Moda masculină în secolul fanariot

Studentă Adriana BONDOR

Master Patrimoniu şi turism cultural, An I

Facultatea de Istorie, UAIC Iaşi

Consideraţii generale

Încă de la început trebuie să înţelegem că evoluţia vestimentaţiei, chiar şi în momentul în care ne propunem doar surprinderea unui singur episod al evoluţiei sale, nu poate fi sustrasă din contextul influenţelor tradiţiilor etnice şi culturii popoarelor vecine1, aceasta fiind de obicei în „dependenţă de moda timpului” 2(Zeleniuc, p.31.)

Spiritul Vremii –

Secolul fanariot prezintă trăsături specific pentru spaţiul românesc, comportamente şi etichete de vestimentaţie particulare, care pot fi înţelese, apreciate sau criticate. Imaginea de ansamblu rămâne elocventă, iar izvoarele cele mai numeroase s-au referit în speţă la clasele sociale înalte, pornind de la domnitor până la boierii de cel mai mic rang.

„S-a observat adeseori că oamenii ajunşi din întâmplare la înalte demnităţi, fără a fi primit o educaţiune pregătitoare, îţi sciu însuşi uşor aerul măreţ care se cuvine noii lor situaţiuni. Această observaţie este în special aplicabilă la Hospodarii fanarioţi din ţările româneşti. Imediat ce iau în posesiune scaunul lor, se face o mare metamorfoză întrânşii; ei se simt măriţi prin linguşirile ce li le aduc aceia cari, în ajun chiar, erau superiorii lor”. 3

În ceea ce priveşte vestimentaţia „îmbrăcămintea unui Hospodar nu diferă mult de aceea a unui demnitar turc din Constantinopole, numai că turcul poartă turban, pe când Hospodarul are un soiu de căciulă dreaptă, ca Hanul Crimeei. Această căciulă e de stofă galbenă, îmbrăcată la bază cu blană de marder negru din Siberia. Numai Hospodarul, dar nu şi boierii, are dreptul de a-şi căptuşi pantofii cu postav roşu”4.

Cât despre boierii pământeni aceştia erau în genere toţi bogaţi, iar luxul exagerat era cel mai mare cusur al acestora; în portul lor se întreceau unii pe alţii în haine bogate şi împodobite cu pietre scumpe.5

V. Zeleniuc, N.Kalaşnikova, Vestimentaţia populaţiei orăşeneşti din Moldova sec.XV – XIX,

Ceremonia de înscăunare a domnitorului fanariot prezintă particularităţi care ne oferă o imagine despre moda masculină a acestor vremuri.

1 V. Zeleniuc, N.Kalaşnikova, Vestimentaţia populaţiei orăşeneşti din Moldova sec. XV – XIX, Editura Știința, Chișinău, 1993, p.4.2 Ibidem, p. 31.3 Marcu Filip Zallony, Despre fanarioţi, Editura Universală, București, 1926, 48.4 Ibidem, p.52.5 Ibidem, p.53.

1

După cum afirmă sursele 6 (p.38), pentru a putea descrie moda masculină, vom porni de la descrierea pe care o oferă logofătul Gheorgachi în sec. XVIII, cu ocazia înscăunării domnului la mănăstirea Galata.

În numele sultanului turc, solul său ischiemni agaşi îl îmbrăca pe noul domnitor cu caftan, cabaniţă şi cucă (acoperământ pe cap), înmânându-i însemnele puterii: sangeacul (steag verde cu imaginea semilunii), topuzul (sceptru) şi o sabie. Mai important este că obiceiul de a dărui celui care urca pe tronul Moldovei cabaniţa, caftanul şi cuca s-a păstrat până în anul 1832, când cabaniţa a fost substituită cu o mantie de altă croială – hervaneua.

Ca imagine - am găsit reprezentarea domnitorului Ţării Româneşti Alexandru Şuţu (1818 - 1821) – se poate observa din imagine gugiumanul şi gulerul de samur al cabaniţei sale domneşti.

Exemple de articole vestimentare:

1. Caftanul – este o varietate a mantiei, fiind o haină de provenienţă orientală, fiind foarte răspândită la popoarele turcice şi iraniene; este o haină deschisă, fără nasturi; are aspect de mantie, la poalele şi mânecile căreia este pusă o garnitură de blană. Caftanele scumpe erau confecţionate din catifea italiană (catifea tunsă), pe care cu fir de aur sau de argint, erau brodate figuri geometrice. N. Iorga a evidenţiat varianta moldovenească a caftanului ce avea tăietură pentru mâini de-a lungul mânecii. Un asemenea caftan este ilustrat pe frescele votive din biserici precum Voroneţ. Boierii moldoveni purtau caftan de culoare verde, galbenă, bordo.

Semnificaţia iniţială, datând din secolul al XVI lea de a-l îmbrăca pe domnitor în caftan atunci când urca pe tron a căpătat ulterior o semnificaţie socială mai largă, desemnând apartenenţa la rangurile boiereşti superioare. Dacă domnitorul primea caftan de la solul turc, acesta ulterior a început a oferi caftane boierilor săi, de unde şi expresia a căftăni care înseamnă a obţine un rang boieresc.

Ierarhia socială se reflecta şi la nivelul vestimentaţiei boiereşti, domnitorului dăruindu-i-se caftan de clasa I (hilat), marilor demnitari li se dăruia câte un caftan de clasa a II a (ala), iar celorlalţi boieri li se dăruia caftane de clasa a III a (cuftan). Boierii de clasa a patra şi a cincea nu primeau caftane. La ridicarea acestora în rangul de boier li se înmâna pitacul, o diplomă de boierie. Caftanul s-a păstrat în calitate de haină oficială a tagmei boiereşti până în secolul al XIX lea, fiind ulterior înlocuit prin costumul de croială europeană.

Vestimentaţia orientală – turcească a căpătat o răspândire de anvergură în mediul boierimii, mai ales în epoca fanarioţilor. Diplomatul francez Langeron menţiona că aproape toţi boierii plecau la Constantinopol nu atât pentru a primi unele indicaţii, cât pentru a-şi însuşi maniera şi eticheta orientală. (P.43.Zellenciuc)

Direct pe corp se îmbrăca cămaşa. Aceasta şi-a păstrat unul şi acelaşi rol în vestimentaţia tuturor păturilor societăţii: a boierilor, a negustorilor, ţăranilor. Ca terminologie, cămaşă provine de la latinescul camisia. Cea mai timpurie atestare datează din secolul al XVI lea.

Cămăşile boierilor aveau aceeaşi croială ca şi cele ale ţăranilor, dar ele erau confecţionate din ţesături scumpe şi erau ornamentate cu fir aurit, cu mărgele foarte mărunte de sticlă, cu pietre preţioase.

6 V. Zeleniuc, N.Kalaşnikova, op.cit., p. 38.

2

Peste cămaşă era îmbrăcat anteriul (antereul), o haină lungă cu cingătoare. De obicei anteriul avea mâneci lungi, lărgite în partea inferioară. Boierii îşi confecţionau anteriuri dintr-o ţesătură scumpă, numită camha. Camha era o ţesătură din urzeală de mătase, iar bătătura răsucită cu fire de aur şi argint. Iniţial camha era produsă în Siria, iar ulterior în Italia şi Constantinopol.

Anteriul era de croială orientală. În parte din faţă era împodobit cu 22 de nasturi din şnur de mătase, iar în laterală avea tăieturi pentru a purta hangerul şi spada. Hangerul, un pumnal turcesc încovoiat era un atribut obligatoriu pentru costumul domnesc şi cel boieresc.

Anteriul era purtat de reprezentanţii tuturor păturilor sociale, de la boieri până la ţărani. În evul mediu anteriul ţărănesc se deosebea de cel boieresc, având mâneci înguste şi fiind confecţionat din ţesătură grosolană. Către sec. al XIX lea anteriul purtat de ţărani şi-a schimbat croiala şi s-a transformat dintr-o haină lungă şi largă într-una scurtă şi strâmtă.

Peste anteriu boierii îmbrăcau giubeaua şi binişul. Deoarece caftanul era considerat haină de ceremonie, în zilele obişnuite în locul lui îmbrăcau giubeaua. Giubeaua este o haină lungă şi largă cu mâinile despicate.

Giubelele boierilor de rangul întâi erau de culoare roşie şi aveau copci de aur, iar căciulile lor erau din samur negru cu căptuşeală roşie. Boierii de rangul al doilea aveau giubelele măslinii şi căciuli cu căptuşeală verde.

Interesant este că numai domnitorii şi fii săi aveau dreptul să poarte haină albă. De asemenea, numai pentru sigiliile domneşti putea fi utilizată ceara roşie, pe când boierii îşi puneau sigiliile cu ceară verde.

Cromatica vestimentaţiei prezintă un interes chiar mai mare având în vedere că eticheta era obligatorie, indiferent de clasa socială. Astfel garda domnească era îmbrăcată în caftan de culoare roşie şi albastră. Slugile domnitorului purtau cizme galbene, iar boierii roşii. (p.44.)

Succesiunea anotimpurilor influenţa de asemenea moda şi implicit vestimentaţia. În timpul verii îmbrăcămintea din ţesături groase era înlocuită cu haine uşoare. O piesă din vestimentaţia de vară era feregeaua, o haină largă confecţionată din lână subţire de angoră, care era purtată de domnitor sau de către boieri.

Sub feregea se îmbrăca fermeneaua, o haină scurtă cu mâneci largi, lucrată din stofă de catifea cu broderie.

Acoperitoarea de cap a domnitorului – cuca- reprezenta o căciulă înaltă de blană de formă piramidală, decorată cu pene de struţ. Mai exista şi o altă variantă de cucă în formă de coif de argint. Cuca mai avea şi o altă destinaţie. Aceasta servea drept acoperământ de cap pentru ieniceri, oşteni din corpul de elită, privilegiat, al armatei sultanului turc.

Pentru acoperământul capului se folosea de la un anumit punct işlicul, de provenienţă orientală şi care era confecţionat din pielicică de miel, catifea sau blană de samur. Era o căciulă îmblănită, de forme diferite în patru colţuri sau rotundă ca un balon. Mărimea işlicului depindea de rangul boieresc.

Ca materiale utilizate pentru confecţionarea îmbrăcămintei amintim faptul că boierii îşi făceau haine din ţesături scumpe de import. Pambriul era de exemplu o stofă de lână adusă de la Constantinopol şi era folosit pentru confecţionarea veşmintelor uşoare boiereşti şi a rochiilor de damă.

3

Alte exemple de port masculin

Pentru secolul fanariot, perioadă de schimbări politice şi sociale, dar şi istorice, putem surprinde doar secvenţe de port masculin, pe care le vom reda aleatoriu, în funcţie de izvoarele literaturii de specialitate. (p. 83)

Când vorbim de orăşeni, amintim de mai multe categorii sociale. De exemplu costumul lăutarilor muzicanţi era alcătuit din cămaşă de pânză de in sau de cânepă, dintr-o haină de tip halat turcesc şi din pantaloni înguşti, pe picior de pânză groasă de lână. În partea din faţă, la fel ca şi celelalte piese de port erau brodate. Pantalonii erau încinşi la mijloc cu o curea lată de piele, de care era prinsă o pungă pentru tabac şi cuţitul cu mâner din os şi teacă de lemn. Pe deasupra pantalonilor se îmbrăcau jambiere de pânză, care înfăşurau picioarele de la gleznă până la şold.

Vizitii boierilor purtau pe cap işlic, sau turban, pantaloni înguşti, şalvari de tip turcesc, pe picioare cizme. Uneori aceştia erau îmbrăcaţi în uniformă, alcătuită din dulama, strânsă la mijloc cu brâu, de care era prins un cuţit cu mâner lung de argint, iar pe cap căciuli negre înalte. Căciulile de iarnă erau din blană de oaie neagră, cu calota roşie, cele de vară din postav negru. Vizitii aflaţi în slujba la boieri mai mari purtau contuş, garnisit cu blană de oaie, brodat cu aţă de mătase şi decorat cu şnur. Pe cap purtau tricorn.

O categorie socială aparte, cu un port specific conform izvoarelor erau arnăuţii. La început aceştia erau mercenari (albanezi, iar mai târziu bulgari şi sârbi), care reprezentau contingentul străin în paza personală a voievodului. Mai târziu arnăuţii au devenit parte componentă din armata domnitorului. Oastea arnăuţilor se deosebea printr-un port specific: haine din postav, cusute cu fir aurit, platoşe de argint, pantaloni largi (poturi), cu încheietori de argint şi cu turbane pe cap.

Un alt exemplu este cel al regimentului de valahi ardeleni şi moldoveni care s-au înscris în calitate de voluntari în armata rusească, care aveau următoarea vestimentaţie:dulamă de culoare verde, scurtă de culoare albă, garnisită cu blană şi brodată cu şnur de aur, pantaloni de culoare roşie, având pe piept curele încrucişate din piele de culoare neagră. Pe cap purtau căciuli înalte conice.

Un procent destul de mare în populaţia oraşelor îl constituie negustorii. Până la mijlocul sec. XIX negustorii continuau să îşi comande din Constantinopol vestimentaţie tradiţională de tip oriental, confecţionată din pânze scumpe şi încălţăminte. Pe cap, sub işlic, purtau fesuri. Imaginea reprezintă un negustor din Bucureşti. Toate materialele îmbrăcăminţii sale sunt de calitatea inferioară (După Adrian Silvan Ionescu), iar işlicul are formă de trunchi de con, cu baza foarte evazată; observă autorul că poartă părul destul de lung la spate faţă de boierii care aveau capul ras.

O altă pătură a clasei dominante era clerul. Documentele din epoca lui Constantin Mavrocordat ne oferă o imagine despre viaţa unei mănăstiri moldoveneşti. Din acestea aflăm că monahii, la fel ca şi ţăranii purtau pe deasupra cămăşilor grosolane din pânză ieftină sutană şi suman, pe picioare având cizme, confecţionate de meşteri din sat, cei mai bogaţi primind de la mănăstire dulame, încălţăminte cu blană, etc. Argaţilor, păstorilor şi altor servitori ai mănăstirii le reveneau cămăşi mai ieftine, mai simple, şi pantaloni din pânză nealbită, brâie, căciuli, opinci sau cizme. La vestimentaţia bisericească mai aparţinea sutana din postav negru, şuba din postav de culoare neagră, garnisită cu blană de vulpe, căciula din chitaică de culoare albastră închisă şi ca atribut obligatoriu, toiagul ferecat cu alamă galbenă.

Ţăranii care locuiau în oraşe, purtau ca şi în perioadele anterioare, haine naţionale tradiţionale, pe care ni le oferă patru imagini din secolul XVIII, publicate în albumul I.G.

4

Munz. (p.88.), dintre care ne interesează doar primele două, din moment ce prezintă portrete de ţărani.

1. Un ţăran desculţ, cu coasa în mână, îmbrăcat în cămaşă albă cu mâneci lungi, având tăietura de la piept centrală, cu legători fără guler. Cămaşa e prinsă în pantaloni de culoare sură, de tip şalvari, cu dantelă în partea de jos.

2. Cel de-al doilea desen reprezintă un moldovean cu haine fără nasturi de tip suman, încins la mijloc cu un brâu moale de culoare roz, având pe cap o căciulă călduroasă de formă rotundă, cu marginea din blană, iar pe picioare încălţăminte din piele.

Ultimele trei decenii ale secolului fanariot – apusul epocii fanariote

Adrian Silvan Ionescu, Moda românească 1790 – 1850. Între Stambul şi Paris

Când vorbim despre perioada de final a secolului fanariot, este elocventă expresia autorului: Mode în derivă sau între fermenea şi frac. (p.65.)În ultimele trei decade ale domniilor fanariote, costumul marii boierimi era strălucitor şi impunător. Toţi oaspeţii străini erau impresionaţi de opulenţa materialelor, de acordurile cromatice insolite şi de formele ample ale pieselor componente. Bărbaţii şi femeile îşi disputau întâietatea în privinţa luxului şi cheltuielilor exorbitante făcute pentru articole vestimentare şi podoabe de preţ.

Bărbații purtau un costum somptuos ale cărui forme și texturi erau reglementate în funcție de rangul boieriei. Existau trei clase boierești. Din prima făceau parte înalții demnitari, miniștri și curteni ai domnitorului. Li se mai spunea și boieri veliți sau divaniți, pentru că formau divanul țării, ori boieri cu barbă, pentru că numai lor le era permis portul acestei podoabe capilare. Boierilor de clasa a II a li se permitea să poarte doar mustață.(Ionescu, p.71.)

De asemenea, exista și un cod al comportamentului în relațiile dintre aceste clase și în cadrul lor. Când se întâlneau doi boieri veliți se sărutau pe barbă și se așezau unul lângă altul, turcește, pe bancă. În schimb, boiernașul de clasa a III a rămânea, respectuos și umil în picioare și săruta poala anteriului marelui boier, în timp ce acela de clasa a II a săruta mâna velitului și se putea așeza pe colțul unui scaun sau al divanului, dacă era invitat.

Distincţia rangurilor boiereşti se putea face în funcţie de blănurile purtate, de forma şi dimensiunea işlicului, de nuanţa giubelei. Cea mai scumpă şi mai preţuită blană era cea de samur care se purta de obicei iarna şi era rezervată domnitorului şi marilor boieri. Urmau în importanţă cacomul (hermina), sângeapul (jderul), vulpea albă şi neagră, care erau potrivite pentru primăvară şi toamnă, căci blănurile se purtau tot timpul anului, indiferent de anotimp şi temperatură, de aceea nici nu prea erau încălzite casele boiereşti. Valoarea blănii era dată şi de partea corpului animalului de pa care erau scoase

Domnitorul purta pe cap gugiuman de samur de formă tronconică, a cărei bază mare era sus şi avea o cută verticală în faţă. Acesta era împodobit pe dreapta cu un surguci din diamante care ţinea un mănunchi de pene. Fundul acestei impozante căciuli era de postav alb. După cum am menţionat şi mai sus, această nuanţă a fost generalizată, pentru toate piesele costumului domnesc, cu drept exclusiv de folosinţă pentru el şi familia sa, în urma pitacului dat de Ioan Vodă Caragea pe 12. Ianuarie 1817. (p.74.). Cabaniţa princiară pe care o primise de la sultan, la învestitură, împreună cu topuzul (buzduganul), sabia şi tuiurile, - era îmblănită tot cu samur. Un alt obicei voievodal era acela de a avea încălţăminte căptuşită cu roşu. (Zallony, Despre fanarioţi, p. 52)

5

Revenind la işlic (p.76.), cu toată dimensiunea lui apreciabilă, işlicul nu era deloc greu, deoarece era confecţionat din carton peste care se întindeau pielicelele a câte şapte – opt miei de Astrahan jupuiţi înainte de naştere, pentru ca părul să fie scurt, moale şi fin. În mod obişnuit, işlicul unui boier divanit avea o circumferinţă de 1,80 m.

Ca aspect general reţinem câteva trăsături:

- Capul boierului era de obicei ras şi creştetul era acoperit cu o calotă de culoare roşie care nu era scoasă niciodată; peste aceasta se aşeza işlicul sau gugiumanul

- Barba lată şi lungă era atent îngrijită, spălată şi parfumată cu persistente esenţe asiatice.

- La aspectul general contribuiau şi culorile vii ale stofelor şi mătăsurilor din care era compus restul costumului

- Peste cămaşă se îmbrăca un anteriu de cetarea (stofă fină, vărgată), în nuanţe de roşu, vernil, bleu, violet, galben – auriu; era lung până la pământ şi pe laturi, în partea de jos, avea două crestături de 25 – 30 de cm care uşurau mersul; anteriul se petrecea peste piept şi pântec pentru a fi încins, la brâu cu un şal de caşmir de mare valoare, numit taclit. (acesta din urmă avea un decor floral mărunt şi delicat)

- Drept pantaloni se purtau şalvari sau ceacşiri, de obicei roşii, largi şi comozi, care permiteau statul turceşte pe sofa. Cei dintâi putea fi din mătase sau stofă fină, iar cei din urmă erau din postav gros, potrivit sezonului rece.

- Peste anteriu se îmbrăca o haină scurtă până în talie, numită fermenea; era confecţionată din catifea sau postav, în tonalităţi mai stinse, dar mult împodobită la piept, pe mâneci şi pe spate, cu fir, şi bordată cu blană.

- Peste ea se punea giubeaua de pambriu (stofă sau lână merinos), grea, îmblănită cu samur, cu guler şi manşete late din aceeaşi blană scumpă.

- Aceasta era vestimentaţia de vară. Iarna, peste toate acestea se lua binişul, contoşul sau tătarca, haine ample, îmblănite, cu mâneci largi, care asigurau căldura purtătorului, fie în exterior, fie în interioarele reci, lipsite de sobe sau cămine.

- Drept încălţăminte erau folosiţi meşi (numiţi mestii în Moldova), nişte cizmuliţe de piele subţire şi moale, fără toc, purtate ca nişte ciorapi. Când se circula prin casă sau afară, peste meşi erau traşi papucii. Pe vreme rea, cu noroi sau zloată, murdărirea încălţărilor era evitată prin folosirea unor tălpi de lemn înălţate pe două bucăţi din acelaşi material, aşezate de-a curmezişul, care se numea nalân. Când se mergea călare, la plimbare sau vânătoare, peste meşi se luau cizme solide, din piele groasă.

- Din latul brâu de şal indian era nelipsit hangerul cu mânerul şi teaca bătute în pietre scumpe care era mai mult ornamental decât funcţional. Era şi acesta un obiect de paradă şi de reprezentare alături de alte articole vestimentare.

Boierii de rangurile II şi III aveau aproximativ acelaşi veşmânt şi în aceeaşi stratificare, dar din alte texturi şi în altă cromatică pentru că nuanţele scădeau în intensitate spre treptele de jos ale arhondologiei, acolo fiind folosite frecvent tonalităţile închise şi lipsite de strălucire (verde, albastru, brun). Cei din rangul III, în loc de giubea aveau un halat neîmblănit, mai subţire sau mai gros, vătuit, după sezon. Işlicul lor era de altă formă, după

6

funcţia ce o deţinea în aparatul administrativ, tronconic sau globular, dar surmontat de câte un taler de carton, ca un capac, îmbrăcat în postav verde închis sau grena.

Fiii de boieri – coconii – purtau pe cap un tarabolos sau cealma (turban) din şal scump, iar pe trup un anteriu vărgat, mai lung sau mai scurt, după vârstă, şi peste el fermenea sau cepchen cu mâneci lungi şi despicate, din catifea, cu multe broderii şi ciucuri de fir. În loc de hanger în brâu era înfiptă călimara de bronz de care se serveau la învăţătură.

Descrierea imaginilor: Imaginea din stânga - Până la căftănire, fiul de boier doar anteriul strâns în brâu, o fermenea de postav cafeniu, decorată cu ceaprazuri de fir şi bordată cu lână albă, iar pe cap tarabolos de şal indian; ca semn al modernizării stă umbrela de mătase roz ce o ţine în mână, precum şi panglica ce-i atârnă peste marginea brâului vernil, la al cărei capăt are prins un ceasornic.

Imaginea din dreapta – peste un caftan scurt, de postav negru, strâns la mijloc nu de vechiul brâu din caşmir, ci de o centură lată cu o mare pafta antropomorfă, a îmbrăcat o fermenea cu paspoale şi găitane albastru deschis; deşi pe cap poartă încă un tarabolos, se simte totuşi o timidă încercare de modernizare prin pantalonii ce au înlocuit şalvarii şi prin legătura de gât înnodată în faţă, peste gulerul înalt al cămăşii.

Tarabolosul era un acoperământ de cap mult mai comod şi, în interior, în situaţii neoficiale, intime, îl purta şi domnitorul şi beizadelele, ca şi marii boieri. Spunea Adrian Silvan Ionescu - le dădea un aer romantic şi lejer

În încheiere trebuie să subliniem, poate prin cuvintele lui Alecu Russo cel mai bine: “ În vremea de mai înainte, haina era răvaşul de drum al omului, care-ţi spunea de departe măsura închinăciunii, sau te sile să dai dreapta sau stânga pe drumuri. După barbă rasă de tot, mai mult sau mai puţin rătunzită, sau după soiul căciulei ştiei cu cine ai a face; cu cât căciula era mai mare, cu atât omul era mai însemnat; pe cât şlicul se urca în înălţime şi în lungime, cu atât capul aflat dedesubt era tare şi mare şi straşnic la viaţă. Un om pe vremea aceea putea fără ruşine să nu ştie carte, dar pentru un şlic, mai ales să fi fost acel şlic nalt ca obeliscul din grădina publică, s-ar fi dat în vânt.”

Imagini: Boier de rangul doi: poartă anteriu, fermenea şi giubea, îmblănite cu piei de animale autohtone, mai ieftine (jder, vulpe, râs) şi un işlic de dimensiuni mai reduse, iar în brâu, în locul hangerului la care aveau dreptul doar domnitorul şi membrii familiei sale, are înfiptă o călimară de alamă, de forma caracteristică a timpului, cu un etui pentru penele de scris

Boier de rangul III : poartă anteriu din materiale mai ieftine, fermenea îmblănită cu piei de iepure, câine sau pisică, halat neîmblănit (doar matlasat iarna) şi işlicul surmontat de un fel de capac învelit în postav grena sau verde închis.

7