandez era definit prin 0,6048 g aur fin. Dacă taxa de batere pentru un lingou de aur de 1 Kg era de 2,44 guldeni să se stabilească ce atitudine au luat deţinătorii de lingouri dacă preţul lingoului era de 1654 guldeni.

a) vinde lingoul de aur;



b) se prezintă la monetăria statului pentru a primi echivalentul de monedă.


Răspuns 3.1 1. Elementele componente mai reprezentative sunt: unitatea monetară; baterea şi

punerea în circulaţie a monedelor cu şi fără valoare integrală; modul de emisiune şi de punere în circulaţie a bancnotelor;

2. Există 3 elemente caractertice: valoarea paritară, paritatea monetară şi cusrul de schimb.

Răspuns 3.2. 1. b, d, e; 2. 1) A; 2) F; 3) F; 4)A; 5) F .



2. Dobre E. – Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanta, 2004 3. Munteanu I. – Monedă şi operaţiunile instituţiilor de credit, Editura Ex

Ponto, Constanţa 2008

Sisteme monetare naţionale. Convertibilitatea si cursul de schimb



CLASIFICAREA SISTEMELOR MONETARE. CONVERTIBILITATEA SI CURSUL DE SCHIMB Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4 4.1 Tipuri de sisteme monetare 4.2 Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4

Pagina

23 23 25 28 28 30




După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • caracterizeze sistemele monetare bazate pe etalonul aur; • dea exemple de sisteme monetare bazate pe etalonul metal monetar; • definească valutele liber convertibile; • determine cursul real de schimb pe baza unui coş de produse; • determine cursul valutar prin metoda fixingului

4.1 Tipuri de sisteme monetare Cuvinte cheie

Metal monetar, aur-devize, putere de cumpărare În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat practica monetară a consacrat mai multe tipuri de sisteme monetare: sisteme monetare având drept etalon metalul monetar în raport cu care au funcţionat sisteme monetare bimetaliste - care au ca dublu etalon aurul şi argintul şi sisteme monetare monometaliste - care au ca etalon aurul ori argintul sisteme monetare bazate pe etalonul aur-devize şi sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare. În cadrul sistemelor monetare bimetaliste se distinge bimetalismul integral şi bimetalismul parţial. Diferenţa între cele două sisteme este următoarea: în bimetalismul integral moneda se bătea liber atât din aur cât şi din argint, iar între cele două metale exista un raport legal. Bimetalismul parţial prevedea restricţii privind baterea monedei din argint, iar legătura valorică între aur şi argint nu era fixată. Sistemele monetare bimetaliste nu au rezistat foarte mult timp deoarece raportul între monedele din aur şi argint crea dificultăţi în circulaţie. Moneda mai puternică sau metalul mai căutat ducea la fenomenul de tezaurizare pentru una din monede, cea mai puţin căutată rămânând în circulaţie. În sistemele monometaliste, rolul de etalon monetar îi revenea unui singur metal: ori aur ori argint. După metalul folosit ca etalon sistemele naţionale s-au distins în: silver standard şi gold standard. Cele mai răspândite au fost cele bazate pe etalonul aur. În funcţie de situaţia naţională, de nevoile economiilor şi de gradul de dezvoltare a schimburilor de-a lungul timpului s-au distins mai multe tipuri de sisteme monetare monometaliste:

A) Sisteme monetare bazate pe etalonul aur-monedă (gold specie standard); B) Sisteme monetare bazate pe etalonul aur-lingouri (gold bullion standard);



C) Sisteme monetare bazate pe etalonul combinat aur-devize (gold exchange standard);

Sistemele bazate pe etalonul aur-monedă sunt cele clasice. În cadrul lor circulaţia aurului se făcea în mod liber atât pentru decontări interne cât şi pentru cele externe. De asemene baterea monedei se făcea în mod liber, iar convertibilitatea din aur în monedă şi invers se făcea la preţul stabilit de stat. Acest sistem a funcţionat atâta timp cât au existat rezerve suficiente de aur. În sistemele bazate pe etalonul aur-lingouri, alături de monedele din aur, circulau bancnotele convertibile în lingouri. Pentru plăţile externe se utiliza în cele mai multe cazuri aurul. Bancnotele aveau acoperire în aur în procent de 30-40 la sută, iar convertibilitatea era limitată. În sistemele bazate pe etalonul combinat aur-devize, monedele naţionale erau garantate prin aur sau titluri de creanţă exprimate într-o monedă străină, numite devize. Astfel o monedă a unei ţări era definită prin raportarea la o valută. Sistemul a permis dezvoltarea schimburilor internaţionale, dar a dus şi la conectarea economiilor prin monedă. Instituţionalizarea sistemului aur-devize s-a făcut la Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton Woods, în anul 1944 odată cu formarea Sistemului Monetar Internaţional. După renunţarea la etalonul aur- devize a avut loc o separare totală a monedelor naţionale de aur. Pentru etapa actuală definitoriu este etalonul putere de cumpărare. Indicele puterii de cumpărare exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi achiziţionată cu o unitate monetară şi este invers proporţional cu indicele preţurilor de consum. Acesta din urmă se determină pornind de la un coş de bunuri şi servicii specifice unui mediu economic. Indicele preţurilor de consum reprezintă raportul între valoarea coşului de bunuri şi servicii exprimate în preţurile anului curent şi valoarea aceluiaşi coş exprimate în preţurile anului de bază. Formula de calcul este următoarea:

∑

∑

=

=

×

×

=n

1i0i0i

n

1i1i0i

p

pq

pqI

unde: qi0p

- cantitatea de bun/serviciu de tip "i" din coş i0

p - preţul bunului/serviciu de tip "i" din coş în anul de bază

i1Ca urmare Indicele puterii de cumpărare I

- preţul curent al bunului/serviciu de tip "i" din coş în anul curent pc

ppc I

1I =

se determină după formula:



Test de autoevaluare 4.1. 1. Ce sunt sistemele monetare monometaliste? 2. Care este relaţia între indicele puterii de cumpărare şi cel al preţurilor?

3. Să se determine indicele puterii de cumpărare în anul N faţă de anul anterior, ştiind că indicele preţurilor de consum înregistrează nivelul de 110% faţă de anul precedent N-1.


4.2. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb Cuvinte cheie

Monede convertibile, curs economic, curs de echilibru Convertibilitatea este un concept de bază în definirea şi înfiinţarea sistemelor monetare naţionale şi prezintă o importanţă majoră în crearea unui climat de siguranţă atât de necesar pentru desfăşurarea schimburilor internaţionale. Prin convertibilitate se înţelege dreptul oricărei persoane de a schimba moneda naţională a unei ţări într-o altă monedă naţională pe o piaţă liberă fără restricţii



privind suma, scopul, locul sau calitatea celui care efectuează operaţiunea. Există mai multe clasificări ale monedelor naţionale ţinând cont de convertibilitate. Clasificarea stabilită prin Statutul Fondului Monetar Internaţional împarte monedele ţărilor membre în trei categorii:

monede convertibile; monede neconvertibile; monede liber utilizabile.

Pentru ca moneda unui stat membru FMI să fie convertibilă, ţara emitentă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la plăţile şi transferurile internaţionale, evitarea practicilor valutare discriminatorii, colaborarea în domeniul politicilor valutare. În cazul în care condiţiile nu sunt respectate monedele sunt declarate neconvertibile, iar participarea acestor monede la schimburile internaţionale se poate face în condiţii foarte restrictive. Dacă o monedă este utilizată la scară largă în plăţile şi transferurile internaţionale şi este negociabilă pe principalele pieţe valutare internaţionale atunci ea devine monedă liber utilizabilă. Dintre monedele actuale, sunt considerate liber utilizabile: dolarul american, euro, yenul japonez şi lira sterlină. Cursul de schimb sau rata de schimb este preţul unei monede exprimat în altă monedă. Determinarea cursului de schimb este rezultatul confruntării între cererea şi oferta de monedă. În cadrul studiilor efectuate pe piaţa valutară o importanţă deosebită o au modelele de previziune şi teoriile. Printre acestea din urmă se distinge şi teoria parităţii puterii de cumpărare (PPC). Cursul de schimb al unei monede poate fi privit şi ca o putere de cumpărare externă. Elementele considerate în calculul cursului de schimb duc la valori diferite şi la concepte diferite, cum ar fi cursul nominal şi cursul real. Cursul nominal exprimă preţul unei monede faţă de o alta şi măsoară preţurile relative pentru cele două monede naţionale. Conceptul este important din punct de vedere monetar. Cursul real exprimă preţul monedelor naţionale prin intermediul preţurilor mărfurilor dintr-un coş de bunuri şi servicii. Modul de calcul pentru cursul real de schimb (curs economic) este prezentat în continuare. Determinarea cursului real de schimb (cursul economic) Calculul cursului real de schimb se face cu ajutorul unui coş de produse şi servicii comercializate în ambele ţări. Dacă se cunosc preţurile produselor în fiecare monedă parte, precum şi ponderea produselor în coşul considerat cursul real va fi media ponderată a cursurilor de revenire calculat pentru fiecare produs în parte. Formula de calcul este:



in

1iis CraCr ×= ∑

=

unde: Crsa

= cursul real de schimb; i

Cr = ponderea produsului în tranzacţiile internaţionale; i

B

Ai Pi

PiCr =

= cursul de revenire al produsului calculat după formula:

PiA, PiB

reprezintă preţurile produsului "i" în ţările A şi B exprimate în moneda naţională.

Exemplu: Calculul cursului economic (real) al monedei ţării B în raport cu moneda ţării A

Produsul Preţul în

moneda ţării “A”

Preţul în moneda ţării

“B” Cr ai i a(%) i · Cri

1 240 145 1,6551 25 0,4137 2 500 215 2,3255 28 0,6511 3 300 100 3,0000 15 0,4500 4 230 140 1,6428 13 0,2135 5 125 60 2,0833 19 0,3958 - - - - 100 2,1241

Interpretarea rezultatului: pentru o unitate monetară a ţării B trebuie să se cedeze 2,1241 u.m. ale ţării A. Cursul real este 1u.m. B= 2,1241 u.m. A. Determinarea cursului de schimb ca rezultat al cererii şi ofertei de valută se face prin metoda fixingului. Metoda va fi prezentată în continuare. Metoda fixing-ului Metoda fixingului este utilizată atât pe piaţa valutară pentru determinarea cursului de echilibru, cât şi în piaţa financiară pentru stabilirea cursului activelor financiare. Aplicabilitatea largă a metodei îi conferă o importanţă deosebită în cadrul operaţiunilor de pe piaţa monetară sau piaţa de capital. Stabilirea cursului de echilibru prin metoda fixing-ului presupune parcurgerea a două etape: Etapa I. Centralizarea ofertei şi cererii de la băncile comerciale autorizate să participe la cotaţie. Centralizarea se face separat pentru ofertele de cumpărare şi separat pentru cele de vânzare în ordine descrescătoare a cursului oferit şi respectiv crescătoare. Cursurile pot fi cursuri “au mieux” şi cursuri limită maximă pentru oferta de cumpărare şi minimă pentru cea de vânzare.



Etapa a II-a. Stabilirea cursului de echilibru se realizează astfel: Pasul 1: toate cursurile sunt ordonate descrescător; Pasul 2: ofertele de cumpărare se cumulează pentru fiecare nivel de curs începându-se cu ofertele la cursul cel mai mare până la cursul cel mai mic (de sus în jos); Pasul 3: toate ofertele de vânzare se cumulează pentru fiecare nivel de curs începându-se cu ofertele la cursul cel mai mic până la cursul cel mai mare (de jos în sus); Pasul 4: în funcţie de sumele cumulate ale ofertelor de vânzare şi cumpărare se stabileşte pe fiecare nivel al cursului volumul posibil al tranzacţiilor în limita sumei cumulate celei mai mici; Pasul 5: cursul de echilibru se stabileşte la nivelul la care volumul posibil al tranzacţiilor este maxim. Cursul de schimb este un indicator important pentru economiile naţionale, evoluţia acestuia fiind considerată relevantă în aprecierea stabilităţii monetare. Rolul important al cursului valutar de-a lungul istoriei monetare va fi adus în atenţie în capitolele care tratează formarea sistemului monetar Internaţional, al Sistemului Monetar European, dar şi în cel referitor la politica monetară.

Test de autoevaluare 4.2. 1. Să se determine cursul valutar leu/$ prin metoda fixingului considerând următoarea situaţie:

Oferta de cumpărare Oferta de vânzare

Cantitatea cerută Curs maxim de

cumpărare (leu/$)

Cantitatea oferită Curs minim de vânzare (leu/$)

200 "au mieux" 100 "au mieux 250 3,35 250 3,30 100 3,33 300 3,32 400 3,32 400 3,33 500 3,30 200 3,35 200 3,25 300 3,40

2. Ce este convertibilitatea? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 30.



În loc de rezumat




1. Ce este bimetalismul integral?

2. Ce tipuri de sisteme monometaliste cunoaşteţi?

3.Ce sunt monedele liber utilizabile?

4. Cum se calculează cursul real de schimb?




Răspuns 4.1 1. Sisteme monetare monometaliste au ca etalon ori aurul ori argintul. 2. Indicele puterii de cumpărare Ipc

ppc I

1I =

se determină după formula:

3. Indicele puterii de cumpărare Ipc

= 1 : 110% = 90,9 %

Răspuns 4.2. 1. Rezolvare:

Cerere

Curs

(RON/$)

Ofertă

Volumul posibil al

tranzacţiilor Efectivă Cumulată Efectivă Cumulată

200 200 3,40 300 1550 200 250 450 3,35 200 1250 450 100 550 3,33 400 1050 550 400 950 3,32 300 650 650 500 1450 3,30 250 350 350 200 1650 3,25 100 100 100

Cursul de echilibru (3,32 lei/ $) se obţine atunci când volumul tranzacţiilor este maxim (650 de ordine executate).

2. Prin convertibilitate se înţelege dreptul oricărei persoane de a schimba moneda naţională a unei ţări într-o altă monedă naţională pe o piaţă liberă fără restricţii privind suma, scopul, locul sau calitatea celui care efectuează operaţiunea.





Sistemul Monetar Internaţional



SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 5 5.1 Formarea Sistemului Monetar Internaţional 5.2 Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5

Pagina

32 32 34 36 38 38




După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • prezinte conjunctura internaţională care a dus la necesitatea înfiinţării

Sistemului Monetar Internaţional; • descrie pe scurt deciziile adoptate în cadrul Conferinţei de la Genova; • reţinănă anul înfiinţării Sistemului Monetar Internaţional, al FMI şi al Băncii

Mondiale; • enumere principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional

5.1 Formarea Sistemului Monetar Internaţional Cuvinte cheie

Etalon aur-devize, devize cheie, etalon aur, deprecieri monetare La sfârşitul primului război mondial, sistemul monetar al aurului a luat sfârşit în mod inevitabil. A urmat o perioadă de mare instabilitate pentru economia mondială, agravată de problema refacerii postbelice. Două tentative de reconstituire a sistemului monetar al aurului, în 1925, respectiv în 1936, au avut o viaţă scurtă. În cursul anilor ’20, s-au acumulat grave tensiuni care au dus rapid la marea recesiune. În cea mai acută perioadă a crizei, între 1929-1932, comerţul mondial a înregistrat o prăbuşire drastică, de 63% în termeni de valoare în aur. Căderea generalizată a activităţii productive a fost însoţită de o grea deflaţie monetară. Primul război mondial şi inflaţia care a generat-o a fost cel care a pus capăt sistemului etalonului aur şi care a zdruncinat supremaţia lirei sterline. Până în acel moment lira sterlină avea o poziţie aparte la nivel mondial datorită manipulării ratei scontului la Londra: prin creşterea acestei rate se atrăgeau capitalurile străine. Vechile parităţi nu mai oglindeau noile situaţii şi repartizarea stocului de aur la nivel mondial era inegală (în favoarea Statelor Unite). Războiul a accelerat creşterea datoriilor şi a deficitului comercial pentru mai multe state şi în aceste condiţii stocul de aur mondial era insuficient. Ca o soluţie de moment s-a recurs la devalorizarea considerabilă a monedelor în raport cu metalul preţios şi a avut loc o mare emisiune de bilete de bancă, care a generat o inflaţie puternică. Această situaţie de dezechilibru monetar a născut ideea întoarcerii la etalonul aur. Conferinţa de la Genova asupra reconstrucţiei economice a Europei (1922) caută să restabilească echilibrul monetar la nivel mondial prin introducerea etalonului aur-devize. Participanţii doreau ca:

monedele să fie garantate în aur sau devize convertibile în aur. Astfel devizele se împărţeau în două categorii: devize cheie (convertibile în aur) şi devize periferice (neconvertibile în aur); convertibilitatea bancnotelor să fie limitată la lingouri În 1923 John Maynard Keynes critică întoarcerea la aur estimând că nu ar trebui



sacrificat echilibrul interior în favoarea celui exterior şi că politicile de deflaţie destinate stabilizării cursului de schimb sunt periculoase. Dezechilibrul monetar şi economic a făcut ca preţurile produselor manufacturate în ţările industrializate să se reducă, în perioada 1929-1933, cu aproape 40%, ceea ce a generat consecinţe negative asupra balanţelor de plăţi ale acestor ţări. În tentativa de a limita efectele negative asupra balanţelor de plăţi, statele au recurs la orice măsuri pentru a susţine balanţa de plăţi, acestea fiind în primul rând restrictive pentru importuri. În 1930, în Statele Unite a fost aprobat Smoot-Hawley Tariff Act, o reglementare prin care s-au stabilit creşteri majore de taxe asupra importurilor. Această lege fost una din cele mai protecţioniste reglementări ale secolului. Astfel ţările aveau o puternică motivaţie în a deprecia moneda proprie pentru a-şi favoriza exporturile şi făceau deseori apel la ceea ce avea să se numească „deprecieri concurenţiale”. De fapt, dacă o ţară deprecia moneda proprie ca să-şi favorizeze exporturile, celelalte ţări erau puse în situaţia de a deprecia şi ele moneda pentru a-şi salva competitivitatea exporturilor lor. În mod similar, măsurile protecţioniste luate de o ţară spre a limita importurile de pieţe erau contrabalansate de contramăsuri similare din partea altor ţări. Acest cadru general a fost agravat în mod dramatic de război, care a cauzat încetarea în bună parte a fluxurilor internaţionale de comerţ şi de capitaluri private. În concluzie abandonarea etalonului aur şi devalorizarea lirei sterline (cu 30%) în 1931 reprezintă punctul de plecare al unui război monetar care a constat în devalorizări în lanţ în încercarea de a câştiga părţi din piaţă. În 1933 a mai existat o tentativă de stabilizare monetară prin Conferinţa de la Londra dar aceasta s-a încheiat fără rezultate. Totuşi în 1936 SUA, Anglia şi Franţa au semnat un acord tripartit pentru a evita prăbuşirea definitivă a schimburilor internaţionale. Acordul în speţă consacră puterea dolarului şi permite finanţări pe termen scurt între cele trei ţări. Orice încercare de a continua rezolvarea problemelor monetare mondiale este oprită de cel de-al doilea război mondial. În această situaţie se impunea instituirea unor reguli aplicabile la nivel internaţional care să creeze stabilitatea monetară atât de necesară pentru derularea în condiţii de risc minim a tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale. Crearea Sistemului Monetar Internaţional a rezolvat pentru o perioadă de timp aceste probleme.



Test de autoevaluare 5.1. 1. Ce a declanşat primele dezechilibre monetare?

2.Când a avut loc Conferinţa de la Genova? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 38.

5.2 Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional Cuvinte cheie

Conferinţa de la Bretton Woods, etalonul aur-devize, echilibrarea balanţei de plăţi Conferinţa monetară internaţională de la Bretton Woods a avut loc în New Hampshire, la data de 1-12 iulie 1944. Atunci s-au pus bazele creării Sistemului Monetar Internaţional (SMI) şi a instituţiilor financiar-monetare: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional sunt:

1. Etalonul monetar aur - devize: cursurile de schimb vor fi exprimate în aur sau într-o monedă convertibilă în aur ($), dolarul american devenind formă de rezervă şi de plată pe plan internaţional. 2. Stabilitatea cursurilor de schimb a reprezentat unul dintre principiile fundamentale de funcţionare a sistemului. Aplicarea lui este considerată condiţia de bază pentru realizarea cooperării monetare şi pentru asigurarea stabilităţii monetare. Practic acest principiu a adus în actualitate posibilitatea practicării cursurilor fixe. În acest scop fiecare ţară membră a FMI era obligată să-şi definească valoarea paritară a monedei în Au sau în $. Faţă de paritate, cursul de



schimb al monedelor putea oscila în cadrul unor marje de ±1% faţă de dolarul american (până în anul 1971) şi de 2,25% după 1971, ţările emitente având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie. Menţinerea cursurilor de piaţă în aceste limite considerate normale se realiza prin intervenţii repetate pe piaţă cu operaţiuni de vânzare-cumpărare de monedă. Când efectele aşteptate nu se produceau se recurgea la modificarea valorii paritare prin devalorizare sau revalorizare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental din economia unei ţări. 3. Convertibilitatea monetară presupunea două direcţii:

convertibilitatea dolarului în aur ($ este singura monedă convertibilă în aur la acea dată - vezi tabelul de mai sus); convertibilitatea celorlalte monede în sensul desfiinţării restricţiilor în domeniul plăţilor internaţionale şi a faptului că băncile centrale ale ţărilor membre aveau obligaţia de a-şi cumpăra propria monedă deţinută de o altă bancă centrală străină, la cererea acesteia, dacă suma provenea din operaţiuni valutare curente.

4. Constituirea de rezerve monetare oficiale cu scopul convertirii sumelor solicitate şi intervenţiilor pe piaţa valutară ale autorităţilor monetare în scopul susţinerii cursului valutar al monedei naţionale. 5. Echilibrarea balanţei de plăţi. Ţările membre FMI aveau obligaţia să supravegheze şi să asigure menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi. Ca soluţie extremă pentru menţinerea echilibrului, respectiv pentru ajustarea deficitelor sau excedentelor există posibilitatea utilizării tehnicii devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale, de comun acord cu FMI. De la acest principiu făcea excepţie SUA deoarece acoperirea deficitului balanţei sale de plăţi avea loc prin emisiunea de monedă proprie ca urmare a statutului special al dolarului în cadrul sistemului. Chiar dacă Keynes dorea să impună instituţii favorabile ţărilor debitoare, cu scopul de a opri declinul Marii Britanii, acordurile de la Bretton Woods au consacrat supremaţia politică şi financiară americană şi locul important al dolarului în defavoarea lirei sterline. Astfel New York ia locul Londrei ca centru financiar al planetei. Uniunea Sovietică şi China cu toate că au participat la conferinţă nu au semnat acordurile.

Acordul monetar intră în vigoare la 27 decembrie 1945, dar nu va deveni operaţional până la sfârşitul anului 1958, când monedele europene îşi regăsesc convertibilitatea externă pentru plăţile curente.

Fondul Monetar Internaţional (FMI) ca instituţie financiară are rol în supravegherea sistemului cursurilor fixe şi urmărirea stabilităţii monedelor interzicând devalorizarea competitivă. FMI este însărcinat cu creditarea ţărilor membre pentru surmontarea deficitului temporar al balanţei de plăţi, pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economică şi valutară pe termen scurt.

Resursele Fondului Monetar Internaţional s-au format prin participaţiile ţărilor membre: 25% aur şi 75% aport în monedă naţională. Cotele părţi sunt revizuite o



dată la cinci ani, valorarea lor fiind determinată în funcţie de ponderea fiecărei ţări în comerţul internaţional. Ele determină drepturile în luarea deciziilor (dreptul de vot este proporţional cu participaţiile statelor) şi posibilitatea de împrumut.

Test de autoevaluare 5.2. 1. De ce este importantă Conferinţa de la Bretton Woods ?

2. La ce se referă principilul creării rezervelor monetare oficiale? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 38.

În loc de rezumat




1. Ce s-a propus la Conferinţa de la Genova din anul 1922?



2. Care a fost poziţia lui Keynes faţa de întoarcerea la etalonul aur? 3. Care sunt principiile de funcţionare ale SMI? 4. Cum s-au format resursele FMI?

5. Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional sunt: a) stabilitatea etalonului putere de cumpărare; b) echilibrarea balanţelor de plăţi; c) convertibilitatea monedelor ţărilor membre în lingouri de aur; d) fixitatea cursurilor de schimb în raport cu lira sterlină (±1%); e) constituirea de rezerve monetare oficiale.





Răspuns 5.1 1. Primul Război Mondial. 2. In anul 1922. Răspuns 5.2.

1. Prin semnarea tratatelor de la Bretton Woods s-au pus bazele creării Sistemului Monetar Internaţional şi a instituţiilor financiar-monetare: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

2. Constituirea de rezerve monetare oficiale se făcea cu scopul convertirii sumelor solicitate şi intervenţiilor pe piaţa valutară ale autorităţilor monetare în scopul susţinerii cursului valutar al monedei naţionale.





Fondul Monetar Internaţional



FONDUL MONETAR INTERNATIONAL Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6 6.1 Obiectivele FMI. Principalele activităţi 6.2 Funcţiile FMI Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6

Pagina

40 40 42 45 46 46



OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 6Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 6 sunt:

După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • descrie momentul formării FMI; • enumere principalele obiective ale FMI; • enumere principalele activităţi ale FMI; • prezinte modul în care se manifestă funcţiile FMI.

6.1 Obiectivele FMI. Principalele activităţi Cuvinte cheie

FMI, cooperare internaţională, credite, stabilitatea cursurilor de schimb Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o instituţie financiară internaţională creată ca urmare a acordurilor semnate la Conferinţa Financiară şi Monetară de la Bretton Woods din anul 1944. Obiectivul acestui tratat era stabilirea unei ordini monetare şi financiare, care să favorizeze reconstrucţia şi creşterea economiei mondiale după recesiunea anilor ’30 şi cel de-al doilea război mondial. Încă de la înfiinţare, FMI a fost organizat ca un for ce urmăreşte permanent promovarea cooperării în domeniul monetar internaţional. Contribuţia sa este, mai mult decât orice, îndreptată către promovarea coerenţei între politicile economice ale ţărilor membre şi stabilitatea monetară şi financiară internaţională.1

Astfel se poate afirma că FMI „promovează creşterea stabilităţii”, fie la nivelul ţărilor, fie la nivel global.

Principalele obiective ale FMI sunt: promovarea cooperării monetare internaţionale; înlăturarea restricţiilor de natură valutară din calea comerţului mondial şi a

fluxurilor financiare internaţionale; acordarea de credite pe termen scurt şi mediu în vederea reducerii

dezechilibrelor temporare ale balanţei de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, ţărilor membre fără ca acestea să recurgă la măsuri care ar putea afecta prosperitatea naţională şi internaţională. promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea devalorizării monetare ca

mijloc de concurenţă internaţională sau manevrarea cursurilor în scop de concurenţă; scurtarea duratei şi diminuarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi externe ale

ţărilor membre. Obiectivul stabilităţii financiare nu este un scop în sine ci el vizează crearea unui climat care să permită creşterea economică. Istoria ne-a demonstrat că reducerea instabilităţii, fie internă (inflaţia scăzută), fie externă (dezechilibre reduse ale

1 Articolul numărul 1 din Statul FMI



balanţei de plăţi externe) favorizează creşterea pe termen mediu şi lung. Ca urmare este necesară o coordonare a politicii economice pentru ca obiectivele naţionale să fie compatibile şi să nu atragă prejudicii bunăstării economice colective. În funcţie de obiectivele şi de mijloacele de care dispune FMI pentru realizarea lor, se pot distinge următoarele segmente mari importante ale activităţii sale: 1. Acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanţii (în monedă naţională), astfel încât, pe de o parte, aceştia să fie sprijiniţi la nevoie în eforturile proprii de echilibrare a balanţelor de plăţi, iar, pe de altă parte, să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de decontări, care să faciliteze tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale. În principiu, ţara membră a FMI care a primit credit de la Fond este obligată să-l folosească numai pentru echilibrarea balanţei sale de plăţi. 2. Limitarea cât mai mult posibil a restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea comerţului internaţional. În acest sens, membrii FMI sunt obligaţi să evite restricţiile valutare asupra plăţilor curente. În acelaşi timp, FMI are sarcina de a veghea şi interzice încheierea de acorduri valutare discriminatorii între ţările membre. 3. Menţinerea parităţii monedelor naţionale ale ţărilor membre şi urmărirea stabilităţii cursului de schimb. Potrivit prevederilor statutare iniţiale ale FMI, cursul de schimb al monedei unei ţări membre putea să oscileze în raport cu valutele celorlalţi membri în cadrul unei marje înguste de ±1% faţă de paritatea oficială. Din punct de vedere practic, totuşi, nu se poate omite faptul că o cooperare economică întâmpină o serie întreagă de obstacole. Înainte de toate, ţările pot conferi o greutate diferită aceloraşi obiective de politică economică. Unele ţări vor acorda pondere mai largă creşterii deplinei ocupări a forţei de muncă şi, deci, vor urma politici expansioniste, chiar şi atunci când acestea comportă inflaţie excesivă; invers, alte ţări pot privilegia obiectul stabilităţii în detrimentul deplinei folosiri a forţei de muncă. De aceea, istoria FMI nu este alcătuită din altceva decât din falimentele şi succesele încercărilor de a întări o cooperare mai largă între naţiuni.

Test de autoevaluare 6.1. 1. Când s-a înfiinţat FMI?



2.Care este rolul FMI în ceea ce priveşte limitarea restricţiilor valutare? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 46.

6.2 Funcţiile Fondului Monetar Internaţional Cuvinte cheie

Supraveghere, asistenţă tehnică, rapoarte statistice Ca instituţie financiară internaţională Fondul Monetar Internaţional exercită o serie de funcţii specifice şi anume:

a) Funcţia de supraveghere. Supravegherea este, fără îndoială, principala raţiune de a fi a FMI. După unii autori, aceasta este funcţia la care trebuie să se racordeze toate celelalte funcţii, inclusiv cea financiară. În mod uzual, se distinge o acţiune de supraveghere bilaterală, în scopul aprecierii politicilor economice a ţării membre FMI, şi o acţiune de tip multilateral, în care FMI reuneşte demersurile economice şi ale politicilor naţionale în plan global. Din punct de vedere al conţinutului, acţiunea de supraveghere bilaterală se exercită pe două nivele: unul este acela al politicii schimbului, sau, mai bine spus, al sistemului multilateral al plăţilor curente, iar celălalt vizează adecvarea politicilor economice ale ţării membre în raport cu situaţia balanţei sale de plăţi şi de schimb. Aceasta este o funcţie ce se impune prin art. IV al Statutului, şi care obligă fiecare ţară membră să colaboreze cu FMI şi cu alte ţări membre ale organizaţiei cu scopul de a asigura funcţionarea şi stabilitatea sistemului de schimburi. Decurge de aici obligaţia de a furniza FMI un flux de informaţii amplu şi constant, precum şi alte date statistice, asupra propriei situaţii economice. Tehnicienii FMI, provenind din întreaga lume, sunt aleşi după cunoştinţele lor tehnice şi conduc consultaţii periodice cu ţările membre, numite „consultaţii ex-art. IV”. Tehnicienii merg în „misiune” în ţările membre spre a întâlni, dincolo de autorităţile guvernamentale, reprezentanţii categoriilor sociale şi exponenţii sectorului privat, ai vieţii academice şi ai cercetării. Aceste consultaţii se acordă de obicei anual şi, pe baza lor, tehnicienii FMI redactează un raport conţinând analizele şi recomandările lor, raport care trebuie aprobat de superiorii ierarhici ai organizaţiei. Focalizarea consultaţiilor se face, în



ultimă instanţă, asupra poziţiei externe a ţării, dar în practică se ia în considerare o pluralitate de variabile şi se examinează cea mai mare parte a politicilor economice urmate de ţara respectivă, dintre care un rol de primă mărime este rezervat politicii de schimb, celei monetare şi celei fiscale. O asemenea practică îşi găseşte fundamentarea în faptul că poziţia externă a unei economii este întotdeauna fructul politicilor puse în practică pe plan intern. Linia de demarcaţie între politicile care influenţează poziţia externă şi celelalte nu este întotdeauna exact posibil de definit. Supravegherea bilaterală nu este altceva decât o dimensiune a supravegherii multilaterale, pe care FMI o desfăşoară pentru a asigura congruenţa politicilor economice la nivel global, mai ales ale ţărilor mai mari, cu impact major în exterior.

b) Funcţia financiară. Fondul Monetar Internaţional pune la dispoziţia ţărilor membre propriile resurse financiare, pentru ca acestea să-şi poată elimina dezechilibrele externe, şi care se pot manifesta fie în deficitul balanţei de plăţi, fie într-o poziţie precară a rezervelor valutare. Funcţia financiară are scopul de a evita ca ţările membre să recurgă la măsuri extreme, uneori cu efect distructiv al prosperităţii naţionale sau internaţionale (art. 1). Totuşi, în exercitarea acestei funcţii, FMI caută întotdeauna un echilibru just între împrumuturile acordate şi gradul de corectitudine al politicilor economice, pe scurt, între finanţarea externă şi ajustarea internă. Pentru aceasta, cheltuirea fondurilor este întotdeauna corelată, total sau parţial, cu actualizarea măsurilor colective de politică economică stabilite împreună cu autorităţile acelei ţări. Această practică este numită în mod convenţional „condiţionalitate”. Prin aceasta se doreşte ca ţara să-şi remedieze durabil problemele care stau la baza dezechilibrului extern. În acelaşi timp, condiţionalitatea garantează împrumuturile oferite ţărilor, care implică folosirea resurselor comune ce pot fi restituite în intervalul convenit. Aceasta este necesar nu numai pentru a salva stabilitatea financiară a FMI pe plan administrativ, dar şi pentru a obţine ca resursele comune, prin definiţie limitate, să fie cât mai mult disponibile pentru toţi membrii care au nevoie de ele. Sensurile condiţionalităţii nu diferă de cele care fac obiectul activităţii de supraveghere, doar că acest conţinut se concretizează în obiective foarte precise, pe care ţara beneficiară trebuie să le realizeze în cursul programului de asanare convenit. O parte din aceste obiective se referă la conduita politicii monetare, fiscale şi de schimb. Criteriile sunt exprimate, în general, în termeni de valori maxime sau minime asupra anumitor variabile luate în considerare în controlul autorităţilor, ca, de exemplu, nivelul deficitului public, nivelul rezervelor. Este vorba, bineînţeles, despre indicatori cuantificabili asupra cărora există date statistice disponibile. Dacă unele obiective nu se realizează, tehnicienii şi organele executive ale FMI apreciază problema sub aspectul caracterului acesteia şi decid dacă vor continua, suspenda sau întrerupe întregul program. În acest scop, elementele importante de



apreciere sunt: mărimea discrepanţei între rezultate şi obiective, dacă motivul discrepanţei este în afara controlului autorităţilor, dacă acesta este rezultatul politicii economice sau al factorilor exogeni.

c) Funcţia de asistenţă tehnică. O altă funcţie de importanţă deosebită este aceea de asistenţă tehnică, pe care FMI o furnizează mai ales ţărilor membre, în special în domeniul economic (în sectorul fiscal, sectorul monetar, balanţă de plăţi, statistică). O asemenea formă de asistenţă, preponderent gratuită, se realizează fie cu experţii săi la faţa locului, fie prin cursuri de formare şi de orientare ţinute la sediile FMI. În general, obiectivul asistenţei tehnice se schimbă în funcţie de nevoile ţărilor membre şi de strategiile FMI. În anii ’90, aceasta a fost în mare parte destinată cerinţelor fostelor economii planificate apărute după destrămarea blocului sovietic, în care lipseau cu desăvârşire aparatele instituţionale şi normele necesare unei funcţionări normale a economiei de piaţă. d) Funcţia statistică. FMI dezvoltă un rol foarte important în domeniul statisticilor internaţionale, aşa încât s-ar putea vorbi despre o funcţie statistică a FMI. Ţările membre sunt, în fapt, obligate să comunice FMI o serie de date asupra situaţiei lor economice şi, astfel, FMI dispune de o enormă cantitate de informaţie. Contribuţia sa în acest domeniu se concretizează fie în punerea la dispoziţia întregii Comunităţi a acestor statistici, printr-o serie de publicaţii, cea mai de seamă fiind, poate, „International Financial Statistics”, fie în derularea în anumite domenii, cum ar fi balanţele de plăţi, a unei activităţi mai bine armonizate în domeniul statistic. Fondul Monetar International este o organizaţie foarte complexă, cu activităţi foarte multiple care presupun existenta unor norme si principii de aplicare clar definite. Existenta acestor principii precum si delimitarea funcţiilor Fondului ajuta la desfăşurarea activităţii de ansamblu si la o definire mai exacta a acesteia.

Test de autoevaluare 6.2. 1. Care sunt funcţiile FMI? 2. La ce se referă funcţia statistică?




În loc de rezumat



Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 6. 1. Care sunt principalele obiective ale FMI? 2. Descrieţi o activitate a FMI.

3. La ce se referă supravegherea bilaterală?

4. Cum se realizează asistenţa tehnică?




Răspuns 6.1 1. Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o instituţie financiară internaţională

creată ca urmare a acordurilor semnate la Conferinţa Financiară şi Monetară de la Bretton Woods din anul 1944.

2. Membrii FMI sunt obligaţi să evite restricţiile valutare asupra plăţilor curente. În acelaşi timp, FMI are sarcina de a veghea şi interzice încheierea de acorduri valutare discriminatorii între ţările membre.

Răspuns 6.2.

1. Funcţiile FMI sunt: funcţia de supraveghere, financiară, de asistenţă tehnică şi funcţia statistică.

2. Prin funcţia statistică FMI colectează informaţii de la membrii şi le pune la dispoziţia tuturor celor interesaţi prin rapoartele publicate.





Drepturile speciale de tragere



DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 7 7.1 Constituirea DST. Rata dobânzii la operaţiunile cu DST 7.2 Cotele ţarilor membre ale FMI şi drepturile de vot Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7

Pagina

48 48 51 52 53 54




După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • precizeze când au apărut DST. • explice modul de constituire a coşului valutar; • redea formula de calcul a ratei dobânzii la operaţiunile cu DST; • explice modalitatea de formare a resurselor, precum şi procedura de votare în

cadrul FMI. 7.1 Constituirea DST. Rata dobânzii la operaţiunile cu DST Cuvinte cheie

DST, monedă coş, stabilitate valutară La Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton Woods din 1944 s-a abordat problema creării unui sistem monetar internaţional bazat pe etalonul aur devize şi în cadrul acestuia pe dolarul american ca principală monedă de rezervă. Fondul Monetar Internaţional (FMI) reprezintă una dintre creaţiile cele mai importante ale Acordului de la Bretton Woods. El a fost creat pentru a asigura premisele pentru dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea şi armonizarea balanţei de plăţi şi în esenţă pentru stabilitatea cursurilor valutare. FMI are ca principală funcţiune creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economică şi valutară pe termen scurt prin mijloace de restrângere a cererii interne. Între instrumentele FMI un rol important a fost atribuit drepturilor speciale de tragere - DST (engl. Special Drawing Rights). Cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului Guvernatorilor Fondului, din luna septembrie 1969, a fost hotărâtă crearea de „drepturi speciale de tragere” (DST). Această măsură a fost luată ca urmare a demonetizării aurului şi angajamentului SUA de a echilibra balanţa contului curent, ceea ce ar fi dus la un deficit de lichidităţi internaţionale.

Conform definiţiei dată de Fond, DST nu este nici o valută şi nici un drept al FMI, în schimb este un potenţial drept de folosire a valutelor libere ale membrilor FMI.

Prin natura lor, DST sunt unităţi de cont, care pot fi utilizate de către băncile centrale ale ţărilor membre ale FMI în acelaşi mod ca şi aurul şi valutele convertibile, deci pot juca rolul de instrumente internaţionale de plată şi de rezervă. Garanţia DST constă în acceptarea lor colectivă şi nu în valoarea lor intrinsecă. Pentru ţările membre, DST au rolul unor devize şi se pot utiliza pentru achiziţionarea de devize convertibile, pentru realizarea de plăţi, acordarea de credite, în principal prin intermediul băncilor centrale ale ţărilor interesate. Atât sumele în DST alocate statelor, cât şi deţinerile de DST neutilizate, aflate în cont la FMI, sunt purtătoare de dobânzi, având acelaşi regim cu cel al depozitelor. Deci, pentru alocările de DST statele plătesc dobânzi, dar şi pentru deţinerile de DST în contul FMI ele încasează dobânzi.



Definită iniţial în anul 1969 printr-un conţinut de aur egal cu cel al dolarului american din 1944, respectiv 0,888671 grame aur fin, unitatea de cont DST a fost redefinită ulterior pe principiul coşului valutar, ca medie ponderată calculată zilnic pe baza cursurilor de schimb a 16 monede (iunie 1974). În anul 1981, s-a considerat că abundenţa unor monede naţionale fără vocaţie internaţională în moneda-coş DST nu era utilă şi ca urmare în coşul DST au rămas doar 5 monede naţionale: dolarul american, marca germană, francul francez, lira sterlină şi yenul japonez. În anul 1999 coşul DST era format din: dolarul american (o pondere de 39%), marca germană (21%), yenul japonez (18%), francul francez (11%) şi lira sterlină (11%). Apariţia monedei unice europene, euro a făcut ca în componenţa DST să rămână numai 4 monede: dolarul american, euro, lira sterlină şi yenul japonez. Componenţa coşului DST Componenţa DST şi implicit procentele pe care le-au reprezentat cele 5 valute componente şi pe care le reprezintă actualmente cele 4 monede (€, $, £ şi ¥ ) este modificată o dată la 5 ani. O revizuire importantă a coşului DST a avut loc la 1 ianuarie 2001. Adoptarea euro ca monedă comună a unor ţări membre ale Uniuni Europene a dus la schimbarea criteriilor de selectare a valutelor care formează coşul DST. În stabilirea ponderilor s-a ţinut cont de rolul internaţional al celor 5 (sau 4) monede din perioada ultimilor 5 ani, de volumul exporturilor de bunuri şi servicii efectuat în valutele respective, inclusiv cele efectuate în cadrul Uniunii Monetare între membrii FMI. (În cazul Uniunii Monetare, la volumul exporturilor de bunuri şi servicii se exclud tranzacţiile efectuate între membrii uniunii). Ultima revizuire a avut loc la 1 ianuarie 2006. Cursul DST în dolari americani şi implicit în celelalte monede naţionale se calculează zilnic în cadrul Fondului Monetar Internaţional în funcţie de cursul de schimb al valutelor care compun coşul DST şi de cantitatea de monedă pe care o reprezintă ponderile celor 4 valute. Aşa cum am precizat mai sus, părţile actuale ale DST reprezentate de fiecare valută sunt aceleaşi, dar valoarea DST exprimată în dolari sau în altă monedă depinde de cursul zilnic. Un exemplu de calcul a valorii zilnice a DST în dolari este prezentat în tabelul 7.1.

Tabel 7.1. Calculul valorii DST în USD, 5 noiembrie 2007

Valuta Aport în moneda naţională în coşul DST

Rata de schimb

5 noiembrie 2007 Echivalent în USD

€ 0,4100 1,44700 $/€ 0,593270 $ ¥ 18,4000 114,19000 ¥/$ 0,161135 $ £ 0,0903 2,08160 $/₤ 0,187968 $ $ 0,6320 1,0000 $/$ 0,632000 $

1 DST = =1,574373 $



Rata dobânzii pentru operaţiuni cu DST

Pentru operaţiunile cu DST este necesară determinarea unei rate a dobânzii. Cum este şi firesc DST fiind o monedă coş, rata dobânzii va fi calculată ca medie ponderată a ratelor dobânzilor celor 4 monede care compun coşul. Formula de calcul folosită pentru determinarea ratei dobânzii la creditele acordate într-o monedă coş este în general dată de formula:

i

n

1ii pdd ×= ∑

=

unde: dip

- rata dobânzii pe piaţă a valutei "i"; i

Acest model se aplică şi în cazul DST. - ponderea valutei "i" în moneda compozită

Test de autoevaluare 7.1. 1. Când a apărut moneda DST?

2. Câte monede sunt astăzi în coşul DST? 3. Definirea DST a fost formulată de-a lungul vremii în mod diferit:

1) DST este monedă coş compusă din 16 valute; 2) DST este egal cu 1 USD; 3) DST este o monedă coş compusă din 5 valute; 4) DST este o monedă coş compusă din 4 valute.

Care este succesiunea istorică reală? a) 1, 2, 3, 4; b) 1, 3, 2, 4; c) 2, 1, 3, 4; d) 3, 1, 4, 2; e) 3, 4, 1, 2




7.2 Cotele ţărilor membre ale FMI şi drepturile de vot Cuvinte cheie

Cota unui membru FMI, drepturi de vot, alocări de DST Drepturile speciale de tragere (DST) sunt active de rezervă internaţionale create de Fondul Monetar Internaţional în anul 1969 pentru a suplimenta rezervele oficiale existente ale ţărilor membre. DST sunt alocate ţărilor membre proporţional cu cotele acestora la Fond. Cota unui membru este determinată de poziţia economică a ţării respective faţă de ceilalţi membri. Există o serie de indicatori macroeconomici care sunt determinanţi în definirea cotei cum ar fi: produsul intern brut, volumul tranzacţiilor sau rezervele oficiale. Când o ţară este acceptată în Fond i se alocă iniţial o cotă la acelaşi nivel cu a altei ţări membre care are o poziţie economică comparabilă cu cea nou primită. Fondul Monetar Internaţional utilizează un set de formule de calcul pentru a se ghida în vederea determinării poziţiilor relative ale membrilor. Cotele sunt denominate în DST şi sunt înscrise într-un cont. Cea mai mare cotă a unui membru este a Statelor Unite şi anume 37149,3 milioane DST (aproximativ 55100 milioane dolari) şi cea mai mică este a ţării Palau cu o cotă de 3,1 milioane DST (aproximativ 4,6 milioane dolari). Sunt importante două aspecte privind cotele. Primul se referă al subscriere. Aceasta se face 25 % în valute liber utilizabile ($, €, ¥, ₤) sau în DST, iar restul de 75 % în monedă naţională . Cel de-al doilea aspect aduce în atenţie faptul că o cotă mai mare determină o putere de vot mai mare în cadrul FMI şi de fapt o influenţă mai mare în luarea deciziilor.

Tabel 7.2. Cote şi drepturi de vot în cadrul FMI

Membru Cota Voturi

Milioane DST Procent din total (%) Număr Procent din

total (%) Statele Unite 37 149,3 17,09 371 743 16,79 Marea Britanie 10 738,5 4,94 107 635 4,86 Germania 13 008,2 5,99 130 332 5,88 Franţa 10 738,5 4,94 107 635 4,86 Japonia 13 312,8 6,13 133 378 6,02 România 1 030,2 0,47 10 552 0,48 Bulgaria 640,2 0,29 6 652 0,30

Fiecare membru are 250 voturi de bază şi câte un vot suplimentar pentru fiecare 100000 DST din cotă. Astfel SUA are 371743 (16,76% din total), Marea Britanie are 107635 voturi, iar România are 10552 voturi, cea ce reprezintă 0,48 % din total. (tabel 7.2.)



Cotele sunt importante şi în ceea ce priveşte accesul la finanţare, deoarece sumele pe care un membru le poate obţine de la FMI depinde de cota proprie. O ţară membră FMI poate cere asistenţă financiară pentru susţinerea balanţei de plăţi. Creditele FMI se acordă ţărilor care se obligă să adopte o politică de redresare pe termen scurt şi care să genereze premisele unei creşteri economice puternice. Acordurile stand -by şi cele extinse pot atinge o valoare egală cu cota pentru un an şi maxim 300 la sută în raport cu cota pentru finanţarea cumulată. Aceste limite pot fi depăşite numai în condiţii excepţionale.

Test de autoevaluare 7.2. 1. Cum sunt alocate DST –urile ţărilor membre ale FMI?

2. Cum se alocă drepturile de vot ale membrilor FMI? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 6.

În loc de rezumat



Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 7. 1. Cum se calculează rata dobânzii pentru operaţiuni cu DST?



2. La cât timp se modifică structura coşului DST?

3. Cum se stabilesc cotele ţărilor membre ale Fondului?

4. O monedă coş: a. se caracterizează printr-un grad scăzut de stabilitate; b. prezintă o stabilitate mai mare decât a monedelor care

compun coşul; c. este DST; d. a fost ECU; e. prezintă un risc valutar mai scăzut decât monedele care

compun coşul. Alegeţi răspunsurile corecte.

5. Care din afirmaţii de mai jos NU sunt adevărate: a. Fondul Monetar Internaţional are ca principală funcţiune creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi; b. resursele FMI s-au constituit pe baza rezervelor de aur puse la dispoziţie de 5 ţări: SUA, Marea Britanie, Japonia, Franţa şi Germania; c. DST s-a emis ca monedă de cont odată cu apariţia FMI; d. Fondul Monetar Internaţional s-a înfiinţat în urma Conferinţei Financiare şi Monetare de la Bretton Woods (1944); e. Banca Mondială a fost înfiinţată o dată cu Fondul Monetar Internaţional.


Răspuns 7.1 1. DST a apărut în anul 1969. 2. Astăzi în componenţa DST mai sunt 4 monede. 3.Răspuns corect: c. Răspuns 7.2.

1. DST sunt alocate ţărilor membre proporţional cu cotele acestora la Fond. 2. Fiecare membru are 250 voturi de bază şi câte un vot suplimentar pentru

fiecare 100000 DST din cotă.




1. Dardac N., Vaşcu T. – Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi Pedgogică, Bucureşti, 2006 2. Dobre E. – Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanta, 2004 3. Munteanu I. – Monedă şi operaţiunile instituţiilor de credit, Editura Ex Ponto, Constanţa 2008

Sistemul Monetar European



SISTEMUL MONETAR EUROPEAN Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 8 8.1Crearea Sistemului Monetar European 8.2 Etapele trecerii la moneda unică Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 8 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 8

Pagina

54 55 58 60 61 61




După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • precizeze când s-a înfiinţat SME. • descrie elementele componente ale SME • prezinte asemănările dintre ECU şi DSTexplice modul de constituire a

coşului valutar; • precizeze care au fost etapele de tecere la moneda unică europeană • enumere condiţiile de aderare la moneda unică europeană; • explice când a apărut euro ca monedă scripturală şi când au apărut primele

monede şi bancnote euro. 8.1 Crearea Sistemului Monetar European Cuvinte cheie

SME, moneda unică, Ecu, mecanisme de credit Pentru a pune capăt instabilităţii monetare apărută pe pieţele de schimb după 1971 (data la care se suspenda convertibilitatea dolarului în aur), Comunitatea Economică Europeană a demarat intens negocieri în vederea realizării unui sistem monetar mai performant. Sistemul Monetar European (SME) a luat fiinţă la 13 martie 1979 ca urmare a rezoluţiei din 5 decembrie 1978 a Consiliului European. Obiectivul înfiinţării SME este crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa, precum şi o mai mare convergenţă a politicilor financiare şi economice ale ţărilor participante. Atingerea scopurilor propuse se face folosind un sistem complex de cursuri valutare şi intervenţii, combinat cu largi facilităţi de credit. La baza creării Sistemului se află contradicţiile dintre marile puteri occidentale. Faţă de crearea noului sistem, SUA a adoptat o poziţie rezervată vizând următoarele aspecte: Sistemul Monetar European să nu aducă prejudicii relaţiei SUA cu Europa

sau cu alte zone; coordonarea politicilor de intervenţie pe piaţa valutară a ţărilor membre să nu

fie în detrimentul stabilirii cursurilor valutare ale ţărilor membre ; înfiinţarea noului sistem să nu ducă la diminuarea rolului Fondului Monetar

Internaţional ca organ de supraveghere a desfăşurării relaţiei monetare internaţionale. Sistemul Monetar European face parte din categoria sistemelor monetare cu flexibilitate limitată fiind o combinaţie între cursurile fixe şi cele fluctuante. Prin Sistemul Monetar European s-a creat un mecanism relativ stabil format iniţial din 9 monede. Cursurile de schimb ale acestor monede naţionale erau riguros controlate,



prin mecanisme de intervenţie, de către băncile centrale ale ţărilor în cauză, marja de fluctuaţie a lor fiind de + 2,25%, cu excepţia lirei italiene pentru care se accepta o deviere de +6%. Sistemul Monetar European cuprinde două elemente componente: • ECU - unitatea europeană de cont; • Mecanismele de credit sau solidaritate financiară. ECU a fost unitatea monetară europeană. Denumirea ei provine de la o veche monedă franceză care circula în Evul Mediu. Ea este un instrument monetar artificial utilizat ca numitor comun pentru mecanismul cursurilor valutare, pentru tranzacţiile valutare precum şi ca mijloc de decontare între autorităţile monetare ale ţărilor membre ale Comunităţii Economice Europene. Din punct de vedere al calculului valoric, ECU nu se deosebeşte de DST. Ea este o monedă compozită prezentă sub forma unui coş valutar. Când a fost creat ECU, ponderea la coş a celor 9 monede a fost stabilită pe baza unor criterii economice cum ar fi:

Contribuţia fiecărei ţări membre la PIB-ul Comunităţii Economice Europene; Ponderea comerţului fiecărei ţări membre la comerţul comunitar; Contribuţia fiecărei ţări membre la mecanismul de susţinere monetară.

ECU a fost un coş deschis prin procedurile de revizuire a compoziţiei o dată la 5 ani, dar şi prin faptul că în coşul comunitar s-au introdus noi monede ale ţărilor membre. Astfel, în 1984 s-a decis introducerea Drahmei greceşti, în 1989 peseta spaniolă şi escudo portughez, iar în 1994 şilingul austriac, coroana suedeză şi marca finlandeză. Calculul valoric al ECU se baza pe aportul în monedă naţională a valutelor care compuneau coşul şi pe cursul valutar. În funcţie de utilitate se determina cursul ECU în raport cu una sau mai multe monede naţionale.

Test de autoevaluare 8.1. 1.Când a apărut SME?

2 Cum se calcula valoarea ECU?




8.2 Etapele trecerii la moneda unică Cuvinte cheie

Euro, criterii de convergenţă, UEM Ideea unei monede unice europene a început să se cristalizeze încă de la sfârşitul anilor '60, dar condiţiile pentru trecerea la o monedă unică au fost create mult mai târziu. În raportul Delors (1989) se schiţează următoarele etape: Prima etapă a început în vara anului 1990 prin introducerea liberei circulaţii a capitalurilor şi trecerea la o coordonare mai strânsă între politicile monetare ale statelor, prin definirea unui program de convergenţă. La 7 februarie 1992 prin Tratatul de la Maastricht se fixează două date pentru introducerea monedei unice: una foarte optimistă: 31 decembrie 1997 şi alta: 1 ianuarie 1997 (care s-a adoptat ulterior ca dată limită). Aderarea la euro presupune îndeplinirea unor criterii de performanţă obligatorii, numite criterii de convergenţă. Acestea sunt următoarele:

rata inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratelor inflaţiei din cele trei ţări cu ratele cele mai scăzute;

rata dobânzii nu poate să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media ratelor dobânzii obţinute de cele mai performante trei ţări din Uniune, privind rata dobânzii;

deficitul bugetar trebuie să fie mai mic de 3% din PIB; datoria publică nu poate depăşi 60% din PIB; rata de schimb trebuie să rămână în interiorul limitelor de fluctuaţie ale SME

fără tensiune gravă, nici devalorizare în timpul celor doi ani care prevăd evaluarea criteriilor în vederea trecerii la moneda unică. Toate aceste criterii vizează obţinerea unei convergenţe monetare şi bugetare, precum şi stoparea fenomenelor de creştere a competitivităţii prin cursul de schimb. A doua etapă poate fi considerată ca perioadă: 1 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998. În tot acest timp a avut loc intensificarea coordonării politicilor monetare între ţări şi desemnarea ţărilor care au trecut la moneda unică în primul val. La 2 mai 1998 la reuniunea la nivel înalt de la Bruxelles s-a hotărât trecerea la moneda unică EURO a 11 ţări şi anume (în ordinea descrescătoare a PIB): Germania, Franţa, Italia, Spania, Olanda, Belgia, Austria, Finlanda, Portugalia, Irlanda şi Luxemburg. În această zonă locuiau aproape 300 milioane de locuitori, care realizau 19% din producţia mondială. Tot la Bruxelles a fost ales şi guvernatorul Băncii Centrale Europene în persoana olandezului Wim Duisemberg, data de înfiinţare a BCE fiind 1 iunie 1998. A treia etapă a început la 1 ianuarie 1999 când apare oficial moneda EUR sub formă scripturală. Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor din Uniunea Monetară faţă de euro au fost definite fix după cum urmează: 1 € = 1,95583 DM 1 € = 6,55957 FF 1 € = 401, 399 Franci belgieni 1 € = 0, 787564 lire irlandeze



1 € = 1936,27 lire italiene 1 € = 13,7603 schillingi austrieci 1 € = 200,482 escudos portughezi 1 € = 5,84573 mărci finlandeze 1 € = 2,20371 guldeni olandezi 1 € = 166,3399 franci luxemburghezi Până la 1 ianuarie 2002 plăţile în euro s-au efectuat numai prin viramente bancare. De la 1 ianuarie 2002 au intrat în circulaţie monedele euro şi au dispărut monedele naţionale. În majoritatea ţărilor a existat o perioadă în care au circulat simultan euro şi moneda naţională. De la 1 ianuarie 2002 salariile, conturile bancare şi toate celelalte venituri au fost convertite definitiv în euro. Concret euro există sub forma a 7 bancnote: 5, 10, 20, 50 100, 200, 500 euro şi 8 monede: 1, 2, 5, 10, 20, 50 Eurocenţi şi 1 şi 2 €. Bancnote de 500 € s-au emis foarte puţine pentru a nu favoriza transferul sub formă de bani lichizi rezultaţi din traficul ilicit. La 1 ianuarie 2009, din cele 27 de ţări ale Uniunii Europene numai 16 adoptaseră moneda unică. Acestea fac parte din Zona Euro. Data de înfiinţare a Zonei euro este 1 ianuarie 1999 şi coincide cu momentul apariţiei euro şi a transferului de responsabilitate de la băncile centrale naţionale ale celor 11 state membre (la acea dată) ale Uniunii Economice şi Monetare către Banca Centrală Europeană. Grecia a aderat la zona euro în anul 2001, Slovenia în anul 2007, iar Cipru şi Malta în anul 2008, Slovacia în 2009. Crearea zonei euro şi a unei noi instituţii suprastatale, respectiv Banca Centrală Europenă, a reprezentat o etapă importantă în procesul complex şi de durată al integrării europene.

Test de autoevaluare 8.2. 1. Când s-au stabilit criteriile de convergenţă la moneda unică?

2. Ce s-a întâmplat la 1 ianuarie 2002?




În loc de rezumat



Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr.8. 1. Ce s-a întâmplat în prima etapă de trecere la moneda unică?

2. Integrarea unei ţări în Uniunea Monetară Europeană este condiţionată de respectarea unor criterii de convergenţă care vizează:

a) nivelul ratei inflaţiei; b) nivelul ratei dobânzii; c) mărimea deficitului bugetar; d) mărimea datoriei publice; e) mărimea deficitului balanţei de plăţi externe.


3. Prin introducerea monedei unice s-a urmărit atingerea unor obiective ca: a. scăderea ratelor dobânzii şi inflaţiei în ţările care au aderat la euro; b. micşorarea volumului tranzacţiilor între membrii Uniunii Monetare şi

restul statelor; c. diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb; d. reducerea costurilor tranzacţiilor internaţionale; e. crearea unei zone de stabilitate monetară.

Unul dintre enunţurile de mai sus NU reprezintă un obiectiv. Care este acela?

4. Criteriile de convergenţă ce trebuie îndeplinite pentru aderarea la Uniunea



Monetară sunt: a. rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale

media ratelor inflaţiei a celor mai performante trei ţări membre ale Uniunii Europene;

b. deficitul bugetar să nu depăşească 5% din PIB; c. rata dobânzii să nu depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale

media ratelor dobânzii în cele mai performante cinci state ale Uniunii;

d. datoria publică să fie mai mică de 60% din PIB; e. balanţa de plăţi să fie echilibrată sau excedentară.



Răspuns 8.1 1. SME a apărut în anul 1979. 2. Calculul valoric al ECU se baza pe aportul în monedă naţională a valutelor care compuneau coşul şi pe cursul valutar. In funcţie de acestea se calculează valoarea ECU în orice valută. Răspuns 8.2. 1.Criteriille de convergenţă s-au stabilit la 7 februarie 1992 prin Tratatul de la Maastricht. 2.A apărut euro sub formă de monede şi bancnote.


1. Dardac N., Vaşcu T. – Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi Pedgogică, Bucureşti, 2006 2. Dănilă N. – Euro şi bipolarizarea monetară, Bucureşti, 1999 3. Dobre E. – Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanta, 2004 4. Munteanu I. – Monedă şi operaţiunile instituţiilor de credit, Editura Ex Ponto, Constanţa 2008

Moneda Euro. Avantaje şi dezavantaje



MONEDA EURO. AVANTAJE SI DEZAVANTAJE Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 9 9.1 Avantajele adoptării monedei unice europene 9.2 Dezavantajele trecerii la moneda euro Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 9 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 9

Pagina

62 62 65 66 67 67




După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • precizeze când a apărut moneda euro; • reţină principalele avantaje ale trecverii la moneda euro; • enumere principalele dezavantaje ale trecerii la moneda euro; • facă diferenţa între Zona Euro şi Uniunea Europeană.

9.1 Avantajele adoptării monedei unice europene Cuvinte cheie

SME, moneda unică, stabilitate monetară Extinderea Uniunii Europene la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004, când 10 dintre cele 12 ţări candidate au aderat la Uniune. Bulgaria şi România

au urmat la 1 ianuarie 2007, când Uniunea Europeană avea 27 de membri.

Harta Uniunii Europene arată că există un interes major pentru participarea la această instituţie, foarte puţine state europene situându-se în afara sa. Cei mai mulţi economişti consideră că politicile economice comune sunt mai uşor de efectuat în condiţiile circulaţiei unei monede unice. De aceea vom prezenta în continuare principale avantaje ale trecrii la moneda unică. Aderarea la Uniunea Economică şi Monetară s-a materializat pentru ţările membre în obţinerea unor beneficii, dar şi în suportarea unor neajunsuri. Cu toate că unele dezavantaje erau previzibile, acest fapt nu le-a făcut mai uşor suportabile. Totuşi, având în vedere că avantajele sunt consistente şi de lungă durată, iar dezavantajele au fost în bună parte deja contracarate se poate considera că balanţa înclină spre câştig. Avantajele adoptării monedei unice europene Există mai multe avantaje evidente de care beneficiază ţările din zona euro, dar pe de parte cel mai important este stabilitatea economică şi monetară a zonei. Este clar că datorită politicilor de convergenţă monetară şi bugetară zona euro se dezvoltă într-un climat de stabilitate bazat pe un sistem solid din punct de vedere economic şi financiar. Controlul al datoriei publice, corelat cu targetul redus al inflaţiei, cu lichiditatea pieţelor financiare şi eliminarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb determină un nivel redus al ratei dobânzii. Stabilitatea preţurilor, finanţele publice solide şi rata scăzută a dobânzii conduc spre crearea unor condiţii ideale pentru creştere şi dezvoltare economică, pentru atragerea investiţiilor străine directe si implicit creşterea cererii pe piaţa muncii în cadrul zonei euro Reducerea costurilor legate de rata de schimb poate fi menţionat ca cel mai mare câştig măsurabil imediat atât pentru companii, cât şi pentru cetăţenii comunitari. Abordând problema costurilor tranzacţiilor valutare, este evident că pentru



companiile care desfăşurau tranzacţii comerciale în cadrul Europei costurile s-au redus considerabil. Acestea nu mai trebuie să plătească comisioane pentru schimbul valutar, nu mai trebuie să urmărească riscul valutar şi să plătească personal specializat în domeniul asigurărilor valutare. De asemenea şi gestiunea resurselor este mai uşor de urmărit. Pentru persoanele fizice câştigurile sunt mult mai vizibile. Schimbul valutar realizat în cazul deplasărilor în străinătate presupunea costuri substanţiale. Pentru a pune în evidentă acest fapt Biroul European al Uniuni Consumatorilor a luat următorul exemplu: Un călător porneşte într-un tur al Europei, prin ţările Uniunii cu excepţia Luxemburgului şi a Irlandei) cu o sumă de 40000 franci belgieni. La sfârşitul călătoriei pierderea acumulată este de 475, dacă schimbă cash în fiecare ţară. Pierderile cele mai mari apar la schimbul dintr-o monedă slabă într-o monedă puternică (14-21%). Acest exemplu este elocvent pentru a susţine că pentru cei care călătoresc în zona euro trecerea la moneda unică este un beneficiu. Alte avantaje importante sunt: reducerea timpului şi costurilor plăţilor peste frontiere şi economii la costurile interne ale firmelor. O altă categorie de avantaje se referă la piaţa financiară unică, Zona euro oferă oportunităţi uriaşe atât pentru cei care deţin capitaluri cât şi pentru cei care atrag capitaluri. Marii operatori financiari de pe această piaţă (băncile, societăţile de investiţii, societăţile de asigurări, fondurile de pensii private etc) beneficiază de reglementări şi sisteme unice de plăţi şi decontări, care micşorează timpul de efectuare a tranzacţiilor şi măresc lichiditatea pieţei.

Test de autoevaluare 9.1. 1 Care este principalul beneficiu al trecerii la moneda unică europeană?

2 Enumeraţi câteva avantaje pentru companiile care realizează tranzacţii în Zona Euro?




9.2 Dezavantajele trecerii la moneda unică Cuvinte cheie

Costul conversiei, creşterea preţurilor, identitate naţională Printre primele dezavantaje percepute de ţările care au adoptat moneda unică a fost costul ridicat al conversiei. Preschimbarea monedelor naţionale în euro nu a însemnat numai emisiunea altor însemne monetare, ci a necesitat un efort financiar şi uman uriaş pentru ca la 1 ianuarie 1999 şi ulterior la 1 ianuarie 2002 să funcţioneze conexiunile interbancare, automatele să fie utilizabile, iar activitatea de zi cu zi perturbată de acest eveniment fără precedent. Greu de cuantificat, efectul psihologic a existat şi el. Principala temere a cetăţenilor statelor care au trecut la euro a fost pierderea suveranităţii şi a identităţii naţionale. Este cunoscut faptul că moneda slabă sau puternică a fost simbolul unui stat. Mulţi cetăţeni comunitari şi-au pus problema că după o monedă unică va urma o limbă unică ceea ce ar deteriora conştiinţa naţională. Dispariţia reperelor valorice pentru a compara preţurile a dus la creşterea preţurilor în ţările zonei euro. Aceste fenomene inflaţioniste au fost simţite mai ales în Germania unde în scurt timp ceea ce costa o marcă a ajuns să coste un euro, ceea ce arată o creştere vizibilă a preţurilor. Dezavantajele pot fi vizibile şi în sfera investiţiilor şi a pieţei muncii. Cu toate că moneda este aceeaşi, fiscalitatea este diferită ceea ce duce la migrarea capitalurilor spre ţările cu fiscalitate scăzută şi forţă de muncă mai ieftină. Cu toate că au apărut aceste dezavantaje, se poate considera că pe termen mediu şi lung acestea vor dispărea, iar zona euro va fi un teritoriu caracterizat de stabilitate economică şi monetară, ceea ce va duce la dezvoltarea acesteia.

Test de autoevaluare 9.2. 1. Care este cea mai mare temere a europenilor care locuiesc în Zona Euro?

2. Ce puteţi spune despre preţurile produselor după trecerea la euro? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 67.



În loc de rezumat



Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr.9. 1. Care este cel mai important avantaj al trecerii la moneda unică europeană? Argumentaţi.

2. Ce beneficiii au persoanele fizice ca urmare a trecerii la euro? 3. Enumetaţi câteva dezavantaje ale trecerii la moneda unică.




Răspuns 9.1 1.Principalul avantaj este: stabilitatea economică şi monetară a zonei. 2. Avantaje importante pentru companii sunt: reducerea timpului şi costurilor plăţilor peste frontiere şi economii la costurile interne ale firmelor. Răspuns 9.2. 1. Principala temere a cetăţenilor statelor care au trecut la euro a fost pierderea suveranităţii şi a identităţii naţionale. 2. Dispariţia reperelor valorice pentru a compara preţurile a dus la creşterea preţurilor în ţările zonei euro. Aceste fenomene inflaţioniste au fost simţite mai ales în Germania unde în scurt timp ceea ce costa o marcă a ajuns să coste un euro, ceea ce arată o creştere vizibilă a preţurilor.


1. Dardac N., Vaşcu T. – Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi Pedgogică, Bucureşti, 2006 2. Dănilă N. – Euro şi bipolarizarea monetară, Bucureşti, 1999 3. Dobre E. – Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanta, 2004 4. Munteanu I. – Monedă şi operaţiunile instituţiilor de credit, Editura Ex Ponto, Constanţa 2008

Sistemul monetar al României



SISTEMUL MONETAR AL ROMANIEI Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10 10.1 Formarea sistemului monetar al României 10.2 Etapele de dezvoltare ale sistemului monetar al României Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10

Pagina

69 69 70 73 75 76




După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • precizeze când s-a înfiinţat sistemul monetar al României; • specifice când s-a înfiinţat BNR; • enumere principalele etape prin care s-a format sistemul monetar al

României; • explice efectele principalelor legi monetare asupra sistemului monetar

10.1 Formarea sistemului monetar al României Cuvinte cheie

Leu, sistem monetar, bimetalism, BNR Etapele de formare a Sistemului Monetar al României sunt strâns legate de concepte ca unitatea monetară, cursul de schimb, monometalism, dar şi de evenimentele istorice şi monetare care au avut loc la nivel mondial, prezentate anterior. Pornind de la aceste date, vor fi prezentate principalele repere legislative care au stat la baza formării şi dezvoltării Sistemului Monetar al României precum şi evenimentele istorice şi monetare relevante. Leul reprezintă unitatea monetară a României. Originea denumirii este controversată. Cea mai plauzibilă ipoteză este aceea că derivă din denumirea unei monezi de argint olandeze denumită taler-leu care circula pe teritoriul ţării noastre în secolele XVI-XVIII. Spre sfârşitul secolului XVIII talerul-leu dispare din circulaţie. Denumirea lui este însă păstrată, leul devenind o moneda fictivă de calcul, folosită în exprimarea preţurilor şi a cursului monedelor străine care circulau pe teritoriul ţării noastre. Reapariţia leului ca monedă efectivă românească s-a produs abia în secolul XIX. La 22 aprilie 1867 a fost adoptată Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale. Sistemul monetar al României avea o bază bimetalistă ce definea leul printr-o cantitate de 5 g argint şi 0,32258 g aur. Leul a devenit moneda naţională, fiind împărţit în 100 de bani. La început s-au emis numai monede de aramă, cu valoarea nominală de 1, 2 , 5 şi 10 bani. La 3 martie 1870, odată cu înfiinţarea Monetăriei Statului, au fost prezentate publicului monedele omagiale de 20 lei din aur şi de 1 leu din argint. Acestea au fost primele monede pe care apare denumirea "leu".



Test de autoevaluare 10.1. 1. Ce elemente sunt analizate în cadrul formării sistemului monetar al României?

2. Care este legea care stă la apariţia leului şi la formarea sistemului monetar al României?


10.2 Etapele de dezvoltare ale sistemului monetar al României Cuvinte cheie

Monometalism, bancnote, valoare paritară, convertibilitate Privit în evoluţie, sistemul monetar creat în 1867 a cunoscut mai multe etape. Etapa I: emiterea şi punerea în circulaţie a primelor bancnote exprimate în lei, prin crearea Băncii Naţionale a României în 1880. Bancnotele erau convertibile în aur sau argint la alegerea Băncii Naţionale, aceasta având obligaţia să deţină o rezervă metalică de o treime din cantitatea biletelor de bancă emise şi puse în circulaţie. În primii cinci ani de activitate BNR a emis peste 100 milioane lei bancnote şi 50 milioane lei în monede de argint. Etapa a II-a: renunţarea în 1890 la bimetalism şi trecerea la monometalismul aur. Leul a fost definit numai în aur şi anume prin aceeaşi cantitate stabilită în 1867. Trecere la monometalismul aur, prin Legea din 1889 a avut ca efect convertibilitatea deplină şi nelimitată a leului în aur. În 1892 a apărut ideea includerii valutelor şi devizelor în rezerva BNR. S-a stabilit ca Banca Naţională să deţină o rezervă monetară care să acopere cel puţin 40% din cantitatea biletelor emise şi puse în circulaţie. Astfel convertibilitatea bancnotelor se putea face în aur şi în valute. Etapa a III-a: limitarea şi suspendarea convertibilităţii în aur a monedei naţionale



în perioada primului război mondial. În perioada neutralităţii (1914-1916) Banca Naţională nu a procedat la suspendarea legală a convertibilităţii ci la o îngrădire a acesteia. Constrângerea a constat în faptul că cei care doreau să schimbe bancnote nu erau refuzaţi, însă în locul napoleonilor de aur francezi pe care îi solicitau li se ofereau monede austro-ungare sau de altă provenienţă lipsite de căutare. Măsura a dat rezultate deoarece în această perioadă încrederea populaţiei în bancnote a rămas neclintită. Odată cu intrarea în război începe procesul de subminare a principiilor monometalismului aur prin următoarele măsuri: convertibilitatea în aur a bancnotelor este suspendată; ieşirea aurului din ţară a fost interzisă; baterea liberă a aurului rămâne un principiu abstract; stocul de aur al BNR a fost separat de circulaţia bancnotelor. Leul emis de Banca Naţională a devenit monedă de hârtie instabilă, iar puterea de cumpărare a scăzut continuu în raport cu aurul şi cu celelalte mărfuri. Etapa IV: Unificarea monetară din 1920-1921. Între noile graniţe ale României circulau în paralel mai multe feluri de semne ale valorii respectiv: leul emis de Banca Naţională, leul de război emis de Banca Generală, coroana austro-ungară, rubla Romanov. Aceste monede trebuiau retrase din circulaţie prin schimbarea cu monede emise de BNR. În cadrul procesului de unificare monetară s-a realizat şi o emisiune suplimentară de bancnote de 7,5 miliarde lei. Etapa a V-a. Conferinţa monetară de la Genova din anul 1922 a apreciat că singura cale de ieşire din impasul monetar creat de primul război mondial ar fi fost restabilirea monometalismului aur subliniind caracterul de urgenţă al acestei soluţii. De altfel între 1918 şi 1923 inflaţia în Româna s-a concretizat într-o creştere de aproape 8000 de ori a indicelui general al preţurilor cât şi în deteriorare ratelor de schimb între leu şi valutele internaţionale. Totuşi în anul 1924, 1$=280 lei, ceea ce reprezenta o rată de schimb rezonabilă faţă de valorile înregistrate de ţările vecine. Etapa a VI-a: Stabilizarea monetară din 1929 a constituit cea mai amplă reformă monetară efectuată în România de la adoptarea sistemului monetar al leului în 1867. Stabilizarea era cerută de comercianţii şi industriaşii dornici de siguranţă în tranzacţii, dar şi de populaţia care avea venituri fixe şi era conştientă că deprecierea inflaţionistă era echivalentă cu cel mai nedrept impozit. Exportatorii şi importatorii nu mai voiau să piardă din vânzarea produselor la export în perioada deprecierii monedei naţionale şi din cumpărarea produselor de import în perioada creşterii cursului leului. În vederea rezolvării acestor probleme în 1928 sunt emise două legi care urmau să formeze baza financiară a stabilizării monetare şi anume: Legea stabilizării, care prevedea contractarea unui împrumut extern de 250 milioane $ în vederea stabilizării monetare şi a înzestrării economice a ţării; Legea pregătitoare stabilizării monetare, prin care Banca Naţională era autorizată să facă împrumuturi de la alte bănci de emisiune străine în caz de necesitate. Legea monetară din 1929 şi-a propus stoparea inflaţiei prin stabilizarea monetară.



Principalele schimbări realizate sunt următoarele: Noua lege menţine denumirea de leu definindu-l cu un conţinut de 10

miligrame aur (deci o devalorizare de 32 de ori); Pentru prima dată dispar monedele de aur şi argint din structura masei

monetare. Se restabileşte convertibilitatea la purtător şi la vedere a biletelor emise de

Banca Naţională. Convertibilitatea a fost prevăzută a se realiza în trei moduri: în monede de aur la cursul legal, în lingouri de aur, în devize străine convertibile în aur. Obligaţia BNR de a asigura o acoperire în aur sau devize era egală cu cel puţin 35% din suma totală a angajamentelor ei la vedere.

Efectele scontate ale Reforma monetară din anul 1929 au fost afectate de criza economică din 1929-1933. Etapa a VII-a: Reforma monetară din 1947 a constat din punct de vedere juridic dintr-un set de acte normative având ca scop imediat însănătoşirea monedei naţionale afectată de puternice fenomene inflaţioniste. Principalul act normativ l-a constituit Legea monetară din 15 august 1947. O prevedere importantă prevăzută de această lege se referea la retragerea din circulaţie a bancnotelor emise de banca centrală, a monezilor metalice emise de Ministerul de Finanţe şi a celorlalte mijloace de plată (bonuri de tezaur, de casă, certificate de plată). O altă problemă se referea la emiterea şi punerea în circulaţie de noi semne monetare, unitatea monetară păstrându-şi denumirea de leu şi având un conţinut de 6,6 miligrame de aur. De asemenea era prevăzută obligaţia Băncii Naţionale a României de a menţine o acoperire în aur a angajamentelor la vedere ale băncii în proporţie de 25% din totalul lor. Preschimbarea leilor vechi în lei noi s-a făcut la raportul 20.000 lei vechi pentru 1 leu stabilizat. Măsurile luate în 1947 pe plan monetar au condus la o reducere masivă a masei monetare aflate în circulaţie. Cu alte cuvinte printr-o deflaţie bruscă, o terapie de şoc, s-a urmărit redresarea monedei naţionale. Cu toate că a fost percepută de populaţie ca incorectă, reforma a avut câteva efecte pozitive imediate: creşterea puterii de cumpărare a salariilor, mărirea stocului de aur şi devize al băncii centrale, reducerea cantităţii de monedă aflată în circulaţie. Etapa a VIII-a: Reforma monetară din 1952 şi modificarea conţinutului în aur al leului în 1954 a avut în vedere emiterea a două categorii de semne monetare, respectiv bancnote emise de BNR şi bonuri de tezaur emise de Ministerul Finanţelor. Aceasta distincţie între bancnote şi bonurile de tezaur era formală. Ea se utiliza în ţările în care regimul de convertibilitate permitea numai băncii de emisiune să convertească bancnotele. În 1952, conţinutul în aur al leului a fost majorat de la 6,6 miligrame la 79,346 miligrame adică de 12 ori. Leul rămâne în continuare neconvertibil, fiind garantat în principal cu masa bunurilor şi serviciilor şi numai în subsidiar cu o rezervă de aur nedefinită. Reforma monetară din 1952 a avut prin conţinutul ei un caracter deflaţionist. În anul 1954 a avut loc ultima definire în aur a monedei naţionale, având loc o nouă majorare a conţinutului în aur al leului până la valoarea 148,112 miligrame.



Perioada care a urmat până în anul 1990 este caracteristică unei economii centralizare în care sistemul bancar era aproape inexistent, Banca Naţională a României îndeplinea funcţiile unei bănci comerciale, iar preţurile şi cursul de schimb erau controlate.

Test de autoevaluare 10.2. 1.Ce s-a întâmplat în anul 1890?

2.Care a fost cea moa amplă lege monetară după anul 1867? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 76.

În loc de rezumat



Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr.10. 1. Care au fost efectele Unificării monetare?



2.Când s-a înfiinţat sistemul monetar al României? 3. Legea monetară din 1929 a avut la bază următoarele principii:

a. menţinerea denumirii de leu şi definirea parităţii cu aurul: 1 leu = 0,32258 g aur;

b. baterea liberă a monedelor de aur; c. convertibilitatea leului se făcea în trei moduri: în monede de aur, în

lingouri şi în devize convertibile în aur; d. obligaţia BNR de a asigura o acoperire în aur sau devize a cel puţin

35% din suma totală a angajamentelor sale la vedere; e. obligaţia BNR de a emite orice cantitate de monedă la cererea

expresă a băncilor comerciale. Alegeţi variantele corecte.

4. Reforma monetară din 1947 se bazează pe Legea Monetară care prevede următoarele:

a. retragerea din circulaţie a vechilor bancnote, monede sau alte mijloace de plată;

b. emiterea şi punerea în circulaţie a noului leu (1 leu = 6,6 mg aur); c. obligaţia BNR de a menţine o acoperire în aur a angajamentelor la

vedere ale băncii în proporţie de 100%; d. obligaţia BNR de a schimba leii vechi la raportul de 20.000 lei vechi/

1 leu nou; e. reducerea masei monetare.

Unul din răspunsuri NU se încadrează în sensul dorit. Care este acela?




Răspuns 10.1 1. Etapele de formare a Sistemului Monetar al României sunt strâns legate de concepte ca unitatea monetară, cursul de schimb, monometalism, dar şi de evenimentele istorice şi monetare care au avut loc la nivel mondial, 2. Apariţia leului ca monedă efectivă românească s-a produs abia în secolul XIX. La 22 aprilie 1867 a fost adoptată Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale. Răspuns 10.2. 1.A avut loc renunţarea la bimetalism şi trecerea la monometalismul aur. Leul a fost definit numai în aur şi anume prin aceeaşi cantitate stabilită în 1867. 2.Cea mai amplă reformă monetară efectuată în România de la adoptarea sistemului monetar al leului în 1867 a fost Stabilizarea monetară din 1929.



Creditul



CREDITUL Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11 11.1Creditul. Noţiuni generale 11.2 Garanţia creditului Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11

Pagina

77 77 79 80 81 81

Creditul



După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • definească noţiunea de credit; • enumere elementele creditului; • clasifice creditele; • enumere garanţiile creditelor.

11.1 Creditul. Noţiuni generale Cuvinte cheie

Credit, dobândă, garanţie, risc de nerambursare, risc de imobilizare Definiţia şi elementele creditului

Creditul este operaţiunea prin care se obţin imediat resurse în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare în condiţii de plată a unei dobânzi ce remunerează împrumutătorul. În relaţia de creditare apar 2 parteneri: creditorul (cel care acordă creditul) şi debitorul (acela care primeşte creditul). Aceştia sunt subiecţii raportului de credit şi pot fi: instituţii de credit, întreprinderi, statul sau populaţia. Calitatea de creditor a întreprinderilor apare în situaţia când acestea se află în situaţie de supralichiditate. Pe de altă parte, ca urmare a procesului de economisire populaţia poate juca un rol important în desfăşurarea raporturilor de credit, în calitate de creditor. În calitate de debitori alături de întreprinderi şi populaţie poate apărea şi statul. Un element esenţial al raportului de credit este promisiunea de rambursare. Aceasta presupune riscuri, de aceea în raporturile de credit apar în cele mai multe cazuri garanţii. Printre riscurile care pot apărea în raporturile de credit sunt: riscul de nerambursare şi riscul de imobilizare. A. Riscul de nerambursare se materializează în amânarea plăţilor de către împrumutat sau intrarea acestuia din urmă în incapacitate de plată. Pentru prevenirea riscului de nerambursare trebuie analizate potenţialul debitorului sub toate aspectele: uman (competenţă, moralitate), economic (conjunctura naţională şi internaţională, cadrul profesional), financiar (situaţia financiară, gradul de îndatorare, capacitatea de rambursare), juridice (legătura cu alte întreprinderi, forma juridică). Diviziunea riscului se poate realiza prin colaborări cu alte instituţii de credit. B. Riscul de imobilizare este specific instituţiilor bancare sau de credit şi constă în imposibilitatea instituţiilor de a satisface cererile titularilor de depozite. Aceasta situaţie datorată unei gestiuni neperformante poate fi prevenită prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor.

Creditul


Datorită faptului că instituţiile bancare angajează în acordarea de credite fonduri care nu le aparţin apare necesitatea utilizării de garanţii. Pentru delimitarea principalelor tipuri de credite se au în vedere următoarele: persoane creditorului; modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalului disponibil; persoana debitorului; dimensiunile şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire a capitalului împrumutat; obiectul creditului; durata de constituire a capitalului disponibil şi de utilizare de către împrumutaţi. Ţinând cont de aceste aspecte se disting diverse categorii de credite cum ar fi: credit comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar, creditul de consum, etc. Printre cele mai importante clasificări ale creditelor se află cea referitoare la durata de acordare. Din acest punt de vedere distingem:

a) credite pe termen scurt (acordate pe o perioadă mai mică de 1 an); b) credite pe termen mediu (acordate pentru 1-5 ani) c) credite pe termen lung (acordate pe o perioadă mai mare de 5 ani)

Din punct de vedere al destinaţiei distingem: a. credite legate: destinate unei anumite operaţiuni; b. credite nelegate: destinate nevoilor generale ale beneficiarului.

Pornind de la aceste clasificări distingem diverse caracteristici ale creditelor cum ar fi: creditul obligatar este de obicei pe termen mediu sau lung, creditul de consum este un credit nelegat, creditul comercial este un credit pe termen scurt sau creditul de investiţii este pe termen mediu sau lung.

Test de autoevaluare 11.1. 1. Ce este creditul?

2. Cum se materializează riscul de nerambursare?


Creditul


11.2 Garanţia creditului Cuvinte cheie

Ipoteca, gaj, drept de preferinţă Tipuri de garanţii

Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în locul debitorului în cazul în care acesta este în incapacitate de plată sau refuză să-şi onoreze obligaţiile. Garanţia personală poate fi simplă sau solidară. În categoria garanţiilor personale intră girul şi asigurările. Garanţiile reale sunt: reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.

a) Reţinerea asigură creditorului dreptul de a păstra un bun corporal, proprietate a debitorului atâta timp cât el nu a fost achitat integral, cu condiţia ca bunul să aibă legătură cu creanţa certă şi exigibilă.

b) Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun - gajul. Operaţiunea poate avea loc cu sau fără deposedare. Ca urmare a operaţiunii de gajare, creditorul are următoarele drepturi:

de preferinţă: dreptul de a fi plătit înaintea altora în cazul vânzării bunului ce reprezintă garanţia;

de urmărire - în cazul în care se schimbă proprietarul; de reţinere: dreptul de a păstra obiectul gajului; de vânzare - prin justiţie. c) Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra

unui imobil, fără deposedare şi cu publicitate. Ipoteca că creditorului dreptul de preferinţă şi de urmărire.

d) Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra totalităţii patrimoniului debitorului. Privilegiul dă dreptul de preferinţă şi de urmărire.

Test de autoevaluare 11.2. 1. Care sunt garanţiile reale?

Creditul


2. Ce garanţii personale cunoaşteţi? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 81.

În loc de rezumat



Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr.11. 1. Care sunt elementele creditului?

2. Ce este ipoteca?

Creditul


3. Ce este gajul?

4. Ce drepturi conferă ipoteca?


Răspuns 11.1 1. Creditul este operaţiunea prin care se obţin imediat resurse în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare în condiţii de plată a unei dobânzi ce remunerează împrumutătorul. 2. Riscul de nerambursare se materializează în amânarea plăţilor de către împrumutat sau intrarea acestuia din urmă în incapacitate de plată. Răspuns 11.2. 1. Garanţiile reale sunt: reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul. 2. În categoria garanţiilor personale intră girul şi asigurările.



Dobânda



DOBÂNDA Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 12 12.1 Definiţia dobânzii 12.2 Dobânda reală şi dobânda nominală Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 12 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 12

Pagina

83 83 84 85 85 86

Dobânda



După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • definească noţiunea de dobândă; • enumere factorii care influenţează nivelul ratei dobânzii; • reţină formula dobânzii reale; • explice diferenţa între dobânda reală şi cea nominală.

12.1 Definiţia dobânzii Cuvinte cheie

Remunererea capitalului, concepţia casică, concepţia modernă Dobânda ca formă de remunerare a capitalului împrumutat pentru creditor sau ca un cost al creditului pentru debitor poate fi analizată ca mărime absolută sau relativă (sub formă procentuală, caz în care se va numi rata dobânzii). De-a lungul vremii despre dobândă s-au emis multe păreri, dar printre cele mai relevante le menţionăm pe cele care au introdus conceptele: clasic, neoclasic şi keynesist. În conceptul clasic (D. Ricardo, A. Marshall) se abordează dobânda ca fiind influenţată de rata profitului ce se poate obţine prin folosirea capitalului, sau ca preţ de echilibru înte cererea globală de capital şi oferta de capital. Conceptul neoclasic (I. Fischer) defineşte dobânda ca fiind preţul banilor azi, exprimat în funcţie de un termen viitor. Conceptul Keynesist defineşte dobânda ca o recompensă pentru renunţarea la resurse pentru o anumită perioadă de timp. Mai mult se consideră că între nivelul ratei dobânzii şi investiţii, şomaj, creştere economică există legături strânse. În cadrul economiei există multe relaţii de credit şi de aici multe forme ale dobânzii: rata dobânzii la creditele acordate, rata dobânzii la depozitele atrase, rata nominală a dobânzii, rata dobânzii reale, rata dobânzii de refinanţare etc. Pentru fiecare din aceste situaţii sunt necesare modele de calcul. Dobânda este un element important al relaţiei de creditare şi reprezintă preţul plătit de către debitor pentru utilizarea capitalului. Trebuie precizat că dobânda conţine pe lângă costul capitalului şi o sumă care să cuantifice riscul de nerembursare asumat de creditor. Dobânda poate fi: fixă sau variabilă, simplă sau compusă, nominală sau reală. Cei mai semnificativi factori care determină nivelul ratei dobânzii sunt: rata rescontului, nivelul dobânzii de refinanţare, productivitatea capitalului, riscul de nerambursare, raportul dintre cererea şi oferta de credit, perioada de timp pentru care se acordă împrumutul.

Dobânda


Test de autoevaluare 12.1. 1. De câte felul poate fi dobânda?

2. Care sunt factorii care influenţează nivelul ratei dobânzii?


12.2 Dobânda reală şi dobânda nominală Cuvinte cheie

Dobândă reală, dobândă nominală, inflaţie Dobânda nominală şi dobânda reală Dobânda nominală (d) este o dobândă stabilită între părţi în contractul de credit. Datorită proceselor inflaţioniste în realitate această dobândă este erodată de inflaţie şi aduce în actualitate problematica eroziunii capitalului. Riscul eroziunii capitalului se materializează în posibilitatea ca valoarea reală a ratelor de rambursare a împrumutului să nu acopere integral capitalul împrumutat. În aceste condiţii creditorul nu renunţă la valorificarea capitalului prin credit, dar va căuta să obţină un câştig sigur prin ridicarea ratei dobânzii. Apare astfel necesitatea raportării creditorului la o altă dobândă, cea reală (r):

1i1d1r −

++

=

unde: r - rata dobânzii reale; d - rata dobânzii nominale; i - rata inflaţiei. În absenţa inflaţiei rata dobânzii reale coincide cu rata dobânzii nominale. Dacă rata dobânzii nominale este mai mare decât rata inflaţiei atunci rata dobânzii reale va fi pozitivă şi se spune că la nivelul economiei dobânda este real pozitivă. Dacă rata dobânzii nominale este mai mică decât rata inflaţiei atunci dobânda va fi

Dobânda


real negativă. Acest concept este util şi în adoptarea deciziei de investiţie financiară. În cazul în care posesorul de capital poate alege să plaseze în mai multe economii cu riscuri comparabile, atunci el va alege ca zonă de investiţii financiare pe cea în care rata dobânzii reale este pozitivă şi cea mai mare.

Test de autoevaluare 12.2. 1. Ce este dobânda nominală ?

2. Care este formula dobânzii reale? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 86.

În loc de rezumat



Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr.12. 1. Ce este dobânda?

Dobânda


2. Care este formula dobânzi reale?

3. Care este diferenţa între dobânda nominală şi cea reală?


Răspuns 12.1 1. Dobânda poate fi: fixă sau variabilă, simplă sau compusă, nominală sau reală. 2. Factorii care determină nivelul ratei dobânzii sunt: rata rescontului, nivelul dobânzii de refinanţare, productivitatea capitalului, riscul de nerambursare, raportul dintre cererea şi oferta de credit, perioada de timp pentru care se acordă împrumutul. Răspuns 12.2. 1. Dobânda nominală este o dobândă stabilită între părţi în contractul de credit. 2. Formula dobânzii reale este:

1i1d1r −

++

=

Dobânda




Băncile comercale şi banca centrală



BANCILE COMERCIALE SI BANCA CENTRALA Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 13 13.1 Băncile comerciale 13.2 Formarea băncilor centrale Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13

Pagina

89 89 90 92 93 93




După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • descrie formarea băncilor comerciale; • precizeze cum s-au format băncile centrale; • specifice care sunt diferenţele între băncile comerciale şi banca centrală.

13.1 Băncile comerciale Cuvinte cheie

Zarafi, bănci comerciale, bancheri Comerţul cu bani a apărut cu mult înaintea băncilor. Încă din Evul Mediu din rândul negustorilor s-au separat zarafii, cei care se ocupau cu comerţul de monede locale şi străine. În mâinile lor se concentrau disponibilităţile monetare ale negustorilor evitându-se riscul de păstrare al valorilor. Iniţial activitatea zarafilor s-a limitat la păstrarea în deplină siguranţă a acestor disponibilităţi. Cu timpul, din sumele păstrate, zarafii au început să acorde împrumuturi şi astfel au apărut primii bancheri. Primele bănci au apărut în secolul al XVI-lea la Veneţia, Geneva, Milano. Tot în secolul al XVI-lea au apărut şi asociaţii de credit care acordau membrilor împrumuturi în condiţii avantajoase. Asemenea asociaţii au căpătat o largă dezvoltare în Olanda, Germania, Italia, Anglia etc. Apariţia băncilor moderne este legată de dezvoltarea schimburilor comerciale şi acumularea de capital monetar ca expresie a dezvoltării producţiei şi a expansiunii generale a economiei. Legate de nevoile comerţului şi de desfăşurarea principalelor activităţi prin intermediul efectelor de comerţ, aceste instituţii financiare au fost denumite bănci comerciale. Rolul băncilor în economie este legat de calitatea de intermediar principal în relaţia economisire-investiţii. Agenţii economici utilizează pentru activitatea de comercializare şi investiţie importante active financiare. O parte din ele sunt constituite din resurse proprii, iar alta din resurse atrase sub formă de credite acordate de către bănci. De asemenea băncile au şi calitatea de creator de monedă: ele transformă activele monetare în monedă, iar banca centrală prin emisiunea de bancnote creează la rândul ei monedă. Iniţial emisiunea de bancnote era realizată de toate băncile, dar în prezent acest atribut revine băncii centrale, care este şi bancă de emisiune. În calitate de intermediari monetari băncile mobilizează economiile monetare disponibile şi le distribuie sub formă de credite pe termen scurt, mediu şi lung beneficiarilor pentru activitatea de exploatare, pentru investiţii, comerţ exterior şi altele. În evoluţia băncilor s-a afirmat mult timp un singur tip de bancă: banca comercială. Treptat s-au creat condiţii şi s-a simţit nevoia de specializare a unor bănci pe



anumite funcţii sau activităţi. Băncile specializate desprinse din băncile comerciale includ o sferă largă de instituţii de credit cu o gamă largă de diferenţieri de la o ţară la alta. Sistemul bancar cuprinde: banca centrală, bănci comerciale, bănci de afaceri, bănci cooperatiste, instituţii de credit specializate, societăţi financiare. Din 1991 sistemul bancar al României este structurat pe două niveluri:

Banca Naţională a României – bancă centrală, de emisiune, bancă a băncilor, instituţie publică cu capital integral de stat care realizează politica monetară a statului şi funcţionează în baza legii 34/1991 şi 101/1998 Băncile comerciale – înfiinţate în baza legii 33/1991, care funcţionează în prezent pe baza legii 58/1998 (Legea bancară).

În România există aproximativ 40 de bănci comerciale cu capital de stat, mixt şi privat. Condiţiile de înfiinţare, de organizare şi funcţionare ale băncilor sunt stabilite prin lege. Ele îşi desfăşoară activitatea după principiile gestiunii economico- financiare, în condiţii de concurenţiale.

Test de autoevaluare 13.1. 1. Ce sunt zarafii?

2. Cum este organizat sistemul bancar din România?


13.2 Formarea băncilor centrale Cuvinte cheie

Sistem financiar, BNR, Banca Angliei, Fed Sistemele financiare moderne funcţionează în prezenţa şi sub atenta supraveghere a unei bănci centrale. Din punct de vedere istoric apariţia şi dezvoltarea sistemelor bancare a precedat apariţia băncilor centrale (secolul XVII).



Banca suedeză, Riksbank, fondată în 1668 este considerată prima bancă centrală deşi unii istorici susţin că în accepţiunea acordată azi băncilor centrale, prima a fost Banca Angliei fondată în 1694. Interesant este că la înfiinţare actualele bănci centrale erau departe de atribuţii specifice unei autorităţi monetare. De exemplu, scopul cu care a fost creată Banca Angliei a fost iniţial de a strânge banii necesari războiului contra Franţei. Mai apoi a avut loc o diversificare a funcţiilor sale, iar în 1844 banca a primit dreptul de monopol asupra emisiunii monetare pentru Anglia şi Ţara Galilor. În alte ţări crearea băncilor centrale a evoluat mai lent. Banca Franţei a fost fondată în anul 1800, în Germania şi Italia băncile centrale au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea după unificarea statelor şi principatelor independente, Banca Japoniei a fost fondată în 1892, iar Federale Reserve, banca centrală a Statelor Unite, în 1913. Un aspect demn de remarcat este că la înfiinţare aceste bănci erau private sau mixte. Banca Angliei a fost privată până în 1946 când a fost naţionalizată. Banca Naţională a României (BNR) a fost fondată la 1880, când doar o treime din capital aparţinea statului. În 1929 statul român mai deţinea doar 10% din capital. După cel de-al doilea război mondial BNR a fost preluată de stat şi a făcut parte din sistemul bancar al unei economii centralizate. Această situaţie a continuat până în 1989 când a fost reorganizată ca bancă centrală modernă.

Test de autoevaluare 13.2. 1. Care a fost prima bancă centrală ?

2. Când a fost fondată BNR? Ce puteţi spune despre capitalul iniţial al BNR? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 93.



În loc de rezumat



Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr.13. 1. Cum au apărut zarafii?

2. Când au apărut primele bănci comerciale?

3. Ce bănci centrale cunoaşteţi?




Răspuns 13.1 1. Încă din Evul Mediu din rândul negustorilor s-au separat zarafii, cei care se ocupau cu comerţul de monede locale şi străine. 2. Sistemul bancar cuprinde: banca centrală, bănci comerciale, bănci de afaceri, bănci cooperatiste, instituţii de credit specializate, societăţi financiare. Răspuns 13.2. 1. Banca suedeză, Riksbank, fondată în 1668 este considerată prima bancă centrală deşi unii istorici susţin că în accepţiunea acordată azi băncilor centrale, prima a fost Banca Angliei fondată în 1694. 2. Banca Naţională a României (BNR) a fost fondată la 1880, când doar o treime din capital aparţinea statului



Atribuţiile unei bănci centrale



ATRIBUTIILE UNEI BANCI CENTRALE Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14 14.1 Rolul băncilor centrale în politica monetară şi de credit 14.2 Alte atribuţii ale băncilor centrale Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14

Pagina

95 95 97 99

101 101




După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să: • enumere atribuţiile unei bănci centrale; • explice rolul băncii centrale în cadrul sistemului financiar • definească independenţa băncilor centrale; • dea exemple de instituţii financiare internaţionale cu care relaţionează o

bancă centrală. 14.1 Rolul băncilor centrale în politica monetară şi de credit Cuvinte cheie

Politica monetară, independenţă Banca centrală acţionează ca instituţie a statului şi efectuează politica monetară şi de credit. Ea are un rol deosebit în menţinerea stabilităţii monedei naţionale şi a încrederii agenţilor economici şi populaţiei în bănci. Cu toate că responsabilităţile lor pot fi împărţite cu alte organisme guvernamentale, băncile centrale au următoarele funcţii:

1. Stabilitatea şi implementarea politicii monetare şi de credit 2. Emisiunea de monedă 3. Monitorizarea cursurilor valutare 4. Supravegherea instituţiilor bancare 5. Bancă a băncilor 6. Este împrumutător de ultimă instanţă 7. Acţionează ca agent al statului şi ţine în evidenţele sale contul general al

Trezoreriei statului 8. Are rol în asigurarea de fonduri pentru stat 9. Asigurarea legăturii cu organizaţii financiar bancare internaţionale

10. Analist al condiţiilor monetare şi economice

Este important de menţionat că băncile centrale încurajează dezvoltarea sistemului bancar prin practici corecte şi sănătoase, care să asigure un mediu concurenţial loial între bănci.

1. Politica monetară şi de credit Banca centrală controlează nivelul masei monetare şi ratele dobânzii în economie ca parte a politicii generale, macro şi microeconomice a guvernului. De-a lungul secolelor gradul optim de independenţă sau autonomie decizională a băncilor centrale a constituit un subiect de controverse. De regulă banca centrală colaborează cu Ministerul de Finanţe pentru rezolvarea principalelor probleme ale politicii monetare şi financiare. Tentativele de subordonare directă faţă de autoritatea guvernului au alternat cu perioade de independenţă considerată excesivă. Referitor la această problemă, Uniunea Europeană prin tratatul de la Maastricht



(1992) a prevăzut un înalt grad de independenţă pentru băncile centrale ale statelor membre (pentru preluarea mai facilă a prerogativelor Băncii Centrale Europene). Există două puncte de vedere privind independenţa băncilor centrale: Unii analişti financiari apreciază că garantarea prin lege a independenţei băncii centrale va avea ca urmare reflectarea în politica monetară a condiţiilor economice dintr-o ţară şi nu a celor politice. Cei care se opun independenţei totale a băncilor centrale au argumente în faptul că politica macro- economică are obiective mai largi decât menţinerea ratei scăzute a inflaţiei. Reducerea activităţii economice în scopul realizării unui nivel scăzut al inflaţiei poate duce la creşterea şomajului şi la restrângerea creşterii economice. În România banca centrală este un organ al statului, membrii Consiliului de Administraţie fiind validaţi de Parlament. În numele Consiliului de Administraţie, guvernatorul Băncii Naţionale prezintă anual darea de seamă cu privire la situaţia monetară şi a creditului.

Test de autoevaluare 14.1. 1. Ce rol are o bancă centrală?

2. Ce prevede Tratatul de Maastricht referitor la independenţa băncilor centrale?




14.2 Alte atribuţii ale băncilor centrale Cuvinte cheie

Supravegheren bancară, rezerve valutare, agent al statului, Trezorerie 2. Emisiunea de monedă Banca centrală deţine monopolul emisiunii de monedă. În principiu moneda se emite în concordanţă cu creşterea economică. Emisiunea monetară peste necesităţile economice reale duce la inflaţie. Împiedicarea guvernelor de a determina un proces inflaţionist prin emisiune monetară nesupravegheată poate fi încă un argument în favoarea asigurării independenţei băncilor centrale. 3. Monitorizarea cursurilor valutare Banca centrală are rolul de administrator al rezervelor valutare. Ea păstrează rezervele de aur, valută convertibilă şi alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional. Banca centrală utilizează rezervele atunci când intervine pe pieţele valutare pentru a controla evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale. Rezervele de valută sunt folosite pentru a asigura convertibilitatea monedei naţionale pe piaţa valutară. 4. Supravegherea instituţiilor bancare Supravegherea instituţiilor bancare şi reglementarea activităţii acestora se face cu ajutorul unor instrumente ca: indicatorul de adecvare a capitalului; rata rezervelor minime obligatorii; indicatori de lichiditate; rapoarte; reglementări referitoare la sistemul bancar; acordarea autorizaţiilor (licenţelor) de funcţionare a băncilor 5. Bancă a băncilor În exercitarea funcţiei de mai sus banca centrală acţionează ca bancher al celorlalte bănci. Băncile comerciale sunt obligate să-şi păstreze la banca centrală o parte din depozite sub forma rezervelor, depozite nepurtătoare de dobândă sau cu dobânzi foarte mici. Prin volumul acestor depozite obligatorii banca centrală realizează control monetar: ridicând sau coborând nivelul cerut al rezervelor se măreşte sau se micşorează capacitatea băncilor comerciale de a acorda credite. De asemenea mai pot exista conturi ale băncilor comerciale deschise la banca centrală utilizate în decontarea datoriilor interbancare. 6. Împrumutător de ultimă instanţă Banca centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale pentru sprijinirea acestora în situaţia de lipsă temporară de lichidităţi, cu dobânzi foarte mari, tocmai pentru a nu încuraja aceste practici. Pe termen lung instituţiile bancare trebuie să-şi rezolve singure problemele sau să-şi înceteze activitatea. 7. Agent al statului Banca Naţională acţionează ca trezorier al statului ţinând evidenţele acestuia în



contul curent al Trezoreriei Statului. Contul reflectă situaţia impozitelor percepute şi a plăţilor efectuate. Banca centrală nu este creditorul guvernului deşi îl ajută să identifice alte surse de împrumut din cadrul economiei. 8. Rolul în asigurarea de fonduri pentru guvern Când Guvernul împrumută bani din economie banca centrală acţionează ca agent şi consultant al acestuia. Guvernul poate face împrumuturi de pe piaţa naţională oferind spre vânzare titluri de valoare (obligaţiuni sau bonuri de tezaur) şi banca centrală acţionează direct sau prin intermediul altor bănci în procesul de emisiune, în vânzarea şi răscumpărarea lor şi în plata dobânzilor aferente. Banca centrală acordă consultanţă privind cel mai potrivit titlu de valoare oferit spre vânzare pe piaţă, nivelul dobânzii care trebuie plătită precum şi momentul când trebuie făcută oferta de vânzare. 9. Asigurarea legăturii cu organizaţiile financiar bancare internaţionale Banca centrală joacă un rol important în cooperarea economică şi financiară internaţională. Ea gestionează şi ţine evidenţa operaţiunilor financiare ale ţării cu organisme internaţionale ca: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială. Banca Naţională a României participă în numele statului la tratative şi negocieri externe în probleme monetare şi de plăţi. O instituţie financiară de importanţă deosebită este Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) cu sediu la Basel (Elveţia). Fondată în 1930 cu scopul efectuării de transferuri legate de datoriile internaţionale, BRI a ajuns să fie considerată ″banca centrală a băncilor centrale″. Alături de reglementarea plăţilor între băncile centrale, BRI se ocupă de probleme privind cooperarea bancară, acordurile privind regulile ce trebuie să guverneze tranzacţiile financiare internaţionale. Reuniunile grupului de ţări cunoscut sub denumirea de Grupul celor 7 (G7) în care intră Franţa, SUA, Germania, Italia, Anglia, Canada şi Japonia sunt de asemenea importante pentru cooperarea economică internaţională. Un forum mai larg este Grupul celor 10 (G10

La aceste întâlniri participă de regulă miniştrii de finanţe, dar întotdeauna reprezentanţii băncilor centrale au un rol important în discuţii.

) în care intră cele 7 ţări de mai sus alături de Suedia, Belgia, Olanda şi Elveţia a 11-a care este neutră.

10. Analist al condiţiilor monetare şi economice Banca centrală colectează informaţii din economie, le prelucrează şi le pune la dispoziţie publicului sub formă de rapoarte anuale, lunare, studii, buletine de conjunctură.



Test de autoevaluare 14.2 1. Cine deţine monopolul asupra emisiunii de monedă?

2. Cum realizează banca centrală supravegherea sistemului bancar? Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 101.

În loc de rezumat



Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr.14. 1. Enumeraţi câteva atribuţii ale băncii centrale?



2. BNR este o bancă independentă? Argumentaţi.

3. La ce se referă funcţia de “bancă a băncilor”?

4. Ce puteţi spune despre rezervele valutare? 5. Cum realizează o bancă centrală funcţia de analist al condiţiilor economice?




Răspuns 14.1 1. Banca centrală acţionează ca instituţie a statului şi efectuează politica monetară şi de credit. Ea are un rol deosebit în menţinerea stabilităţii monedei naţionale şi a încrederii agenţilor economici şi populaţiei în bănci. 2. Uniunea Europeană prin tratatul de la Maastricht (1992) a prevăzut un înalt grad de independenţă pentru băncile centrale ale statelor membre. Răspuns 14.2. 1. Banca centrală deţine monopolul emisiunii de monedă 2. Supravegherea instituţiilor bancare şi reglementarea activităţii acestora se face cu ajutorul unor instrumente ca: indicatorul de adecvare a capitalului; rata rezervelor minime obligatorii; indicatori de lichiditate; rapoarte; reglementări referitoare la sistemul bancar; acordarea autorizaţiilor (licenţelor) de funcţionare a băncilor


1. Dardac N., Vaşcu T. – Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura 2. Dobre E. – Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanta, 2004 3. Munteanu I. – Monedă şi operaţiunile instituţiilor de credit, Editura Ex Ponto, Constanţa 2008

Introducere


BIBLIOGRAFIE 1.

Aglietta M., Boissieu C. -La respeonsabilite de la future Bankque Europeenne, Problemes Economiques, nr 2573

2. Allen Larry - Enciclopedia of Money, New York, Checkmark Books, 2001

3. Basno C.,Dardac N., Constantin F.

- Monedă Credit Bănci , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

4. Basno C.,Dardac N., Constantin F.

- Monedă Credit Bănci. Aplicaţii şi studii de caz, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

5. Berea A., Berea O.

- Sistemul bancar românesc şi integrarea europeană, Editura Expert, 2000

6. Bran P., Costică I.

- Comunicare financiară, Editura ASE, Bucureşti 2003

7. Brociner A.

- L'Europe monetaire. SME, UEM, monnaie unique, Editions du Seuil, 1997

8. Buşe L. şi colectiv - Cunoştinţe economice de specialitate, Editura Universitaria, Craiova, 2003

9. Cerna S. - Banca centrală. Credibilitate şi independenţă, Editura Sedona, Timişoara 2002

10. Cerna S. - Unificarea monetară în Europa, Editura Enciclopedică, 1999

11. Cerna S Monedă şi teoria monetară, Editura Miron, Timişoara 2000

12. - Cerna S Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare

Editura Universităţii de Vest, Timişoara 2004

13. Constantin F.

- Relaţii financiar internaţionale -Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

14. Cox R.,Timothy S. - Approches to World Order Cambridge University Press, Cambridge 1996

15. Dobre E. - Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, 2004

16. Dobre E. - The specific issues related to financial instruments disclosures, Revista Accounting and management information system, 23/2008, Editura ASE

17. Dobre E. - Riscurile instrumentelor financiare derivate - cazul Nicholas Leeson, Revista Economica ASEM 4(60)/2007

18. Dobre E. - The futures of investments banking - challenges and opportunities, Vol. "Cresterea competitivitatii si dezvoltarea economiei bazate pe cunoastere”, Editura ASEM, Chisinau 2008.

Introducere


19. Dobre E., Munteanu I. - Finanţele întreprinderii, Editura Muntenia, Constanţa 2004

20. Dardac N. Vâşcu T. - Monedă Credit 1, 2, Editura ASE, Bucureşti, 2002

Introducere


21. Dardac N. Vâşcu T.

-Monedă, Bănci şi Politici Monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006

22. Dănilă N. -EURO -bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti,

1999

23. Dedu V. Gestiune bancară, EDP, Bucureşti 1999

24. Durtzel B. The European System of Cental European Bank, 2003

25. Fontaine P. - Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre -

Editura Institutul European, Iaşi 1996

26. Greuning H., Bratanovic S.

- Analyzing and managing Banking Risk, Editura Irecson, Bucureşti, 2004

27. Ionescu L. şi colectiv

- Băncile şi operaţiunile bancare, IBR, Editura Economică, Bucureşti, 1996

28. Kiriţescu C., Dobrescu E.

- Băncile - mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998

29. Mishkin F. - The Economics of Money, Banking and Financial Markets,

Seventh Edition, Pearson Addison Wesley, 2004

30. Negrea Al., Munteanu I.

- Monedă şi credit, Editura Muntenia, Constanţa 2004

31. Negruş M. - Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura Expert, 2007

32. O'Shaughnessy W.

Mathematiques Financiares, Les Editions SMG, Quebec, 1991

33. Teulon F. - Sistemul Monetar Internaţional, Editura Institutul European, Iaşi

1997

34. Turban E., King D, M. Chung M. Lee J.K.

-Electronic Commerce: A Managerial Perspective, Prentince Hall Publishing, N.J., SUA, 1999

35. BNR - Regulament 5/18.02.2008 privind aprobarea utilizării abordării

standard ori a abordării standard alternative, pentru riscul operaţional, MOR 173/06.03.2008

36. BNR - Regulament 11/13.11.2007 privind autorizarea persoanelor

juridice române şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe, MOR 837/06.12.2007

Introducere


37. BNR - OG 99/06.12.2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea

capitalului, MOR 1027/27.12.2006

38. BNR - Rapoarte anuale,2005-2006, Buletine lunare 2005- ianuarie 2008

39. BNR - Regulament 1/30.03.2000 privind operaţiunile de piaţă

monetară efectuate de BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili, MOR 84/01.02.2008

40. BoJ - Functions and operations of the Bank of Japan, Edited by

Institute For Monetary and Economic Studies

41. EBRD - Sustenaibility Report- Promoting sound and sustenable

development, June 2006;

42. EBRD - Annual review and Financial Report 2004-2006,

43. FCI - Factors Chain International, Annual Report 2000

44. IMF - The International Monetary Fund. Its evolution, organization,

organisation and activities, IMF, Washington, 1984

45. VISA International

- Securing Payment. Building Robust Global Comert, 2000

46. *** www.arb.ro

47. *** www.bnr.ro

48. *** www.boj.or.jp

49. *** www.corporate.visa.com

50. *** www.europa.eu.com

51. *** www.ebrd.com

52. *** www.eximbank.ro

53. *** www.imf.ro

54. *** www.mastercard.com

55. *** www.federalreservve.gov

56. *** www.rombard.ro

http://www.boj.or.jp/�

http://www.corporate.visa.com/�

http://www.ebrd.com/�

http://www.mastercard.com/�

Introducere


57. *** www.worldbank.org

Introducere


Moneda Si Credit

Documents

Transcript of Moneda Si Credit