Modul în care percepem şi ne raportăm la autoritate se leagă fundamental de modul în care am început să experimentăm relaţia cu ea în copilărie, acasă, pe stradă şi apoi în instituţiile educaţionale.Cultura naţională, un context social, economic şi politic cu un impact pentru mai multe generaţii determină anumite comportamente care se regăsesc şi au o răspândire largă în organizaţiile româneşti.

La rândul ei, autoritatea exercitată asupra noastră şi în jurul nostru influenţează puternic felul în care ne vom raporta la ea sau o vom exercita atunci când devenim adulţi. Modul în care am intrat în contact, prima dată în viaţă, cu autoritatea, sau cu o formă a ei, poate fi testat prin cât de familiare sunt următoarele expresii: „Tu nu ai dreptul să zici asta, pentru că eşti copil“, „Pentru că spun eu; Eu sunt mama/tata, de-aia!“, „Când o să fii şi tu mare, o să faci ce vrei“, „Să nu aud nimic, eşti pedepsit“, „Să nu faci asta că te pedepseşte Doamne-Doamne“ şi enumerarea poate continua. Deşi o astfel de enumerare nu poate avea o valoare de validare ştiinţifică, ponderea cu care auzim astfel de fraze este un indiciu ce nu poate fi ignorat. În primele noastre interacţiuni cu autoritatea, aceasta are mai multe drepturi decât noi, e discreţionară (deşi fraza „eu te-am făcut, eu te omor“ nu e poate, sper, la fel de răspândită, ea face totuşi parte din folclorul urban), nu dă explicaţii, nu prea negociază, foloseşte forţa şi speculează frica pentru a promova binele. Bineînţeles că aceste fraze sunt scoase din context. Totuşi, în acele contexte, autoritatea este cea care oferă, în cele mai multe cazuri, afecţiune şi iubire. Ponderea folosirii comportamentelor care denotă aceste două sentimente ca monedă de schimb pentru un comportament dorit e o altă faţetă a modului în care învăţăm de mici ce înseamnă autoritatea. Comportamentul parental în spaţiul nostru cultural uzează mult de astfel de tehnici de educare.În viaţa noastră de copil, urmează un moment în care experimentăm autoritatea în instituţiile emanate de cultura naţională, pe care putem să le grupăm generic în „şcoală“. Sistemul de notare a funcţionat, pentru multe generaţii, de la premisa că nota se obţine în funcţie de numărul de greşeli, şi nu în funcţie de gradul de înţelegere şi învăţare. De multe ori sub titulatura de profesor „exigent“ se ascundeau mici derapaje verbale, uneori şi violenţa fizică (urecheat, linia la palmă, castane... în funcţie de profesor şi stil). Remarcile de genul „10 este pentru profesori“, folosirea notei mici ca ameninţare erau suficient de dese pentru a produce un impact. Tehnicile de pedagogie pozitive erau bineînţeles acolo şi fiecare ne aducem aminte că există har şi pasiune la mulţi profesori.

Pentru multe generaţii, ce a contat poate şi mai mult era felul în care autoritatea pe care o experimentăm direct, părinţii, educatorii şi profesorii noştri, se comportă la rândul ei, în faţa altor autorităţi, superioare. Vorbitul în şoaptă, frica profesorilor în faţa inspectorilor, ceremonialul întâmpinării cu mese la care contribuiau şi părinţii erau parte din mesajele pe care le primeam legate de frica lor. Apoi, era modul în care se discuta despre alte autorităţi. Fie în şoaptă, fie nu, era rareori pozitiv şi în discrepanţă cu tot ce era discurs oficial, care era pozitiv, până la exuberant. Nu în ultimul rând, tot folclorul legat de şefi şi conotaţiile asociate acestui cuvânt reliefează şi ele un gen de mentalitate asociată.

Deşi par cuvinte puternice, modul în care am experimentat relaţia cu autoritatea este, într-o măsură mai mare sau mai mică, legat de frică şi şantaj emoţional, agresivitate, pedeapsă. Şi pentru a complica lucrurile, toate acestea veneau alături de afecţiune şi iubire.

Distanţa faţă de autoritatePentru a înţelege şi gestiona diferenţele culturale, specialiştii din resurse umane au fost nevoiţi să facă apel la experienţa empirică, dar şi la teorie. Una dintre perspectivele folosite este cea a lui Geert

Hofstede. Acesta a prevăzut în studiile sale un indice mare al distanţei faţă de autoritate pentru România. Distanţa faţă de autoritate defineşte modul în care o societate priveşte, valorizează şi gestionează diferenţele de putere şi autoritate. O distanţă mare faţă de autoritate, valabilă în cazul României, presupune că membrii societăţii acceptă inegalitatea distribuţiei de putere, o aşteaptă chiar. Fons Trompenaars adaugă la aceeaşi dimensiune alta care este legată de autoritate, „realizare versus atribuire“ unde zona de indicare care presupune că poziţia managerială este precizată, nu ţine neapărat de rezultate şi de performanţă.

Acestea vin să confirme parte din comportamentele şi raportările la autoritate relatate mai sus.

Surse româneşti despre cultura românească sunt folosite foarte puţin în practică. Motivele sunt legate de numărul lor mic, lipsa legăturii lor directe cu managementul şi cultura întreprinderilor, dar şi politice, pentru că unii dintre autorii relevanţi făceau parte din generaţia de intelectuali de la 1900 sau cea interbelică, şi au fost interzişi, compromişi sau puşi în umbră de către comunişti. Fie că vorbim despre Maiorescu, Rădulescu-Motru sau Lucian Blaga, nuanţele pe care le aduc aceştia pot fi relevante. Indiferent de diferenţele politico-filozofice dintre aceştia, în centrul atenţiei lor era ţărănimea care reprezenta 90% din populaţie sau, mai târziu, 80%. Deşi raportul rural-urban s-a schimbat mult în ultimii 60 de ani, acest fenomen s-a petrecut forţat, ca urmare a unor experimente sociale la scară largă. Majoritatea managerilor români, chiar dacă s-au născut la oraş, sunt influenţaţi încă de cultura rurală. Vehiculata expresie „la a câta generaţie eşti la oraş“ are o bază sociologică clară.

Rădulescu-Motru remarca lipsa de iniţiativă economică şi socială a ţărănimii române, iar nevoia de spirit antreprenorial, de pro-activitate şi iniţiativă apare permanent în organizaţiile noastre la nivel de 2012. Tot acesta denotă faptul că modul în care puterea şi autoritatea se manifesta în elitele sociale era tocmai prin excepţia de la reguli şi legi - lucru care poate fi lesne observat şi astăzi.

Cum ajungi conservator? Cum ajungi liberal? O noua cercetare sugereaza ca socializarea politica incepe cu parintii. Mamele si tatii care adopta un stil parental autoritar (spre deosebire de cei cu un stil de egalitarist) au tendinta de a creste copii care sustin ideologii conservatoare ca adulti

Cercetarea realizata de R. Chris Fraley de la Universitatea din Illinois sugereaza ca practicile parentale si temperamentul din copilarie pot juca un rol important. Studiul lor este publicat online in Psychological Science.

Cercetarile existente sugereaza ca persoanele care au avut parinti cu atitudini autoritare legate de stilul parental (de exemplu, valorizarea supunerii fata de autoritate) au o probabilitate mai mare de a aproba valori conservatoare ca adulti si ca e mult mai probabil pentru copiii care au temperamente tematoare sa detina ideologii conservatoare ca adulti. Din pacate, aproape toate cercetarile existente care iau un considerare acesti doi factori sufera de deficiente metodologice semnificative. Concret, aceste cercetari au fost retrospective, bazându-se pe amintirile adultului.

Pentru a intelege mai bine antecedentele dezvoltarii ideologiei politice, Fraley si colegii sai au analizat datele de la 708 copii care au participat initial într-un studiu realizat de Institutul National de Sanatate privind Dezvoltarea Copilului si Dezvoltarea Umana (NICHD).

Atunci când copiii din studiu aveau o luna, parintii lor au raspuns la anumite intrebari legate de stilul parental. Fraley a folosit raspunsurile pentru a determina gradul în care parintii au demonstrat un stil autoritar (de exemplu, “copiii trebuie sa-si asculte întotdeauna parintii”), precum si atitudini parentale egalitariste (de exemplu, “copiilor ar trebui sa li se permita sa fie în dezacord cu parintii”).

Setul de date a inclus, de asemenea, evaluarea temperamentului copiilor de catre mame atunci cand copiii aveau 4,5 ani, folosind întrebarile din Children’s Behavior Questionnaire. Din aceste evaluari, cercetatorii au identificat cinci factori de temperament: stare de neliniste-activitate, timiditate, concentrarea atentiei, pasivitate si frica.

În concordanta cu teoria din psihologia politica, Fraley si colegii sai au constatat ca acei copii cu parinti autoritari au fost mai susceptibili de a avea atitudini conservatoare la varsta de 18 ani, chiar si atunci cand s-au luat in considerare si alte variabile legate de sex, etnie si statut socio-economic. Copiii care au avut parinti cu atitudini parentale egalitariste, pe de alta parte, au avut o probabilitate mai mare de a detine atitudini liberale c adulti.

În ceea ce priveste temperamentul, copiii cu niveluri mai ridicate de frica la 54 de luni au fost mai susceptibili de a fi conservatori la varsta de 18 ani, în timp ce copiii cu niveluri mai ridicate de activitate sau de neliniste au fost mai susceptibili de a îmbratisa valori liberale.

Cercetatorii sustin ca munca lor are implicatii considerabile pentru a intelege variatia in orientarea politica. Potrivit lui Fraley, “una din provocarile semnificative in psihologie este intelegerea cailor multiple care stau la baza dezvoltarii personalitatii. Cercetarile noastre sugereaza ca variatia în modul în care oamenii se raporteaza la subiecte diverse, precum avort, cheltuielile militare si pedeapsa cu moartea, poate fi urmarita analizand atât diferente temperamentale precum si variatia în atitudinile pe care le au parintii legate de cresterea copiilor si disciplina”.