INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN VASLUI STR. DONICI NR. 2 TEL:0235311928; FAX:0235311715

e-mail:isjvaslui@isj.vs.edu.ro Nr. din .2013

Subiectul I (30 puncte)

Citiţi cu atenţie sursa de mai jos: „Iar ducele maghiar Arpad, trecând câteva zile după ce s-a sfătuit cu nobilii săi, a trimis soli în fortăreaţa Bihor, la ducele Menumorut, cerându-i ca din dreptul strămoşului său, regele Atilla, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul Nirului şi până la poarta Mezesyna. Şi i-a trimis daruri (...), iar în solia aceea au fost trimişi doi oşteni neînfricaţi: Usubuu, tatăl lui Zoloucu, şi Velec, din ai cărui urmaşi descinde episcopul Torda. Căci erau aceştia de neam nobil (...) Trimişii lui Arpad (...) au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor. În urmă însă, comunicându-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul pe care l-am numit mai sus. Iar ducele Menumorut i-a primit cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diferite daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă. Totuşi, le-a dat răspunsul zicându-le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnului vostru. Datori îi suntem ca amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă (...) Iar ducele Arpad şi nobilii săi, aflând aceasta s-au aprins de mânie şi au poruncit numaidecât să se trimită o armată împotriva lui (...) Şi s-au luptat între ei 12 zile. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţei şi voiau să aşeze scări pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând curajul ungurilor, le-au deschis fortăreaţa (...) auzind aceasta Menumorut (...) nu stă la îndoială să-i dea întregul său regat, şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa”. (Anonymus, Gesta Hungarorum)

Pornind de la aceasta sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:1. Menţionaţi, pe baza sursei, un motiv al desfăşurării conflictului. 2 puncte2. Precizaţi, pe baza sursei, o informaţie referitoare la deznodământul conflictului. 2 puncte3. Selectaţi din sursă numele unui conducător al unei formaţiuni politice din interiorul arcului carpatic. 3 puncte4. Formulaţi, pe baza sursei, un punct de vedere referitor la modul în care se întreţin relaţiile diplomatice între cele două părţi, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 5 puncte5. Prezentaţi o acţiune prin care românii din Transilvania şi-au adus contribuţia la întemeierea statelor medievale româneşti extracarpatice. 5 puncte6. Menţionaţi câte un fapt istoric prin care Ţara Românească, respectiv Moldova, îşi afirmă statutul de independenţă faţă de statele vecine în secolul al XIV-lea. 6 puncte7. Argumentaţi, prin două fapte istorice relevante, afirmaţia conform căreia diplomaţia este o atribuţie a domniei din spaţiul românesc extracarpatic în Evul Mediu. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea faptelor istorice relevante, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia).

1

7 puncte

SUBIECTUL al Il-lea (30 de puncte)Citiţi cu atenţie sursele istorice de mai jos: A. „Idealurile fasciste au fost îmbrăţişate rapid de către masele de oameni, care erau formate din categorii amestecate de populaţie, incluzând agricultori, proprietari de terenuri, oameni de afaceri, veterani de război şi multe altele(...). Ca ideologie, fascismul s-a manifestat împotriva sloganului <Libertate, egalitate, fraternitate>. (...) În scurt timp, Italia fusese transformată într-un stat poliţienesc. Codul de legi a fost rescris pentru a favoriza fascismul. Toate instituţiile educative au primit ordinul să apere regimul. Mussolini a căutat să se asigure că acesta a intrat în casa fiecărui individ, iar tot ceea ce citeau oamenii erau de fapt propriile sale gânduri.” (C. Misquitta, Dictatori nemiloşi)

B. „Ca şef al guvernului, Mussolini nu mai era un prim-ministru votat de Parlament şi responsabil în faţa lui. Situat în afara şi deasupra planului pe care se aflau miniştrii, simpli agenţi de execuţie, el era investit de rege cu depline puteri executive şi nu depindea decât de suveran. La 31 ianuarie 1926, puterile sale legislative au fost extinse. [În Italia] nici o lege nu putea fi prezentată fără consimţământul lui şi era, totodată, autorizat să legifereze prin decrete-legi, în afara controlului parlamentar. (...) Codurile de legi au fost revizuite în sens autoritar, iar libertăţile locale au fost reduse în folosul prefecţilor, agenţi ai despotismului.” (P. Guichonnet, Mussolini şi fascismul)

Pornind de la aceste surse istorice, răspundeţi următoarelor cerinţe:1. Precizaţi, din sursa A, sloganul împotriva căruia s-a manifestat fascismul. 2 puncte2. Precizaţi, din sursa B, o informaţie referitoare la codurile de legi. 2 puncte3. Menţionaţi spaţiul istoric şi conducătorul politic la care se referă atât sursa A, cât şi sursa B. 6 puncte4. Menţionaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la practicile politice fasciste, susţinându-l cu oexplicaţie din text. 6 puncte5. Menţionaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la relaţia dintre puterea executivă şi puterealegislativă, susţinându-l cu o explicaţie din text. 6 puncte6. Menţionaţi două trăsături ale democraţiei din spaţiul european, în prima jumătate a secolului al XX-lea. 4 puncte7. Prezentaţi o practică politică specifică democraţiei din Europa, în a doua jumătate a secolului al XX-lea. 4 puncte

SUBIECTUL III (30 de puncte) Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre Rolul legilor fundamentale în afirmarea statului român, având în vedere:

prezentarea unei cauze a adoptării uneia dintre constituţiile României în epoca modernă sau contemporană;

menţionarea a două asemănări şi a două deosebiri dintre prevederile a două dintre constituţiile României;

precizarea unei consecinţe a aplicării uneia dintre cele două constituţii; formularea unui punct de vedere cu privire la rolul legilor fundamentale pentru statul român şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

2

MODEL DE REZOLVARE

Subiectul I (30 puncte)

1. Menumorut refuzase pretenţiile ducelui maghiar Arpad privind cedarea pământului „de la Someş până la hotarul Nirului şi până la poarta Mezesyna”.

2. Confruntarea dintre Menumorut şi armata lui Arpad s-a încheiat cu înfrângerea primului. Menumorut i-a cedat lui Arpad ţara sa, iar pe fiica sa i-a oferit-o ca soţie fiului lui Arpad: „A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţei (...) ostaşii ducelui Menumorut, văzând curajul ungurilor, le-au deschis fortăreaţa.”

3. Menumorut

4. Potrivit sursei istorice, Arpad şi Menumorut au făcut schimb de daruri, sperând să-şi atingă scopurile. Astfel, „trimişii lui Arpad (...) au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor”, în timp ce „ducele Menumorut i-a primit cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diferite daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă”.

5. Întemeierea Moldovei s-a realizat la mijlocul secolului al XIV-lea prin unificarea formaţiunilor politice prestatale existente la est de Carpaţi. Constituirea Moldovei este rezultatul unui dublu „descălecat”: al lui Dragoş (1350) şi apoi al lui Bogdan (1359). În cazul Moldovei, realitatea personajului „descălecător” este în afara oricărei îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului (nordul Transilvaniei) care, în anumite condiţii, au trecut la est de Carpaţi. Statutul lor aici a fost diferit: Dragoş a fost voievod dependent de regele Ungariei iar Bogdan a fost voievod independent. Dominaţia tătarilor la est de Carpaţi a slăbit. De această situaţie au profitat regii maghiari, mai ales Ludovic I cel Mare, care şi-a făcut un program din lichidare a dominaţiei tătare la est de Carpaţi. În 1345 Ludovic I a organizat o expediţie împotriva lor la care au participat şi românii din Maramureş sub comanda voievodului Dragoş. Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes. Tătarii au fost învinşi dar mai constituiau încă un pericol şi ameninţau încă Ungaria dinspre est. De aceea, Ludovic I a hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia l-a numit pe Dragoş. Această marcă de graniţă se afla în nordul Moldovei, se numea Moldova Mică şi avea capitala la Baia. Dragoş a acceptat suzeranitatea maghiară. Carol Robert şi Ludovic I au dorit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor din Ţara Maramureşului unde domnea Bogdan. Bogdan era stăpânul unui cnezat compus din 22 de sate, şi având reşedinţă fortificată la Cuhea. Bogdan s-a opus presiunilor venite din partea regalităţii maghiare şi când nu a mai putut rezista a trecut la est de Carpaţi. Venirea lui Bogdan la est de Carpaţi a coincis cu o revoltă a boierimii locale răsculată împotriva dominaţiei maghiare. Dependenţa lui Dragoş şi a urmaşilor săi (Sas şi Balc) de coroana maghiară, contravenea aspiraţiilor clasei conducătoare autohtone şi a determinat decizia acesteia de a-i îndepărta pe aceştia şi de a înlătura suzeranitatea maghiară. Bogdan i-a alungat pe urmaşii lui Dragoş, cu ajutorul boierimii locale, şi a eliminat suzeranitatea maghiară. La 1365, regele maghiar Ludovic I de Anjou a recunoscut independenţa Moldovei.

6. Independenţa Ţării Româneşti de sub dominaţia Ungariei a fost obţinută de Basarab I în urma luptei de la Posada (9-12 noiembrie 1330) împotriva regelui Carol Robert de Anjou. Lupta este descrisă în „Cronica pictată de la Viena”. Independenţa Moldovei de sub dominaţia Ungariei a fost obţinută de Bogdan I. La 1365, regele maghiar Ludovic I de Anjou a recunoscut independenţa Moldovei. Succesul lui Bogdan a fost facilitat şi de faptul că în această perioadă, regele Ludovic I era preocupat de o cruciadă împotriva otomanilor.

7. Domnii din Ţara Românească şi Moldova aveau importante atribuţii de politică externă, precum: încheierea păcii şi semnarea tratatelor, declararea războiului, primirea solilor străini. De exemplu, în Moldova, după obţinerea victoriei de la Vaslui-Podul Înalt (10 ianuarie 1475), pentru că se aştepta la o nouă confruntare cu turcii, Ştefan cel Mare a trimis o scrisoare principilor creştini din Europa prin care anunţa victoria şi solicita ajutor. Singurul rezultat concret a fost tratatul încheiat cu regele maghiar Matei Corvin la 12 iulie 1475. Cele două părţi se angajau să păstreze, în orice împrejurări, relaţii de bună vecinătate bazate pe respectarea frontierei existente, să rezolve neînţelegerile pe cale paşnică, să nu acorde azil pretendenţilor

3

la tron. La cerere, fiecare stat se obliga să-i acorde celuilalt asistenţă militară. Ştefan se obliga să sprijine un război al Ungariei împotriva Imperiului Otoman numai dacă acesta se făcea prin Ţara Românească (deci, Moldova nu era datoare să intervină în conflictele ungaro-otomane pe teritoriile vestice). În Ţara Românească, Mihai Viteazul a aderat din proprie iniţiativă la Liga Creştină şi a încheiat tratate cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory şi cu împăratul Austriei, Rudolf al II-lea. În 1598, Mihai a încheiat un tratat cu Rudolf al II-lea, împăratul Austriei la Mănăstirea Dealu (Târgovişte). Rudolf se obliga să pună la dispoziţia lui Mihai, lunar, o sumă echivalând cu plata a 5 000 de mercenari şi, eventual, să dubleze subvenţia. Mihai îşi asuma, în schimb, răspunderi militare: „îndepărtarea turcilor din Transilvania, Ţara Românească şi părţile Ungariei”. Mihai îl recunoştea de suzeran pe Rudolf, care recunoştea domnia ereditară în familia lui Mihai, fiind asigurată libertatea comerţului şi a credinţei. Prin urmare, diplomaţia a fost o atribuţie principală a domniei din spaţiul românesc extracarpatic în Evul Mediu deoarece domnii din Ţara Românească şi Moldova, pentru a-şi atinge obiectivele de politică externă, au semnat tratate cu statele vecine. Moldova s-a orientat în special către Polonia, în timp ce Ţara Românească a căutat sprijin antiotoman mai ales în Ungaria.

Subiectul II (30 puncte)

1. “Libertate, egalitate, fraternitate”.

2. Potrivit sursei B, legile au fost modificate astfel încât să asigure puterea lui Mussolini: “Codurile de legi au fost revizuite în sens autoritar”.

3. Spaţiul istoric: Italia Conducătorul: Benito Mussolini

4. Potrivit sursei A, una dintre practicile politice fasciste este controlul şi politizarea societăţii prin propagandă şi îndoctrinare. Pentru a-şi impune dominaţia regimul fascist a urmărit anihilarea oricărui spirit critic şi transformarea comunităţii de indivizi într-o “colectivitate” amorfă, supusă voinţei conducătorului, căci aşa cum reiese şi din sursa A, „idealurile fasciste au fost îmbrăţişate rapid de către masele de oameni” iar „instituţiile educative au primit ordinul să apere regimul”. Italianul se afla sub controlul statului, iar conducătorul suprem, Benito Mussolini, este pretutindeni: „Mussolini a căutat să se asigure că acesta a intrat în casa fiecărui individ, iar tot ceea ce citeau oamenii erau de fapt propriile sale gânduri”.

5. Potrivit sursei B, în Italia fascistă, Mussolini deţine întreaga putere şi nu se mai poate vorbi despre o separaţie a puterilor în stat deoarece „ca şef al gvernului, Mussolini (...) fusese investit de rege cu depline puteri executive” iar „puterile sale legislative au fost extinse”. Astfel, Mussolini putea adopta decrete-legi fără a mai fi nevoie de acordul Parlamentului care, într-un stat democratic, este instituţia care deţine puterea legislativă. În concluzie, nici o lege nu putea fi adoptată fără acordul lui Mussolini.

6. Principalele trăsături ale democraţiei din spaţiul european, în prima jumătate a secolului al XX-lea, sunt: separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă, suveranitatea naţională, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidismul. Aceste trăsături ale democraţiei au fost aplicate şi în România până în anul 1938.

7. O practică specifică democraţiei din Europa, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, este separarea puterilor în stat. Cele trei puteri sunt   exercitate de   autorităţi publice distincte, fiecare dintre ele având organizare şi componenţă proprii, atribuţii specifice. Astfel, puterea legislativă are rolul de a adopta legile, puterea executivă de a le pune în aplicare, în cadrul politicii interne şi externe, iar puterea judecătorească de ,,a apăra“ legile. Separarea celor trei puteri nu înseamnă izolarea acestora, ci interdependenţa şi controlul reciproc. De exemplu, legile sunt adoptate de către Parlament şi sunt obligatorii pentru celelalte autorităţi ale statului-guvern, autorităţile judecătoreşti, etc. În acest fel, puterea autorităţilor este limitată, şi cu cât puterea celor care conduc este mai mică, cu atât puterea este mai mare la cei care sunt conduşi. Puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate, pentru a-i apăra pe cetăţeni de eventuale abuzuri  din partea instituţiilor statului. De exemplu, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, această practică democratică este aplicată în Marea Britanie, Franţa, ţările scandinave, Belgia, Olanda. În Marea Britanie, puterea executivă era deţinută de guvern şi rege, puterea legislativă de Parlamentul bicameral format din Camera Comunelor şi Camera Lorzilor.

4

Subiectul al III-lea (30 puncte)

Necesitatea unei constituţii a apărut în societatea românească în condiţiile procesului de modernizare a vieţii social – economice, politice şi culturale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în contextul pătrunderii şi difuzării ideilor Revoluţiei Franceze. În 1938, marele istoric Nicolae Iorga desemna ideea de constituţie ca „cea dintâi necesitate în statele româneşti”.

Prima constituţie a României în adevăratul sens al cuvântului a fost adoptată în epoca modernă, în anul 1866. Înainte de acest an au fost elaborate câteva proiecte constituţionale şi documente care au jucat rolul unei constituţii: „Constituţia cărvunarilor” (1822), Regulamentele Organice (care au fost aplicate începând cu anii 1831-1832 şi au rămas în vigoare până în 1858), Convenţia de la Paris (1858), Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864-1866), care îmbina democraţia (era menţinut principiul separării puterii în stat) cu domnia personală (deoarece domnului îi reveneau importante atribuţii). Adoptarea acestor documente cu caracter constituţional din prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost impusă de necesitatea modernizării societăţii româneşti.

Au mai fost adoptate legi fundamentale în România în anii 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991. În prezent este în vigoare constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în anul 2003.

În epoca modernă a fost adoptată Constituţia din 1866. Înlăturarea lui Al. I. Cuza şi aducerea prinţului străin (1866) a urgentat adoptarea unei noi legi fundamentale a statului. Se dorea ca noua lege fundamentală să creeze un cadru instituţional solid şi să inaugureze un regim politic de monarhie constituţională, bazat pe principiile fundamentale ale liberalismului. În plus, domnul Carol I şi oamenii politici români doreau modernizarea politică a României prin adoptarea unei constituţii. La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern –Sigmaringen a sosit în ţară şi apoi a fost acceptat de populaţia cu drept de vot printr-un plebiscit. După alegerea ei, Adunarea Constituantă a început să discute proiectul de constituţie.

Prima constituţie adoptată în România contemporană a fost Constituţia Unificării din 1923. După revizuirea Constituţiei din 1917 (în 1917, în vederea creşterii moralului soldaţilor, regele Ferdinand I promisese că la sfârşitul războiului va adopta votul universal şi o reformă agrară) şi Marea Unire din 1918, era necesară o nouă constituţie care să reflecte noile realităţi politice, sociale, economice şi teritoriale, care să impună unificarea organizării de stat şi a legislaţiei menite să favorizeze progresul întregii naţiuni. Constituţia din 1923 reproduce multe dintre articolele Constituţiei din 1866, motiv pentru care pot fi identificate mai multe asemănări. Ambele constituţii au la bază principii democratice separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă, suveranitatea naţională, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, responsabilitatea ministerială etc.). Constituţia consacra principiul potrivit căruia „toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţie” (principiul suvernaţităţii poporului şi cel al guvernării reprezentative). În ceea ce priveşte principiul separării puterilor în stat, la fel ca şi la 1866, în Constituţia din 1923 puterea executivă era încredinţată regelui şi guvernului, puterea legilativă era exercitată colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională, alcătuită din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Prin urmare, în ceea ce priveşte raporturile dintre puterile statului şi funcţionarea principalelor instituţii, modificările nu sunt de substanţă. Ambele constituţii prevedeau că forma de guvernământ a României este monarhia constituţională ereditară, tronul fiind moştenit în cadrul familiei Hohenzolern Sigmaringen. În acelaşi timp, există mai multe deosebiri între Constituţia din 1866 şi cea din 1923. Constituţia din 1866 prevedea votul cenzitar iar cea din 1923 a introdus votul universal pentru bărbaţii peste 21 de ani (de la vor făceau excepţie femeile, magistraţii şi militarii). Astfel, Constituţia din 1923, legifera desfiinţarea sistemului electoral cenzitar. Constituţia din 1866 prevedea că „proprietatea este sacră şi inviolabilă” în timp ce, potrivit constituţiei din 1923, proprietatea avea o funcţie socială şi că interesele colectivităţii trebuie să primeze în faţa intereselor individuale. În caz de necesitate publică, statul putea expropria proprietatea cuiva în schimbul unei despăgubiri. Bogăţiile subsolului erau declarate proprietate de stat. Astfel, dreptul de proprietate nu mai era unul absolut ca la 1866. Spre deosebire de Constituţia din 1866, se prevedea dreptul la cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie. Astfel, au fost eliminate toate obstacolele de natură religioasă la dobândirea calităţii de cetăţean român. În plus, bogăţiile subsolului au fost declarate proprietate de stat (art. 19), iar căile de comunicaţie, apele navigaile şi flotabile, spaţiul atmosferic erau incluse în domeniul public (art. 20).

Aplicarea Constituţiei din 1866 a avut consecinţe importante, precum crearea cadrului necesar funcţionării instituţiilor moderne prin impunerea unor principii precum separarea puterilor în stat, guvernare reprezentativă, responsabilitatea ministerială şi reglementarea statutului monarhiei în România. Constituţia din 1923 a avut o mare importanţă, fiind cea mai înaintată constituţie din istoria de până atunci a României şi una dintre cele mai avansate constituţii din Europa. A asigurat funcţionarea regimului democratic din

5

România, consolidând separarea puterilor în stat şi legiferând anularea sistemului de vot cenzitar. Sub impactul votului universal, numărul alegătorilor a sporit considerabil, iar caracterul reprezentativ al Corpurilor legiuitoare a devenit mai pregnant. În plus, prin Constituţia din 1923 erau eliminate toate piedicile de natură religioasă la dobândirea calităţii de cetăţean, iar prin afirmarea egalităţii juridice dintre sexe se deschidea perspectiva extinderii dreptului de vot şi asupra femeilor. Adoptarea unei legi fundamentale este foarte necesară deoarece constituţia este fundamentul organizării instituţional-politice a unui stat. Orice sistem politic, democratic, autoritar sau totalitar are la bază o constituţie, care stabileşte principalele repere ale regimului politic. Toate legile fundamentale adoptate în România de la 1866 şi până în prezent au capitole separate despre puterile statului, exprimate prin instituţii, despre drepturile şi (după 1938) şi despre îndatoririle cetăţenilor. Componentele unui sistem politic interacţionează între ele, dar atribuţiile fiecărei componente şi regimul politic sunt cuprinse în legea fundamentală a statului. Constituţiile elaborate în România au avut un rol important în evoluţia societăţii româneşti. Constituţia legitimează un regim politic. Constituţiile au fost rezultatul schimbărilor din societatea românească. La rândul lor, ele au determinat schimbări în societate. Spre exemplu, instaurarea regimului comunist impunea punerea de acord a Constituţiei cu regimul politic dictatorial, în timp ce prăbuşirea regimului comunist în România şi revenirea la un regim democratic după 1989 a impus necesitatea elaborării unei noi constituţii. Pentru dezvoltarea unei societăţi democratice este important modul în care legea fundamentală a statului este pusă în practică şi respectată.

6