1

CAPITOLUL IV.

MINELE DE AUR DIN MUNŢII ABRUDULUI IN EPOCA ROMANA

Din timpurile cele mai vechi, pe care cercetătorii istorici nu le-au putut fixa incă cu preciziune, munţii Abrudului, cu minele lor de aur, au format un fel de Californie pentru popoarele, care i-au stăpânit. Herodot ne spune că la anul 513 înainte de Christos trăia pe ţărmurii râului Maris (Murăşul de azi) poporul Sciţilor, care se desfăta în aur. Este neîndoios, după cum afirmă şi constată autori dintre cei mai serioşi, că minele de aur din munţii Abrudului au fost exploatate şi în timpul dinaintea Dacilor şi în vremea acestora, dela cari ne-au rămas diferite monede de aur cu inscripţii doveditoare, dar mai ales în epoca Romanilor, cari reuşiseră să le exploateze într'un mod cu mult mai inteligent.

Dovezi temeinice despre acest adevăr sunt diferitele urme preţioase, care ne-au rămas dela Romani, precum ştearţurile (un fel de lămpi cu uleiu), unelte technice şi de casă, juvaere de preţ, bani de aur şi de argint, vase, inscripţiuni, urme şi câmpuri întregi de cimitire şi pe deasupra tuturora celebrele şi nepreţuitele table cerate dela Roşia Montană (Alburnus major), despre care ne vom ocupa la locul său mai amănunţit.

Noi nu ezităm a crede că între motivele, care au împins pe împăratul Traian să ocupe cu orice preţ Dacia, cel mai principal l'au constituit comorile în aur din munţii metaliferi ai Abrudului (Aurăria major sau Alburnus minor). Faptul acesta se explică dealtfel şi prin graba cu care, îndată după victoria obţinută în contra Dacilor, legiunea XIII Gemină a ocupat întreagă regiunea muntoasă dintre Arieş, Crişul alb şi Murăş, iar împăratul Traian n'a întârziat de a trimite aici colonişti harnici şi pricepuţi in meşteşugul exploatărilor miniere. Sistemul de exploatare mi

Ştearţuri romane (lămpi cu uleiu), de cari se serviau

minierii în interiorul minelor de aur.

2

nieră uzitat de poporul dac n'a putut satisface pretentiunile romane, care urmăreau sporirea productiunei de aur, şi de aceea nu e de mirare că au fost aduşi aici muncitori specialişti, printre cari excelau Dalmatinii şi Epiroţii. Minele Cetatea mare şi Cetatea mică dela Roşia Montană şi anume din muntele Cârnicul-Mare sunt şi azi o icoană vie a ingeniosului mod de extracţiune practicat de Romani. Masivul Cârnicului din timpuri preistorice a fost sfredelit şi

para-găurit de jur împrejur şi de sus în jos, prin galerii sau ştolne, ca o cedate asaltată de bra{e dornice cu orice preţ de pradă şi de îmbogăţire. Din examinarea minelor Cetatea mare şi Cetatea mică S2 poate vedea deosebirea dintre felul vechiu de exploatare şi cel de azi. Romanii erau foarte abili în săparea cavernelor cu arcuri boltite aproape architeetonic. Unele din aceste caverne boltite în masiv tare pietros atrag şi azi admiraţia vizitatorilor.

Regiunile miniere exploatate din timpul Romanilor şi până azi se grupează în modul următor: 1. Regiunea Bălţei.

2. Regiunea Bâii-de-Criş şi Ruda, de lângă Brad, in raionul căreia cade bogata mină Cei 12 Apostoli, azi proprietatea socie-tăţei Alica.

3. Regiunea Fericei, Măgura şi Dealul Ungurului.4. Regiunea Almaşalui Mare din jurul muntelui Dosul

Negru.Toate aceste regiuni aparţin judeţului Hunedoara de azi,5. Regiunea Corabiei-Vulcoiu, dela Dealul Mare, care desparte

valea Ampoiului de munţii Abrudului, până la comuna Buciumcu cele 6 sate ale sale, cuprinzând, între altele, minele 5/. Petruşi Pavel, odinioară cea mai bogată regiune minieră. Urmelearcheologice găsite în cursul vremei, ca unelte, inscripţiuni, ră-măşiţe de locuinţe stabile romane, dar mai ales cimitirul din jurulmuntelui Corabia ne îndreptăţesc a crede că aici s'a desfăşurat o

3

Muntele Cârnicul mare dela Roşia-Montană (Alburnus maior), unde de mii de ani se exploatează minele de aur, cu vederea Roşiei Montane de azi.

înfloritoare şi fecundă exploatare minieră. In această regiune s'au întrebuinţat de Romani ca lucrători şi sclavi aduşi din diferitele provincii romane. Una din tablele cerate descoperite ne lămureşte acest adevăr.

6. Regiunea Roşiei Montane, care a întrecut în bogăţia minereului chiar şi pe cea anterioară (Corabia-Vulcoiu). Minele Cetatea mare şi Cetatea mică, minele Orlea şi 5/. Cruce, care se întind în masivul munţilor Letea, Igren, Camniţa şi Cârnicul Mare, dovedesc că aici a trăit cea mai importantă colonie de minieri. Această colonie a fost aşezată unde este Roşia Montană de azi şi unde s'au găsit, pelângă nepreţuitele table cerate, nenumărate urme şi vase romane, inscripţiuni şi monumente funerare.

Regiunile 5 şi 6 fac azi parte din judeţul Alba.7. Regiunea Bâii-de-Arieş (Ofenbaia), ultima regiune minieră şi care aparţine azi judeţului Turda. Şi aici s'au

găsit diferite unelte şi obiecte vechi de exploatare, dar, durere, nu ni s'au păstrat.In primii ani după ocupaţie, statul roman îşi administra minele prin ofiţerii legiunei XIII Gemină. Aceştia

îndeplineau toate lucrările technice, de control şi cancelarie. In fruntea administraţiei miniere stătea un procurator, numit procurator aurariarum, care trebuia însă să fie specialist şi se deosebia de procuratorul administrativ al provinciei.

Dintre cei mai marcanţi procuratori, cunoscuţi posterităţii, cităm între alţii pe:a) M. Ulpius Hermias, primul organizator al exploatărilor miniere, care s'a ridicat la această demnitate dintre libertinii împăratului Traian. Desigur trebue să fi fost un om de valoare şi priceput, căci după moarte rămăşiţele sale pământeşti au fost transportate la Roma din ordinul împăratului.b) Neptunalis, de asemenea libertin. El a ridicat soţiei sale un monument funerar, care a fost găsit la Ampelum (Zlatna).c) Papirius Ruţus, primul procurator ajuns la acest înalt post din clasa de jos. A murit în Zlatna, dar nu se ştie locul unde a fost înmormântat.

Mai amintim pe procuratorii Sempronius Urbanus, Macrinius Macer, Caius Aurelius Salvianus, sub care s'a construit apeductul dela Zlatna, şi Aelius Sostratus, al cărui monument a fost descoperit în hotarul comunei Pătrânjeni, de lângă Zlatna. Acest monument formează azi, după cum am mai spus şi în altă parte, prestolul bisericei române ortodoxe din Pătrânjeni.

Urmele epocei romane din prima jumătate a secolului III după Christos ne lămuresc că direcţia superioară technică şi administrativă a minelor o exercita procuratorul general al provinciei, care îşi avea reşedinţa la Apulum

4

(Alba Iulia). Unul dintre aceştia a fost şi Caius Aurelius Salvianus, avansat din demnitatea de procurator aurariarum.

In cancelariile administraţiei miniere stătea în primul rând archivarul (tabularius). Printre aceştia a fost şi Lucias /anuarias Romutus, după cum dovedeşte sarcofagul găsit la Alba Iulia în anul 1772, în aula episcopiei romano-catolice.

înregistrarea şi contabilizarea diferitelor lucrări o efectuau aşa numiţii librarieni, cari se recrutau dintre militari cu cunoştinţă de carte. Dintre aceştia pomenim pe M. Aurelius Antoninus şi

Cetatea Mare cu urmele exploatărei prin foc din timpul Dacilor şi Romanilor.

Helvius Primanus, cari au fost repartizaţi din sânul legiunei XIII Gemină la direcţia minelor din Ampelum (Zlatna).Casierul direcţiunei sau administraţiei miniere se numea dispensator. Dintre aceştia urmele istorice ne transmit

numele lui Callistas, care la început fusese rob sau sclav împărătesc.Pentru a nu rămâne restanţe de hârtii nerezolvate, prin birouri, procuratorul putea să angajeze şi alţi funcţionari, pe

cari însă îi plătea din beneficiile sale.Procuratorul minelor, ca funcţionar superior al statului roman, avea datoria principală să încheie socotelile

veniturilor, pe care le trimetea apoi la tezaurul împărătesc (patrimonium caesa-ris). Procuratorul trebuia să poseadă cunoştinţe geologice şi technice, pe lângă serioase noţiuni de bună administraţie şi comptabilitate.

Controlul şi poliţia băilor le exercita armata sub comanda unui ofiţer.Deşi subsolul din regiunile miniere era proprietatea statului,

5

Altă vedere a Cetăţei Mari dela Roşia Montana,

totuşi găsim şi urme de exploatări miniere particulare. De sine înţeles, aceste întreprinderi aveau o întindere mult mai mică şi exploatarea lor era mai primitivă. Pentru aceste teritorii sau perimetre, particularii plăteau statului o arendă fixă. Aceasta se constată şi din tablele cerate cu No. IX, X şi XI. Arenda era de circa 70 denari pe jumătate an, adică cam 60 lei aur. Perimetrul unei astfel de mine, dată în arendă, era cam cât ar putea lucra 20 de muncitori. Obiceiul arendărei minelor de către stat se practica mai mult în regiunile Roşiei Montane, Băii-de-Arieş şi Corabia-Vulcoiu.

Este interesant de a constata că exploatarea minelor de aur se făcea şi în epoca română, aproape în aceleaşi condiţiuni şi forme, ca şi în vremea de azi, cu excepţia instalaţiilor moderne din uzinele technico-mecanice,

necunoscute celor din vechime. Aurul se scotea din minereu prin foc, prin spălat şi prin măcinarea cu piue, adică şteampuri. Acest procedeu nu se deosebia prea mult de cel de azi.

Se crede că cu începere din veacul III după Christos, statul

6

O galerie veche din timpul Romanilor în mina de azi a statului dela Roşia Montană.

roman îşi muncea minele şi cu o parte dintre condamnaţii la munca silnică (domnationes ad metalia şi in opus metalli). Categoria celor dintâi săvârşea o muncă mai grea, iar ceştialalti (in opus metalli) mai uşoară.

Funcţionarii din administraţia minelor, după împlinirea anilor de serviciu, primeau pensie, iar cei cari se ridicau în funcţiuni din rândurile sclavilor îşi redobândiau libertatea.

Din studiul inscripţiilor descoperite şi mai ales graţie tablei cerate cu No. 15, rezultă că la Roşia Montană (Alburnus maior) şi la Zlatna (Ampelum) muncitorii minieri erau constituiţi în societăţi cu caracter social, numite collegium aurariarum, sau cu caracter caritativ şi religios (de înmormântare), numite collegium Jovis cerneai. O asemenea asociaţie se spune că ar fi existat şi în oraşul Brucla, care ar fi fost situat între Teiuş şi Aiudul de azi.

Membrii acestor societăţi plăteau diferite taxe. Ca taxă fundamentală, fiecare membru plătea odată şi pentru totdeauna 100 de sesterţi (cam 20 lei aur), în plus o cotizaţie lunară de 1 AS (şease bani sau centime). Şi ciudat lucru: nu lipsea cu prilejul înscrierii nici cinstea lui Bacchus, căci membrul nou intrat în societate trebuia să aducă şi o amphoră (ulcior cu două toarte) plină cu vin bun. Urmaşii membrului răposat primeau 300 de sesterţi (60 lei aur), dintre cari 50 se împărţiau între participanţii la înmormântare. Dacă vre-un membru asociat nu murea acasă, societatea trimitea pe spesele sale o delegaţie de 3 membri pentru săvârşirea înmormântărei şi punerea pomenei. Când asociatul deceda la distanţe mai mari dela casa lui, societatea nu mai trimitea delegaţi, dar plătea coloniei respective cheltuelile de înmormântare. Dacă mortul asociat era din rândurile sclavilor şi fostul său stăpân nu-1 înmormânta cu cinstea cuvenită, atunci collegium cerneni, ca pedeapsă, îi organiza o înmormântare fic-tivă-simbolică. In cazul când asociatul sclav îşi recâştiga libertatea, era obligat să facă cinste o amphoră cu vin.

Toate centrele miniere aveau medici vestiţi şi anume medici de stat şi medici particulari. In timpurile acele însă profesiunea aceasta liberă, dar grea şi gingaşă, nu era legată de examene ca astăzi şi era practicată tie indivizi deştepţi, cari ştiau să farmece şi să descânte bine. Existau şi chirurgi, ortopezi şi dentişti.

Din cele ce preced, cititorul s'a putut convinge că administraţia minieră introdusă de străbunii noştri romani pentru exploatarea bogăţiilor aurifere din Munţii Apuseni, adică din munţii Abrudului, era atât de solid organizată,

7

încât nu se putea să nu lase urme serioase de bună stare şi prosperitate economică, cum vom demonstra în capitolul următor.