MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE CENTRUL DE STUDII POSTUNIVERSITARE

BULETIN DOCUMENTAR NR. 1/2008

Din sumar: • RECONFIGURAREA REŢELELOR TERORISMULUI – SECURITATEA

NAŢIONALĂ ŞI „ECUAŢIA GLOBALIZĂRII” • SECURITATEA INFORMAŢIEI ŞI TEHNICILE DE CRIPTARE • INTEGRALITATEA CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE • EVALUAREA STILURILOR MANAGERIALE • MODALITĂŢI DE COMUNICARE • NECESITATEA INTRODUCERII UNOR DATE BIOMETRICE ÎN

DOCUMENTELE DE CĂLĂTORIE • „PORTRETUL ROBOT” AL ESCROCULUI. MODURI DE OPERARE

UTILIZATE DE CĂTRE INFRACTORI LA SĂVÂRŞIREA ÎNŞELĂCIUNILOR

EDITURA MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE 2008

COLEGIUL DIRECTOR Comisar - şef de poliţie drd. Ion GHERGHIŢĂ Comisar - şef de poliţie dr. Tudorel NICULAE Comisar - şef de poliţie drd. Corina Mihaela ZAHARIA COLECTIVUL REDACŢIONAL Comisar-şef de poliţie dr. Teofil LAZĂR Comisar-şef de poliţie Gheorghe NICULAE Comisar-şef de poliţie Mariana GARBI Comisar-şef de poliţie dr. Corin PANCIU Comisar-şef de poliţie Ion GHINIŢĂ Comisar-şef de poliţie Doru MOROŞAN Comisar-şef de poliţie Marian STOICA Comisar-şef de poliţie Adrian LUMEZEAN Comisar-şef de poliţie Doru PETRE Comisar de poliţie Aurelia RĂDUŢ Comisar de poliţie Aurelia IANA Inspector principal Leontina SILIŞTE Inspector Cornelia TOMA Inspector Larisa GEAPANĂ Subinspector Raluca BRATU Subinspector Mădălina ZARVESCU Subinspector Magdalena BRANDIBURU Subinspector Alina PANĂ Responsabili de număr: Comisar-şef de poliţie dr. Tudorel NICULAE Comisar-şef de poliţie drd. Corina Mihaela ZAHARIA Comisar de poliţie Aurelia IANA ISSN 1454-6078 Redactare: Carmen TUDORACHE Culegere text: Corina ZAHARIA Tehnoredactare şi copertă: Niculina TÂRŢĂU …………………..………………………………………………………….

- 4 -

CUPRINS

CAPITOLUL I – REPERE DE ACTUALITATE

RECONFIGURAREA REŢELELOR TERORISMULUI – SECURITATEA NAŢIONALĂ ŞI „ECUAŢIA GLOBALIZĂRII”, Secretar de Stat, chestor general de poliţie, prof. univ. dr. ANGHEL ANDREESCU, comisar-şef de poliţie NICOLAE RADU ......................................... 7 SECURITATEA INFORMAŢIEI ŞI TEHNICILE DE CRIPTARE - DAN ANDREESCU................................................................................................. 12 ASPECTE TEORETICE PRIVIND CRIMINALITATEA ECONOMICO -FINANCIARĂ – subcomisar de poliţie LUCIAN IOAN MUNTEAN ................. 19 LEGITIMA APARARE. CONSIDERAŢII TEORETICE ŞI PRACTICĂ JUDICIARĂ – comisar-şef de poliţie AURICĂ VÂRBAN ................................... 23 „PORTRETUL ROBOT” AL ESCROCULUI. MODURI DE OPERARE UTILIZATE DE CĂTRE INFRACTORI LA SĂVÂRŞIREA ÎNŞELĂCIUNILOR – comisar-şef de poliţie ION GHINIŢĂ .............................. 32 TERORISMUL SUICIDAR ŞI COMBATEREA MANIFESTĂRILOR DE TIPUL „SUICIDE BOMBING” ÎN ACŢIUNILE DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA TERORISMULUI TRANSNAŢIONAL-BENEDICT SÎRBU .... 55

ESTIMAREA RISCULUI CU AJUTORUL ANALIZEI STATISTICE – comisar - şef de poliţie dr. ing. CORIN PANCIU ................................................... 62 CONSIDERAŢII PRIVIND AFACERILE INTERNE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ – inspector principal de poliţie drd. CRISTIAN FLAVIUS IONUŞ ..................................................................................................................... 70 SANCŢIUNI PENALE APLICABILE PERSOANELOR JURIDICE ÎN ROMÂNIA – comisar de poliţie IONEL SEINU-DRAGNEA ............................. 74 CAPITOLUL II – ŞTIINŢE SOCIO – UMANE FORME SAU MODALITĂŢI DE COMUNICARE – comisar-şef de poliţie drd. ION GHERGHIŢĂ ........................................................................................................ 78 EVALUAREA STILURILOR MANAGERIALE ÎN CONTEXT SITUAŢIONAL – lector univ. dr. MIHAELA CORINA ŢUŢU şi comisar-şef de poliţie CORINA MIHAELA ZAHARIA............................................................. 87

- 5 -

EFICIENTIZAREA MUNCII REALE A MANAGERULUI PRIN GESTIONAREA ROLURILOR ŞI COMPETENŢELOR ACESTUIA – conf. univ. dr. ŞTEFAN PRUNĂ ...................................................................………..95 TEORII ALE COMUNICĂRII – comisar-şef de poliţie drd. ION GHERGHIŢĂ 101 COMUNICAREA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ VERSUS CRIZA COMUNICĂRII – sublocotenent CRISTIAN TARBU........................................... 105 CUM PUTEM RECUNOAŞTE PROBLEMELE STRUCTURALE ALE ORGANIZAŢIILOR? POLITICILE INDIVIDUALE ŞI POLITICILE DE REŢEA – conf. univ. dr. ŞTEFAN PRUNĂ ...................................................... 113 PRINCIPII RAŢIONALE PENTRU UN MANAGEMENT EFICIENT AL STRESULUI – comisar-şef de poliţie drd. CORINA MIHAELA ZAHARIA ..... 120 VIOLENŢA INTRAFAMILIALA. CONSIDERATII GENERALE – subinspector de poliţie AURELIA MOTOC ............................................................. 127 CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE AL POLIŢISTULUI – comisar-şef de poliţie MARIAN STOICA ................................................................ 135 METODE ŞI TEHNICI FOLOSITE ÎN MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE LA EVALUAREA PERFORMANŢELOR PERSONALULUI DIN UNITĂŢILE DE ADMINISTRAŢIE ŞI SERVICII PUBLICE – comisar-şef de poliţie drd. DORU PETRE ....................... 137 SPECIFICUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI LA FACULTATEA GERMANĂ DE POLIŢIE – MÜNSTER – comisar de poliţie AURELIA IANA ....................... 151

CAPITOLUL III – PUNCTE DE VEDERE

ACTIVITATEA SPORTIVĂ ŞI SEDENTARISMUL. SARCINI CE REVIN CADRELOR DIDACTICE ÎN REALIZAREA INDICATORILOR DE REZISTENŢĂ FIZICĂ – comisar-şef de poliţie dr. LAZĂR TEOFIL, comisar-şef de poliţie MOROŞAN DORU IOSIF .................. 156 EXPLOATAREA INDICIILOR DE NATURĂ PSIHOLOGICĂ ÎN DEPISTAREA ŞI CLARIFICAREA SITUAŢIEI PERSOANELOR SUSPECTE PE LINIA NORMELOR PRIVIND TRECEREA FRONTIEREI – comisar-şef de poliţie MARIAN DUMITRANA ......................... 169 NECESITATEA INTRODUCERII UNOR DATE BIOMETRICE ÎN DOCUMENTELE DE CĂLĂTORIE - selecţiuni şi adaptare după Elena Ana Mihuţ, comisar şef de poliţie LUCIAN ŞPRINŢU .............................................. 175 UNELE ASPECTE PRIVIND INCRIMINAREA UNOR FAPTE CARE ÎNCALCĂ REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMICE-comisar-şef de poliţie IOAN OANCEA, subcomisar de poliţie FLORICA NICULAE ................................................................................................ 184

- 6 -

LA NOI PROVOCĂRI, NOI CONCEPTE: PROTECŢIA INFRASTRUCTURII CRITICE – comisar-şef. drd. RADU ANDRICIUC ......... 187 CONSIDERENTE PRACTICE GENERALE ÎN PREGĂTIREA TESTĂRILOR – comisar de poliţie dr. CĂTĂLINA HARABAGIU-DIMITRESCU ............................................................................................................ 192 RELAŢIILE DE MUNCĂ ÎNTRE FUNCŢIONARII (GRUPURILE) INSTITUŢIILOR PUBLICE – comisar-şef de poliţie IOAN POHACI.................. 201 ASPECTE PRIVIND VINOVĂŢIA ÎN CAZUL LEGITIMEI APĂRĂRI – inspector principal de poliţie drd. RALUCA IONUŞ .............................................. 205 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ - subinspector de poliţie CĂTĂLIN GABRIEL PUŢ ............. 212 OPINII PRIVIND PROCEDURI ACŢIONALE FOLOSITE DE STRUCTURILE JANDARMERIEI MONTANE ÎMPREUNĂ CU FORMAŢIUNI SPECIALIZATE PENTRU SALVAREA PERSOANELOR ACCIDENTATE ÎN CREVASE – maior drd. CRISTIAN PROFIRESCU, drd. DANIEL STANCIU .............................................. 223 SOFTWARE DE BUZUNAR - subcomisar de poliţie SIMION VIORICA ........ 229 CUM SĂ NE ALEGEM DISPOZITIVELE DE INTRODUCERE A DATELOR – comisar de poliţie ADINA POP .......................................................... 231 OPINII METODICO-PSIHOPEDAGOGICE REFERITOARE LA CAUZELE CARE INFLUENŢEAZĂ REZULTATELE OBŢINUTE DE CURSANŢI (TRĂGĂTORI), LA ŞEDINŢELE INDIVIDUALE PRACTICE DE TRAGERE CU ARMA ÎN POLIGON – comisar-şef de poliţie MARIAN CONDRUŢ .................................................................................... 235 WIDGETS – URMĂTOAREA MANIE A UTILIZATORILOR DE INTERNET? subcomisar de poliţie CORINA -NICOLETA MECA....................... 240 AFLĂ UNDE POATE DUCE O BANALĂ CĂUTARE PE NET – comisar-şef poliţie ADRIAN LUMEZEANU .......................................................................... 243 EVOLUŢIA ISTORICĂ A RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE ÎN LUME ŞI ÎN DREPTUL ROMÂNESC – comisar de poliţie IONEL SEINU-DRAGNEA ...................................................................................... 245 STREAMING: CUM SĂ TE BUCURI DE CONŢINUT MULTIMEDIA FĂRĂ SĂ-L DESCARCI – subcomisar de poliţie VIORICA SIMION................... 251 COMPUTERUL ŞI RISCUL PENTRU SĂNĂTATE – comisar-şef de poliţie ADRIAN LUMEZEANU................................................................................ 254 NOUL NET ESTE APROAPE – comisar - şef de poliţie ADRIAN LUMEZEANU............................................................................................................ 255 INFO – NOUTĂŢI – EVENIMENTE..................................................................... 257

- 7 -

CAPITOLUL I

RECONFIGURAREA REŢELELOR TERORISMULUI – SECURITATEA NAŢIONALĂ ŞI

„ECUAŢIA GLOBALIZĂRII”

Chestor general de poliţie Anghel ANDREESCU, Comisar-şef de poliţie Nicolae RADU∗

E-mail: radovany@yahoo.com

În situaţia în care terorismul mileniului trei tinde spre globalizare şi internaţionalizare, iar criminalitatea organizată este mai prezentă ca oricând, poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european, de ţară cu triplă frontieră-naţională, a NATO şi a Uniunii Europene – impune ca politica de securitate naţională să aibă, drept scop, înainte de toate, apărarea şi promovarea intereselor naţionale, precum şi participarea activă a ţării noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO şi UE.

Nu lipsit de semnificaţie este faptul că anii 2006/2007 au fost marcaţi, la nivelul UE, de o amplificare a manifestărilor fenomenului terorist, organizaţii/grupări ∗ Chestor general de poliţie (general cu patru stele), prof.univ.dr. Anghel ANDREESCU este membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, secţia Militară. Specialist în strategie şi tactică militară, conducător de doctorat şi autor a a 35 de cărţi şi a 258 articole, publicate în reviste de specialitate, chestor general de poliţie dr. Anghel ANDREESCU a fost apreciat, pentru activitatea desfăşurată, cu înalte distincţii, precum: Ordinul pentru Merit - Franţa (1999); Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofiţer (2000); Crucea Patriarhală (2000). În decursul timpului, a ocupat mai multe funcţii de conducere: comandant al Jandarmeriei Române, comandant al Centrului de Studii Postuniversitare, din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor (M.I.R.A.) şi director al Serviciului de Protecţie şi Pază (S.P.P). În prezent, ocupă funcţia de Secretar de Stat şi şef al Departamentului Ordine şi Siguranţă Publică, din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (M.I.R.A). Comisar şef (colonel) dr. Nicolae RADU este absolvent al Academiei Naţionale de Informaţii (A.N.I.), Facultatea de Psiho-sociologie, din cadrul Serviciului Român de Informaţii, dar şi al Facultăţii de Istorie, Universitatea „Hyperion”. Autor a 86 articole şi a 8 cărţi, comisar-şef dr. Nicolae RADU a lucrat, între 2003-2006, în cadrul Ministerului Justiţiei, unde a înfiinţat Serviciul de Expertiză Psihologică şi Evaluare Profesională. Doctor în psihologie, cu preocupări în domeniul istoriei şi antropologiei sociale, deţine un doctorat şi în filologie, cu o temă de antropologie culturală. Din anul 2006, a îndeplinit funcţia de şef al Centrului de Expertiză şi Asistenţă Psihologică din Serviciul de Protecţie şi Pază (S.P.P). În anul 2007 a absolvit Colegiului Naţional de Apărare. În prezent este consilier în cadrul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (M.I.R.A).

- 8 -

precum HAMAS („Mişcarea de Rezistenţă Islamică”), HEZBOLLAH („Partidul lui Dumnezeu”), „Mujahedinii Poporului din Iran” (PMOI – Mujahedin-e Khalq), din zona Orientului Mijlociu sau AL- QAIDA, ANSAR AL – ISLAM („Susţinătorii Islamului – Irak”) şi, nu în ultimul rând ARMATA CORSICANĂ („Armata CORSA”) sau Armata Republicană Irlandeză („IRA”) manifestând un caracter transnaţional şi chiar transregional.

Astfel, potrivit celei de a cincia ediţii a raportului UE (TE-SAT 2007) teroriştii separatişti au desfăşurat nu mai puţin de 424 atacuri în spaţiul european. Gruparea ETA („Euskadi Ta Askatasuna”) a revendicat un număr de 11 atentate în Spania, în timp ce mişcarea IRRINTZI şi-a asumat răspunderea pentru 4 atacuri pe teritoriul francez. Un număr de 6 atacuri, desfăşurate la Madrid şi Barcelona, a fost revendicat de GRAPO (“First of October Antifascist Resistance Group”).

Grupările Front Liberation Nationale de la Corse (FLNC) şi Union des Comabattants (UDC) au iniţiat, potrivit surselor deschise de informare, 141 atacuri din totalul celor înregistrate, în cursul anului 2006, în Corsica.

În acest context pot fi explicate şi numeroasele atentate reuşite (Ciobanu, 2006) în ultimul timp asupra unor demnitari:

• în 12 martie 2003 a fost ucis primul-ministru al Serbiei şi Muntenegrului, Zoran Djindjici;

• în 13 februarie 2004, preşedintele cecen Zelimkhan Iandarbiev, ministrul afgan al aviaţiei, Mirwais Sadiq, preşedintele Taiwanului, Khen Shui-Bian;

• în 9 mai 2004, la Groznâi, preşedintele cecen, Ahmad Kadîrov. O atenţie aparte reclamă şi acţiunile teroriste comise asupra unor obiective şi

instituţii publice: • în 11 martie 2002, au fost vizate trei gări din Madrid (Spania), atentatele

soldându-se cu 191 de morţi; • în 12 octombrie 2002 au fost vizate un club de noapte şi un restaurant

din insula Bali (Indonezia), atentatul făcând 202 morţi; • în 23 octombrie 2002, la Teatrul din Moscova (Rusia) s-au înregistrat

120 de morţi; • în 9 decembrie 2003, tot în Rusia, la Hotel Naţional din Moscova, au

murit şase oameni, alţi zece au fost răniţi; • în timpul atentatului comis în Osetia de Nord, la şcoala din Beslan, în 3

septembrie 2004, au fost 329 de morţi şi 500 de răniţi. Analiza integrată a informaţiilor iniţiată de către Centrul de Integrare a

Ameninţărilor Teroriste (CIAT), creat în 2003 şi cu baza la sediul CIA, vine în susţinerea celor prezentate, accentul fiind pus pe unificarea eforturilor interne şi externe în combaterea terorismului (Comisia SUA, 2006).

În contextul în care membrii ai societăţii civile, simbolurile politice şi infrastructura economică sunt marcate drept ţinte ale teroriştilor, securitatea României şi a aliaţilor săi în lupta antiteroristă poate fi afectată, pe termen mediu şi lung, de o gamă de riscuri şi vulnerabilităţi interdependente, difuze, multidirecţionale.

- 9 -

După atacul de la 11 septembrie 2001, centrul terorismului internaţional s-a mutat în Orientul Mijlociu şi sudul Asiei, (în 2002 cele mai multe acţiuni teroriste au avut loc în Europa) unde S.U.A. a identificat locaţia a mai bine de jumătate dintre grupările teroriste existente. Conform estimărilor serviciilor secrete, principalele ţinte ale terorismului internaţional vor rămâne tot S.U.A. şi aliaţii săi. România traversează deja perioada de tranziţie marcată de terorismul globalizat, promovat de Osama Bin Laden (Isang, 2006).

Astfel, expansiunea reţelelor teroriste, de tipul „LUPII CENUŞII” (LC), „FRAŢII MUSULMANI” sau „celulele AL-QAIDA” sau a crimei organizate transnaţionale (MAFIA ROŞIE, TRIADELE CHINEZEŞTI etc.), a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţii, tehnologii sensibile, materiale radioactive şi strategice; creşterea fluxurilor de emigranţi ilegali din ţările sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare, toate acestea pot afecta promovarea valorilor democratice naţionale, prin „incitarea la intoleranţă, separatism sau xenofobie”.

În afara acestor factori de risc, România gestionează şi o serie de vulnerabilităţi generate de procesul de tranziţie structurală internă, în primul rând reforma justiţiei, lupta împotriva corupţiei şi reforma administraţiei, integrarea socială, existenţa unor disparităţi economice la nivel local, care, în anumite circumstanţe, pot contribui la creşterea impactului acestor surse de risc asupra securităţii naţionale.

Riscurile la adresa securităţii naţionale, potrivit Proiectului Strategiei securităţii naţionale din anul 2007, pot fi potenţate de:

• „dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; • tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; • nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stărilor de

sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; • proporţia redusă, fragmentarea şi rolul încă nesemnificativ al clasei de

mijloc în organizarea vieţii economico-sociale; • fragilitatea spiritului civic şi dificultăţile de manifestare a solidarităţii

civice; • infrastructura strategică slab dezvoltată şi insuficient protejată; • starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii

populaţiei; • carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de

adaptare a sistemului de învăţământ la cerinţele societăţii; • expertiza redusă, organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate

pentru managementul situaţiilor de criză; • angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea

problemelor de securitate”. Dacă spaţiul sud-est european rămâne un potenţial furnizor de instabilitate

atât din cauza situaţiei politice şi economice a statelor fostei Federaţii Iugoslave, cât şi amplificării spectrului riscurilor neconvenţionale la adresa securităţii regionale,

- 10 -

spaţiul Mării Negre reprezintă, în acelaşi timp, o oportunitate şi o sursă de risc, aflându-se la interferenţa a două axe strategice, respectiv:

1. Marea Neagră – Marea Mediterană, respectiv flancul sudic al NATO, zonă de importanţă strategică pentru Alianţa Nord-Atlantică, afectată în principal de riscuri transfrontaliere;

2. Marea Neagră – Caucaz –Marea Caspică – spaţiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale, influenţat de anumite forme de instabilitate subregională reverberându-se dinspre zona Asiei Centrale.

Angajarea activă în procesul de asigurare a securităţii prin promovarea democraţiei, lupta împotriva terorismului internaţional şi combaterea proliferării armelor de distrugere în masă reprezintă un imperativ pentru politica de securitate a României, constituind şi condiţia fundamentală a participării ţării noastre la beneficiile globalizării, exploatării oportunităţilor pe care le prezintă mediul internaţional şi contracarării eficiente a riscurilor şi ameninţărilor majore.

După integrarea României în UE, oamenii, valorile şi capitalurile au primit dreptul de a circula liber. Statul a devenit parte a unui întreg, problemele legate de migraţia ilegală, traficul de droguri, crima organizată fiind subiect de analiză în cadrul Consiliului JAI (Justiţie şi Afaceri Interne) de la Bruxelles, din 25 februarie 2007.

În acest context, un rol determinant revine cooperării poliţieneşti internaţionale, care se va constitui în platformă unică pentru schimbul de date şi informaţii în prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere. Acceptarea României în Spaţiul Schengen, al cărui rezultat direct constă şi în eliminarea controalelor la frontierele interne, a însemnat una dintre cele mai vizibile componente a politicilor comunitare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

În ansamblul tematicii prezentate este evident faptul că Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA) constituie, alături de celelalte instituţii ale statului cu atribuţii în domeniul siguranţei, un veritabil factor care contribuie la securitatea naţională. Este un motiv în plus pentru care considerăm că, în viitorul apropiat, se impune, alături de stabilirea priorităţilor într-o lume a ameninţărilor în schimbare, reevaluarea sistemului de securitate românesc şi unificarea eforturilor în comunitatea serviciilor secrete.

În această etapă de tranziţie, în care România se află pe poziţii de egalitate cu statele cu democraţie consolidată, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA) poate fi apreciat ca garant al respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi susţinător de bază la întărirea democraţiei – resursă importantă a mediului intern de securitate.

Ca urmare a intensificării cooperării multidimensionale în cadrul comunităţii internaţionale, urmare şi a atacului de la 11 Septembrie 2001 actorii scenei politice recunosc rolul organizaţiilor internaţionale în definirea stării de securitate a lumii. În acest sens, se poate aprecia că, asistăm la o evoluţie în general pozitivă a securităţii globale.

Principiile care stau la baza fundamentării strategiei de securitate naţională sunt: convergenţa dintre politica de securitate şi politica de dezvoltare economico-

- 11 -

socială; abordarea sistemică şi comprehensivă a politicii de securitate; abordarea cu prioritate a problematicii securităţii cetăţeanului şi securităţii publice; deplina concordanţă între evaluarea mediului de securitate, opţiunea politică şi acţiunea strategică. Dacă Samuel Huntington (2004) considera că: războaiele viitoare s-ar putea să fie legate de răspunsul la întrebarea „cine eşti?” decât de „ce faci?” sau „de partea cui eşti?”, responsabilităţile ţării noastre nu trebuie să se limiteze doar la proiectarea şi adaptarea politicilor de securitate, în contextul globalizării.

În prezent, este necesar ca noile politici de securitate naţională să vizeze asumarea unei dimensiuni pro-active mai pronunţate, să promoveze mai ofensiv interesele României în lume, în acord cu strategiile de stabilitate globală derulate de către ONU, NATO şi UE.

Potrivit responsabilului Uniunii Europene pentru combaterea terorismului, Gilles de Kerochove (2007), Europa trebuie să se aştepte la atacuri spectaculoase executate de celulele locale şi reţelele internaţionale, pericolul Al-Qaida nefiind înlăturat ci, eventual redus. Aceste pericole deosebite pot fi contracarate prin realizarea dimensiunii internaţionale de securitate cu atât mai mult cu cât „omenirea se află la răscruce în ce priveşte viitorul său”.

Terorismul poate fi combătut, dar ca fenomen nu poate fi desfiinţat, realitate ce ne obligă să trecem de la vorbe la fapte. „Fără cooperare în lupta împotriva terorismului, viitorul rămâne sumbru”. Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât, până în prezent au fost adoptate peste 1.600 de rezoluţii O.N.U, în mare parte, însă, nerespectate.

Astfel, se poate aprecia că acţiunile teroriste vor deveni din ce în ce mai spectaculoase, mediatizarea excesivă fiind chiar suportul căutat. Nu este exclus ca amplificarea terorismului ca formă de „război sfânt”, orientat împotriva societăţilor democratice, să înregistreze, într-un viitor apropiat, efecte inimaginabile.

Terorismul rămâne preţul plătit de civilizaţia occidentală pentru hegemonia sa şi impunerea principiilor democratice în lume. Parafrazând un reputat reprezentant al Germaniei, nu trebuie să uităm că, în lupta împotriva terorii „... suntem în ceasul al 12-lea fără câteva minute...!”

- 12 -

SECURITATEA INFORMAŢIEI ŞI TEHNICILE DE CRIPTARE

Dan ANDREESCU* E-mail: andreescu.dan@gmail.com

1. Introducere Dorinţa omului de a comunica codificat este, cel puţin la fel de veche, ca şi

scrisul şi apare la începuturile civilizaţiei noastre. Metodele de codificare a comunicaţiei au fost dezvoltate de mai multe civilizaţii antice, incluzându-le aici pe cele din Mesopotamia, Egipt, India, China şi Japonia.

Criptografia are o istorie bogată, mergând înapoi în timp cu mii de ani. De-a lungul timpului, patru categorii de oameni au folosit şi au contribuit la

arta criptografiei: militarii, corpul diplomaţilor, persoanele care ţin jurnale şi îndrăgostiţii. Dintre aceştia, militarii au avut cel mai mare rol în conturarea acestui domeniu de-a lungul secolelor.

2. Definiţii Securitatea este capacitatea de a evita daunele cauzate de orice risc, pericol

sau ameninţar2” (Cambridge Dictionary of English). Termenul criptografie este derivat din grecescul “κρυπτός kryptós” care

înseamnă “secret”, şi “γράφω gráfo”, “scriere.” În acelaşi timp, înţelesul criptografiei este cel mai bine exprimat de sintagma „scriere secretă”.

Criptografia este ştiinţa care se ocupă cu criptarea şi decriptarea textelor şi permite păstrarea informaţiilor sensibile sau transmiterea lor prin reţele nesigure, astfel încât, ele să nu poată fi citite de altcineva în afară de destinatar. Ea reprezintă o ramură a matematicii care se ocupă cu securizarea informaţiei, precum şi cu autentificarea şi restricţionarea accesului într-un sistem informatic. * Dan Andreescu este absolvent al Academiei Tehnice Militare - Facultatea Radiolocaţie, Transmisiuni şi Echipamente pentru A.C.T. De profesie inginer diplomat în profilul „Ştiinţa sistemelor şi a calculatoarelor“, specializarea „Calculatoare şi echipamente de automatizarea conducerii trupelor“, manifestă preocupări constante pentru autoperfecţionare urmând o serie de cursuri de specializare, precum Enterprise Security: Network Services, Optimizing Converged Cisco Networks şi AMAZIN/NX2000 Training din cadrul Kongsber Defence & Aerospace, Defence Comunications – Oslo, Norvegia. Ofiţer specialist/Administrator Reţea Calculatoare în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, Dan Andreescu este doctorand în cadrul Universităţii Piteşti, Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Calculatoare. 2 ability to avoid being harmed by any risk, danger or threat

- 13 -

Date criptate şi decriptate

3. Începuturile criptografiei Ştim că Spartanii, cei mai mari războinici dintre greci, au fost deschizători de

drumuri pentru criptografie în Europa. În jurul anului 400 î.Ch., aceştia au creat un dispozitiv cunoscut sub denumirea de scytale pentru a transmite mesaje codificate în timpul campaniilor militare.

Scytale

Dispozitivul, folosit pentru a comunica între comandanţii militari, era realizat

dintr-un cilindru conic, bandajat în panglică de pergament sau piele, ce era înfăşurată în spirală şi care conţinea mesajul. Cuvintele erau scrise de-a lungul cilindrului, câte o literă la fiecare înfăşurare a panglicii. La desfacere, literele mesajului apăreau amestecate şi pergamentul putea fi expediat. Destinatarul înfăşura pergamentul pe un alt cilindru conic, ce avea aceeaşi formă şi dimensiuni, astfel încât mesajul să poată fi citit.

În corespondenţa lui Iulius Caesar folosea o metodă simplă de substituire a literelor. Fiecare literă a mesajelor lui Caesar era înlocuită de cea de-a treia literă în ordine alfabetică. Astfel litera A este înlocuită cu D, B cu E şi aşa mai departe. De exemplu, pentru cuvântul COLD, substituţia lui Caesar apărea ca şi FROG. Această metodă este cunoscută şi acum sub denumirea de codul (cifrul) lui Caesar, indiferent de pasul de substituire folosit.

Codul lui Caesar

- 14 -

4. Criptografia modernă Înainte de cel de-al doilea Război Mondial, criptografia a fost considerată

mai degrabă artă decât ştiinţă şi a fost folosită în primul rând de către armată şi diplomaţie.

Criptografia modernă foloseşte aceleaşi idei fundamentale ca şi criptografia tradiţională cu deosebirea că depinde de algoritmii de criptare.

Un algoritm de criptare este o funcţie matematică, folosită în procesul de criptare şi decriptare. Un algoritm de criptare lucrează în combinaţie cu o cheie (un cuvânt, număr sau frază) pentru a cripta un document text. Siguranţa datelor criptate depinde în totalitate de două lucruri: puterea algoritmului de criptare şi siguranţa cheii.

Algoritmii de criptare pot fi împărţiţi în algoritmi cu cheie simetrică şi algoritmi cu cheie publică.

În criptografia convenţională, numită şi criptare cu cheie secretă sau cheie simetrică, o singură cheie este folosită pentru criptare şi decriptare.

Criptografie convenţională

În anii ‘60, IBM a lansat proiectul de cercetare Lucifer, condus de către Horst

Feisten. Acest proiect s-a terminat în 1971 şi constă într-un cifru bloc care criptează date în blocuri de 64 de biţi. Este primul standard dedicat protecţiei criptografice a datelor pe calculator.

Sistemul DES (Data Encryption Standard)3 este cunoscut şi sub numele de DEA (Data Encryption Algorithm) de ANSI (American National Standard Institute) şi sub numele de DEA-1 de ISO. În ianuarie 1977, guvernul SUA a adoptat acest cifru ca standard oficial pentru informaţiile nesecrete. 3 Standard pentru Criptarea Datelor

- 15 -

Standardul de criptare a datelor

Încă din 1979, IBM a realizat că lungimea cheii DES era prea mică şi a

conceput un mod de a o creşte efectiv, folosind tripla criptare (Tuchman). Metoda aleasă a fost încorporată de atunci în Standardul Internaţional 8732.

Aici sunt folosite două chei şi trei runde. În prima rundă, textul clar este criptat cu cheia K1. În a doua rundă, este rulat DES în mod de decriptare, folosind cheia K2. În final, este efectuată o altă criptare cu K1.

Triplul DES a) criptare, b) decriptare

Motivul pentru care sunt utilizate două chei este acela că 112 biţi sunt

suficienţi pentru aplicaţiile comerciale, iar extinderea la 168 de biţi presupune o supraîncărcare inutilă pentru gestiunea şi transportul unei alte chei, cu un câştig real redus.

Motivul pentru criptare, decriptare şi apoi din nou criptare este compatibilitatea cu produsele existente ce folosesc sisteme DES cu o singură cheie. Folosind EDE în loc de EEE, un calculator ce utilizează tripla criptare poate comunica cu unul care foloseşte criptarea simplă, folosind K1=K2. Această proprietate permite ca tripla criptare să fie pusă în practică treptat.

Criptarea convenţională are următoarele avantaje: este foarte rapidă, este folosită, în special, pentru criptarea datelor ce nu pleacă niciunde. Pentru comunicarea în siguranţă între un expeditor şi un destinatar folosind criptarea convenţională, trebuie să se convină asupra unei chei pe care aceştia să o păstreze.

- 16 -

Dacă se află în locaţii diferite, trebuie să aibă încredere într-un curier, un mediu de comunicare sigur care să prevină divulgarea cheii secrete în timpul transmiterii. Oricine aude sau interceptează cheia în tranzit, poate ulterior citi, modifica şi falsifica toată informaţia criptată sau autentificată cu acea cheie.

5. Criptografia cu chei publice În 1975, problemele distribuirii cheilor au fost rezolvate de către doi

cercetători de la Universitatea Stanford: Whitfield Diffie şi Martin Hellman. Aceştia au propus un tip radical de criptosistem, în care cheia de criptare şi decriptare sunt diferite, iar cheia de decriptare nu poate fi dedusă din cheia de criptare. În propunerea lor, algoritmul (cheia) de criptare, E, şi algoritmul (cheia) de decriptare, D, trebuiau să satisfacă trei cerinţe. Aceste trei cerinţe pot fi exprimate simplificat după cum urmează:

1. D(E(P))=P, dacă se aplică D unui mesaj criptat, E(P), se obţine textul clar original, P;

2. Este mai mult decât dificil să se deducă D din E; 3. E nu poate fi spart printr-un atac cu text clar ales.

Criptare cheie publică

Această nouă metodă se numeşte criptografie cu cheie publică şi ea presupune

ca fiecare utilizator să aibă două chei: o cheie publică, folosită de toată lumea pentru a cripta mesajele ce-i sunt trimise, şi o cheie secretă, de care utilizatorul are nevoie ca să îşi decripteze mesajele.

În încercarea de a profita de avantajele criptografiei cu cheie publică, mulţi cercetători au lucrat din greu şi, în scurt timp au fost publicaţi câţiva algoritmi.

Câteva exemple de sisteme de criptare cu chei publice sunt Elgamal4, RSA5, Diffie-Hellman6 şi DSA7.

În 1977, Rivest, Schamir şi Adleman au inventat algoritmul RSA pentru criptare şi semnătura digitală. Acesta a fost primul sistem de criptare cu cheie publică. 4 numit după inventatorul său, Taher Elgamal – 1984 5 numit după inventatorii săi: Ron Rivest, Adi Shamir, şi Leonard Adleman de la MIT (Massachusetts Institute of Technology) – 1977 6 numit după inventatorii săi: Whitfield Diffie şi Martin Hellman – 1976 7 Digital Signature Algorithm a fost propus de către NIST (National Institute of Standards and Technology) în august 1991

- 17 -

Metoda RSA este bazată pe principii din teoria numerelor. Ea a supravieţuit tuturor încercărilor de a o sparge mai bine de un sfert de secol, şi este considerată ca cea mai sigură metodă de criptare şi autentificare, disponibilă comercial.

Dezavantajul său major este că, necesită chei de cel puţin 1024 de biţi pentru o securitate bună, lucru care o face destul de lentă în comparaţie cu algoritmii cu cheie simetrică care au nevoie de chei de 128 biţi.

În practică, majoritatea sistemelor pe baza RSA folosesc criptarea cu chei publice pentru repartizarea unei singure chei într-o sesiune cu algoritmi de chei simetrice, cum ar fi AES sau triplu - DES. RSA este greoi pentru criptarea volumelor mari de date dar este folosit pentru repartizarea de chei.

6. Semnătura digitală Un beneficiu major al cheilor publice este acela că furnizează o metodă de

folosire a semnăturii digitale. Semnătura digitală permite destinatarului informaţiei să verifice autenticitatea originii informaţiei şi, de asemenea, să verifice dacă informaţia este neatinsă. Astfel, cheia publică a semnăturii digitale permite autentificarea şi integritatea datelor. Semnătura digitală oferă ne-respingerea, adică îl împiedică pe expeditor să pretindă că nu el (sau ea) a expediat informaţia respectivă.

Semnătura digitală serveşte aceluiaşi scop ca şi semnătura de mână. Totuşi, o semnătură de mână, este uşor de falsificat. Semnătura digitală este mai bună, deoarece este aproape imposibil de falsificat, în sensul că depinde şi de conţinutul mesajului semnat. În plus, ea confirmă conţinutul informaţiei şi identitatea semnatarului.

Semnătura digitală simplă

Sistemul descris mai sus are şi unele probleme. Este greoi şi creează un

volum enorm de date, cel puţin dublul mărimii informaţiei originale. O îmbunătăţire a schemei de mai sus constă în adăugarea unei funcţii de mărunţire, nereversibilă procesului.

O funcţie de mărunţire nereversibilă acceptă dimensiuni variabile de intrare – în acest caz, un mesaj de orice mărime, chiar mii sau milioane de biţi – şi produce un semnal de ieşire de mărime fixă: să zicem 160 biţi. Funcţia de mărunţire ne asigură că, dacă informaţia este modificată în orice sens (chiar şi de un singur bit), este produsă o valoare de ieşire total diferită.

- 18 -

Semnătura digitală securizată

O critică adusă schemelor de semnătură este aceea că, adesea cuplează două

funcţii distincte: autentificarea şi confidenţialitatea. Adesea autentificarea este necesară, dar confidenţialitatea nu. Deoarece criptarea este lentă, se doreşte să existe posibilitatea de a se trimite documentele ca text în clar, însă semnate. Această funcţie, dispersie adeseori, numită rezumat al mesajului, (message-digest), are patru proprietăţi importante:

1. dat fiind P, este uşor de calculat MD(P). 2. dat fiind MD(P), este efectiv imposibil de calculat P. 3. dat fiind P nimeni nu poate găsi P’ astfel încât MD(P’)=MD(P). 4. o schimbare la intrare chiar şi de 1 bit produce o ieşire foarte diferită. Calculul rezumatului unui mesaj dintr-o bucată de text clar este mult mai rapid

decât criptarea acelui text clar cu un algoritm cu cheie publică, deci rezumatele de mesaje pot fi folosite pentru a oferi viteză algoritmilor cu semnătură digitală.

Au fost propuse diverse funcţii pentru calculul rezumatului mesajelor. Cele mai folosite sunt MD58 şi SHA-19. MD5 este a cincea dintr-o serie de funcţii de dispersie proiectate de Ronald Rivest. Operează prin amestecarea biţilor într-un mod suficient de complicat, astfel încât, fiecare bit de ieşire, să fie afectat de fiecare bit de intrare.

Cealaltă funcţie de dispersie a mesajului este SHA-110, dezvoltată de NSA şi introdusă de NIST în FIPS 180-1. Funcţia de mărunţire SHA-1 este conceptual şi structural asemănătoare cu MD4 şi MD5, dar aplicată la intrare în blocuri de 512-bit. Spre deosebire însă de MD5, generează un rezumat al mesajului de 160-bit.

7. Concluzii Acest articol a prezentat o scurtă introducere a tehnicilor de criptare folosite

de la începuturile criptografierii până în prezent. El încearcă să facă puţină lumină într-un domeniu care, în zilele noastre, s-a dezvoltat foarte mult.

8 Rivest, 1992 9 NIST, 1993 10 Secure Hash Algorithm 1 – algoritm securizat de mărunţire 1

- 19 -

ASPECTE TEORETICE PRIVIND CRIMINALITATEA ECONOMICO – FINANCIARĂ

Subcomisar de poliţie Lucian Ioan MUNTEAN

Criminalitatea economico-financiară, ca element de dezorganizare socială, constituie cel mai periculos duşman al societăţii noastre. În ultimă instanţă, fenomenul criminalităţii subminează direct stabilitatea societăţii, putând conduce la instabilitate politică şi socială, iar în cazuri extreme la nemulţumiri profunde şi la convulsii sociale grave.

1. Repere generale privind criminalitatea economico-financiară În ultima perioadă asistăm la o globalizare a fenomenului criminalităţii

economico-financiare, constituindu-se adevărate trusturi sau grupuri ale crimei organizate. Acestea îşi exercită influenţa, din ce în ce mai mult atât asupra proceselor economice şi sociale, cât şi asupra sferei politice, urmărind două scopuri fundamentale: profitul şi puterea.

Criminalitatea economico-financiară, în general, poate fi considerată partea ascunsă a criminalităţii, din cel puţin trei motive:

– este mai greu de identificat şi probat, fiind mult mai complexă decât alte forme criminale tradiţionale;

– efectele sale, deşi deosebit de grave din punct de vedere al prejudiciilor cauzate şi numărului mare de persoane (fizice ori juridice) afectate, sunt mai puţin vizibile imediat, de regulă, propagându-se într-o perioadă de timp îndelungat;

– datorită faptului că rezultatul infracţiunilor economico-financiare nu este întotdeauna spectaculos prin imagine (faţă de omor, trafic de droguri ş.a.), astfel de fapte sunt mai puţin mediatizate.

Criminalitatea economico-financiară reprezintă o mare parte din „numărul ocult” al crimelor nesemnalate sau insuficient semnalate. Aceste crime cauzează instituţiilor economice şi sociale, precum şi populaţiei, prejudicii mult mai mari decât cele indicate de numărul cazurilor finalizate pozitiv şi care, de regulă, provoacă reacţii în lanţ.

Un studiu efectuat pentru compararea consecinţelor criminalităţii în afaceri faţă de criminalitatea tradiţională, a relevat faptul că rezultatele negative păguboase sunt mai mari în cazul celei dintâi, ale cărei victime pot fi: statul, societăţile comerciale, consumatorii.

2. Caracteristici generale ale fraudelor Aşa cum precizam anterior, activităţile ilicite componente ale economiei

subterane, sunt acele forme de criminalitate aducătoare de venituri (traficul de droguri,

- 20 -

traficul de carne vie, traficul cu autoturisme, şantaje şi alte acte de violenţă, furturile de orice fel etc.), sustragerea de la controlul fiscal al statului a unor activităţi în esenţă licite (importul de mărfuri, acte de comerţ, producţia de bunuri ş.a.) sau obţinerea legală a unor fonduri din surse fiscale (ex. rambursări sau compensări ilegale ale taxei pe valoarea adăugată). Ultimele două componente ale economiei subterane sunt de fapt formele de manifestare ale fraudei fiscale.

Frauda poate fi definită ca acea activitate prin care o persoană juridică sau fizică acţionează cu intenţia de a-şi asigura un beneficiu nelegitim, încălcând o obligaţie legală ori contractuală.

Noţiunea de fraudă trebuie desprinsă şi examinată distinct în raport cu viciile de consimţământ pe care le prevede art. 953 din Codul Civil, potrivit căruia „creditorii, pot în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitori în prejudiciul drepturilor lor”. În orice formă de fraudă, reaua credinţă se obiectivează într-un act ilicit.

Frauda poate intra sub incidenţa legii civile, având consecinţele prevăzute de art. 998 din Codul Civil sau intră sub incidenţa legii penale. În ultima situaţie există atât răspundere penală, cât şi răspundere civilă delictuală. În ambele situaţii, existenţa unui prejudiciu material sau moral este unul din elementele esenţiale ale fraudei.

Frauda poate fi concretizată într-un act juridic ilicit, dar în cele mai multe situaţii constituie numai amprenta voinţei şi se confundă cu reaua credinţă.

Aria de desfăşurare a fraudei cuprinde toate domeniile legate de nevoile umane, pentru că fiecare dintre ele reprezintă oportunităţi pentru a înşela.

De exemplu, componentele obligaţiei contribuabilului faţă de bugetele de stat sau locale pot fi diverse: impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale ş.a. Pentru sustragerea prin diverse manopere ilicite de la plata acestor obligaţii, în legislaţia penală română a fost incriminată infracţiunea de evaziune fiscală, care stipulează că bugetele care pot fi prejudiciate sunt: bugetul de stat, bugetul local, bugetele fondurilor speciale şi al asigurărilor de sănătate.

Delincvenţa în afaceri cuprinde astăzi dimensiuni mari şi a devenit un fenomen complex şi evolutiv.

3. Fraudarea instituţiilor financiare Finanţele, băncile şi piaţa de capital alcătuiesc un imperiu colosal la nivel

global, neţinând cont de frontiere, „un imperiu ce ne subjugă viaţa şi ne face pe toţi (oameni, instituţii, guverne şi naţiuni) să depindem de puterea şi mizeria banului”.11

Întrucât sistemul financiar bancar este gestionarul fondurilor financiare planetare, acesta nu poate rămâne în afara atenţiei crimei organizate al cărui scop final este întotdeauna banul. Efectul unei fraude de proporţii în sistemul financiar-bancar este imens, afectând oameni, instituţii şi societăţi comerciale, aflate în strânsă legătură prin acest sistem, dar şi bugetele publice, prin diminuarea volumului de venituri şi implicit a scăderii masei impozabile. Sumele sustrase îngroaşă în schimb veniturile economice subterane angrenate pentru a crea prosperitate reprezentanţilor crimei. 11 Costică Voicu, Georgeta Ştefănescu Ungureanu, Adriana Camelia Voicu, Investigarea criminalităţii financiar bancare, Ed. Polipress, 2003, p. 5.

- 21 -

Exemplul cel mai semnificativ de fraudă în sistemul bancar, în epoca contemporană, cu implicaţii deosebite pe plan internaţional, îl reprezintă frauda care a dus la prăbuşirea, în anul 1991, a Băncii de Coordonare şi Comerţ Internaţional din S.U.A., cu numeroase filiale şi plasamente în toată lumea, prejudiciul creat depăşind 12 miliarde de dolari S.U.A.12

Comisia de anchetă, special constituită de Congresul S.U.A., a relevat faptul că, încă de la început banca a creat o multitudine de entităţi suprapuse, realizându-se un sistem impenetrabil de „bănci în interiorul băncii”, fragmentând evidenţele contabile în scopul sustragerii de la controlul autorităţilor şi restricţiilor aplicabile circulaţiei capitalurilor. Pentru atingerea obiectivelor pe care şi le-a propus au fost create societăţi fictive, centre financiare „off shore” şi, mai ales, s-a acţionat în aşa fel încât să se asigure „o înaltă influenţă şi protecţie politică”.

Pe plan naţional este cunoscut ceea ce s-a întâmplat la Bancorex, de unde milioane de dolari au plecat din bancă în „sacoşe”, ca împrumuturi acordate fără garanţii şi fără să intereseze scopul. De asemenea, un caz interesant de fraudă bancară îl reprezintă cazul de la Banca Română de Dezvoltare, de unde au fost alimentate ilegal conturile a 15 societăţi comerciale, ce aparţineau aceleiaşi persoane, cu sume de bani ce au totalizat aproximativ 7.500.000 lei, din conturile unor clienţi ai băncii.

Pentru o mai bună înţelegere a acestei forme de fraudă, redăm mai jos câteva metode utilizate de crima organizată, pentru fraudarea sistemului bancar:

a) Editările Această metodă se referă la falsificarea cecurilor de companie, a obligaţiunilor

şi acţiunilor. După ce sunt falsificate, aceste instrumente pot fi utilizate fie pentru negocieri directe, fie ca garanţii pentru obţinerea de împrumuturi.

b) Traficul prin instrumente de acces Acest tip de fraudă a luat amploare după extinderea sistemului cărţilor de

credit, dezvoltându-se ca formă deosebit de păguboasă pentru sistemul financiar. Modalităţile prin care se comit astfel de fraude sunt următoarele:

– solicitarea unor cărţi de credit noi, sub pretextul pierderii celei vechi sau a schimbării adresei;

– utilizarea unor cărţi de credit contrafăcute, recodificate şi reambosate cu noi numere de cont;

– metoda „plasticului alb” utilizată, în special, de reţelele nigeriene prin care o bucată de plastic este codificată cu un număr furat de pe o carte de credit reală şi este utilizată pentru retragerea de numerar din bancomate.

c) Frauda prin computer Computerele sunt utilizate tot mai mult pentru comiterea delictelor financiare.

Acest lucru este posibil ca urmare a faptului că sistemul informatic este totuşi destul de fragil pentru acţiunea agresivă a acelor „cyber criminals”, care au o rază de acţiune neîngrădită de nicio frontieră.

4. Frauda informatică Frauda informatică sau cybercriminalitatea face parte din aşa-zisa

criminalitate legată de tehnologia de vârf. Un simplu operator de calcul, care are acces 12 United Nations Office for Drug Control and Crime Prevention, Financial havens, banking secrecy and moneylaundering, p. 35.

- 22 -

la datele unei companii, poate cauza acesteia prejudicii importante prin introducerea unor date false privind datorii inexistente, salarii fictive, ştergerea unor debite etc. Intervenţia uneori facilă şi fără riscuri prea mari, a făcut ca sustragerile prin intermediul computerului să intre în atenţia infractorilor odată cu introducerea unor asemenea sisteme. Cazul unui simplu funcţionar al unui departament de securitate socială dintr-un mare oraş american, care în anii ’70 şi-a însuşit suma de 2,75 milioane de dolari, într-o perioadă de 9 luni, prin introducerea unor date false în computerul companiei, cu privire la angajaţi fictivi cărora li se achitau săptămânal sume mari de bani, este edificator13.

Prezentăm mai jos principalele forme în care se comit infracţiunile prin intermediul calculatorului:

1. Sustragerea de la distanţă a unor importante sume de bani din conturile unor bănci sau companii comerciale. În cele mai multe cazuri sunt vizate societăţi bancare sau companii importante, cu cifră de afaceri considerabilă, iar operaţiunile de sustragere a unor sume modice, în mod repetat, face ca frauda să nu fie descoperită sau identificată foarte târziu.

2. Achiziţionarea unor bunuri prin internet care sunt plătite ilegal, prin utilizarea numerelor unor cărţi de credit, fără acordul titularului acesteia sau cu orice alte instrumente de plată folosite fraudulos.

3. Oferirea spre vânzare pe internet a anumitor bunuri, la preţuri deosebit de tentante, după ce în prealabil a fost deschis la o bancă un cont pe baza unui act de identitate fals. Bineînţeles că după încasarea sumelor din cont, depuse de cumpărător, bunurile nu sunt expediate.

4. Pătrunderea în sistemul informatic al unor companii şi ameninţarea acestora cu introducerea unor viruşi pentru distrugerea bazei de date sau cu sustragerea datelor secrete despre tehnologiile utilizate.

5. Realizarea prin intermediul computerului a unor „clone” ale telefoanelor mobile ce aparţin anumitor persoane.

6. Difuzarea unor producţii pornografice ilegale, îndeosebi cele care vizează pornografia infantilă.

7. Utilizarea sistemelor informatice în scopuri teroriste.

13 Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa, 1996, p. 211

- 23 -

LEGITIMA APĂRARE. CONSIDERAŢII TEORETICE ŞI PRACTICĂ JUDICIARĂ

Comisar-şef de poliţie Aurică VÂRBAN

Unele aspecte justificative ale legitimei apărări Întrebarea care s-a pus dintotdeauna a fost: Care este explicaţia că nu

constituie infracţiune fapta săvârşită în legitima apărare? De-a lungul istoriei dreptului penal au fost date mai multe explicaţii. În concepţia şcolii pozitiviste, legitima apărare era socotită drept un act de justiţie socială. Într-o altă opinie, legitima apărare apără dreptul contra injustiţiei. Cicero afirma că, într-un pericol social iminent, declanşat prin vicleşug sau violenţă sub pumnalul lăcomiei sau al mâniei, orice mijloc de apărare este legitim. Într-o altă opinie, legitima apărare este considerată ca un drept al unei persoane de a riposta în faţa unei agresiuni.

Explicând legitima apărare, I. Tanoviceanu (1912) spunea că, oamenii în societate trebuie să fie apăraţi de stat împotriva agresiunilor nedrepte. Când cineva este lovit sau ucis, societatea trebuie să-l pedepsească pe agresor. Când însă forţa socială este absentă, şi nu-l poate proteja pe individul atacat, acesta are dreptul de a se proteja singur. În acest caz, fapta în apărare nu reprezintă un act de revoltă împotriva societăţii (o nesupunere), ci ajută societatea în menţinerea ordinii, împiedicând pe agresor să comită o nouă infracţiune. Este chiar în interesul societăţii că apărarea legitimă să se exercite cât mai des.

Argumentele aduse în sprijinul legitimei apărări sunt foarte variate. Kant a susţinut că legitima apărare nu este justă, însă trebuie să rămână nepedepsită, fiindcă izvorăşte din necesitate, iar legea nu poate avea nicio influenţă acolo unde intervine necesitatea.

Fuerbach: legitima apărare e îndreptăţită de facultatea pe care o are fiecare cetăţean de a-şi relua drepturile concedate de el societăţii şi de a se apăra singur contra unui atac injust, atunci când societatea nu-i poate acorda asistenţă.

Puffendorf: nepedepsirea faptelor săvârşite în stare de legitimă apărare se datorează tulburării sufleteşti în care se află cel atacat, tulburare care-l face să-şi piardă uzul raţiunii şi să devină iresponsabil.

Hegel considerând orice agresiune că o negaţie a ordinii juridice, apreciază că legitima apărare este justă şi nu poate fi pedepsită, fiindcă ea este reacţiunea contra negaţiei dreptului.

Von Burri: statul are interes ca dreptul cel mai important să fie salvat şi consideră că prin însuşi faptul agresiunii, dreptul agresorului s-a micşorat şi deci dreptul celui atacat fiind superior, legitima apărare devine justă.

- 24 -

Carara: legitima apărare este o reacţie contra injustului, reacţie care nu e decât o întregire a ordinii juridice.

Manzini: legitima apărare nu-şi poate găsi justificarea decât în ideea de necesitate juridiceşte recunoscută, necesitate care produce efecte juridice în caz de agresiune injustă, ori de câte ori statul nu poate apăra pe cetăţeni.

Enrico Ferri: legitima apărare, nefiind o acţiune izvorâtă din motive antisociale, ci un act de justiţie socială, cel ce a lucrat sub imperiul legitimei apărări nu se relevă ca o natură periculoasă, şi ca atare, în contra sa, nu este necesar a se interveni cu măsuri represive.

Nu faptul că atacul este nedrept, justifică legitima apărare, ci împrejurarea că un pericol de neînlăturat ameninţa pe cel ameninţat. Prin urmare, ceea ce trebuie pus la baza justificării impunităţii legitimei apărări, este pericolul care constrânge pe cineva să reacţioneze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Acest pericol face că omul să lucreze condus de un animus, adică de un element imaterial, deosebit de acela cerut pentru existenta ilicitului penal.

Legitima apărare nu constituie un drept şi nici cel puţin o simpla autorizare eventuala din partea legii pentru a săvârşi o fapta prevăzută de legea penală. Un individ atacat nu se apără fiindcă legea îi permite sau că el se crede titularul unui asemenea drept, ci pentru că intervine instinctul de conservare al speciei umane.

Legea penală (în cazul legitimei apărări), nu poate autoriza uciderea unui agresor. Dimpotrivă, când legea penală lasă în afara ilicitului penal un fapt oarecare (ex. omorârea agresorului), ea nu creează un drept la săvârşirea acelui fapt, ci recunoaşte numai faptul că incidenţa legii penale nu are raţiune de a cădea asupra acelui fapt. Prin urmare, când legea penală nu înţelege să reprime faptele săvârşite în legitima apărare, nu acordă nişte drepturi speciale destinatarilor legii penale, ci doar recunoaşte în plan juridic anumite situaţii de fapt pe care le aşează în afara ilicitului penal, ea neînţelegând a lega consecinţe juridice de astfel de situaţii. Legea penală nu poate, şi nu trebuie să creeze drepturi care să permită săvârşirea unor acţiune ilicite din punct de vedere penal, pentru că întotdeauna, unde există ilicit penal, trebuie să intervină şi represiunea. Dreptul la impunitate nu-l poate avea nimeni atunci când fapta săvârşită corespunde cazurilor în care represiunea este înlăturată prin lege sau provine fie din iresponsabilitatea autorului acţiunii, fie din cauză că acea acţiune nu corespunde unui ilicit penal.

Se ştie că la frontiera dintre ilicitul penal şi faptele nesusceptibile de represiune, se găsesc fapte care prin complexitatea lor, pot da naştere la îndoială. De aceea, legiuitorul penal, introducând cauzele justificative şi cele care înlătură caracterul penal a ţinut să arate că anumite fapte săvârşite în anumite împrejurări nu aparţin ilicitului penal, şi ca atare nu produc consecinţe juridice penale, necăzând sub incidenţa represiunii penale. Aceste situaţii sunt cele prevăzute în art. 18-20 C. pen. (proiect).

Legitima apărare nu este un drept, şi la fel ca şi în cazul stării de necesitate, este o situaţie juridiceşte consfinţită, sub imperiul căreia, faptele săvârşite nu au caracter de ilicit penal. Apărarea fiind legitimă, fapta săvârşită pentru apărarea vieţii a rămas nepedepsită în toate timpurile şi a fost consfinţită în cele mai vechi legislaţii. Legitima apărare nu are istorie.

- 25 -

În legile lui Manu este prevăzută legitima apărare. La fel şi Platon, recunoaşte legitima apărare în anumite situaţii. Romanii spuneau că este îngăduit a respinge forţa prin forţă, şi acest drept îl are omul de la natură. „Atunci când viaţa noastră e primejduită de silnicia hoţilor sau de armele vrăjmaşilor – spunea Cicero, orice chip ce ne îngăduie scăparea este bun şi cinstit.“ Pravila lui Caragea prevedea: „Cine va omorî apărându-şi viaţa de primejdie nevinovat este...“. La fel şi Pravila lui Vasile Lupu: „Cela ce ucide pre omul cela ce vine asupra lui să-l ucidă nu se va certa niciodată, iară de va merge neştine să ucidă pre cineva şi acela îl va întâmpina şi-l va ucide pre dânsul, atunci să nu se cheme că l-au ucis neştine, că să zică că s-a ucis singur”.

De-a lungul timpului conceptul a evoluat. În doctrină găsim numeroase încercări de identificare a fundamentului acestei categorii juridice; în funcţie de opiniile exprimate s-au conturat două tipuri de teorii asupra fundamentului legitimei apărări, şi anume teoriile subiective şi teoriile obiective.

Potrivit teoriilor subiective (teoria instinctului de conservare şi teoria constrângerii morale) legitima apărare se fundamentează pe invincibilitatea instinctului omenesc de apărare în faţa unui atac care îi pune în primejdie viaţa sau integritatea corporală. Acestea au fost criticate de susţinătorii opiniilor după care legitima apărare ar fi un drept, menţionându-se şi faptul că ele ignoră caracterul injust al agresiunii.

În cadrul teoriilor obiective (teoria negaţiei injustului, teoria retribuţiei răului prin rău, teoria coliziunii de drepturi şi obligaţii, teoria apărării publice subsidiare, teoria utilităţii speciale, teoria exerciţiului funcţiei publice, teoria dreptului subiectiv cu caracter public) – legitima apărare este privită că o cauză obiectivă de justificare, ce acţionează in tem, acţiunea să fiind conformă dreptului. Aceste teorii resping ideea constrângerii psihice şi susţin că legitima apărare ar fi un drept, conferit de lege celui aflat în faţa unui atac. Deci, în prezenţa unui drept nu se poate vorbi de vinovăţie şi de răspunderea penală a făptuitorului. Aceste teorii, deşi interesante, nu pun în lumină esenţa reală a legitimei apărări şi conţin unele idei care nu pot fi acceptate. Fundamentul real al înlăturării caracterului penal al faptei, în caz de legitimă apărare, este constrângerea psihică şi, deci, absenţa vinovăţiei.

Persoana aflată în faţa unei agresiuni, care prezintă pentru ea, pentru altul sau pentru un interes public un pericol grav şi iminent, este constrânsă să reacţioneze în scopul apărării valorilor sociale ameninţate grav de un atac periculos. Acesta este şi temeiul înlăturării vinovăţiei şi al caracterului penal al faptei săvârşite în legitimă apărare.

Dreptul la legitimă apărare îl au, în mod egal, toate persoanele, indiferent de pregătirea lor profesională sau specială, precum şi de situaţia de serviciu, în acest caz fac excepţie de la regula generală persoanele în ale căror atribuţii de serviciu intră apărarea drepturilor persoanei, a intereselor publice (de pildă, poliţiştii). Neîndeplinirea acestor obligaţii poate avea drept urmare aplicarea sancţiunilor disciplinare sau a pedepselor penale.

Pentru majoritatea cetăţenilor dreptul la legitima apărare reprezintă un drept al lor subiectiv. Acest drept aparţine persoanei indiferent de prezenţa sau absenţa posibilităţii de a evita atacul prejudiciabil (posibilitatea de a fugi sau de a chema în ajutor alte persoane). Tocmai din această cauză legitima apărare este considerată pe bună dreptate o activitate activă, ofensivă. Nimeni nu este în drept să reproşeze celui ce s-a apărat faptul provocării de daune fizice, atunci când acesta ar fi putut să-şi apere

- 26 -

drepturile prin fuga de la locul incidentului, prin crearea unor obstacole în faţa atacantului etc.

Legitima apărare reprezintă o metodă eficientă de luptă cu criminalitatea. Ea constituie, de asemenea, o metodă de prevenire a acţiunilor prejudiciabile, întrucât pericolul de a fi omorât sau vătămat corporal nemijlocit ia locul atentatului de cele mai dese ori intimidează mai mult făptuitorul decât posibilitatea aplicării ulterioare a unei pedepse.

Reglementarea legitimei apărări în actuala legislaţie Conform Codului penal “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală, săvârşită în stare de legitima apărare. 1) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a

înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

2) Se prezumă că este în legitima apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţa, încăpere sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

3) Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării ori temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.”

Din textul art. 44, alin. (1), din Codul penal se constata că legitima apărare trebuie să întrunească în general mai multe condiţii:

• atacul să fie material (acţiunea vătămătoare trebuie să fie realizată prin întrebuinţarea forţei fizice de către agresor, constând în manifestări brutale, constrângeri fizice de orice fel ori fapte care prezintă un potenţial vătămător). Ca atare nu constituie atac material acţiunile realizate prin exprimări orale (strigături, cuvântări de orice fel) ori sub formă scrisă (scrisori, afişe, cărţi, ziare, desene etc.).

• atacul să fie direct (acţiunea agresorului să ameninţe în mod nemijlocit persoana, un obiect sau bun determinat). Nu există atac direct când între victimă şi agresor se află interpus un obiect care împiedică desăvârşirea directă a atacului (zid, uşă) sau o mare distanţă (astfel încât, în mod obiectiv, victimizarea nu ar fi posibilă decât prin utilizarea unor instrumente specifice – o armă).

• atacul să fie imediat (pericolul urmărit de agresor să se producă de îndată – pericol iminent ori actual). Atacul nu este imediat dacă se află doar în intenţia agresorului ori în faza de pregătire, producerea sa fiind în viitor. Când atacul urmăreşte însuşirea unor bunuri printr-o acţiune descoperită chiar în momentul săvârşirii ei, acţiunea de urmărire a făptuitorului pentru restituirea bunurilor este legitimă pe toată durata urmăririi până în momentul când efectele sustragerii s-au consumat (abandonarea bunului).

Atacul este considerat imediat când apărarea împotriva acestuia este concomitentă pe întreaga durată de la ivirea atacului şi până la încetarea acestuia (după încetarea atacului orice ripostă la un interval oarecare de timp nu mai constituie legitimă apărare, ci doar o circumstanţă atenuantă).

- 27 -

• atacul să fie injust (o acţiune sau inacţiune care întruneşte elementele unei infracţiuni, dar şi orice acţiune care poate genera un pericol grav, inclusiv în cazul unei acţiuni agresive realizată de o persoană care în exercitarea unei funcţii oficiale se comportă abuziv).

Atacul injust este determinat de temeiul legal care să-l justifice şi nu de temeiul de fapt care, deşi pare justificat pentru autorul acestuia poate să fie contrar legii şi implicit nu constituie baza unei legitime apărări (recuperarea unui debit prin forţă). Caracterul injust este considerat ca fiind şi impopular, situaţie care permite că orice persoană care sesizează apariţia unui atac să intervină împotriva persoanei agresive, a animalului sau a lucrurilor folosite de agresor pentru a evita determinarea unui prejudiciu grav, uneori absolut ireparabil.

Cu privire la acţiunea de apărare faţă de atacul material, direct, imediat şi injust al agresorului trebuie ca şi acesta să întrunească anumite condiţii generale şi speciale. Astfel riposta împotriva atacului nu trebuie să depăşească limitele unei legitime apărări, constând doar în evitarea sau înlăturarea consecinţelor atacului. Mijloacele folosite de victima trebuie să fie doar apte de a înlătura atacul şi a-l opri pe agresor şi nu de a-l vătăma sau să-l ucidă atât timp cât vătămarea determinată de atac nu este mai gravă decât vătămarea care ar putea proveni din exercitarea apărării. Totodată apărarea trebuie să se întemeieze pe voinţa evitării şi înlăturării pericolului, respectiv, pe necesitatea respectării legii şi nu a răzbunării pe agresor. De asemenea, apărarea trebuie, în mod obligatoriu, să fie precedată de un atac injust şi să fie exercitată împotriva agresorului care a săvârşit în mod direct, nemijlocit atacul, „ca autor” nu şi împotriva celui care a participat, în mod indirect, la săvârşirea acestuia în calitate de instigator sau complice.

Pe aceeaşi linie apărarea trebuie să fie necesară pentru evitarea şi îndepărtarea atacului şi totodată să fie proporţională cu gravitatea atacului (unica formă de apărare posibilă există în momentul ivirii atacului care nu putea fi înlăturat altfel).

Cu privire la legitima apărare constând în respingerea pătrunderii într-o locuinţă, încăpere sau un loc împrejmuit sau delimitat se impune că acţiunea agresorului să se exercite fără drept. Totodată acţiunea respectivă trebuie să se producă prin mijloace frauduloase (violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace) şi să poată constitui prin ea însăşi o infracţiune (violare de domiciliu, furt, tâlhărie, în formă consumată sau de tentativă).

De menţionat că, această formă a legitimei apărări a fost introdusă prin Legea nr. 169/2002 (modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005), anterior neexistând astfel de prevederi în Codul penal român. Până în prezent, în literatura juridică nu există comentarii de specialitate cu privire la forma respectivă de legitimă apărare. Conform dicţionarului limbii române pătrundere înseamnă acţiunea „de a intra undeva” („în urma unui efort”), iar a respinge acţiunea de „a sili pe duşman să se retragă” ori acţiunea de „a refuza, a nu admite”.

Totodată potrivit aceluiaşi dicţionar, din punct de vedere juridic termenul de „prezumţie” înseamnă „concluzie desprinsă de lege sau de organul de jurisdicţie cu privire la existenţa unui fapt care nu poate fi dovedit direct”.

- 28 -

Faţă de această interpretare apreciem că, forma de legitimă apărare menţionată, introdusă de legiuitor în 2002, este de sine stătătoare. Condiţiile atacului stipulate la prima formă de legitimă apărare (atac material, direct, imediat şi injust) sunt presupuse a fi deja îndeplinite.

În acest sens, victima atacului şi respectiv beneficiara legitimei apărări nu mai este ţinută să justifice existenţa fiecărei condiţii impuse atacului în situaţia unei pătrunderi fără drept a unei persoane în incinta imobilului pe care îl deţine.

De altfel, prin această nouă reglementare s-a dorit precizarea expresă a protecţiei acordate de legiuitor faţă de drepturile patrimoniale imobiliare ale oricărei persoane, precum şi respectul care trebuie acordat de terţe persoane, inclusiv sub aspectul interdicţiilor referitoare la bunurile imobiliare ale acestora.

Condiţia impusă de legiuitor pentru existenţa legitimei apărări, în acest caz, este că acţiunea de pătrundere a agresorului să se realizeze fără drept. Acest drept se referă atât la o eventuala calitate legală de jure ori de facto a agresorului faţă de bunul imobil unde s-a realizat pătrunderea, cât şi în legătură cu împrejurarea, dacă iniţial victima a fost de acord cu pătrunderea agresorului, dar ulterior din diferite motive s-a răzgândit. O eventuală permisiune iniţială, acordată de victima cât şi o anumită calitate legală a agresorului faţă de bunul imobil poate înlătura beneficiul legitimei apărări a victimei. Nu orice pătrundere fără drept este considerată a fi ilegală, ci numai aceea realizată prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace. În aceste condiţii se prezumă că acţiunea de pătrundere a agresorului are un scop secundar, obiectivul principal urmărit de acesta fiind comiterea unei alte fapte ilegale (furt, tâlhărie, viol, răpire etc.) Nu se poate acorda beneficiul legitimei apărări în condiţiile în care agresorul din anumite motive (beţie, tulburări psihice etc.) realizează pătrunderea într-un imobil prin uşa lăsată sau uitată deschisă de victimă.

Referitor la calitatea pe care trebuie să o aibă victima faţa de bunul imobil în cauza, deşi în textul de lege nu se prevede expres, apreciem că această calitate trebuie să fie, în mod obligatoriu, una legală de jure ori de facto (proprietar, locatar, comodatar, paznic ori bona angajată, membru de familie ori altă persoana desemnată să îngrijească bunul imobil în absenţa titularului de drept).

Concluzia de mai sus se bazează şi pe faptul că numai persoana respectivă (care poate deveni ulterior victimă) este în măsură să aprecieze dacă o pătrundere a unui alt individ este făcută cu sau fără drept. În aceste condiţii consideram că, nu se poate acorda calitatea respectivă niciunei alte persoane aflată întâmplător în imobil.

Cu privire la natura bunului imobil protejat prin această nouă reglementare se impune că aceasta să se refere la o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare. Sunt protejate prin această reglementare doar bunurile care sunt în posesia sau deţinerea legală privată a unei persoane (fizice ori juridice) şi nu cele de interes sau uz public. Cu privire la terenuri se impune, în mod obligatoriu, că acestea să fie împrejmuite ori delimitate prin semne de marcare, terenurile virane (chiar având proprietari) neintrând sub incidenţa legii.

În fine, deşi legea nu impune îndeplinirea condiţiilor de atac (material, direct, imediat şi injust) de la prima formă a legitimei apărări şi în acest caz este necesar ca apărarea faţă de acţiunea de pătrundere fără drept, să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

- 29 -

Conform art. 44 alin. (3) din Codul penal se consideră că este în legitimă apărare şi persoana care din cauza tulburării ori temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Depăşirea limitelor apărării proporţionale este considerată, în acest caz, ca fiind un exces justificat, spre deosebire de excesul scuzabil care poate constitui numai o circumstanţă atenuantă legală. Depăşirea respectivă operează în ambele forme ale legitimei apărări prevăzute de lege, deci atât în cazul înlăturării unui atac, cât şi în cel al respingerii pătrunderii fără drept.

Practică judiciară

1. Lovirea repetată, cu urmări mortale, a unei persoane care a pătruns în

locuinţa făptuitorului noaptea, prin escaladare şi efracţie, şi a lovit cu băţul în cap pe cel aflat în încăpere, constituie un act de legitimă apărare, potrivit art. 44 alin. (21) C. pen.

Faptul că victima a fost lovită şi pe când încercă să se retragă şi după ce scăpase băţul din mână, este irelevant, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea putându-se înarma din nou cu unul din parii aflaţi la îndemână.(Completul de 9 judecători, decizia nr. 429 din 3 noiembrie 2003).

Prin sentinţa penală nr. 242 din 5 iunie 2001, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. Instanţa a reţinut că, în jurul orei 5 dimineaţa a zilei de 25 septembrie, când încă era întuneric, inculpatul, care locuia singur în casă, a fot trezit din somn de o izbitură în uşa camerei în care dormea.

În momentul deschiderii uşii, inculpatul a văzut în faţa acesteia pe consăteanul sau H.I., cunoscut ca o persoană cu purtări violente, având un băţ masiv în mână. La întrebarea inculpatului, cum a intrat în curte, H.I. nu a răspuns, ci l-a lovit de mai multe ori cu băţul în cap. Pentru a se apăra, inculpatul a luat o securice aflată la îndemână cu latul căreia, în momentul când a fost lovit din nou peste cap, inculpatul a lovit pe agresor la întâmplare.

În urma schimbului de lovituri H.I. a scăpat băţul din mână şi s-a retras către poarta de intrare în curte. Temându-se că agresorul se va înarma cu unul din parii aflaţi lângă gard, inculpatul l-a urmărit şi ajungându-l lângă poartă, l-a lovit repetat cu latul securicii, după care l-a abandonat şi a mers să anunţe la poliţie cele întâmplate. Internată în spital, victima a decedat în aceeaşi zi, datorită unui politraumatism cu fracturi costale şi ale antebraţului. La examenul medical s-a constatat că inculpatul a suferit leziuni la cap vindecabile în două zile de îngrijiri medicale. Prin decizia penală nr. 494 din 12 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi, apelul inculpatului a fost respins. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, a admis recursul inculpatului prin decizia nr. 2718 din 29 mai 2002 şi a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. (2) lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. pr. pen. şi la art. 44 alin. (21) C. pen.

Împotriva deciziei s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că achitarea inculpatului este greşită, deoarece inculpatul a continuat să lovească victima şi după ce acţiunea acesteia de a pătrunde fără drept în locuinţă încetase şi se îndrepta spre poartă pentru a părăsi curtea.

- 30 -

Recursul în anulare este nefondat. Potrivit art. 44 alin. (21) C. pen., introdus prin Legea nr. 169/2001, se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. Este necontestat că, victima a intrat fără drept în curtea casei inculpatului, prin escaladarea gardului, după care a forţat uşa casei încercând să pătrundă în camera în care acesta dormea. Trezindu-se, pe întuneric, din cauza zgomotului produs prin forţarea uşii în faţa căreia inculpatul, persoană în vârstă, a văzut un bărbat în plină putere, despre care ştia că este violent, el era pus în faţa unui atac material, direct, imediat şi injust, de natură a-i pune persoana într-un grav pericol, care nu a încetat în tot cursul altercaţiei. Astfel, se constată că achitarea inculpatului este legală şi temeinică, motiv pentru care recursul în anulare a fost respins.

2. Fapta unei persoane de a pătrunde în casă fostei sale concubine, de a insista să reia convieţuirea, trăgând de hainele ei şi rupându-le, urmată de lovirea cu pumnul în faţă a soţului acesteia care a intervenit în apărarea femeii nu constituie un atac de natură a pune în pericol grav persoana acesteia. Riposta soţului femeii de a lovi în cap cu toporişcă pe agresor nu îndeplineşte, sub acest aspect, condiţiile unei apărări legitime prin depăşirea limitelor din cauza tulburării sau temerii, prevăzută în art. 44 alin. (2) şi (3) C. pen., din lipsa gravităţii pericolului cauzat de atacul victimei. Într-o atare situaţie sunt incidente prevederile art. 73 lit. b) C. pen., fapta fiind săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de provocarea persoanei vătămate, produsă prin violenţă( I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 6279 din 25 noiembrie 2004).

Prin sentinţa penală nr. 95 din 16 martie 2004, Tribunalul Vrancea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul S.I. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. Prin rechizitoriul Parchetului inculpatul a fost trimis în judecată reţinându-se că, pe fondul stării de tulburare cauzată de comportamentul părţii vătămate, a lovit-o în cap cu o toporişcă producându-i leziuni ce i-au pus viaţa în primejdie. Instanţa, în motivarea sentinţei, a arătat că inculpatul, căsătorit de 16 ani şi având patru copii minori, a fost părăsit de soţie care s-a mutat la G.C., concubinul ei; şi la insistenţele părinţilor a reluat traiul în comun cu soţul sau.

În ziua de 24 noiembrie 2003, inculpatul împreună cu soţia au mers să lucreze la casa familiei aflată în construcţie. În acest timp G.C., aflat în stare de ebrietate, a pătruns în interiorul casei; femeia insistă să plece, dar acesta a tras de hainele ei rupându-i cureaua şi pantalonii. Alarmat de strigătele soţiei, inculpatul a venit în acel loc având asupra să o toporişcă şi a cerut lui G.C. să plece; acesta a refuzat spunând că pleacă numai cu soţia inculpatului.

Tulburat de situaţie şi fiind lovit cu pumnul în faţă, inculpatul a aplicat părţii vătămate o lovitură cu toporişcă în cap. Victima a fost internată în spital cu

- 31 -

diagnosticul traumatism cranio-cerebral care i-a pus viaţa în primejdie. Instanţa a motivat că inculpatul a săvârşit fapta în legitimă apărare, în condiţiile art. 44 alin. (2) şi (3) C. pen., pentru a respinge atacul îndreptat împotriva soţiei sale depăşind, din cauza temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului.

Prin decizia penală nr. 307 din 27 mai 2004, Curtea de Apel Galaţi a admis recursul procurorului, a desfiinţat sentinţa şi a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

Recursul declarat de inculpat este nefondat

Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva să, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

Examinând probele administrate în cauză se constată că nu a existat o agresiune asupra soţiei inculpatului în sensul prevederilor legale, fapta victimei nefiind de natură să pună în pericol grav persoana acesteia.

Relaţiile de concubinaj cu soţia inculpatului şi comportarea victimei în ziua săvârşirii faptei, pătrunderea în casă, refuzul de a o părăsi, lovirea inculpatului cu pumnul în faţă au fost corect reţinute de instanţa de apel că fiind o provocare în înţelesul art. 73 lit. b) C. pen., astfel încât recursul inculpatului a fost respins.

- 32 -

„PORTRETUL ROBOT” AL ESCROCULUI. MODURI DE OPERARE UTILIZATE DE CĂTRE INFRACTORI

LA SĂVÂRŞIREA ÎNŞELĂCIUNILOR Comisar-şef de poliţie Ion GHINIŢĂ

Conform dispoziţiilor în vigoare, privind competenţa de soluţionare a faptelor ale căror autori necunoscuţi au uzitat de nume, calităţi mincinoase ori frauduloase, în prezent înşelăciunile sunt repartizate în lucru formaţiunilor de investigaţii criminale. Autorii acestora sunt denumiţi escroci şi cotaţi ca infractori intelectuali, forţa fizică fiind pentru ei un element de decor.

La majoritatea formelor de înşelăciune, aceştia acţionează – în mod preponderent – pe cale verbală, prin convingerea persoanelor vizate. Sunt infractori inteligenţi, cunosc bine psihologia oamenilor şi au o cultură generală care, în unele cazuri s-a dovedit a fi apreciabilă.

Ca metodă şi unealtă de operare, aceştia folosesc minciuna. De aceea, se afirmă, pe drept cuvânt, că secretul reuşitei escrocilor constă în faptul că, în momentul acţiunii „uită de înşelătorie” trăind intens rolul.

Au o mare elasticitate în gândire, descoperind rapid slăbiciunile victimelor şi găsind soluţii ad-hoc, care să-i scoată din încurcătură. Se manifestă ca foarte buni prieteni şi camarazi de drum sau de petrecere.

Fiind foarte vorbăreţi, ei „suferă” de o exagerată fantezie, etalându-se ca atotştiutori, vanitoşi şi egoişti, gustând plăcerea „rolurilor” pe care le interpretează.

Din punct de vedere psihologic, se deosebesc două grupuri mari de escroci, primul fiind al celor ce uzează de titluri inaccesibile lor ori se dau drept personalităţi şi al doilea, al celor care, de fapt, sunt interesaţi doar de partea materială, respectiv însuşirea bunurilor altora.

Pentru cei din primul grup, poziţia socială, uniformele strălucitoare şi titlurile

sonore reprezintă idealul existenţei lor. Escrocii mint din obişnuinţă, prezentându-şi în mod fals trecutul, educaţia şi legăturile lor familiale, încercând şi reuşind chiar, să se convingă pe sine, dar şi pe alţii, de „realitatea” fanteziilor lor. Foarte bănuitori, pentru a-şi proteja cu toată energia închipuirile, în cazul unor anchete penale, nu vor ezita să dea de înţeles că sunt chiar paranoici. Pentru escroci, a fi cunoscuţi ca medici, oameni de afaceri, ofiţeri, ingineri, senatori etc. este suprema raţiune a existenţei, idealul lor fiind acela de a trăi cu adevărat personalitatea pe care încearcă să şi-o însuşească.

Cei din al doilea grup, urmăresc numai partea materială, caracterizându-se printr-o încredere fanatică în capacitatea lor şi în reuşita operaţiunilor puse la cale. Ei

- 33 -

sunt siguri că nicio victimă nu poate întrevedea maşinaţiunile pe care le întreprind şi au o încredere desăvârşită în puterea lor de a influenţa psihologia victimelor. De altfel, manoperele escrocului fiind atrăgătoare anihilează conştiinţa, logica şi prudenţa victimei.

În majoritatea cazurilor, escrocul exploatează aviditatea, lăcomia viitoarei victime, care, la rândul ei, ar dori să dobândească un avantaj material, ba chiar, uneori îşi imaginează că va reuşi să-l înşele pe escroc.

Pentru a zădărnici sau a fi îngreunată depistarea lor, acţionează sub identitate falsă, sens în care depun toate eforturile pentru a intra în posesia actelor de identitate sau legitimaţiilor altor persoane. Le obţin prin furt sau în schimbul unor promisiuni, iar alteori le cumpără direct de la alte categorii de infractori.

După ce obţin actele de identitate sau legitimaţiile altor persoane, le aplică fotografiile lor, memorează repede datele de stare civilă şi se prezintă sub identităţile respective. De la o perioadă la alta, le schimbă, apelând la serviciile falsificatorilor specializaţi.

De asemenea, în multe cazuri, în realizarea scopurilor pe care şi le-au propus, după câştigarea încrederii unor persoane cărora le-au făcut şi mici servicii, escrocii, pe lângă acte şi alte documente, obţin de la victime chiar procuri notariale de reprezentare în faţa autorităţilor statului.

În alte situaţii, pentru a nu fi identificaţi după scris, unii escroci solicită altor persoane să le scrie actele, afirmând că nu ştiu să scrie, că au scrisul ilizibil, simulează o entorsă la mână ori o infirmitate.

Vocabularul ales, elevat, specific anumitor domenii de activitate, completează portretul robot al escrocului şi duce la sporirea notei de respect şi încredere, de care are nevoie la reuşita faptelor de natură penală.

Cazuistica poliţienească a întâlnit, în timp, falşi preoţi, poliţişti, medici, procurori, judecători, înalţi funcţionari, ofiţeri S.R.I. sau „aparţinând” altor structuri: cadre didactice, reprezentanţi ai cultelor, dintre care unii folosind diplome false, au reuşit chiar să practice, în mod ilegal, profesia respectivă o perioadă îndelungată de timp.

Imaginaţia escrocilor nu cunoaşte limite, activităţile lor, în general, urmează linia evoluţiei economico-sociale şi speculează întotdeauna, atracţia pe care o oferă dorinţa de câştig sau de realizare a unor servicii din partea victimelor.

În prezent, sunt cunoscute următoarele moduri de operare:

Înlocuirea telefonului mobil aflat în cutia de ambalaj a producătorului cu o carcasă ce conţine chit, plastilină sau ipsos

În parcările marilor complexe comerciale se oferă spre vânzare telefoane marca Nokia, de regulă modele cât mai scumpe şi mai nou apărute, de la 6230i la ultimul model. După ce cumpărătorului i se probează că bunul se află în perfectă stare de funcţionare, acesta este introdus în cutia de ambalaj. În momentul în care se face plata, vânzătorul înlocuieşte sacoşa cu o alta, în care cutia de ambalaj conţine o machetă a modelului respectiv plină cu plastilină, chit de geamuri sau ipsos folosit în construcţii, întrucât este cel mai ieftin.

- 34 -

Comiterea de înşelăciuni prin intermediul Internetului (Cyber Crime), fapte ce constau, de regulă, în comenzi de bunuri cu volum mic şi valoare considerabilă, ce în final rămân neachitate. Fapta revine în competenţa structurilor de crimă organizată.

Bunuri oferite ilegal la licitaţie pe internet Pe internet se postează fotografia unui autoturism de lux sau a unei

motociclete de ultimă generaţie, bunuri oferite spre vânzare la licitaţie. Se pleacă de la o sumă modică, atrag atenţia cu un preţ tentant, se depune suma de înscriere la licitaţie într-un cont deschis de escroc şi colectează sumele de bani. De asemenea, pot fi „scoase la licitaţie” diverse societăţi comerciale. De regulă, autorii acestui gen de fapte provin din rândul tinerilor studenţi, dar şi al persoanelor cunoscute cu antecedente penale.

Persoane necalificate sau cu identitate falsă, postează anunţuri de prestări servicii, negociază un preţ al lucrării mai mult decât convenabil, lasă pentru ziua următoare nişte scule stropite cu lavabil pentru a crea impresia că sunt folosite recent, iau arvuna, după care nu se mai prezintă să execute lucrarea (ex. zugrăveli, tâmplărie, instalaţii sanitare, electrice etc.). În această situaţie, pentru ca fapta să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, autorul trebuie să prezinte părţii vătămate un document (diplomă sau legitimaţie de serviciu falsă) sau să încheie fără drept un contract de prestări servicii. În caz contrar, fapta este de natură civilă, partea vătămată urmând a se adresa instanţei de judecată teritorial competente. În cadrul acestui mod de operare se încadrează şi fapta unei persoane, care, fără drept, îşi atribuie calitatea mincinoasă de detectiv particular şi exercită profesia, încheind în fals cu partea vătămată un contract de prestări servicii, în urma căruia obţine pentru sine un folos material injust. Astfel, autorul, după ce a executat fără drept „supravegherea“ unei persoane în schimbul sumei de 1.000 lei, s-a întâlnit cu victima şi i-a prezentat acesteia imagini cu persoanele observate în anturajul soţului său. Falsul detectiv era de fapt muncitor necalificat, aflat în şomaj.

Achiziţionarea bunurilor de larg consum în rate, în special de la marile complexe comerciale gen Cora, Flamingo Computer, Domo, Depozitul de calculatoare etc., utilizând acte de identitate false.

Împrumuturi ridicate de la diferite bănci, în baza unor documente şi identităţi false

Pe raza Capitalei, recent au fost depistate grupuri de infractori, ce provin din com. Brăhăşeşti, sat Toflea, jud. Galaţi, în care profesia de bază este cea de escroc. Satul are construcţii gen vilă, cu 2, 3 sau 4 etaje, parte dintre vile având în fiecare colţ al curţii bodyguarzi înarmaţi şi cu feţele acoperite de cagule. Cu ani în urmă, mare parte dintre imobile au fost lăsate simultan gaj la mai multe bănci, iar sumele împrumutate nu au mai fost restituite nici până astăzi. Acelaşi mod de operare a fost folosit şi pentru obţinerea autovehiculelor de lux. De regulă, curtea şi parterul vilelor sunt proprietatea infractorilor, iar etajele au devenit proprietatea diverselor bănci şi sunt imposibil de valorificat. Prejudiciul va rămâne nerecuperat, întrucât persoana care a solicitat împrumutul nu are alte bunuri pe numele său şi nici vreun loc de muncă unde să i se pună poprire pe salariu.

- 35 -

Pe trotuar, în faţa unui magazin în care sunt expuse, de regulă, produse electronice, escrocul oferă spre vânzare telefoane mobile absolut noi, camere video sigilate, laptopuri, orice solicită clientul, la jumătate sau sfert de preţ. După ce se face proba funcţionării telefonului cu cartela din aparatul clientului, se negociază preţul. Marfa se va introduce în ambalaj şi apoi într-o sacoşă. Vânzătorul profită de un moment de neatenţie, când se numără banii pentru plată, iar un complice, poziţionat în imediata apropiere, îi schimbă punga din plastic ţinută la spate sau în lateral cu o alta. Ajuns la hotel, cumpărătorul va găsi ambalat un bun fără valoare sau o bucată de plastilină cu greutate apropiată.

Cu promisiunea că îi vor vinde la preţ redus o parte din bunurile conţinute în „pachetul sosit recent în vamă“, escrocii, uneori folosind nume mincinoase, induc victima în eroare şi, în realitate, iau bani sub formă de împrumut de la aceasta, iar în final obţin un folos material injust, întrucât nu i se mai restituie niciun ban;

Primirea unor sume de bani de la persoane fizice, sub formă de împrumut, când, de comun acord se stabileşte o dobândă lunară atractivă pentru partea vătămată, i se achită dobânda o lună, iar apoi nu i se mai restituie nimic. Dacă a existat o înţelegere prealabilă între părţi (acordul de voinţă) şi s-a achitat cel puţin o rată, nu se poate reţine infracţiunea de înşelăciune, întrucât sunt aspecte de natură civilă. Când autorul promite părţii vătămate că îi va face un serviciu sau îi va da un alt bun la schimb, dar în final nu i-l dă, încadrarea juridică va fi abuz de încredere. În situaţia unei astfel de plângeri, întrucât nu există aspecte de natură penală, procurorul îi va recomanda în scris reclamantului ca pentru soluţionarea litigiului să se adreseze instanţei civile teritorial-competente.

Vânzarea-cumpărarea de imobile, terenuri, păduri, folosind acte de proprietate false etc.

Achiziţionarea de mărfuri cu CEC-uri fără acoperire. Folosirea genţii dublu compartimentate. În magazin, infractorul

cumpără câteva cartuşe de ţigări sau alte bunuri pe care le introduce într-unul din compartimentele genţii. Imediat, un complice aflat în apropiere, îl anunţă că nu mai este nevoie de marfa respectivă din diferite motive. Atunci, escrocul întoarce geanta şi restituie din celălalt compartiment cartuşe identice, dar care nu conţin pachete de ţigări, ci talaş.

Promisiunea obţinerii de servicii sau contracte de muncă în ţară sau străinătate, urmată de încheierea unui contract irealizabil, cu scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

Promisiunea obţinerii de vize turistice pentru S.U.A, Canada sau alte state din afara U.E.

Promisiunea obţinerii cetăţeniei române, în cazul cetăţenilor Republicii Moldova, interesaţi să obţină drept de muncă în spaţiul U.E. Escrocul, de regulă conaţional cu victima, foloseşte procură notarială falsă, ştampile şi parafe contrafăcute. Preţul serviciului este în jurul a 3000 de euro.

Utilizarea jocurilor piramidale de „întrajutorare” sau de noroc gen Caritas – Cluj, Philadelphia – Piteşti sau Gerald – Focşani etc.

Jocul de noroc neautorizat – „Alba-Neagra”, apărut chiar înainte de Revoluţie, continuă să fie şi astăzi, ilegal, şi este o modalitate foarte eficientă de profit.

- 36 -

Ca încadrare juridică, fapta constituie contravenţie. Grupul de autori este unul mixt (femei–bărbaţi) şi acţionează, în preajma locurilor foarte aglomerate, la punctele de acces către staţiile de metrou, în oboare şi târguri, inclusiv pe litoral, în perioada sezonului estival. Pe diferite măsuţe sau chiar pe lădiţe de ambalaj pentru fructe şi legume, escrocul aşează o foaie de hârtie format A4 sau un carton, pe care sunt apoi poziţionate aşa-numitele „păcănele” (derivate de la termenul păcăleală) sau „rotundurile” – trei obiecte din cauciuc. Una dinte piese poartă pe partea interioară un semn distinctiv, de obicei un abţibild sau un punct divers colorat, pe care, după mai multe manevre abile de schimbare a poziţiei, jucătorul trebuie să-l ghicească, câştigând astfel suma pusă la bătaie. Când clientul a ghicit care este poziţia piesei câştigătoare, escrocul îi solicită să pună suma de bani pe masa de joc, moment în care învârte ziarul sau cartonul format A4, adică suportul pe care sunt aşezate pulurile, iar poziţia respectivă devine necâştigătoare. Nu se folosesc cărţi de joc, întrucât se creează impresia că piesa câştigătoare are semn. Doi dintre membrii grupării simulează că sunt clienţi angrenaţi în joc şi câştigă. Astfel, trecătorii vor şi ei să profite cât mai repede. Curioşilor începători li se permite să câştige de trei–patru ori sume mici pentru a fi încurajaţi că au dezlegat jocul şi că deja îl stăpânesc. Când suma în joc este consistentă, escrocul are pregătită surpriza. Atunci este scoasă de pe ziar (masa de joc) piesa cu însemnul „câştigător” şi înlocuită cu o alta nemarcată, iar toate cele trei „păcănele“ rămân necâştigătoare. Alţi doi membri ai grupării au rolul de instigatori, fac atmosferă şi le indică privitorilor unde se găseşte piesa câştigătoare. Îi ajută la sumele mici şi greşeşte, de fapt îi induce în eroare când s-a pus la bătaie potul. Se joacă şi pe bijuterii supraevaluate iniţial ca valoare şi greutate, cu scopul de a crea impresia că jucătorul este naiv sau „fraier” în termen judiciar. După ce a câştigat de câteva ori, viitoarea victimă este îndrumată să ceară ca în joc să fie puse şi sume mai mari. Pentru a face faţă jocului, merge la domiciliu, îşi ia extrasul de cont sau cecurile şi transformă toate economiile în lichidităţi (bani) cu intenţia de a câştiga mai mult. Pentru a-i crea convingerea că nu este singurul interesat de joc, un membru al grupării îl încurajează, merge cu el la bancă, chiar scoate şi el bani de la CEC. Au fost situaţii când instigatorul şi victima au participat la joc cu sume părţi egale. În cazul unor eventuale reclamaţii scrise, pentru susţinerea probatoriului în apărare, escrocii şi-au angajat un fotograf particular care le surprinde în imagini momentele principale ale jocului şi, în special, pe cele când victima câştigă şi ridică diverse sume de bani de pe masa de joc. Unul dintre reclamanţi a fost general de justiţie şi judecător în Bucureşti. Acesta a încercat să dezlege jocul şi a pierdut nouă mii de euro, pe care i-a scos în aceeaşi zi de la bancă. Au fost unele cazuri când jucătorii au pierdut chiar 70-80.000 de euro.

„Maradona” – metoda clasică. Asupra autorilor unor infracţiuni de înşelăciune cu acest mod de operare au fost găsite legitimaţii de poliţişti, jandarmi sau de gardieni publici. Autorii acţionau în grupuri de 3-4 persoane care opreau, în principal, cetăţenii străini, în trafic sau pe stradă, se recomandau ca fiind ofiţeri de poliţie, prezentând fugitiv o legitimaţie falsificată, reclamată ca furată ori pierdută şi, sub pretextul unui control de rutină, le solicitau verificarea actelor, şi a sumelor în lei sau valută pe care le aveau asupra lor, ocazie cu care le sustrăgeau (rupeau) o parte din

- 37 -

bani, fără ca victima să observe momentul. Făptuitorii sunt, de regulă, îmbrăcaţi în ţinută civilă, prezentabili, eleganţi şi curaţi şi pretind că acţionează pe linie de droguri, valută sau monedă naţională falsă. Aşadar, uzurparea de calităţi oficiale este săvârşită simultan cu furtul şi se transformă în tâlhărie, dacă victima opune rezistenţă, realizând că a fost înşelată.

Maradona – oferirea spre vânzare a cartuşului de ţigări Marlboro turiştilor străini aflaţi în autoturism la semafor sau în incinta parcărilor, surprinsă „în flagrant” de falşi poliţişti.

La semafor sau într-o parcare, un individ se apropie de un autoturism pe care sunt aplicate tăbliţe de înmatriculare străine şi îi oferă spre vânzare conducătorului auto un cartuş de ţigări Marlboro, la preţul de 10 euro. În U.E. preţul unui cartuş de ţigări este în jurul sumei de 50 de euro. Ceilalţi trei membri ai grupării intervin în momentul derulării tranzacţiei. Îmbrăcaţi elegant, se recomandă a fi poliţişti, prezintă o legitimaţie falsă şi strigă: „Poliţia!” Cu ocazia percheziţiei corporale, a bagajelor şi, în special, la controlul autoturismului, infractorii bruschează victima sau victimele, ocazie cu care fură valută, bunuri sau obiecte mici, dar valoroase, în special bijuterii, telefoane mobile sau dacă găsesc, actele şi dublura cheilor de contact ale autoturismului.

Simularea verificării autenticităţii bancnotelor. Infractorii, organizaţi în grup, simulează că sunt cetăţeni străini aflaţi la cumpărături într-un magazin. Sub pretextul că cineva le-ar fi dat rest nişte bancnote suspecte de a fi false, aceştia solicită trecătorilor să le ofere spre vizualizare bancnote româneşti autentice, de preferat cât mai multe exemplare şi cu valoare mare. Profitând de naivitatea şi neatenţia curioşilor, escrocii fură (rup) din numărul bancnotelor şi restituie părţii vătămate o mică parte din sumă.

„Şmen“ sub pretextul transportului urgent al unei persoane rănite la spital.

Într-un autoturism sunt trei persoane – doi bărbaţi şi o femeie. Primele două sunt poziţionate în partea din faţă, iar al treilea stă culcat pe bancheta din spate, mimând o stare apropiată de inconştienţă. Toţi simulează că sunt cetăţeni străini şi vorbesc stricat româneşte. Primii doi, sub pretextul că transportă un bărbat, victimă a unui accident rutier şi nu cunosc unde s-ar afla cel mai apropiat spital, acostează o persoană în vârstă, cu rugămintea de a le indica traseul spre unitatea medicală. Prefăcându-se că nu sunt înţelese toate explicaţiile oferite în limba română, viitoarea victimă este rugată să-i conducă şi este invitată să urce în autoturism în locul femeii, care trece la partea din spate, lângă aşa-zisul accidentat. Pe drum, şoferul prezentându-se sub o altă identitate, îl întreabă pe bătrân dacă nu cunoaşte un loc în care ar putea să depoziteze nişte plasme TV pe care le are în portbagajul autovehiculului, pentru că îi „este teamă” să le lase nesupravegheate cât timp vor fi în spital cu rănitul. Se folosesc, în mod repetat, expresiile: „bagaj, garaj, iar apoi bandit”. Omul, de bună-credinţă, le spune că locuieşte chiar în apropiere şi că le poate găsi un loc pentru depozitarea aparaturii electronice. Ajunşi la garajul victimei, şoferul refuză să lase plasmele şi motivează că acel sistem de închidere-asigurare nu prezintă siguranţă, că bunurile au valoare foarte mare şi că îi este frică de hoţi. Nu cer de la început să fie

- 38 -

duşi în casă, ci se aşteaptă ca oferta să vină din partea gazdei. Astfel, autorul va urca împreună cu femeia în apartamentul bătrânului fără plasme asupra sa (în realitate acestea nici nu există) şi, profitând de faptul că ora aleasă este aproape de 17.00, când programul băncilor se încheie, încep să se întrebe unde ar putea schimba nişte valută, întrucât le trebuie lei pentru plata spitalizării, a tratamentului şi separat, bani pentru medici. De menţionat că, autorii faptei refuză efectuarea tranzacţiei la o casă de schimb valutar, pe motiv că acestea practică un comision foarte mare. În continuare, bătrânul (dacă nu locuieşte singur) va fi determinat să se consulte cu soţia pentru a le schimba în lei, o sumă de 2-300 euro, însă escrocii nu vor fi mulţumiţi. Vor solicita o sumă „cât se poate de mare”, fac fel de fel de gesturi şi promisiuni pentru a impresiona viitoarea victimă, care în final decide să îi ajute cu toţi banii din casă. Au fost cazuri când s-a acţionat la pont, reuşind să plece din casă cu mii de lei. Şoferul, la rândul lui, drept mulţumire le face un mic cadou şi, pentru a prezenta credibilitate, le spune că va lăsa în grijă, toată suma în valută de care dispune, urmând ca bătrânul să efectueze schimbul valutar să-şi recupereze leii. De regulă, această propunere este refuzată, pentru că persoanelor în vârstă le este frică să nu piardă la bani, urmare a scăderii cursului valutar sau pentru că nu cunosc bine bancnotele străine, aceştia cer să li se restituie tot lei. Fiind foarte târziu, iar „starea rănitului” nu le permite niciun alt minut de întârziere, se abandonează ideea depozitării plasmelor, dar în schimb se va lăsa drept garanţie o borsetă, prevăzută cu două fermoare şi un lăcăţel, în care escrocii introduc bucăţi de ziar, acoperite cu un „capac” de 100 euro, xerocopiat (şmen) sau, în funcţie de situaţie, pun un teanc de copii xerox. Ulterior, în drum către spital, bătrânul va fi abandonat (fug de el) sub un pretext plauzibil (e trimis să cumpere ceva dintr-un magazin, interval de timp în care ei ar trebui să achiziţioneze din altă parte schimburi, pijama, papuci etc., pentru cel rănit).

Achiziţionarea maşinii de cusut pereche-marca Singer. O maşină de cusut de fabricaţie germană, marca „Singer“ are valoarea reală în jurul a 300 euro. Escrocul dă anunţ pe Internet sau în presă cu ofertă tentantă de achiziţionare pentru un asemenea bun. Apoi, induce în eroare potenţiala victimă, spunându-i că bunul pe care îl deţine are valoare numai împreună cu seria pereche. Ex: „Cumpăr maşini de cusut SINGER, în special seria J. Ofer preţ foarte bun (8.000-15.000 E), plata pe loc. Ridicare de la domiciliul vânzătorului. Oraş Cluj, e-mail: bogdanionel@4x.ro.

Cumpărătorul promite că se va documenta, va consulta cataloage, baze de date naţionale şi externe, încercând să identifice deţinătorul, adresa şi, pe cât posibil, numărul de telefon al proprietarului seriei-pereche. Se menţionează însă că este posibil ca seria respectivă să fie într-o altă ţară. La scurt timp, infractorul revine telefonic şi spune: „Aţi avut noroc, seria pereche se află în România, dar... la Timişoara!” Îi va sugera să ia legătura cu deţinătorul seriei pereche întrucât, în cazul că vor vinde împreună bunurile, preţul va fi de 6-10.000 euro. Victimei i se transmite că proprietarii pot merge împreună la sediul firmei care a dat anunţul, dar există şi posibilitatea să cumpere seria pereche, revenindu-i ulterior întregul câştig. Sunt anunţuri ce conţin oferte de cumpărare, cu preţuri de până la 100.000 euro. Astfel victima, doritoare de câştig, va fi determinată să plătească celuilalt escroc de zeci de ori mai mult decât valoarea reală a maşinii de cusut.

- 39 -

Vânzarea de lozuri în plic false, prezentate drept câştigătoare Autorul prezintă victimei două lozuri false, dintre care unul câştigător, având

ca premiu un auto VW Polo. Această înscenare se regizează imediat după orele 17.00, la terminarea programului de lucru, chiar în faţa unei unităţi Loto, iar unul dintre complici, îmbrăcat în ţinută specifică, se recomandă a fi şeful de unitate şi confirmă autenticitatea lozului, „validând câştigul”. Părţii vătămate i se propune să achite jumătate din contravaloarea auto VW Polo sau să dea alte valori în schimbul lozului fals.

Vânzarea de bijuterii confecţionate din metale comune şi prezentate ca fiind din metale preţioase (aşa-zisele trompete), simulând că sunt cetăţeni aflaţi în tranzit şi au fost implicaţi într-un accident rutier, iar banii le sunt neapărat necesari pentru medic (un membru al familiei a suferit sau necesită o intervenţie chirurgicală imediată) ori pentru remedierea avariilor autoturismului, cu care trebuie să ajungă acasă.

Bijuterii „din aur” lăsate gaj în schimbul unei sume împrumutate pentru o intervenţie chirurgicală urgentă.

Două „doamne” (escroace de diverse etnii), una simulând că este italiancă, iar cealaltă, cunoscătoare a limbii italiene, aflată „din întâmplare” în apropiere, într-un mijloc de transport în comun, abordează o persoană în vârstă, căreia „italianca“, ajutată de interpreta de ocazie, îi povesteşte că ieri, în timpul unei vizite la Bucureşti, soţul său a fost victima unei întâmplări nefericite (eveniment rutier, tâlhărie etc.), în urma căreia a ajuns să fie internat, cu accident vascular cerebral, într-un spital din România. Acum, acesta urmează să suporte o complicată intervenţie chirurgicală, pentru care trebuie să facă rost de bani pentru medici, întrucât, banii trimişi din Italia de membrii familiei lor pot fi scoşi din bancă abia peste două zile. Impresionată, bătrâna se decide să o ajute printr-un împrumut cât se poate mai mare. Escroacele o însoţesc până la domiciliu, unde rămân în faţa blocului, gândindu-se că de acolo ar dispărea mult mai uşor, în cazul în care familia viitoarei victime sau vreun vecin ar interveni. Ca semn de recunoştinţă, în acelaşi timp, italianca îşi lasă lanţul şi inelele drept gaj, urmând să le recupereze a doua zi, odată cu restituirea datoriei. În fapt, bătrâna a fost înşelată, escroaca nu mai revine pentru a-şi achita datoria, iar aşa-zisele bijuterii confecţionate din aur sunt nişte gablonzuri fără valoare. Într-o altă situaţie, cele două escroace au însoţit victima în apartament, iar în momentul în care aceasta s-a dus în dormitor să ia banii, din sufragerie i-au fost furate actele de proprietate ale casei.

Am găsit împreună o „bijuterie”, câştigul se împarte (lănţişor, inel, brăţară)

Autorul urmăreşte o victimă bine îmbrăcată, elegantă, cu vădite posibilităţi financiare. Deplasându-se pietonal, în faţa acesteia, aruncă o bijuterie ce pare a fi din aur, pe care o ridică rapid, în timp ce victima este tentată şi ea să se aplece, schiţând gestul de a lua obiectul „găsit”. Observând că victima este amatoare de chilipir, escrocul îi spune că cel mai corect ar fi să împartă amândoi bunul găsit, lăsându-l la o casă de amanet ori să-l oprească unul dintre ei, celuilalt revenindu-i o sumă care să acopere jumătate din contravaloare. Se face o subestimare a greutăţii şi valorii bijuteriei, tentând potenţiala victimă să-i dea imediat banii şi să oprească „aurul”. În realitate, bijuteria este un gablonz, iar cel care o opreşte va fi înşelat.

- 40 -

Înlocuirea de către bijutieri a pietrelor preţioase (rubine, safire, diamante, smaralde etc.) cu pietre sintetice, în momentul în care obiectele de podoabă sunt depuse pentru efectuarea unor diverse reparaţii în cadrul atelierelor specializate.

În magazine tip anticariat, antichităţi, galerii de artă, case de licitaţie sau expoziţii cu vânzare sunt prezentate ca autentice falsuri ale unor opere de artă, în complicitate cu consilierii de specialitate de pe lângă aceste societăţi, cumpărătorii fiind înşelaţi, profitându-se de faptul că cei mai mulţi dintre ei nu sunt cunoscători şi nu au studii de istorie a artei. De asemenea, înşelăciuni şi falsuri se pot comite şi cu ocazia restituirii către deponent a bunurilor culturale mobile14 nevândute, când se predau falsuri, iar cele autentice sunt valorificate de patroni. Acelaşi aspect poate fi întâlnit şi atunci când bunurile sunt depuse în ateliere sau laboratoare de restaurare sau când sunt împrumutate din diverse motive. În majoritatea cazurilor persoanele înşelate sunt, de regulă, în vârstă.

Înşelăciuni săvârşite în dauna societăţilor de asigurări, când autovehiculele sunt vândute de către deţinători sau proprietari, iar apoi reclamate ca fiind furate. Acestora, uneori li se modifică seriile de identificare, iar apoi, însoţite de acte false, sunt vândute direct sau cu ajutorul unor intermediari complici. Cărăuşii, pentru acoperire până la destinaţie, au procură falsă de la cel care are leasingul sau chiar de la cel care a asigurat bunul, adică de la deţinătorul de drept. Reclamaţia de furt se depune la poliţie când, din altă ţară, se primeşte telefonic confirmarea că autovehiculul este ajuns la destinaţie ori i-au fost deja modificate seriile de identificare (şasiu şi motor).

Tranzacţii ilegale cu autovehicule reclamate ca fiind furate din ţară sau străinătate (trafic internaţional). Cu ocazia derulării tranzacţiei de vânzare-cumpărare a unui autovehicul reclamat ca fiind furat, între părţi intervin doi infractori, complici ai cumpărătorului, care se recomandă a fi ofiţeri de poliţie. Aceştia, după ce prezintă legitimaţii în acest sens, controlează seriile de identificare şi le transmit că bunul este dat în urmărire. Din acest motiv, va fi reţinut şi indisponibilizat în curtea poliţiei, urmând a se proceda la restituirea către proprietarul de drept. În continuare, falşii poliţişti îi atenţionează că au mai avut recent o speţă identică, iar împotriva ambelor părţi implicate în tranzacţia ilegală, instanţa a emis mandate de arestare. Astfel, escrocul rămâne în posesia autoturismului, iar traficantul nu va avea curajul să depună plângere, întrucât ştie că deţine copii ale actelor de proprietate şi cheilor de contact, inclusiv contracte de vânzare-cumpărare false. Au fost situaţii în care autovehicule furate spre exemplu din partea de Vest a ţării, pe parcurs, până la primul punct al destinaţiei (Bucureşti, Vaslui, Giurgiu sau Constanţa), au mai făcut obiectul unor reclamaţii de înşelăciune, rămase ulterior cu A.N. în evidenţele poliţiei.

„Rent a car”, prin care fără drept, autovehicule închiriate sunt lăsate gaj cămătarilor, ghicitoarelor etc. sau sunt vândute în târguri pe bază de chitanţă de mână,

14 Bunuri culturale mobile pot fi: arheologice şi istorico-documentare (monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentaţie, arme, filme, instrumente muzicale), cu semnificaţie artistică (opere de artă plastică, pictură, sculptură, fotografie etc.), cu semnificaţie etnografică (ceramică, piese de mobilier, de uz casnic şi gospodăresc), de importanţă ştiinţifică (matriţe de compact discuri, DVD-ROM, creaţii tehnice cu valoare memorială).

- 41 -

cu „martori”. Când bunul este lăsat gaj în schimbul unei sume de bani, fără a se întocmi vreun document, se comite infracţiunea de abuz de încredere. În final banii nu se mai restituie, iar persoana va rămâne cu un bun ce va face obiectul unei plângeri penale. Atunci când autorul încheie, fără drept, un contract de vânzare-cumpărare sau închiriere, pe numele unei persoane sau firme fictive, fapta va constitui înşelăciune.

Ghicitul. De fapt, pe baza informaţiilor primite de la hoţii de auto, cu care, de multe ori, sunt în relaţii de rudenie sau apropiate, escroacele „prezic” locul unde se află autoturismele sau alte bunuri furate, urmând ca, în schimbul unor „recompense” în bani, să trimită partea vătămată la locul unde se găseşte abandonat sau ascuns bunul.

Ghicitul – schimbarea batistei în care se găsesc bijuteriile În apropierea marilor spitale îşi fac prezenţa diverse ghicitoare, de regulă de

etnie rromă, care îşi oferă serviciile în scop tămăduitor rudelor ce vizitează persoanele internate în spital, având diverse afecţiuni medicale. Sub promisiunea că descântecele efectuate vor reuşi să vindece afecţiunile medicale ale bolnavilor, vrăjitoarele le cer victimelor bijuteriile. Le introduc într-o batistă ce va fi legată cu trei sau nouă noduri. În timp ce se face descântecul, batista este înlocuită cu o alta identică la culoare şi ca material, dar care conţine pietriş sau gablonzuri. După ce le descântă, obligatoriu nodurile batistei vor fi desfăcute după trei sau nouă zile, timp în care ruda trebuie să doarmă cu batista sub pernă. Într-o altă formă a acestui mod de operare, pe parcursul ritualului de descântec batista ce conţine bijuteriile este înlocuită cu o alta, care fiind dezlegată se constată că nu mai conţine nimic. Atunci, victimei i se spune: „Uitaţi cum Dumnezeu vă ajută şi v-a îndeplinit dorinţa!”

Ghicitul prin intermediul telefonului. În presă şi în special în ziarul Anunţul telefonic, la rubrica de mică publicitate sau pe Internet apar diverse anunţuri ce conţin oferte de ghicit si vrăji prin intermediul telefonului. De exemplu, o viitoare parte vătămată sună în Dubai şi spune: „m-am certat cu soţul şi vreau să mi-l aduceţi teafăr acasă”. Conform înţelegerii, reclamanta trimite 500 euro prin intermediul serviciului de curierat rapid Western Union. La scurt timp, i se solicită să depună alţi 2.500 euro pentru a-i descânta de noroc şi sporul casei, urmând ca după descântec să i se restituie suma în valută pe care s-au rostit deja farmecele. În continuare, s-au solicitat alţi 3.000 pentru a-i putea restitui suma de 3.000 euro, deja descântată. După ce escroaca intră în posesia banilor, schimbă imediat cartela cu numărul respectiv de telefon.

Împrumutarea unor sume mari de bani de la cămătari sau vrăjitoare, iar în schimbul acestora se lasă gaj bunuri provenite din furt

Promisiuni de încheiere a căsătoriei sau „logodnic de profesie” (escroc sentimental)

Se realizează convingerea partenerului că escrocul doreşte, în mod serios, să se căsătorească şi să realizeze o familie trainică. Acesta îşi îndreaptă atenţia spre persoane cu situaţie materială bună, faţă de care, până la consumarea infracţiunii, afişează un comportament ireproşabil. Se îndrăgostesc urgent şi câştigă încrederea partenerului, intră în posesia unor sume de bani sau foloase materiale, după care dispar.

- 42 -

„Bani ca avans la restaurant pentru nuntă”. Escrocul închiriază un restaurant elegant, ia avansul de la nenumărate persoane pentru organizarea nunţii în cadrul locaţiei respective, iar la scurt timp dispare, obţinând un folos material injust şi pricinuind o pagubă părţilor vătămate.

Ocuparea unor posturi sau funcţii, prin folosirea unor diplome de studii sau cărţi de vechime în muncă falsificate

Dobândirea sau redobândirea unor imobile cu ajutorul unor hotărâri judecătoreşti false ori falsificate

Plata poliţelor de asigurare (despăgubire) în baza unor acte false Primirea unui împrumut bancar sau contract de leasing, folosind acte

false privind identitatea sau cărţi de muncă modificate prin scanare „Atenţie, retrageţi-vă economiile că banca va da faliment!”

Autoarea se poziţionează pe trotuar, în apropierea viitoarelor victime şi vorbeşte la telefonul mobil cu un apropiat, pe care îl atenţionează să ia carnetele de economii şi să vină urgent la bancă pentru a scoate banii, întrucât în noaptea respectivă banca va da faliment (informaţie super-secretă). Potenţiala victimă auzind subiectul discuţiei intră în vorbă cu autoarea („fără să o invite nimeni”), îi povesteşte că are şi ea nişte bani la o bancă şi o roagă să-i spună ce bancă va da faliment. Se folosesc diverse metode de convingere, una dintre ele fiind aceea că autoarea are informaţia de la un unchi, fost coleg cu directorul băncii respective, la care poate apela să intervină cu rugămintea de a interveni ca în acea seară, până la ora închiderii să poată fi scoşi banii. Ca urmare a rugăminţilor adresate, autoarea însoţeşte victima la domiciliu, pentru a lua carnetele de economii. Apoi se deplasează împreună la bancă, aşteaptă ca aceasta să scoată banii, iar la o anumită distanţă de ieşire o induce în eroare, sesizând că angajatul băncii nu i-a calculat corect dobânda. Motivează că trebuie să se întoarcă urgent la ghişeu cu banii şi actele, solicitându-i victimei să aştepte pe băncuţă sau în staţia de autobuz până rezolvă problema. Astfel, credula sau fraiera, cum îi spune escroaca, „aşteaptă mult şi bine” întoarcerea „binevoitoarei”. Din declaraţia unor victime a rezultat că după ce au fost înşelate au rămas în staţia de autobuz şi au aşteptat chiar mai mult de 5 sau 6 ore, sperând totuşi că nu au fost înşelate!

Efectuarea schimbului valutar, de tip „şmen” sau „ţeapă”, faptă inventată imediat după Revoluţie şi comisă prin simularea unor tranzacţii. Astfel, se pregăteşte din timp un teanc de hârtie, tăiat la mărimea bancnotelor, peste care se aşează câte o bancnotă autentică, denumită capac. În momentul tranzacţiei, escrocul se opreşte brusc din numărat şi strigă: „Poliţia!”. Profitând de momentul de neatenţie creat, întoarce portofelul cu multă abilitate şi îi înmânează rapid părţii vătămate teancul de hârtie cu cele două capace realizate din bancnotele autentice româneşti, îndemnând-o să dispară, timp în care se îndepărtează şi el de locul faptei.

Înşelăciuni săvârşite de către personalul firmelor ce au ca obiect de activitate impresariatul artistic (ex: dansatoarele). Se încheie contractul dar, când ajung la locul de muncă în străinătate, victimele constată că sunt aşteptate de diverşi proxeneţi şi că au fost induse în eroare, întrucât adresa agenţiei din contract este inexistentă.

- 43 -

Bani pentru biletul de avion Prin intermediul Internetului, escroci de sex masculin se recomandă ca fiind

de sex opus şi leagă prietenii cu diverşi indivizi din străinătate. Folosind fotografii aparţinând unor fotomodele, autorii primesc la un moment dat cereri în căsătorie pe care le acceptă, dar solicită ulterior bani pentru biletul de avion şi alte cheltuieli inerente (rochie de mireasă, bijuterii de nuntă, deplasarea familiei etc.). După ce banii se transferă într-un cont, aşa-zisa viitoare mireasă încheie corespondenţa cu victima. Întrucât faptele sunt de natură CYBER CRIME, intră în competenţa structurilor de crimă organizată, dar fapta în sine constituie înşelăciune.

„Îngerii Surprizelor” Autorii se recomandă ca fiind angajaţi ai TVR 1, membri ai echipei „Surprize-

Surprize” şi doresc să acorde ajutor persoanelor nevoiaşe, cu probleme de sănătate sau sociale grave, solicitând victimei, de regulă persoană în vârstă, depunerea unei sume de bani la Banca HVB Ion Ţiriac. Profitând de faptul că respectiva persoană este în vârstă şi se deplasează greu, „îngerii” solicită să li se dea bani din locuinţă, iar dacă aceasta nu îi are, atunci se deplasează împreună la CEC sau la bancă unde se lichidează contul. Imediat după săvârşirea faptei, victima va fi abandonată într-o zonă aglomerată.

„Rude în străinătate” Autorii, în număr de 2-3, folosesc pentru deplasare un autoturism, de regulă

taxi. Circulă pe diferite artere din zona centrală şi contactează persoane în vârstă, bine îmbrăcate, pe care le întreabă când pot fi găsiţi la domiciliu pentru a primi 50 euro de la ruda din străinătate, care i-a rugat să facă acest serviciu. Folosindu-se de răspunsul acestora, cu mare abilitate, escrocii construiesc o poveste foarte credibilă, bătrânul divulgă toate informaţiile despre ruda sau rudele sale din străinătate şi îi însoţeşte la domiciliu pentru a le da restul la bancnota de 100 de euro. Autorul intră în locuinţa persoanei în vârstă, observă de unde ia victima banii ca să dea restul şi părăsesc imobilul. Revin după 5-10 minute, invocând o defecţiune la motor, pentru care au neapărat nevoie de o sticlă din plastic cu apă caldă. În intervalul în care victima, însoţită de unul dintre escroci, caută recipientul în debara sau în bucătărie şi îl umple cu apă, celălalt îi fură banii din locul ştiut.

O altă variantă „rude în străinătate” „Ruda din străinătate“ i-a trimis 50 de euro părţii vătămate, de regulă, o

persoană în vârstă, dar i-a adresat şi rugămintea de a cumpăra creme Gerovital, direct de la Institutul Ana Aslan, din oraşul Otopeni, jud. Ilfov, sau din alte puncte comerciale, produs cosmetic foarte apreciat şi vandabil la un preţ de zece ori mai mare decât în România. Dacă observă că victima are posibilităţi materiale, îi solicită intrarea în afacere, eventual să cumpere 2-3 baxuri, pe care le vor transporta autorii, cu autoturismul propriu, când vor pleca săptămâna următoare în străinătate. Pentru a le reuşi inducerea în eroare, iau banii şi, în funcţie de situaţie, lasă drept garanţie o bijuterie ce pare a fi din aur sau un ceas de lux contrafăcut. Respectivele victime sunt preferate pentru că au probleme cu vederea, nu mai pot recunoaşte autorii şi nu pot opune rezistenţă. Au fost unele situaţii în care autorii i-au spus victimei că fiul sau fiica din străinătate i-a transmis rugămintea părţii vătămate să achiziţioneze urgent vitralii (panouri decorative constituite din bucăţi de sticlă colorate,

- 44 -

montate într-un cadru de metal) ori seturi de vase sau pahare produse în ţara noastră, întrucât au mare căutare în spaţiul U.E, iar preţul de vânzare va fi foarte avantajos. Autorii pun mare accent pe „timpul scurt rămas până la momentul plecării din ţară“, urmărind de fapt ca victima să nu poată lua legătura pe moment cu ruda din străinătate. De asemenea, într-un alt caz, escrocul i-a solicitat victimei cu „rude în străinătate“ echivalentul în lei a două sute de euro, pentru a putea achita comisionul necesar ridicării de la bancă a sumei de zece mii de euro, ce îi fusese trimisă prin intermediar de către un membru al familiei.

Oferta „Detergenţi sau produse lavabile pentru articole de bucătărie”

Autoarele se prezintă la domiciliul victimei, în special persoane în vârstă şi, cu acordul lor, sub pretextul comercializării de diverse produse pentru curăţat (detergenţi, soluţii, bureţi etc.) la preţuri mai mici, reuşesc să pătrundă în interiorul imobilului. Profitând de neatenţia victimei, care, în cele mai multe cazuri, lasă uşa de acces descuiată, o altă persoană intră în locuinţă, de unde fură diverse bunuri cu volum mic, dar valoare mare (în special valori, bani şi bijuterii). Se acţionează, în general în grupuri de trei persoane, astfel:

– unul ţine de vorbă victima în interiorul locuinţei acesteia, într-una dintre încăperi, în special în bucătărie şi, sub pretextul unei demonstraţii a calităţii produselor, închide uşa de la bucătărie, pentru a permite altcuiva să acţioneze nestingherit în restul imobilului;

– al doilea scotoceşte în celelalte încăperi ale locuinţei, în locurile unde se ştie că oamenii în vârstă păstrează bani, bunuri de valoare, obiecte şi, în special, bijuterii;

– un altul „ţine de şase”, poziţionat în scara blocului. Autorii acestui mod de operare sunt, de regulă, de sex feminin, de etnie rromă, iar victimele sunt alese din rândul persoanelor în vârstă, care locuiesc singure.

Inducerea în eroare a minorilor, sub diverse pretexte, folosind nume sau calităţi mincinoase, urmată de furtul din locuinţe a unor bunuri, obiecte, valori sau înscrisuri.

Oferta Primăriei constând în ajutoare băneşti sau pachet gratuit pentru tratament în staţiuni, cu condiţia ca persoana în vârstă să nu aibă sume de bani depuse la bănci.

Un escroc (exclus de etnie rromă) îşi atribuie calitatea de funcţionar al primăriei, trimis să repartizeze bătrânilor ajutoare băneşti, sume cuprinse între 3-500 lei. Din momentul în care persoanei în vârstă i s-a înmânat cu titlu gratuit o asemenea sumă de bani, deja i s-a câştigat încrederea. Cu ocazia discuţiilor purtate, i se comunică şi o ofertă ce constă într-un pachet gratuit pentru tratament în staţiuni, destinat numai persoanelor în vârstă, dar, cu condiţia să nu aibă alte venituri sau depozite bancare. În cazul în care persoana în cauză doreşte să beneficieze de acest pachet gratuit atunci este invitată la bancă, unde trebuie să scoată urgent sumele depuse drept economii. Acestea vor fi transferate pe numele escrocului, iar apoi vor merge împreună în oraş unde va trebui să semneze de primirea biletelor de tratament, când de fapt va semna un act de vânzare-cumpărare imobiliară sau a altor bunuri de valoare.

- 45 -

Remorca cu lemne de foc pentru sezonul rece, ca ajutor social din partea ocolului silvic judeţean. În mediul rural, înainte de începerea sezonului rece, escrocul se prezintă ca reprezentant al ocolului silvic judeţean şi bate la porţile oamenilor sub pretextul că „anul acesta familiile nevoiaşe sunt trecute pe lista beneficiarilor unui ajutor social constând într-o remorcă cu lemne“. Condiţia este achitarea anticipată a taxei de transport, în valoare de numai cincizeci lei. Cererile sunt numeroase, ba chiar unii mituiesc „funcţionarul” pentru a fi incluşi pe lista persoanelor necăjite, deşi au o situaţie materială bună. În final, după efectuarea respectivei plăţi, nimeni nu mai primeşte niciun ajutor, urmând a se constitui părţi vătămate pentru înşelăciune.

„SANEPID” sau „Dezinsecţie” Autorii sunt, cu preponderenţă, persoane de sex feminin, de etnie rromă.

Acţionează în grupuri de trei, în special la bloc. Urcă până la ultimul etaj, îmbrăcate în halate albe, cu ecusoane, echipate corespunzător – cu pompe de stropit etc. şi încep să bată la uşi, strigând: „Dezinsecţia!”. După ce victimele le permit accesul, două dintre infractoare pătrund în interiorul locuinţei şi încep să stropească cu soluţie uşor toxică în încăperi separate. De ce? Răspunsul este simplu, pentru a scăpa de sub supravegherea victimei şi pentru a putea să fure obiecte mici, dar valoroase (bani, bijuterii). O a treia persoană rămâne pe scări pentru a le asigura scăparea celor două din interior, în cazul în care partea vătămată ar anunţa poliţia sau ar opune rezistenţă. La nevoie aceasta se poate recomanda drept „şefa” lor, prezentând în acest sens o autorizaţie falsă de funcţionare a respectivei firme fictive, chiar cu antetul primăriei. Pentru o mai mare credibilitate, victimelor li se solicită bani pentru serviciile prestate. Deşi în faza actelor pregătitoare se urmăreşte ca viitoarea victimă să fie înşelată, de multe ori, în final, încadrarea juridică a faptei comise va fi aceea de furt calificat.

Achiziţionarea de bunuri din marile magazine, cu preponderenţă aparatură electronică şi computere, prin simularea plăţii cu ajutorul bonurilor de casă false. Acest mod de operare se utilizează acolo unde există casierie separată pentru produse electronice sau bunuri cărora li se completează, în mod obligatoriu, certificate de garanţie, de ex. Carrefour, Cora etc.

Romgaz În alte situaţii, autorul se prezintă ca fiind angajatul ROMGAZ, inspectează

instalaţia de alimentare cu gaze naturale şi constată fictiv nişte defecţiuni. Îi spune victimei că acestea, neremediate, pot crea pericol de explozie sau pot atrage reclamaţii din partea vecinilor. Întocmeşte o listă cu piese uzate ce trebuie urgent înlocuite, solicită o sumă de bani pentru a le cumpăra din magazin ori dacă găseşte la jumătate de preţ fără factură şi îi lasă victimei un deviz scris de mână ce conţine o sumă derizorie de plată. Chiar face menţiunea că dacă reparaţiile erau executate de un meseriaş particular, acestuia ar fi trebuit să i se plătească dublu sau triplu. Promite că, după ce cumpără piesele va reveni imediat să execute lucrarea, dar nu se mai întoarce.

RENEL – remedierea defecţiunilor provocate intenţionat sistemului de alimentare cu electricitate a imobilului

Autorul demontează siguranţa electrică generală a apartamentului viitoarei victime, (persoană în vârstă) piesă amplasată, de regulă pe holul blocului sau îi

- 46 -

scurtcircuitează soneria. Vorbeşte tare pe hol cu un complice, face zgomot şi aşteaptă ca partea vătămată să iasă pe hol şi să vadă ce s-a întâmplat. La apariţia acesteia o linişteşte, spunându-i că ei sunt angajaţi ai RENEL şi că se află acolo pentru a remedia defecţiunile reţelei de alimentare cu energie electrică. Astfel, solicită victimelor să intre în locuinţele lor, le desface o parte dintre prize sau întrerupătoare şi le convinge că, pentru a remedia defecţiunea, cât lucrează el, este necesar ca victima să stea pe holul blocului şi să ţină şurubelniţa pe conductorul electric masă sau pe nulul siguranţei, pentru a nu se curenta. În timp ce partea vătămată ţine de şurubelniţă şi aşteaptă noi sarcini pe hol, autorul caută prin locuinţă şi sustrage bani sau bunuri, iar la plecare pune siguranţa la loc, demonstrând că a reuşit remedierea defecţiunii. Uneori, mai solicită şi ceva bani, drept bacşiş că a fost cu bun-simţ şi a intervenit în interiorul locuinţei, unde nu avea voie să lucreze, conform fişei postului societăţii RENEL.

ROMTELECOM Se utilizează programul de evidenţă informatizată a persoanei aparţinând

poliţiei, intitulat „evidenţa populaţiei sau baza de date a poliţiei” aflat disponibil ilegal pe Internet în cadrul reţelelor de tip O.D.C şi cartea de telefoane. Se identifică victima, se fac investigaţii şi se stabileşte cu cine locuieşte, dacă are bani, obiecte, valori sau bunuri aparţinând patrimoniului cultural naţional etc. Fapta constituie înşelăciune, întrucât se folosesc calităţi mincinoase. Victima este sunată şi anunţată că urmează să fie vizitată la o anumită oră de o echipă tehnică, întrucât există o defecţiune sau o intervenţie neautorizată pe reţea, iar la postul său telefonic se contorizează convorbiri pe care de fapt nu le efectuează şi care măresc artificial valoarea facturii. La ora fixată, apar doi indivizi echipaţi cu ţinută Romtelecom, cu legitimaţii false şi o mapă în care există nota de serviciu cu activităţi zilnice, în care este menţionată adresa şi numele deţinătorului postului telefonic. Se simulează desfăşurarea unor activităţi de natură tehnică asupra prizelor din apartament, timp în care unul dintre autori fură tot ceea ce găseşte de valoare, iar celălalt distrage atenţia victimei, rugând-o să ţină de fire sau de letcon etc.

Casa de pensii După modelul Romtelecom, escrocii se recomandă ca fiind angajaţii Casei de

Pensii din sectorul respectiv, îi determină să completeze o cerere scrisă pentru recalcularea pensiei şi le cer ultimul talon, pe principiul că bătrânii ţin actele împreună cu banii. Punctează locul de unde ia talonul de pensie, iar când prind momentul oportun, fură tot ce este de valoare.

Îmbunătăţirea modului de viaţă Autorii determină victima să vândă vila sau apartamentul, promiţându-i că o

va ajuta să cumpere o altă proprietate, mai mică, iar diferenţa de bani va fi investită într-un alt imobil pe care îl vor închiria sau la o bancă cu dobândă foarte mare. Autorul nu solicită nimic, spunând că face totul din omenie. Victima este dusă la notariat, unde se întocmesc două procuri – una care îl împuterniceşte pe escroc să vândă locuinţa victimei (cadastru, intabulare, carte funciară) şi alta prin care poate cumpăra un alt imobil, deci are drept de a vinde şi a cumpăra în numele victimei. Autorii vor vinde imediat locuinţa, în sistem suveică, iar în final cumpărătorul va fi de

- 47 -

„bună-credinţă”. A doua procură nu se va mai folosi, pentru că victimei nu i se va cumpăra niciun imobil.

Înşelăciuni comise în dauna băncilor Autorii sunt, cu preponderenţă, rromi, iar fapta se poate comite astfel:

Varianta 1 Se foloseşte un act fals privind identitatea, cu ajutorul căruia autorii

contractează, într-un timp foarte scurt, de 2-3 zile, credite la cât mai multe unităţi bancare, motivând că au o urgenţă (nuntă, botez etc.). Escrocii acordă stimulente financiare şi cadouri funcţionarilor. Băncile, în mod normal, trebuie să facă foarte multe verificări. Cum se procedează? Se foloseşte intervenţia unor complici care figurează ca angajaţi cu carte de muncă în funcţii cheie – secretară, director financiar, care vor oferi detalii, ori de câte ori, banca va suna pentru a face verificări telefonice cu privire la dosarele de credit.

Varianta 2 Se racolează persoane pretabile, care au nevoie urgentă de bani (datorii la

cămătari, casă ori autoturisme lăsate gaj), care îşi vor folosi actele originale privind identitatea şi vor încheia mai puţine credite, dar utilizând contracte de muncă pe perioadă nedeterminată, carte de muncă, adeverinţe de venit, diverse chitanţe de plată, facturi pentru toată gama de utilităţi – false. Un procent de 50% din valoarea creditului va reveni celui care îl instruieşte şi îi pune la dispoziţie documentaţia. De menţionat că, adesea, există complici şi din rândul ofiţerilor de credit ai băncilor, care, în schimbul unor sume de bani, trec cu vederea împrejurări care atrag atenţia că derularea tranzacţiei este ilicită.

Înşelăciuni cu imobile Varianta 1

Prin intermediul diverşilor complici, se închiriază imobile, de regulă apartamente, ocazie cu care intră în posesia copiilor actelor de proprietate (contractelor de vânzare-cumpărare), sub pretextul că suma plătită pentru închiriere va fi decontată la locul de muncă. La nevoie, diverşi complici se pot angaja la agenţii imobiliare şi astfel pot intra mai uşor în posesia documentaţiei necesare. Ulterior, apartamentul este oferit spre vânzare, prezentându-se clienţilor două persoane, soţ şi soţie, care se vor recomanda drept proprietari şi vor încheia precontract de vânzare-cumpărare. Unii membri ai grupării susţin că sunt agenţi imobiliari sau chiar notari, folosind nume sau calităţi mincinoase. După ce îşi vor însuşi suma primită drept avans la vânzare-cumpărare, părăsesc apartamentul, iar ulterior, dacă situaţia permite, mai solicită alte sume clientului, motivând diverse cheltuieli, ca de exemplu pentru cadastru, intabulare sau îl sperie că a primit o contraofertă mult mai generoasă. Au fost situaţii când părţile s-au întâlnit în faţa unui notariat în vederea perfectării actelor de vânzare-cumpărare şi, mizând pe aglomeraţie, au solicitat suma de bani şi ceva în plus pentru a intra la notar înainte de a le veni rândul, ocazie cu care au şi dispărut.

Varianta 2 Folosind o carte de identitate falsă, în care sunt trecute datele reale de stare

civilă ale unui proprietar de imobil cu valoare ridicată (vilă amplasată în zona centrală

- 48 -

a oraşului) se depun cereri şi se obţin pe numele proprietarului duplicate ale următoarelor documente: actul de proprietate a imobilului (vânzare-cumpărare), un certificat emis de Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Taxe şi Impozite, extrasul de carte funciară şi actul de intabulare de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară etc. În cazul apartamentelor situate la bloc se depune cerere şi se obţine adeverinţă de la administraţia blocului, în care se menţionează dacă cumpărătorul preia datoriile vânzătorului, în situaţia în care acestea există. Pentru o eventuală îngreunare a identificării autorului se va obţine şi o procură notarială prin care escrocul dă unui complice drept de reprezentare pentru sine în faţa autorităţilor statului. Cartea de identitate falsă conţine datele proprietarului de drept al imobilului şi fotografia escrocului. Vânzarea-cumpărarea ulterioară a vilei sau a bunului care face obiectul tranzacţiei, se va realiza în faţa notarului, actele vor fi eliberate de către autorităţi ale statului, în original, singurul act în formă duplicat rămâne contractul de vânzare-cumpărare care atestă că imobilul aparţine proprietarului de drept, pe care îl reprezintă de fapt escrocul. Acest mod de operare reuşeşte mult mai bine în cazul vânzării terenurilor, a vilelor nelocuite temporar, mai ales dacă proprietarii sunt plecaţi din ţară sau în alte localităţi pentru un interval mai mare de timp. În aceste situaţii, escrocul ia măsuri şi înlocuieşte inclusiv încuietorile uşilor de acces, având posibilitatea să se prezinte la vizionare cu clienţii, indiferent de zi sau oră. În final, vor fi doi proprietari pentru acelaşi imobil, ambii cu acte emise legal de autorităţile statului. Au fost cazuri când adevăratul proprietar s-a întors din străinătate sau dintr-o altă localitate, găsind partea vătămată instalată cu familia în casa pe care tocmai a cumpărat-o, nefiind schimbat uneori nici măcar mobilierul . Am menţionat mai sus că acest mod de operare este foarte eficient în cazul terenurilor. Există speţe în care escrocul obţine de la adevăratul proprietar procură notarială reală pentru vânzarea terenului în numele acestuia. Mai exact spus, putem lua ca şi exemplu parcela 32, situată într-o zonă fără construcţii, pe un teren unde a fost depozitul de gunoi. Preţul actual este în jurul a 20 Euro/mp. Terenul va fi indicat ca fiind un altul, de exemplu, parcela 550, amplasată ideal, lângă pădure şi pe malul lacului, cu preţul real de vânzare 150 Euro/mp. Intermediarul negociază la un preţ în jurul a 100 Euro/mp, în fapt, cumpărătorul devenind fără să ştie proprietarul parcelei 32, cu valoare de 20 Euro/mp. La o suprafaţă mai mare, de câteva zeci de hectare, câştigul va fi considerabil. Procura notarială a escrocului a fost perfect legală la tranzacţie, în faţa autorităţilor s-a prezentat proprietarul de drept, iar în cazul în care mandatarul (escrocul) declară în anchetă, că el a fost primul în eroare de fapt şi că nu a beneficiat de vreun folos material, probatoriul va fi dificil de administrat. Fapta se poate săvârşi chiar la înţelegere cu proprietarul. Pentru ca instanţa să probeze că s-a folosit un mod de operare, trebuie să fie conexate mai multe plângeri, având acelaşi autor sau implicate aceleaşi persoane, în cazul grupului organizat.

Scrisorile nigeriene În fapt, această infracţiune a apărut în anii ’80, dar continuă să fie eficientă şi

în prezent. Generat de ţări din Africa de Vest, modul de operare constă în trimiterea de scrisori şi e-mail-uri către cetăţeni din toate ţările lumii, în care se propun afaceri de genul transferurilor de fonduri semnificative din ţări africane către destinatarii corespondenţei, în schimbul unui procent variabil (10-30%) din suma de transferat. La nivel mondial au existat numeroase părţi vătămate. În legătură cu acest mod de

- 49 -

operare, denumit „fenomen infracţional global de escrocherie”, s-au primit recent atenţionări din partea Secretariatului General al OIPC-Interpol de la Lyon.

Ce sunt de fapt şi ce conţin aceste „scrisori“? Este vorba de mesaje electronice ale căror expeditori sunt infractori care

urmăresc obţinerea, prin înşelăciune, a unor sume de bani sau bunuri materiale, de la o companie sau un reprezentant al acesteia. Deşi aceste „scrisori“ pot avea redactări diferite, totuşi există anumite aspecte comune. Potenţiala victimă primeşte o „propunere urgentă de afaceri“ de „strictă confidenţialitate“ din partea unui pretins funcţionar de stat sau om de afaceri nigerian. Expeditorul pretinde că a obţinut recent produse petroliere, un transport de mărfuri ori alte bunuri sau că a fost numit beneficiar al continuării afacerii, de către proprietarul real şi are nevoie de un partener străin care să îl ajute la spălarea banilor. Motivând că guvernul nigerian, din cauza situaţiei financiare, îi interzice deschiderea unui cont bancar în străinătate, expeditorul va cere potenţialei victime permisiunea să depună o sumă de bani, de obicei cuprinsă între 25 şi 50 de milioane de dolari, în contul personal al acesteia. Pentru ajutorul acordat, victimei îi sunt promise între 10-30 de procente din suma totală, care se află depusă la Banca Centrală a Nigeriei, în aşteptarea transferului. Pentru cel căzut în plasă şi atras în joc, urmează pasul următor. La încheierea tranzacţiei, i se va cere să transmită „demnitarului“ nigerian numele şi adresa băncii, numele beneficiarului, numărul de telefon, adresa şi, bineînţeles, numărul contului bancar. Expeditorul promite că va trimite banii în cel mult 10-15 zile lucrătoare. Sub diverse pretexte, pentru buna derulare a tranzacţiei, victimei îi sunt solicitate diverse sume de bani, de ordinul miilor de dolari, aparent nesemnificative faţă de valoarea tranzacţiei şi a comisionului promis, pentru deschiderea unui cont, mituirea unui funcţionar etc. Deznodământul apare curând, când nu se face nicio tranzacţie, nu este transferat niciun comision în contul bancar, iar sumele pretinse drept contribuţie pentru derularea operaţiunii nu vor mai fi returnate. De subliniat este faptul că numele şi profilul firmei sau persoanei vizate sunt obţinute prin intermediul Camerei de Comerţ sau Comisiei Internaţionale de Comerţ. Cu timpul, au apărut expeditori din toate ţările din Africa de Vest (Ghana, Togo, Liberia, Cote d'Ivoire, Sierra Leone etc.). Specialiştii spun că, de fapt, mulţi dintre aceştia sunt tot nigerieni, destul de puţini fiind cei care au curaj să copieze modul de operare de la vecini. Scrisoarea începe cu o justificare: „Nu mă cunoaşteţi, dar am primit adresa dumneavoastră de la un prieten/partener de afaceri/de la o asociaţie (camera de comerţ, de obicei fiind vizaţi cei înstăriţi)“. Apoi, expeditorul se prezintă ca fiind directorul departamentului conturi de la Banca Africii din Ougadougou, Burkina Fasso, fiul unui bogat fermier din Zimbabwe ucis în timpul Războiului Civil, urmaşul liderului rebelilor angolezi, Jonas Savimbi avocatul văduvei fostului lider nigerian, generalul Sani Abacha, fiul fostului ministru al tineretului din Zimbabwe sau prinţul Lawrence Abuna. În altă situaţie, spre exemplu, expeditorul poate fi o femeie, văduva unui bogat om de afaceri american, stabilit în Indonezia. Aceasta, grav bolnavă de cancer esofagian sau cu un alt diagnostic incurabil, doreşte să doneze toată averea sa, pentru că nu are copii care să o moştenească.

- 50 -

În continuare, aveţi reprodus întregul mesaj, trimis permanent prin intermediul scrisorilor sau internetului către personalul marilor firme din întreaga lume, atât în limba engleză, cât şi în limba română.

Dear friend, My name is Mrs. Mary-Ann Williams, a wife of late Mr.George Williams, an

American Businessman based in West Indonesia. I lost my husband to the disaster in West Indonesia (the Tsunami attack) and I am also in the hospital receiving treatment after the exposure to the hard conditions of the Tsunami. I have been diagnosed with Esophageal cancer .

It has defiled all forms of medical treatment. My Late husband and I before is death once asked members of his family to close one of our accounts and distribute the money which he had there to charity organization in Ethiopia and Somalia; they refused and kept the money to themselves. The last of my money, which no one knows of is presently secured in a bank in Europe worth US$15,000,000.00 and this could be released at short notice when a willing and acceptable beneficiary emerges. I want you to help me collect this deposit and dispatched 80% to charity organizations in your country stating my name as the donor While 20% is for you as compensation for carrying out my instruction.

I want you to please furnish me with contact detail to my private mail: maryann_williams66@yahoo.com.hk

Regards, Mrs. Mary-Ann Williams. Dragă prietene, Numele meu este d-na Mary-Ann Williams, soţia decedatului domn George

Williams, om de afaceri american, stabilit în Indonezia de Vest. Mi-am pierdut soţul în dezastrul din Indonezia de Vest (atacul Tsunami) şi sunt în spital sub tratament, datorită expunerii la condiţiile foarte grele generate de Tsunami. Am fost diagnosticată cu cancer esofagian. Au fost încercate toate formele de tratament medical. Decedatul meu soţ, dar şi eu, înainte de moartea lui, am solicitat membrilor familiei acestuia să lichideze unul din conturile noastre şi să distribuie banii pe care el îi avea, organizaţiilor de caritate din Etiopia şi Somalia; au refuzat şi au păstrat banii pentru ei. Ultimii mei bani, de care nimeni nu ştie, în valoare de 15 milioane US $, sunt, în prezent, la loc sigur într-o bancă din Europa şi pot fi deblocaţi la solicitarea unui beneficiar/voluntar, acceptat de mine. Aş dori să mă ajuţi să distribui acest depozit, în proporţie de 80% unei organizaţii de caritate din ţara ta, trecând numele meu ca donator. După aceasta, procentul de 20% va fi al tău, drept compensaţie pentru îndeplinirea instrucţiunilor mele. Aş dori, te rog, să-mi furnizezi datele tale de contact, pe mailul meu privat > maryann williams66@yahoo.com.hk.

Cu stimă, Mrs. Mary-Ann Williams. Important pentru destinatarii scrisorilor nigeriene:

întotdeauna expeditorul susţine că operaţiunea este necesar a fi efectuată urgent, iar tranzacţia trebuie să fie confidenţială (să nu fie înştiinţate persoane oficiale sau oricine altcineva);

- 51 -

de asemenea, sunt frecvente cazurile când persoanele sunt invitate în Nigeria pentru perfectarea formalităţilor de transfer valutar, ocazie cu care de fapt se intenţionează jefuirea acestora şi chiar periclitarea integrităţii fizice;

motivul ajutorului scontat este divers şi se modifică cu timpul (expeditorul pretinde că este moştenitor, efectuarea unei investiţii prin intermediul unui cetăţean străin, sume ce urmau a fi utilizate pentru plata unui serviciu care din anumite motive nu au mai fost virate în contul firmelor respective, suprafacturarea unui contract extern) şi a persoanelor care expediază scrisoarea (de regulă, funcţionari sau foşti funcţionari în bănci, ministere);

planul constă în contactarea agenţilor economici, cărora le sunt solicitate: numele, adresa, telefonul şi faxul firmei, numele şi numărul contului, pe care să le pună la dispoziţie pentru efectuarea transferului, precum şi un avans pentru plata comisioanelor bancare ale transferurilor propuse;

mijloacele băneşti nu vor putea fi retrase dacă nu va fi mituit preşedintele băncii. Uneori se solicită deschiderea contului într-o bancă din Nigeria, care ulterior devine accesibil escrocilor. Prin diferite metode, folosind nume sau calităţi mincinoase, se obţin de la victimă foloase materiale injuste. Serviciile secrete ale Statelor Unite ale Americii estimează, urmare acestui tip de fraudă, numai în 2007, pierderi ale consumatorilor de cca. 1 milion de dolari pe zi.

Simularea traficului de influenţă (intervenţia) pe baza articolelor mass-media. Escrocul studiază presa şi selectează viitoarele părţi vătămate, persoane cu probleme sau solicitări la diverse autorităţi ale statului. Atribuindu-şi false calităţi de înalţi funcţionari publici (angajaţi ai Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii etc.), îi identifică, îi contactează telefonic şi le promit că le rezolvă cazul, în schimbul unui buchet de trandafiri, o sticlă de whisky Chivas Regal şi un telefon Nokia 8810 Sirroco, de culoare neagră, a cărui valoare este de 2.900 lei. Se stabileşte punctul de întâlnire în faţa Consiliului Superior al Magistraturii sau Ministerului Justiţiei, unde escrocul pretinde că îşi desfăşoară activitatea. De regulă, se recomandă sub numele de Tomescu, Dobrescu, Constantinescu sau Rădulescu. În locul şi la ora stabilită, apare un complice („săgeata”), care motivează că domnul judecător este momentan ocupat. Primeşte cadourile şi îi transmite victimei că „şeful“ îl va contacta telefonic imediat ce se eliberează de sarcinile urgente. După aceasta, nu mai răspunde la telefon şi are grijă să scape de cartelă şi aparat, pentru a nu putea fi interceptat. În funcţie de situaţie, uneori mai poate forţa nota, solicitând bunuri suplimentare sau diferite sume de bani. De menţionat, că şi pretinsul funcţionar public supraveghează derularea întâlnirii cu victima, din imediata apropiere.

„Premiul Coca-Cola” destinat, uneori cu precădere, persoanelor în vârstă. Acestea sunt contactate pe stradă sau în diverse locuri publice, unde, aşa-zişi reprezentanţi Coca-Cola România, costumaţi în ţinută corporativă, le comunică potenţialelor victime, ce au asupra lor un produs din gama Coca-Cola, că sunt câştigătorii unui premiu. Îi conving că dacă pot face dovada că au bani în cont, vor primi de la Coca-Cola dublul sumei pe care o deţin în contul bancar. Astfel, infractorii însoţesc partea vătămată acasă, pentru a lua documentele bancare, iar apoi merg împreună la bancă. I se comunică faptul că trebuie să scoată toţi banii din bancă şi să meargă la sediul companiei, unde „directorul Coca-Cola” le va înmâna premiul. De

- 52 -

altfel, cu acest „director” are loc şi o convorbire telefonică pentru confirmarea câştigului. Pe drum, prin diverse mijloace, partea vătămată va fi deposedată de bani.

„Premiu prin SMS”. Pe telefonul mobil, se primeşte un SMS cu textul: „Felicitări, aţi câştigat un premiu în valoare de 500 euro şi un telefon mobil Nokia N 90. Pentru detalii ne puteţi contacta la 0767/xxx xxx”. Alte mesaje conţin premii de la companii, precum: Ikea, Orange, Vodafone, Flamingo Computers, Selgross, Dacia Groupe Renault etc. Victimele sunt racolate din rândul posesorilor de cartele telefonice reîncărcabile, din toate reţelele de telefonie mobilă. Acestea sunt apelate şi li se comunică faptul că sunt câştigătorii unei importante sume de bani şi/sau a unui premiu, care se pot ridica numai dacă vor cumpăra câteva cartele valorice de reîncărcare a creditului, din aceeaşi reţea (4-6 cartele, fiecare cu o valoare minimă de 40 euro). Victimele sunt apelate de pe o altă cartelă prepaid, al cărei proprietar nu poate fi identificat sau cu număr ascuns. Aceeaşi informaţie referitoare la câştig o pot primi şi prin SMS, iar după o perioadă de timp victimele vor fi sunate. Persoana care le apelează se recomandă a fi reprezentant al firmei – în principal din compartimentul relaţii cu publicul; se adresează victimelor pe numele de familie şi îi prezintă etapele pe care le are de parcurs pentru a intra în posesia sumei de bani „deja câştigate”. Este posibil ca numărul de telefon al persoanelor în cauză să fie format la întâmplare sau să fie luat de pe site-urile diverselor instituţii publice unde acestea l-au lăsat ca modalitate de contact, astfel cunoscându-se şi numele complet al utilizatorului. Printre cei înşelaţi se regăsesc primari, viceprimari ai unor comune din diverse judeţe ale ţării, funcţionari ai administraţiei financiare, precum şi simpli cetăţeni. Când sunt sunaţi, li se explică cum pot intra în posesia banilor/bunurilor şi condiţia obligatorie de a cumpăra cartelele valorice. De asemenea, li se precizează că urmează să fie resunaţi în 15-30 minute de la terminarea apelului. În acest interval, cel înşelat va cumpăra cartelele de la cel mai apropiat punct de vânzare (oficii poştale, chioşcuri, centre de difuzare a presei etc.). Când este sunat, va trebui să comunice aşa-zisului reprezentant al companiei, pe rând, codul fiecărei cartele. „Directorul de relaţii-publice” operează cu două telefoane, astfel: pe unul vorbeşte cu viitoarea victimă, iar pe celălalt, simultan, introduce codurile de reîncărcare de pe cartelele cumpărate. Victimei i se transmite apoi un cont bancar fictiv şi, pentru mai multă credibilitate, este rugată să noteze numărul acestuia, pentru a nu se crea confuzii. De obicei, cetăţenii sunt sunaţi după ora 17.00, mai ales vinerea, când programul de funcţionare a băncilor este spre sfârşit, iar „fraierul“ este nevoit să amâne încasarea câştigului pentru a doua zi sau după trecerea week-end-ului. După terminarea convorbirii, unele victime sunt tentate să efectueze încărcarea, ocazie cu care constată că nu mai au credit pe cartelele abia cumpărate. În acest context, se prezintă la poliţie şi depun plângere. Infracţiunea este foarte greu de probat, întrucât rareori se poate realiza identificarea escrocului care iniţiază apelurile. Modul de operare a creat victime în toate regiunile ţării, reliefând dorinţa de câştig şi îmbogăţire peste noapte, fără a depune vreun efort.

„Autoturisme în leasing oferite de către şef”. Metoda este practicată de foarte mulţi patroni de societăţi comerciale cu răspundere limitată, care oferă angajaţilor, drept bonus pentru activitatea profesională desfăşurată, posibilitatea cumpărării de autoturisme pentru care firma va încheia contract de leasing. Avantajul pentru angajat – o rată lunară atractivă, în jurul a 130 euro, întrucât la achiziţia unui număr mai mare de autovehicule se acordă un discount considerabil. De asemenea,

- 53 -

avansul (plătit integral de patron) i se va opri din salariu, împreună cu ratele lunare. Pe parcursul leasingului, angajaţilor nu li se înmânează nicio chitanţă pentru sumele plătite în contul autoturismului, motivaţia fiind dată de faptul că majoritatea microîntreprinderilor din România, pentru a evita plata către stat a unor impozite foarte mari, încheie contracte de muncă cu salariul minim pe economie, deşi, în realitate, retribuţia lunară este mult mai mare şi este achitată din contul patronului. Profitând de încrederea lucrătorilor săi, angajatorul le promite însă că la finalizarea leasingului va merge la notariat pentru a trece autoturismele de pe numele firmei pe numele lor. Acest lucru nu se va întâmpla, iar păgubiţii, concediaţi din diverse motive şi deposedaţi de autoturism, nu vor avea nicio dovadă a plăţii ratelor, care să le permită să depună vreo reclamaţie sau să acţioneze în instanţă societatea comercială ori patronul. De altfel, salariul fictiv menţionat în cartea de muncă nu le-ar fi permis achiziţionarea unui autoturism, rata depăşind retribuţia lunară.

„Credit pentru rezolvarea problemelor şefului” Angajaţilor unui SRL, li se propune contractarea unor credite de nevoi personale, la mai multe bănci, banii urmând a fi folosiţi de către societate. Patronul îşi asumă răspunderea achitării tuturor ratelor. Angajatul este tentat de promisiunea obţinerii unei funcţii, a unui comision sau de trecerea în cartea de muncă a salariului real ori a unuia mult mai mare. La scurt timp, păgubitul este concediat, urmând să achite rate timp de 10 sau 20 de ani. Neavând nicio dovadă a predării-primirii banilor, nu mai are şanse să-şi recupereze prejudiciul.

În hypermarketuri, de exemplu la raionul „Electronice-Electrocasnice”, escrocul îşi alege victima în momentul în care aceasta priveşte atent anumite produse, cu intenţia vădită de a le achiziţiona. Îl întreabă pe respectivul cumpărător, cu multă abilitate, ce l-ar interesa şi îi spune că, în schimbul unei mici atenţii, îl poate ajuta să obţină un discount semnificativ pentru produs, deoarece se cunoaşte foarte bine cu directorul complexului comercial. În susţinerea celor afirmate, îi explică cum va proceda: un produs zgâriat sau uşor lovit în timpul transportului va primi o reducere de până la 30-40%, pentru a deveni vandabil. Îi solicită suma de bani pentru a se deplasa în vederea obţinerii discountului şi întocmirii facturii fiscale iar, drept garanţie, îi lasă geanta sa. În câteva secunde, se face nevăzut. Păgubitul rămâne cu un diplomat, în care va găsi mai multe obiecte fără valoare.

Escrocul dă un anunţ în presă în care oferă spre vânzare un teren de 1.000 m2, situat într-o comună limitrofă Capitalei, cu preţul de 100 euro/m2, deşi în zonă valoarea pământului este dublă. Simultan, încheie şi contracte de intermediere cu diverse agenţii imobiliare. Imediat ce este contactat de clienţi, se deplasează la teren pentru vizionare. Îi propune clientului să meargă împreună la agenţia imobiliară pentru încheierea unui precontract de vânzare-cumpărare şi solicită un avans de 5%, adică 5.000 euro. După ce îşi însuşeşte suma de bani, va proceda similar şi cu alte persoane interesate, dar va merge la alte agenţii imobiliare. În acest interval, se pot încheia simultan mai multe precontracte de vânzare-cumpărare, întrucât ele nu sunt semnate în prezenţa unui notar şi nici nu există o bază de date centralizată pentru astfel de acte.

Autorul identifică diverse persoane care nu au făcut succesiunea pentru imobile. Intră în posesia datelor de stare civilă ale acestora, le întocmesc acte false de identitate şi se prezintă în faţa notarului, reuşind să obţină succesiunea, în

- 54 -

baza depoziţiilor unor martori mincinoşi. La scurt timp, bunurile sunt vândute în sistem suveică, primii cumpărători făcând parte din anturajul escrocului.

Deţineţi bani expiraţi? Uitaţi, toate bancnotele dvs., spre exemplu cele de 10 lei, au imprimată data când au expirat, 1 iulie 2005! Se urmăresc persoanele în vârstă care efectuează tranzacţii bancare. În prezenţa acestora, infractorii simulează că poartă discuţii telefonice pe mobil cu persoane sus-puse din sistemul financiar. Tema abordată este cea legată de o eventuală schimbare a bancnotelor ieşite din uz. De obicei, aceste discuţii sunt purtate în după-amiaza zilei de vineri, când programul de lucru este scurt. După încheierea convorbirii telefonice, intră în vorbă cu partea vătămată, îi câştigă încrederea şi îi garantează că, în schimbul unui mic comision, o poate ajuta să schimbe banii ieşiţi din uz pe care îi are acasă, întrucât este rudă cu directorul C.E.C -ului. Ajuns la domiciliul persoanei vârstnice, începe să noteze seriile banilor într-o agendă, îi arată fiecare dată calendaristică înscrisă pe bancnote, atrăgându-i atenţia că nu le mai poate folosi. De exemplu: bancnota de zece lei noi, pe care scrie 1 iulie 2005, nu mai este valabilă de la acea dată. Ulterior, persoana în vârstă este sfătuită să introducă banii într-un plic pe care să-l sigileze şi să-l pună bine. În timp ce aceasta se îmbracă, escrocul schimbă plicul cu unul plin de ziare, de mărimea bancnotelor autentice. Îi achită un taxi ce o duce cât mai departe, la o sucursală C.E.C, unde urmează să se întâlnească cu directorul pentru a stabili un comision convenabil.

„Precomanda de mobilier sau de alte bunuri”, pusă în practică în cadrul târgurilor internaţionale de mobilă, decoraţiuni interioare, echipamente şi S.D.V.-uri pentru exploatarea forestieră şi prelucrarea lemnului (de tipul B.I.F.E-T.I.M.B găzduit de Romexpo Bucureşti). Un individ, ajutat de diverşi intermediari, închiriază un stand în incinta pavilionului destinat mobilierului pentru camere de zi, în numele unei firme fictive dintr-o anumită ţară, având ca principal obiect de activitate comercializarea de canapele confecţionate din piele, cu preţuri cuprinse între 3.000 şi 5.000 de euro. Cele zece modele expuse sunt foarte elegante, moderne, uşor vandabile şi foarte solicitate, firma fiind singura din pavilion care oferea vizitatorilor şi posibilitatea de a face precomenzi, pe baza achitării taxei de transport (circa 300 euro) plus un procent de 50% din costul produsului ales. În schimbul banilor, victimelor li se elibera o pagină printată, format A4, fără antet, în care erau trecute datele de identificare ale cumpărătorului, un nume şi un număr de telefon fictiv aparţinând reprezentantului companiei, suma achitată, codul modelului, valoarea taxei de transport din ţara respectivă până în România, ştampila aşa-zisei societăţi şi o semnătură. Celor mai insistenţi li se înmâna şi o chitanţă, fără serie sau număr, în care nu se preciza obiectul tranzacţiei, părţile contractante etc. Altora, li se oferă cartea de vizită a „patronului“, ce conţine, desigur, date fictive, dar şi un număr de telefon la care răspundă un complice. Livrarea mărfii urmează a se face în termen de 30 de zile de la data semnării precomenzii, lucru care nu se mai produce, determinând o avalanşă de reclamaţii, primite din majoritatea judeţelor ţării.

- 55 -

TERORISMUL SUICIDAR ŞI COMBATEREA MANIFESTĂRILOR DE TIPUL „SUICIDE BOMBING” ÎN ACŢIUNILE DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA TERORISMULUi

TRANSNAŢIONAL

Benedict SÎRBU∗

„Teroriştii nu sunt terorişti din cauza unui exces de la Islam,

ci din cauza unei lipse totale de la Islam”. Gabriel Madel KHAN,mistic al Islamului

Introducere

Suicidul reprezintă o formă autoagresivă de distrugere a propriei persoane. Analizele şi definiţiile actului supus studiului sunt diverse, ele fiind specifice fiecărui domeniu de cercetare: sociologic, militar, psihologic, psihiatric etc. Etimologia termenului suicid provine din limba latină, termenul apărând ca o „ucidere de către sine însuşi” (sui-sine, caedere-ucidere).

În concepţia specialiştilor, şi avem în vedere studiul sociologului Emil Durkeim, actul suicidar aparţine fiecărei societăţi, fiind, cu anumite restricţii, un fapt social normal. Dacă suicidul ar privi doar propria persoană, pe baza motivaţiilor ce ţin de propriul “ego” şi de propria intimitate, atunci actul ar putea fi într-o anumită măsură acceptat. Dacă s-ar depăşi anumite limite şi condiţii, actul ar deveni patologic şi ar dăuna grav societăţii.

Fenomenul suicidar este dependent de anumiţi factori sociali: statut, status, situaţii conflictuale, crize economice, cultură, religie. Toţi aceşti factori reprezintă cauzele reale minime ale fenomenului. Durkeim, în continuarea studiului său (Le suicide, 1897) identifică alte două aspecte, tot de ordin social, care conduc la autodistrugere. Astfel, integrarea socială (ataşarea voluntară la grup sau comunitate) şi intervenţia socială (care presupune anumite măsuri coercitive din punct de vedere moral şi normativ din partea grupului asupra individului recrut care a aderat) sunt cauze reale majore. *Benedict SÎRBU este absolvent al cursului “Introduction to NATO”/Securitate şi apărare europeană -Universitatea Naţională de Apărare “Carol I” (01.10.2007-23.11.2007) şi al Cursului de negociere în situaţii de criză organizat de GIGN-Grupul de Intervenţie al Jandarmeriei Naţionale Franceze (19 nov. 2007-23 nov. 2007). Colaborator al Institutului de Studii şi Cercetări ale Terorismului (ISCT), se remarcă printr-o serie de studii şi articole publicate în cadrul revistei de profil “Terorismul Azi”. Centrat pe autoperfecţionare, susţine cu abnegaţie şi seriozitate tradiţia şi performanţa profesională ce caracterizează Brigada Specială de Intervenţii „Vlad Ţepeş” din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române.

- 56 -

În cazul integrării sociale, când se aderă din proprie iniţiativă la grup, se produce o transformare ego-ului membrilor. Aceştia vor fi supuşi unui proces complex de reevaluare, pregătire şi formare a unei noi personalităţi. În aceste condiţii se naşte acel tip de sinucidere specific atacurilor sinucigaşe teroriste-sinuciderea altruistă.

Atacul suicidar altruist este ideologic motivat prin intenţia patologică de a face bine şi de a ajuta prin acte de jertfă şi de eroism. Prin apartenenţa la grup şi prin îndoctrinarea la săvârşirea de acte individuale de autodistrugere, personalitatea recrutului este diminuată şi cade în subsidiar, ceea ce contează fiind doar starea grupului. Recrutul se obligă şi este obligat de grup, devenind astfel îndatorat, cel puţin din punct de vedere moral, pentru el nemaicontând satisfacţia proprie, ci doar mulţumirea comunităţii printr-o formă de sacrificiu.

Actul terorist suicidar, ca exprimare, nu este un mod de acţiune nou. El provine din antichitate, dar a căpătat valenţe de virtute în timpul celui de-al doilea război mondial când s-a materializat proiectul Ooko (Cherry Blossom), o transpunere a Codului Bushido (setul de principii nipone ale războinicului) al samurailor. Nu trebuie confundat cu actul de sinucidere în masă, care de altfel, tot o formă de violenţă rămâne, tip de suicid promovat de secte ca Biserica Creştină Templul Poporului, Biserica Restaurării celor Zece Porunci, Ordinul Templului Solar sau AUM Shinrikyo (Adevărul Suprem).

Dimensiunea islamică a atacurilor sinucigaşe Percepţia social-politică internaţională se materializează, într-o anumită

măsură, cu asocierea atacurilor teroriste şi a teroristului sinucigaş cu lumea islamică. Identificarea lumii islamice cu manifestările teroriste de pretutindeni este relativă. Trebuie evitată o condamnare in corpore a comunităţii islamice pentru atacurile teroriste executate de membrii extremişti ai acesteia. De aceea, se încearcă astăzi, din ce în ce mai mult, o disociere între Islam şi atacul terorist. Eforturile de delimitare şi chiar de dezicere oficială vin şi din partea intelectualilor, liderilor şi oamenilor importanţi din lumea islamică.

Unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai lumii islamice Sheikh Mohamed Sayed Tantawi, imamul Institutului Al-Azhar din Cairo (Al-Azhar Mosque of Cairo) şi înaltă autoritate a islamului sunnit condamnă şi se declară categoric împotriva terorismului. El afirmă, cu studii argumentate, că islamul prin sistemul propriu de norme religioase-SHARIA-proclamă pacea, este împotriva agresiunilor asupra oamenilor nevinovaţi şi promovează valorile sociale ale vieţii şi păcii.

Altă personalitate a lumii arabe Shaikh Salih-Al Luhaydan, preşedintele Înaltului Consiliu Juridic (Supreme Judicial Council) al Arabiei Saudite, a denunţat public terorismul şi a îndemnat pe toţi membrii comunităţii arabe să întreprindă eforturi pentru a opri dezvoltarea acestui fenomen antisocial şi antiuman.

Conform argumentelor celor doi mari gânditori islamici, Coranul interzice crima şi suicidul, astfel că terorismul suicidar nu aparţine lumii islamice, ci doar extremismului(islamic). Atacurile teroriste suicidare au o susţinere puternică din partea organizaţiilor, grupurilor şi facţiunilor extremist-fundamentalist islamice. Cei care promovează astfel de acţiuni nu consideră că atacul înseamnă sinucidere, moarte, ci o operaţiune de martiraj (martyrdom operation). Deşi atacul are o dimensiune

- 57 -

militară pentru că se detonează explozibili, el prezintă şi valenţe religioase întrucât atacul sinucigaş este privit doar ca un mijloc spre o noua etapă e „vieţii de dincolo”.

Alţi analişti europeni ai fenomenului terorist fundamentalist islamic fac o diferenţiere între atacul suicidar săvârşit în „numele lui Allah-istihad“ şi cel săvârşit din motive personale-intihar (Bums J.F., 2001). Aşadar, atacul suicidar executat de fundamentalişti apare ca o misiune religioasă, deşi modul de exprimare are specific militar. Motivaţia misiunii religioase este multiplă. Martirii (shahid/esteshhaad (martir în limba arabă) conştientizează unele avantaje care s-ar obţine prin intermediul autosacrificiului, al autodistrugerii :

– viaţă eternă în Paradis; – permisiunea de a-l vedea pe Allah; – permisiunea unui număr de 70 de rude să-l însoţească în Paradis; – dragostea a 72 de femei virgine care-l vor însoţi în Paradis; – familiile lor vor fi recompensate moral şi material.

Specialiştii susţin că, dacă islamul nu are nimic în comun terorismul, ci doar cu fanatismul religios islamic, atunci responsabilii lumii islamice trebuie să adopte atitudini concrete în combaterea lui. Atitudinile liderilor nu trebuie să se limiteze doar la condamnarea publică liderii/reprezentanţii trebuind să facă analize şi strategii de combatere şi control a tuturor atacurilor executate de fundamentaliştii din lumea islamică (Văduva, 2005).

VULNERABILITATEA Măsurile de bază ale apărării împotriva atacurilor teroriste sinucigaşe:

• măsuri defensive – prevenirea atacurilor prin căutarea şi anihilarea surselor;

• măsuri ofensive – penetrarea şi distrugerea organizaţiilor de recrutare; • măsuri post – atac terorist sinucigaş - acţiuni de salvare şi conservare; • măsuri şi soluţii pe termen lung – prin atacarea surselor promotoare de

terorism. Măsurile defensive Scopul oricăror măsuri defensive este de a preveni şi proteja fizic anumite

ţinte care au fost selectate de grupările teroriste. Măsurile de bază (tipice) includ bariere, ziduri de protecţie, detectoare de metale, controale tehnice antiteroriste şi antideturnare, dar şi planuri, proceduri şi standarde operaţionale. Finalitatea şi calitatea acestor măsuri speciale de prevenire sunt date şi de o serie de factori impliciţi:

• sistemul de recrutare şi calitatea luptătorilor din forţele de securitate, pregătirea individuală, pregătirea de luptă, echipamentele şi caracteristicile personale (self feeling) fiecărui luptător, indiferent de statutul sub care îşi desfăşoară activitatea:militar, poliţist sau agent;

• analiza tuturor informaţiilor şi consolidarea poziţiei de intellingence în orice sistem de securitate şi protecţie ;

• analiza procedurilor de intrare-ieşire (sosiri-plecări) în şi din clădiri, aerogări sau alte obiective cu destinaţie transportoare;

- 58 -

• senzori şi sisteme de detecţie, programe soft, modele computerizate şi mijloace analitice;

• analiza procedurilor privind identificarea suspecţilor care prezintă grad de risc(scăzut, mediu, ridicat şi deosebit de ridicat);

• reanalizarea şi adaptarea procedurilor utilizate de companii şi autorităţi pentru urgenţe specifice;

• supraveghere antiteroristă permanentă 24/24h împotriva atacurilor; • implementarea sistemului de protecţie a forţelor COBS-CT (Counter-

Observation Barrier Screen) destinat misiunilor care au ca obiectiv securizarea unor puncte strategice ce pot deveni ţintele atacurilor;

• măsuri stricte de supraveghere la punctele de trecere a frontierelor; • menţinerea unui tonus ridicat chiar în timpul stărilor de alertă; prin simulări

şi exerciţii operative se evită apariţia stării de plafonare şi instalarea rutinei profesionale;

• importanţa sistemului de prevenire şi avertizare publică prin mass-media, comunicate TV, sesiuni de comunicări şi informări pentru a preveni şi pregăti publicul să răspundă cu calm la cererile autorităţilor privind unele măsuri de securitate;

• măsuri specifice de pregătire şi reacţie rapidă în cazul ameninţărilor teroriste cu explozivi;

• sistem tehnic de avertizare rapidă privind explozivii sau dispozitivele explozive improvizate;

• perfecţionarea acţiunilor de control asupra fabricării, depozitării, distribuţiei şi transportului anumitor produse chimice;

• găsirea de soluţii tehnice pentru ca autorităţile statelor membre să poată bruia temporar semnalele telefoanelor mobile în zonele ameninţate în cazul în care telefonul mobil apare ca detonator, pentru a împiedica detonarea la distanţă a explozivilor.

Toate aceste proceduri pot întâmpina unele tulburări funcţionale, de aceea se recomandă permanent vigilenţă neîntreruptă şi o planificare în detaliu a tuturor operaţiunilor antiteroriste defensive. În concepţia lui Ersel Aydinli, instructor la Departamentul de Relaţii Internaţionale din cadrul Academiei de Poliţie din Turcia şi profesor asociat la George Washington University, strategiile defensive anti-suicide bombing sunt canalizate pe mai multe direcţii:

– să nu se acorde o maximalizare a riscurilor în percepţia facţiunilor sau grupurilor care revendică atacul sinucigaş (ca apartenenţă);

– să identifice ţintele, ce pot fi persoane care implică exerciţiul autorităţii publice, oameni de afaceri (sarcinile specifice revenind societăţilor private de securitate cu sprijin informativ oferit de autorităţi) sau cetăţeni care suscită un anumit interes; identificarea priveşte inclusiv ţintele vulnerabile sau lipsite de apărare;

– să se identifice eventualele rute, trasee sau itinerarii de deplasare ale posibilelor ţinte;

– culegerea de informaţii; – să anticipeze pierderile colaterale de ordin uman şi material.

- 59 -

În cazul în care s-ar respecta procedurile de mai sus şi s-ar identifica breşele din sistemele se securitate şi protecţie sau cele privind vulnerabilităţile tehnice legate de echipament (detectoare de metale, raze-X, veste balistice, mijloace de protecţie individuală şi de masă), dar şi cele privind eliminarea vulnerabilităţilor cultural-sociale.

Măsurile ofensive Măsurile ofensive includ acţiuni de penetrare şi distrugere a organizaţiilor de

recrutare, evitându-se în acest mod selecţionarea eventualilor terorişti sinucigaşi. Ofensiva împotriva acestor organizaţii se face de obicei din „exterior în interior”, dar această metodă poate adaptată şi în funcţie de necesităţile operative prin acţiuni tip intracţie (distrugere din interior).

Distrugerea presupune eliminarea tuturor factorilor ce ţin de infrastructură şi logistică, precum şi eliminarea surselor financiare, de înarmare şi de recrutare.

Acţiunile de distrugere de facto a infrastructurilor cu potenţial terorist se bazează în primul rând pe culegerea şi interpretarea operativă de informaţii, astfel încât să se asigure pregătirea şi asigurarea în timp util a operaţiunilor directe şi indirecte de execuţie a distrugerii.

În România autoritatea de supraveghere şi control a operaţiunilor financiare suspecte care pot finanţa activităţi teroriste, inclusiv cumpărarea şi producerea de substanţe explozive, o reprezintă ONPCSB – Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor prin Unitatea Specială de Combatere a Criminalităţii Financiare.

În situaţia în care se constată finanţarea unor acte de terorism, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor şi Unităţile de Informaţii Financiare sesizează de îndată Serviciul Român de Informaţii (Profil, 2005).

Strategia de combatere a acestui fenomen infracţional priveşte şi sursele de finanţare teroristă care pot fi rezultatul unor activităţi caritabile sau generatoare de profit. Sunt urmărite nu numai operaţiunile ilegale, ci şi cele care se desfăşoară în limite legale. Ne referim la cele care sunt utilizate de companii paravan, care pot ascunde profitul destinat unor grupări teroriste. Direcţiile strategiei de combatere urmăresc să reducă practicarea finanţării terorismului prin intermediul operaţiunilor financiare de caritate, să obstrucţioneze traficul cu cantităţi mari de bani şi să elimine finanţarea acţiunilor de tip terorist cu fonduri rezultate din operaţiuni financiare ilegale.

O importanţă deosebită o prezintă sursa generatoare de fonduri financiare (retrageri bancare, depuneri, sistemul asigurărilor, tranzacţii suspecte, operaţiuni cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 10.000 euro, transferurile externe în şi din conturi pentru sume a căror limită minimă este echivalentul în lei a 10.000 euro - în cazul statului român) care pot asigura implicit atât procurarea, cât şi producerea efectivă de substanţe explozive. Activitatea de urmărire a surselor presupune analize privind modurile de gestionare a operaţiilor financiare şi se execută prin Unităţile de Informaţii Financiare care sunt autorităţi centrale, responsabile la nivel naţional cu primirea, solicitarea, analizarea şi

- 60 -

transmiterea către autorităţile competente a dezvăluirilor privind informaţiile financiare referitoare la venituri suspectate a fi provenite din infracţiuni şi posibila finanţare a terorismului sau prevăzute de legislaţia sau reglementările naţionale, în vederea combaterii spălării banilor şi a finanţării terorismului.

În aceste sens, combaterea tuturor activităţilor de finanţare a terorismului se integrează în strategiile naţionale şi internaţionale de luptă împotriva terorismului. Toate statele îşi desfăşoară acţiunile de supraveghere şi intervenţie asupra activităţilor operaţiunilor financiare care sponsorizează terorismul în temeiul Rezoluţiei nr. 1373 din 28 septembrie 2001 a Consiliului de Securitate al ONU, care trasează obligaţia statelor semnatare să prevină, să anihileze finanţarea actelor teroriste şi să nu acorde niciun fel de sprijin persoanelor care finanţează, planifică, facilitează sau comit acte teroriste.

Articolul 12 al Rezoluţiei nr. 1373 din 2001 prevede expres că toate statele trebuie să identifice mijloace pentru intensificarea şi accelerarea schimbului de informaţii operative cu privire la traficul de arme, materii explozive sau orice alte material periculoase (Legea nr. 131 din 18 martie 2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 153/2001 pentru aplicarea Rezoluţiei nr. 1.373/2001 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind combaterea terorismului internaţional).

Măsuri şi soluţii pe termen lung Sunt acele activităţi care se încadrează într-o strategie eficientă de prevenire şi

combatere antiteroristă, prin care se pun accent pe educarea civică specifică, pe educarea populaţiei şi pe implementarea în conştiinţa societăţii a unui grad minim de cultură a securităţii. Printr-o astfel de strategie, populaţia ar putea să-şi însuşească ideile de respingere a conceptelor antisociale şi a ideologiilor de apartenenţă la grupări extremist-teroriste (Bădulescu&Delcea, 2006).

Prevenirea acţiunilor teroriste, ca parte din strategia pe termen lung, implică şi promovarea ideilor de umanitate şi de pace, promovarea valorilor morale, cultural, religioase sau chiar ştiinţific-tehnologice.

Promovarea valorilor indicate şi intoleranţa faţă de formele declarative şi de acţiune ale terorismului înseamnă şi reducerea vulnerabilităţilor specifice. Strategiile de instruire şi educare a societăţii civile se materializează astfel într-un antrenament continuu ce ar facilita descoperirea, identificarea şi sancţionarea penală a oricăror persoane care dezvoltă şi susţin activităţi teroriste.

Conceperea măsurilor şi soluţiilor pe termen lung nu este doar atributul structurilor de profil (apărare, ordine publică şi siguranţă) guvernamentale, ci şi al organizaţiilor non-profit care desfăşoară activităţi de cercetare şi educare. Aceste măsuri şi soluţii ţin şi de conştiinţa societăţii de a înţelege şi respecta, dacă se impune, o limitare a unor drepturi şi libertăţi, fără ca prin acesta să se încalce principiul drepturilor civile, ca „inel” al sistemului de securitate. (Troncotă, 2006).

Întotdeauna, desfăşurarea de forţe speciale în condiţii deosebite sau prezenţa unor militari sau poliţişti va avea drept consecinţă limitarea automată a unor libertăţi de mişcare a cetăţenilor, drepturi care, de altfel, nu ar fi fost alterate în situaţii normale

- 61 -

fără risc la adresa securităţii colective. Trebuie înţeles că îngrădirea temporară a unor drepturi şi libertăţi nu înseamnă încălcarea sau violarea acestora de către forţele de impunere a legii, acestea fiind în condiţii normale, nu numai protejate, ci şi promovate.

Un alt aspect important în implementarea acestei strategii îl reprezintă coordonarea forţelor speciale de intervenţie (indiferent de statutul lor, militare, de poliţie sau asociate activităţii de poliţie) într-un mod realist şi eficient, dar şi protecţia populaţiei în faţa actelor teroriste.

În condiţii normale protecţia drepturilor civile nu trebuie asigurată în detrimentul libertăţilor şi valorilor democratice, de aceea Rezoluţia 1400 din 2004 a Consiliului Europei statuează că „lipsa democraţiei presupune o victorie a terorismului”. Protecţia drepturilor omului joacă un rol deosebit de important în lupta contra terorismului transnaţional, credibilitatea şi încrederea faţă de şi în structurile etatice depinzând mai întâi de aceste drepturi. Orice violare a acestor drepturi slăbeşte eforturile de contracarare efectivă a fenomenului terorist suicidar, făcând ca prin aceasta să se câştige noi recruţi. În acest sens, rămân valabile cuvintele lui Thomas Jefferson în ceea ce priveşte libertăţile civile: „o societate care va negocia mai puţină libertate pentru puţină ordine, nu va merita nimic şi le va pierde pe amândouă”.

- 62 -

ESTIMAREA RISCULUI CU AJUTORUL ANALIZEI STATISTICE

Comisar şef de poliţie dr. ing. Corin PANCIU

Un ajutor în estimarea riscului vine din partea analizei statistice. Privită în majoritatea cazurilor fie ca o ştiinţă de graniţă, fie ca o simplă metodă, statistica este indispensabilă cunoaşterii în profunzime a fenomenelor din toate domeniile de activitate, conceptele sale fiind curente limbajului omului modern. Statistica îşi găseşte aplicabilitate în studiul fenomenelor sociale, al regularităţilor de producere a acestora, a evidenţierii gradului de influenţă a diferiţilor factori, în studiul dinamicii şi mutaţiilor structurale, în analize de conţinut privind realizarea diferitelor programe de dezvoltare economico – socială, a relaţiilor comerciale şi financiar bancare interne şi internaţionale. Statistica studiază latura cantitativă a fenomenelor de masă, în vederea caracterizării lor numerice (prin indicatori).

Există numeroase puncte comune între statistică şi econometrie, sociometrie, management, prospecţiune, etc., în ceea ce priveşte obiectul şi metodele de cercetare, dar niciuna nu o poate suplini într-o măsură satisfăcătoare pe cealaltă. Fiecare dintre aceste ştiinţe se caracterizează, însă, prin larga aplicare a metodelor şi informaţiilor statistice (la a căror perfecţionare au şi contribuit), astfel încât, deseori, este greu de stabilit unde se „termină” statistica şi unde „începe” econometria, sociometria, biometria, cercetarea operaţională, teoria deciziilor sau alte asemenea discipline. Acest fapt l-a determinat pe M.G. Kendall să constate că „statistica este matricea oricărei ştiinţe experimentale”, cu alte cuvinte, o disciplină metodologică.

Pentru ştiinţele sociale, modelarea şi simularea constituie „experimentul de laborator”, funcţia lor în cercetare fiind aceea de a permite pătrunderea şi mai adâncă a esenţei relaţiilor sociale şi economice, ajungându-se la explicaţii cauzale corecte din punct de vedere economic şi verificate din punct de vedere logic şi matematic. Preocuparea actuală de extindere a modelării la cele mai variate probleme sociale şi economice se integrează în procesul „statisticizării” ştiinţelor sociale. Acest lucru se produce datorită faptului că statistica permite sesizarea aspectelor esenţiale ale fenomenelor şi proceselor, relevarea conexiunilor structurale şi cauzale, concentrarea manifestărilor individuale, multiple şi aparent disparate într-o expresie unică, într-un model matematic, precum şi elaborarea de prognoze economice şi sociale.

Totalitatea operaţiilor, tehnicilor, procedeelor şi metodelor de investigare statistică a fenomenelor ce aparţin unor procese de tip stohastic formează metoda statistică. Definirea metodei statisticii social – economice trebuie să se facă în concordanţă cu natura fenomenelor cercetate şi cu scopul cercetării. Se poate spune că

- 63 -

metoda statisticii constă în totalitatea procedeelor de observare, prelucrare, analiză şi interpretare a informaţiilor culese.

Specificitatea metodologiei statistice poate fi urmărită şi prin folosirea unor noţiuni şi categorii proprii legate de obiectul său. Astfel, se începe cu observarea fiecărui caz în parte pentru a se cunoaşte mai întâi manifestările cantitative individuale. Observarea se realizează sub diferite forme: recensăminte, anchete, monografii, sondaje etc. În vederea obţinerii a ceea ce este tipic, esenţial şi semnificativ în evoluţia unui fenomen, în vederea eliminării abaterilor individuale, informaţiile culese se prelucrează prin metode specifice statisticii şi se obţin indicatorii statistici (cu grade diferite de generalizare, în funcţie de metodele folosite care pot fi: metoda grupărilor, metoda mediilor, metoda analizei variaţionale şi de corelaţie, metoda indicilor etc.).

Procesul de cunoaştere statistică se încheie cu analiza şi interpretarea rezultatelor şi cu formularea concluziilor statistice. Acestea din urmă trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, variante probabile de apariţie în viitor a aceloraşi fenomene.

Există fenomene univoc determinate, care se produc pe baza legilor dinamicii, ceea ce înseamnă că pe măsură ce apare cauza, se produce şi efectul, unei cauze corespunzându-i un singur efect. Ca urmare, astfel de fenomene se numesc fenomene simple sau certe. Ele pot fi analizate şi verificate pe cale experimentală în laborator, întrucât de îndată ce a fost produsă cauza, efectul se manifestă de fiecare dată identic.

Există însă şi fenomene care apar ca rezultat al combinării complexe a unei mulţimi dinamice de factori şi influenţe. Aceste fenomene nu mai sunt univoc determinate. Datorită caracterului dinamic al complexului de influenţe, fenomenul rezultat se produce el însuşi sub forma unei mulţimi de manifestări individuale aparent întâmplătoare. Caracterul întâmplător al manifestărilor este doar aparent, deoarece în conglomeratul de influenţe există unele componente sistematice care imprimă tuturor manifestărilor fenomenului o esenţă comună. Aceasta nu este, însă, direct sesizabilă deoarece peste influenţa sistematică se suprapun influenţe discontinue, uneori întâmplătoare, cu intensităţi şi sensuri variabile. În aceste condiţii, fiecare manifestare a fenomenului apare ca rezultat al conjugării influenţelor esenţiale şi neesenţiale, sub al căror imperiu ia naştere fenomenul. Datorită acestui fapt, manifestările fenomenului nu sunt identice, ci asemănătoare, legea de apariţie a fenomenului rămânând mascată de mulţimea diversă a manifestărilor individuale.

Cercetând fiecare manifestare se pot afla o serie de trăsături ale acesteia, care nu sunt, însă, întotdeauna specifice pentru întregul fenomen. Pentru a le putea desprinde, trebuie cercetată întreaga colectivitate (masă) a acestor manifestări, înlăturându-se treptat ceea ce este neesenţial, întâmplător. Este evident că cercetarea unor astfel de fenomene nu se poate baza pe experimente de laborator, impunându-se o metodă mai laborioasă, bazată pe abstractizări succesive şi generalizări.

Fenomenele din această a doua categorie se numesc fenomene de tip colectiv sau fenomene de masă, întrucât cunoaşterea legilor care le guvernează presupune cercetarea întregului ansamblu de manifestări individuale. Legile care acţionează în cadrul lor, se prezintă ca o tendinţă predominantă în masa manifestărilor individuale, fără a putea fi identificate la nivelul fiecărui element al colectivităţii (legi statistice).

- 64 -

În vederea analizei statistice a trăsăturilor esenţiale ale fenomenelor de masă, stabilirea tendinţelor şi regularităţilor de producere a lor necesită calculul unor valori tipice reprezentative, sub forma indicatorilor sintetici generalizatori.

Indicatorii tendinţei centrale ce caracterizează seriile de repartiţie unidimensionale sunt: mărimile medii şi indicatorii medii de poziţie (medii de structură).

a) Mărimile medii constituie instrumente principale de cunoaştere a fenomenelor de masă şi au un grad mare de aplicabilitate în activitatea practică. Ele redau ceea ce este tipic, comun, general, în evoluţia fenomenelor. Pentru a asigura un conţinut cât mai real mediilor calculate se impune ca valorile din care se obţin să fie cât mai apropiate între ele. Totodată trebuie să se ţină seama de gradul de omogenitate al colectivităţii supuse cercetării. În cazul eterogenităţii, se vor calcula medii parţiale, iar media pe ansamblu va apărea ca o sinteză a acestora.

În condiţiile în care media este o valoare reprezentativă pentru toate nivelele pe care le sintetizează, înseamnă că le poate substitui. Substituirea poate fi privită sub două aspecte: 1) cantitativ, care constă în faptul că nivelul total al caracteristicii supuse cercetării calculat prin totalizarea nivelurilor individuale nu trebuie să se schimbe atunci când aceste niveluri sunt substituite cu media lor; 2) calitativ, legat de semnificaţia şi conţinutul mediei calculate, conţinut care este asigurat atunci când unităţile statistice au un grad înalt de omogenitate. Rezultă că media reflectă influenţa cauzelor esenţiale, făcând abstracţie de cauzele întâmplătoare.

Media aritmetică se foloseşte, în general, atunci când fenomenul supus cercetării înregistrează modificări aproximativ constante în progresie aritmetică.

Calculul mediei aritmetice se poate face prin calcul obişnuit sau simplificat cu frecvenţe:

– obişnuit absolută (1)

– obişnuit relativă (2) – simplificat cu frecvenţe absolute (3)

– simplificat cu frecvenţe relative (4)

unde: k - mărimea intervalului, a - constanta, centrul de interval cu frecvenţa maximă.

Folosirea calculului simplificat se bazează pe faptul că toate intervalele sunt egale, centrele de interval formează o progresie aritmetică cu raţia egală cu mărimea intervalului (k), iar constanta (a) este centrul de interval cu frecvenţa maximă.

Media aritmetică este indicată a se folosi atunci când seria are tendinţă de normalitate, cu un grad de asimetrie redus.

b) Altă categorie de indicatori ai tendinţei centrale sunt indicatorii medii de poziţie (medii de structură). Aceştia sunt quantilele şi modul. Quantilele sunt valori concrete ale seriei care o împart în părţi egale: mediana (în două părţi),

∑∑=

i

ii

nnx

x

100

*∑= inx

x i

akn

nk

ax

xi

ii

+⋅⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

=∑

∑

akn

kax

xi

i

+⋅⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

=∑

100

*

- 65 -

quartilele (patru părţi), decilele (zece părţi) etc. Mediana şi modul (dominanta) sunt variante ale caracteristicii care, prin poziţia ocupată în seria de date, exprimă nivelul mediu în jurul căruia tinde să se regrupeze fie întreaga colectivitate, fie partea preponderentă a elementelor acesteia. Astfel, mediana este varianta care ocupă locul central într-o serie aranjată în ordine crescătoare (descrescătoare) a termenilor săi, iar modul este varianta care are frecvenţa maximă în seria de date.

Locul medianei este dat de relaţia:

(5) Valoarea medianei este dată de relaţia: (6) unde: xo - limita inferioară a intervalului median; k - mărimea intervalului

median; npme - suma frecvenţelor până la intervalul median; nme - frecvenţa intervalului median.

Modul este valoarea cea mai des întâlnită, căreia îi corespunde frecvenţa maximă. În practică, se întâlnesc serii de distribuţie unimodale, bimodale sau plurimodale. Modul seriilor de repartiţie discrete se determină ca fiind varianta cu cea mai mare frecvenţă sau probabilitate de apariţie. În cazul unei repartiţii empirice de tip continuu, modul este dat de relaţia:

(7)

– unde: xo - limita inferioară a intervalului modal; k - mărimea intervalului modal;

– diferenţa dintre frecvenţa intervalului modal şi frecvenţa intervalului anterior;

– diferenţa dintre frecvenţa intervalului modal şi frecvenţa intervalului următor.

Valoarea modală poate înlocui media atunci când cea în cauză nu se poate calcula sau nu are sens a fi calculată, ca de exemplu: talia medie în industria confecţiilor, numărul mediu la încălţăminte etc. În acest caz se stabilesc ca valori modale talia cea mai des solicitată şi numărul la pantofi cel mai căutat. De asemenea, modul este util atunci când seria de repartiţie este asimetrică.

Mediana şi modul se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură ca şi variabila studiată, iar după mărimea abaterilor dintre ele se poate aprecia forma de repartiţie a frecvenţelor în seria analizată.

Indicatorii variaţiei. Indicatorii tendinţei centrale nu dau nicio indicaţie asupra împrăştierii, respectiv a modului în care termenii seriei se abat între ei sau de la medie (poziţia centrului de grupare). Centru de grupare poate fi acelaşi pentru două sau mai multe serii de repartiţie, dar gradul de împrăştiere să fie diferit în jurul centrului de grupare.

Necesitatea studierii variaţiei fenomenelor social-economice porneşte de la faptul că media nu este suficientă ca indicator de analiză deoarece ascunde structura

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛ += ∑

21i

xMe

nloc

me

pmexMe

nnloc

kxxMe−

+= 0

11

100 Δ+Δ

Δ+= kxM

1Δ

2Δ

- 66 -

colectivităţii pe grupe şi nu se pot cunoaşte abaterile termenilor seriei faţă de media lor. Nu este suficientă calcularea valorilor tipice ale unei serii, ci este necesară şi verificarea gradului lor de reprezentativitate.

Dacă se admite ipoteza conform căreia media este acea valoare teoretică ce exprimă influenţa cauzelor esenţiale care acţionează sistematic în toate cazurile individuale, atunci variaţia termenilor seriei faţă de medie se explică prin a fi datorată cauzelor întâmplătoare. Această ipoteză poate fi acceptată numai dacă variaţia în jurul mediei este mică. În condiţiile în care ea depăşeşte pragul de acceptabilitate, înseamnă că cel puţin una din cauzele esenţiale are o influenţă variabilă, structurând astfel colectivitatea pe mai multe tipuri calitative distincte.

a) Indicatorii simpli ai variaţiei servesc caracterizării gradului de împrăştiere al unităţilor colectivităţii cercetate faţă de medie sau o altă valoare din serie. Se pot exprima în unităţi absolute, aceleaşi ca şi caracteristica studiată, cât şi în mărimi relative (%), calculate în raport cu media. Aceştia sunt: amplitudinea variaţiei (A) şi abaterile individuale ale fiecărui termen de la media lor (di).

Amplitudinea absolută a variaţiei (A):= xmax - xmin (8) Amplitudinea relativă a variaţiei (A%) permite aprecierea şi compararea

gradului de variaţie pentru două colectivităţi statistice în care caracteristica de grupare se exprimă în unităţi de măsură diferite. Practic, indică mărimea intervalului maxim de variaţie şi se foloseşte în prelucrarea informaţiilor la alegerea numărului de grupe şi a mărimii intervalului de grupare.

(9) Abaterile individuale absolute (di): (10) Abaterile individuale relative (di%): (11) Abaterile individuale pot fi pozitive sau negative, în funcţie de mărimea

fiecărui termen faţă de media lor.

b) Indicatorii sintetici ai variaţiei caracterizează gradul de variaţie, luând în consideraţie toţi termenii seriei. Aceştia sunt: abaterea medie liniară, dispersia, abaterea medie pătratică şi coeficientul de variaţie.

Abaterea medie liniară arată, în medie, cu cât se abat termenii seriei de la media lor.

(12)

Prezintă dezavantajul că nu ţine seama de semnul algebric şi acordă aceeaşi

importanţă atât abaterilor mici, cât şi abaterilor mari, deşi cele din urmă influenţează în mai mare măsură gradul de variaţie al unei caracteristici. Abaterea medie liniară poate fi un indicator concludent numai dacă seria prezintă un grad mare de omogenitate. Acest aspect se înlătură prin calculul dispersiei.

100%medxAA =

xxd ii −= xxd ii −= xxd ii −=

100% xdd i

i = 100max%max x

dd = 100max%max x

dd =

∑∑ −

=i

ii

nnxx

d

- 67 -

Dispersia (sau momentul centrat de ordinul doi) este un indicator abstract, nu are formă concretă de exprimare şi arată modul în care valorile caracteristicii gravitează în jurul mediei. Măsoară variaţia totală a caracteristicii studiate datorită cauzelor esenţiale şi întâmplătoare. Este un indicator util în verificări de ipoteze statistice, în calculul altor indicatori statistici etc.

(13) Abaterea medie pătratică sau abaterea standard sau abaterea tip se

calculează ca o medie pătratică simplă sau ponderată a abaterilor valorilor seriei faţă de media lor, respectiv rădăcina pătrată din dispersie:

(14) Avantajele acestui indicator se referă la faptul că acordă fiecărei abateri

importanţa cuvenită, prin ridicarea la pătrat a abaterilor. Se foloseşte în calcule de corelaţie, la estimarea erorilor de sondaj, la verificarea semnificaţiei anumitor indicatori statistici etc.

Dezavantajele se referă la faptul că se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură ca şi variantele caracteristicii. Ea nu permite compararea variaţiei a două colectivităţi în care caracteristica se exprimă în unităţi de măsură diferite. De asemenea, oferă o imagine deformată asupra mărimii variaţiei atunci când se compară două colectivităţi de acelaşi fel, dar în care diferă ordinul de mărime al caracteristicilor studiate.

Toate neajunsurile indicatorilor de variaţie sunt înlăturate de către coeficientul de variaţie.

Coeficientul de variaţie propus de Pearson se calculează ca raport dintre abaterea medie pătratică şi nivelul mediu:

Coeficientul de variaţie arată câte unităţi din abaterea medie liniară sau din

cea pătratică revin la 100 unităţi de medie. Întotdeauna

(16) Dacă v = 0, înseamnă lipsa de variaţie, toate valorile caracteristicii fiind egale

între ele şi respectiv egale cu media. Dacă v → 0, înseamnă că variaţia caracteristicii este mică, colectivitatea

cercetată este omogenă, media este reprezentativă pentru serie, iar gruparea este bine executată.

Se admite că seria prezintă un grad de omogenitate ridicat dacă v < 35 %. Dacă v > 70-75 %, se afirmă că variaţia este foarte mare, media nu este

semnificativă şi ascunde o structură eterogenă a colectivităţii care necesită repetarea operaţiei de grupare.

Coeficientul de variaţie oferă cea mai exactă caracterizare sintetică a variaţiei.

22

2 xnnx

i

ii−=

∑∑σ

( )∑

∑ −=

i

ii

nnxx 2

2σ

2σσ =

100x

v σ= 100

xdv =

100x

v σ= 100

xdv =

(15)

- 68 -

Caracterizarea şi măsurarea statistică a asimetriei În urma prelucrării preliminare a informaţiilor se obţin serii de repartiţie de

frecvenţe empirice care se pot compara cu repartiţiile teoretice, pentru care s-au calculat parametrii (medie, dispersie etc.) şi este cunoscută forma lor de repartiţie. Cea mai frecventă repartiţie teoretică către care tind seriile empirice este distribuţia normală sau funcţia Gauss-Laplace, ale cărei frecvenţe se distribuie simetric de o parte şi de alta a frecvenţei maxime plasată la centrul seriei, iar graficul acesteia are forma de clopot în raport cu ordonanţa maximă.

Noţiunea de asimetrie se referă la felul în care frecvenţele unei distribuţii empirice se abat de la curba normală a frecvenţelor. Sunt cunoscute distribuţii empirice uşor asimetrice şi pronunţat asimetrice, pentru care se pune problema de caracterizare a asimetriei, stabilindu-se felul şi mărimea acesteia. Pentru distribuţii perfect simetrice, media, mediana şi modul sunt egale. Dacă seria este asimetrică, cei trei indicatori diferă între ei ca mărime.

Pentru măsurarea statistică a asimetriei se folosesc indicatori ai densităţii de repartiţie a frecvenţelor, indicatorii absoluţi şi relativi propuşi de Pearson, coeficienţii „β”, coeficienţii Bowley etc.

Înainte de utilizarea indicatorilor este necesară reprezentarea grafică a seriei empirice (histogramă şi poligonul frecvenţelor).

a) Densitatea de repartiţie a frecvenţelor absolute şi relativă se calculează ca raport între fiecare frecvenţă absolută, respectiv relativă, şi mărimea intervalului (k):

Dacă valorile acestor indicatori au tendinţă de creştere către valoarea centrală

a caracteristicii înseamnă că seria de distribuţie are tendinţa de normalitate. b) Indicatorii de asimetrie propuşi de Pearson se bazează pe asimetria

absolută şi coeficientul de asimetrie. Asimetria absolută (as) arată cât de mare este abaterea dintre media

aritmetică şi mod (M0). (18) Coeficientul de asimetrie (Cas) se află ca raport între asimetria absolută şi

abaterea medie pătratică: (19) Acest coeficient are o valoare abstractă; el arată mărimea şi felul asimetriei. Ia

valori între -1 şi +1. Dacă Cas =0, seria este simetrică; dacă Cas →0, asimetria este mică; dacă Cas

→±1, seria prezintă o asimetrie pronunţată. Indicatorii tendinţei centrale, indicatorii variaţiei şi cei ai asimetriei sunt doar

câţiva dintre cei posibil de utilizat într-o analiză statistică. Cu alte cuvinte, se pleacă de la un fenomen de masă, realizându-se mai apoi o colectivitate de selecţie (eşantion). Informaţiile furnizate de eşantion sunt prelucrate în scopul generalizării rezultatelor

kn

d ia = 100

*

% ⋅=knd i

0Mxas −=

σ0Mx

Cas−

=

(17)

- 69 -

asupra întregii colectivităţi şi realizării, eventual, acolo unde este cazul, a unor prognoze. Însă, nu trebuie pierdut din vedere că, în majoritatea cazurilor, analiza statistică necesită timp pentru culegerea, adunarea, strângerea datelor de masă (prima etapă a cercetării statistice, observarea). În efectuarea observării statistice trebuie să se ţină seama de anumite principii, printre care: a) datele culese să fie autentice, deci să reflecte realitatea; b) să se refere numai la caracteristicile esenţiale, care răspund cel mai bine scopului de cunoaştere propus; c) să se realizeze în condiţii obiective, fără preferinţe din partea cercetătorilor. Se recomandă, totodată, ca informaţiile să fie exprimate numeric.

Aşa cum s-a mai spus, statistica este o disciplină metodologică, matricea oricărei ştiinţe experimentale. Prin urmare, poate fi folosită în mod independent şi de sine stătător, sau în cadrul unei alte ştiinţe sau chiar metodologii (situaţia simulării). Însă, indiferent de cât de bine este realizată simularea, dacă persoana decidentă nu creează iniţial o imagine de ansamblu a riscului ce trebuie studiat, se pot obţine rezultate nereprezentative. Iar imaginea generală se obţine doar printr-o îmbinare iscusită a metodelor de analiză calitative, cu cele cantitative.

- 70 -

CONSIDERAŢII PRIVIND AFACERILE INTERNE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Inspector principal de poliţie drd. Cristian Flavius IONUŞ

Tratatul de la Maastricht (1992) defineşte Uniunea Europeană ca fiind structurată pe trei piloni comunitari, respectiv politicile comunitare, domeniul afacerilor externe şi securităţii şi domeniul justiţie şi afaceri interne16, fiind precizată şi intenţia de a se organiza o „cooperare aprofundată în domeniul justiţiei şi afacerilor interne”17.

Prin art. 29 al Titlului VI al Tratatului de la Amsterdam (1997) se stabileşte un obiectiv care va marca următorul deceniu în domeniul conex celui de-al treilea pilon comunitar, respectiv „crearea unui spaţiu al securităţii, libertăţii şi justiţiei”, aspecte care se regăsesc şi în documentele programatice ulterioare ale Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne – Programul de cinci ani de la Tampere (1999) şi Programul de la Haga18 (2004), tot pentru o perioadă de cinci ani. În implementarea acestor programe, Comisia a prezentat Planurile de acţiune, structurate în sensul punerii în aplicare a măsurilor reţinute de cele trei domenii distincte, respectiv securitate, libertate şi justiţie.

Tratatul de la Amsterdam aduce cu sine o modificare extrem de importantă, prin transferarea unor aspecte legate de vize, migraţie şi azil, din cel de-al treilea în primul pilon comunitar, ceea ce permite, în procesul decizional aplicabil domeniilor respective, reglementarea prin acte legislative ale instituţiilor europene fără dreptul de opoziţie al vreunuia din statele membre, acestea fiind obligatorii inclusiv pentru autorităţile statelor care eventual s-ar opune, dacă actele respective au fost adoptate cu respectarea procedurilor specifice pilonului comunitar .

Parte a dreptului comunitar din 1999, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen19, adică totalitatea legislaţiei în vigoare destinată întreprinderii unor măsuri compensatorii pentru eliminarea controalelor la frontierele comune între statele semnatare (crearea spaţiului Schengen20), pe componentele sale

16 Pentru detalii, vezi şi Fuerea Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002. 17 Streinz, Rudolf, Drept European, Ediţia a 7-a, revăzută şi adăugită, Editura Muller, Ulm, 2005. 18 The Hague Programme for stregthening freedom, security and justice in the European Union as approved by the European Council at its meeting on 5 November 2004. 19Conform Protocolului 2 la Tratatul de la Amsterdam privind includerea acquis-ului Schengen în acquis-ul comunitar. 20 Spaţiu creat în urma Acordului de la Schengen, încheiat în localitatea luxemburgheză cu acelaşi nume, în 1985, destinat eliminării graduale a controalelor la frontierele comune între Franţa, Germania, Olanda,

- 71 -

specifice, devin obligatorii pentru fiecare stat care doreşte să devină membru al Uniunii Europene, aspect care s-a aplicat, în primul rând, pentru statele care au aderat la UE în 2004 (Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia, Cehia, Cipru, Lituania, Letonia şi Estonia), şi, ulterior, statelor care au aderat la UE în 2007 (România şi Bulgaria).

Dacă până în 1999 calitatea de stat membru nu se identifică cu calitatea de participant la Spaţiul Schengen, după adoptarea Protocolului 2 la Tratatul Uniunii Europene, acquis-ul Schengen devine obligatoriu pentru toate viitoarele state membre ale Uniunii Europene.

Semnificaţia acestei decizii derivă din conştiinţa faptului că Uniunea Europeană încetează a mai fi doar o comunitate economică şi se transformă într-un organism în care securitatea internă dobândeşte un rol sporit. Un domeniu destinat iniţial exclusiv colaborării guvernamentale se transformă, treptat şi gradual, într-un domeniu comunitar, pe măsură ce o serie întreagă de elemente sunt transferate primului pilon comunitar (politica de vize, azil, migraţie).

Statele candidate sau în curs de aderare nu mai pot exprima opţiuni (cum a fost cazul Marii Britanii sau Irlandei), ci numai o singură opţiune, iar aderarea la Uniunea Europeană (cele trei comunităţi iniţiale) se transformă într-o aderare la un complex de interese care vizează inclusiv politica de securitate internă.

Implicarea activă a statului care asigură preşedinţia de câte şase luni a Uniunii Europene poate cunoaşte urmări pozitive în sensul accelerării unor procese de apropiere, inclusiv în domeniul afacerilor interne, între state din vecinătatea UE.

Exemplul relevant al Republicii Austria (care a asigurat Preşedinţia UE în perioada ianuarie – iulie 2006) demonstrează faptul că, atunci când obiectivele iniţiale nu tind decât spre crearea unor spaţii de comunicare într-un anumit domeniu, acestea se pot transforma în platforme de lucru, care, în timp, îşi pot demonstra pe deplin utilitatea. Deşi iniţiate la nivel declarativ21, tendinţele de globalizare ale autorităţilor de aplicare a legii din statele membre ale UE (sub tutela Preşedinţiei austriece) şi cele două mari state - Federaţia Rusă şi Statele Unite ale Americii - cu determinaţii solide în definirea unui cadru mult mai vast şi angajant în combaterea criminalităţii organizate şi a terorismului, infracţiuni pendente şi interconectate în cel mai înalt grad cu putinţă, nu pot fi decât benefice pentru securitatea cetăţenilor europeni.

Din punct de vedere juridic, întreg edificiul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie se bazează, la momentul actual, pe de o parte, pe prevederile Tratatului Uniunii Europene specifice cooperării poliţieneşti şi judiciare (Titlul VI, art. 29-42) – pilonul III comunitar, dar, pe de altă parte, pe prevederile privind libera circulaţie a persoanelor din TCE (Titlul IV, vize, azil şi migraţie). În acest sens, cooperarea conexă creării unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei se supune, pe de o parte, reglementării comunitare şi, pe de altă parte, celei interguvernamentale unionale, specifice pilonului III comunitar.

Prevederile de drept primar pentru crearea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie nu fac referiri concrete la stabilirea unor competenţe de aplicare a legii pentru instituţiile comunitare, reprezentând mai degrabă un cadru juridic extrem de lejer şi interpretabil, care nu obligă, prin precizări suplimentare legate de eventuale sancţiuni Belgia, şi Luxemburg. Astăzi sunt prezente în acest sistem de cooperare 15 state europene, suplimentar faţă de cele iniţiale fiind Italia, Grecia, Austria, Suedia, Danemarca, Finlanda, Spania şi Portugalia. Islanda şi Norvegia fac parte din Spaţiul Schengen, deşi nu sunt membre ale Uniunii Europene. 21 http://www.eu2006.at/en/The_Council_Presidency/security/index.html

- 72 -

pentru statele care nu respectă prevederile respective. Dincolo de intenţiile politice lăudabile reţinute în obiectivul Uniunii Europene (de creare a unui spaţiu pentru cetăţenii europeni, al libertăţii, securităţii şi justiţiei), concretizarea urma să se transpună în practică prin programele multianuale la care am făcut referire – Tampere, 1999-2004, şi Haga, 2004-2009.

Conform unor comunicări ale Comisiei Europene, reţinerea unor direcţii politice în aceste programe este relevantă, dar din păcate, în evaluarea realizată în 2004, s-a constatat că este necesară o abordare mai pregnantă pentru obţinerea unor rezultate concrete, datorită dificultăţilor cooperării inter-instituţionale desfăşurate la nivele diferite, naţional, regional, european, în care autorităţile europene (Europol, Eurojust) ar putea să fie implicate într-un mod mai bine definit, eventual inclusiv prin asumarea unor sarcini de aplicare a legii, care revin, în prezent, doar autorităţilor naţionale de aplicare a legii.

Este interesantă şi viziunea pe care, în eventualitatea în care nu ar fi fost respinsă ratificarea de către două state membre, ar fi avut-o, asupra domeniului justiţie şi afaceri interne, Tratatul privind instituirea unei Constituţii pentru Europa semnată pe 29 octombrie 2004, la Roma. Astfel, în accepţiunea unor autori germani22, această nouă reglementare nu conţine un cadru instituţional pentru crearea unor noi instituţii europene, în accepţiunea clasică a stabilirii unei noi ordini constituţionale prin adoptarea unei constituţii, nu contribuie la o redistribuire a competenţelor de aplicare a legii în cadrul comunitar, prin renunţarea la atribuţii de suveranitate şi transferul acestora asupra instituţiilor existente (sau nou create) ale Uniunii, şi reţine, prin reunificarea celor două modalităţi de abordare, comunitară şi interguvernamentală (titlul IV din TCE - azil, vize şi migraţie - şi Titlul VI din TUE, cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală), o nouă metodă de abordare comunitară a unei problematici cu certe valenţe şi origini interguvernamentale.

Având în vedere, aşa cum am precizat, că actul semnat la Roma trezeşte suspiciuni în contextul eforturilor actuale ale Preşedinţiei germane a Uniunii Europene de a definitiva un text acceptabil inclusiv statelor care au refuzat ratificarea tratatului prin referendum naţional (Franţa şi Olanda), este greu de crezut că următorul tratat care va reglementa instituţional Uniunea va mai purta numele de Constituţie, (denumire oricum lipsită de sensul pe care conceptul îl poartă în sistemul clasic al ştiinţelor politice) şi că va aduce fundamentale reorientări în politica subsecventă spaţiului de securitate internă europeană.

Totuşi, există state membre care, pe lângă îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în domeniul JAI în plan european conform dreptului primar în vigoare precizat, consideră insuficiente rezultatele obţinute şi ritmul în care toate statele membre sunt dispuse să dea curs unor principii de colaborare bazate pe operativitate, intercomunicare, consultare şi disponibilitate, aşa cum acestea au fost sugerate prin Programul de la Haga.

În acest sens, încheierea recentă a unor documente în conformitate cu regulile dreptului internaţional public, respectiv exprimarea unui acord de voinţă care va determina mutaţii semnificative în politica europeană conexă creării unui spaţiu de securitate, justiţie şi libertate în Europa, reprezintă un semnal demn de luat în seamă

22 Streinz, Rudolf / Ohler, Christoph / Hermann, Christoph. Noua Constituţie pentru Europa, Introducere cu sinoptic, Munchen, 2005.

- 73 -

că la nivelul Uniunii există diferende extrem de pregnante asupra modalităţilor de abordare a ameninţărilor neconvenţionale, în special în ce priveşte terorismul şi infracţionalitatea gravă.

Tratatul de la Prüm, semnat la 27 mai 2005, în Republica Federală Germania, de către reprezentanţii Franţei, Belgiei, Spaniei, Luxemburgului, Olandei şi Germaniei reprezintă, în opinia unora dintre semnatari, următorul nivel de cooperare aprofundată (Schengen III) pentru combaterea terorismului, crimei organizate şi migraţiei ilegale, prin statuarea, din punct de vedere legislativ intern (prin ratificarea Tratatului), a principiului disponibilităţii, şi anume a datelor de tip ADN, decadactilare, privind înregistrările şi înmatriculările auto, a datelor destinate cooperării pentru prevenirea actelor teroriste la bordul aeronavelor, şi posibilitatea consultării acestora, în regim on-line, de către autorităţile de aplicare a legii din statele partenere care au îndeplinit condiţiile tehnice în acest sens.

Alte state europene, membre ale Uniunii (Italia, România, Estonia, Portugalia, Slovenia etc.), şi-au exprimat intenţia de a deveni parte la Tratat, reprezentând, pe de o parte o intenţie de a urma deciziile asumate de unii dintre semnatari (R.F. Germania, care în calitate de stat care a asigurat, în prima jumătate a anului 2007 Preşedinţia UE, a propus introducerea, prin adoptarea unei decizii a Consiliului JAI, a prevederilor Tratatului în acquis-ul comunitar) şi pe de altă parte o intenţie de a se considera parte a unui grup avangardist de state care transcede cadrului instituţional creat prin dreptul primar al Uniunii, nefiind analizată şi poziţia diferită a unor alte state (Marea Britanie) datorate unor considerente legate de respectarea drepturilor omului (dreptul la imagine, dreptul la prelucrarea autorizată a datelor personale, protecţia datelor personale etc.), nefiind extrem de convinse de relevanţa creării unor baze de date suplimentare, ce pot fi accesate, conform principiului disponibilităţii, de oricare parte contractantă pentru care Tratatul este în vigoare şi îndeplineşte condiţiile tehnice necesare consultărilor bazelor de date.

Indiferent de modul de abordare, comunitar sau interguvernamental, problematica circumscrisă domeniului justiţie şi afaceri interne creează o serie de diferende în spaţiul public european, fiind totodată şi o temă predilectă pentru campaniile electorale, deficienţa sistemului electiv periodic rezidând, în acest fel, şi asupra deciziei politice cu un anumit grad de risc. Alegerile din R.F. Germania din 2005, au propulsat alianţa creştin-democrată pe locul întâi în preferinţele electoratului german, tocmai pe baza unui discurs politizat al aspectelor legate de extindere, migraţie, cetăţenie şi securitate internă.

Politica în domeniul securităţii, libertăţii şi justiţiei desfăşurată la nivel european cunoaşte o dinamică fără precedent, determinată de mutaţiile înregistrate în acţiunile de terorism internaţional care nu cunoaşte bariere lingvistice sau teritoriale. O soluţie în acest sens o poate reprezenta, aşa cum preciza Mircea Maliţa în lucrarea „O mie de culturi, o singură civilizaţie”, acceptarea tuturor culturilor în măsura în care proliferarea acestora nu impietează asupra dezvoltării armonioase a celorlalte culturi. Sau într-o altă accepţiune, prezentată de ministrul federal de interne german la Conferinţa privind dialogul intercultural desfăşurată la Berlin, în toamna anului 2006, acceptarea nu presupune resemnare, iar dialogul intercultural, acceptarea şi recunoaşterea reciprocă a valorilor pozitive sunt valenţele care trebuie să confirme direcţiile de acţiune în spaţiul de securitate european.

- 74 -

SANCŢIUNI PENALE APLICABILE PERSOANELOR JURIDICE ÎN ROMÂNIA

Comisar de poliţie Ionel SEINU-DRAGNEA Problema găsirii unor sancţiuni adecvate naturii persoanei juridice a constituit

o preocupare constantă a doctrinei, care nu de puţine ori a fost invocată ca un argument pentru respingerea ideii de răspundere penală a persoanei juridice.

Dintre sancţiunile susceptibile de aplicare în cazul persoanelor juridice, în doctrină se consideră că amenda constituie soluţia optimă.

Sancţiunea pecuniară prezintă, în primul rând, avantajul de a atinge, în mod direct, persoana juridică, dat fiind că orice persoană are propriul său patrimoniu. În plus, ea presupune costuri minime pentru executare şi, atunci când este corect individualizată, are un efect suficient de mare pentru a asigura realizarea scopului pedepsei.

În legislaţia românească, potrivit noului Cod penal, singura pedeapsă principală pentru persoana juridică este amenda de la 2.500 la 2.000.000 lei.

Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este obligată să o plătească, iar art. 711 C.P. consacră câteva reguli privind stabilirea amenzii, după cum urmează:

– când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei;

– când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei.

În legătură cu această pedeapsă principală, în literatura juridică s-a pus problema de a stabili modul în care se face individualizarea sa.

S-a observat cu această ocazie că în sistemul common law, există anumite reguli de sancţionare a persoanei juridice.

Spre exemplificare a fost prezentată situaţia regăsită în dreptul american în care se poate reduce amenda cu până la 95 % pentru persoanele juridice care au pus în aplicare programe de conformare cu legislaţia şi care şi-au creat structuri specializate menite să elaboreze coduri de conduită pentru angajaţi şi să supravegheze respectarea lor.

Doctrina europeană nu este de acord cu acest sistem, pentru aceea că el autorizează persoana morală să îşi stabilească singură normele de conduită şi să fixeze

- 75 -

limitele între care actele sale nu ar fi considerate ilegale, ceea ce din punctul de vedere al politicii dreptului nu este dezirabil.

Mai mult, acest sistem are şi un efect discriminant, conducând la tratarea cu severitate a grupurilor vulnerabile din punct de vedere financiar, care nu îşi pot permite să suporte costul unor programe de conformare cu legislaţia.

În prezent, în legislaţia noastră penală nu există astfel de criterii de individualizare a amenzii aplicabile persoanei juridice, drept pentru care s-a apreciat că lor li se aplică unele dintre metodele care se aplică persoanei fizice.

Pe lângă pedeapsa principală a amenzii se pot aplica persoanei juridice şi una sau mai multe pedepse complementare din cele prevăzute în art. 531 C.P. (dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru de persoane juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani; afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare).

În capitolul IV din Titlul III se stabileşte regimul de executare al acestor pedepse complementare.

Dizolvarea persoanei juridice constituie cea mai aspră pedeapsă complementară. Ea poate fi pronunţată în două situaţii:

– atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni, altfel spus, atunci când intenţia utilizării frauduloase a persoanei juridice există încă de la constituire;

– când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni.

Deturnarea presupune că obiectul licit al unei persoane juridice nu este respectat în totalitate, fiind vorba de o schimbare a obiectului real. O condiţie pentru aplicarea acestei pedepse complementare o constituie existenţa elementului intenţional în săvârşirea infracţiunii.

În măsura în care dizolvarea este condiţionată de crearea persoanei juridice ori de deturnarea obiectului ei de activitate în scopul comiterii de infracţiuni, este evident că infracţiunile comise nu pot fi decât intenţionate, o persoană juridică neputând fi creată pentru a comite infracţiuni din culpă.

Se poate aprecia, spre exemplu, că o persoană juridică vinovată pentru comiterea infracţiunii de spălare de bani poate fi dizolvată.

Mai mult, se poate dizolva, chiar dacă scopul infracţional nu a fost singurul care a determinat înfiinţarea persoanei juridice şi chiar dacă unii dintre membrii societăţii nu sunt responsabili de comiterea faptei.

Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii. Prin hotărârea de dizolvare a persoanei juridice, instanţa desemnează lichidatorul. O copie după dispozitivul hotărârii de dizolvare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Dizolvarea nu poate fi aplicată partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii.

- 76 -

Dizolvarea nu poate fi aplicată persoanelor juridice care îşi exercită activitatea în domeniul presei.

Excluderea acestor entităţi poate fi justificată prin participarea lor la exercitarea libertăţilor publice garantate de Constituţie.

O întrebare interesantă are ca obiect efectul pe care graţierea îl are asupra pedepsei dizolvării.

S-a apreciat că efectele vor fi diferite în funcţie de momentul în care actul de graţiere intervine.

Atunci când intervine după dizolvare, el nu va avea ca efect reînfiinţarea societăţii; când intervine după pronunţarea hotărârii, dar înainte de executare, ea, va avea ca efect neexecutarea hotărârii.

Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Aplicarea acestei sancţiuni se impune în considerarea condiţiilor în care a fost comisă infracţiunea.

Spre exemplu, atunci când persoana juridică a fost condamnată pentru o infracţiune la normele privind protecţia muncii sau protecţia mediului, se impune suspendarea activităţii pe o anumită perioadă, cel puţin până la înlăturarea cauzelor care au determinat comiterea infracţiunii.

Pedeapsa vizează, în principal, activitatea în exercitarea căreia infracţiunea a fost comisă, activitate profesională sau socială.

Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice poate fi aplicată pentru o perioadă de la 3 luni la un an, respectiv de la 3 luni la 3 ani. O copie după dispozitivul hotărârii de suspendare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Ca şi în cazul dizolvării, există anumite persoane juridice exceptate de la această măsură.

Astfel, suspendarea nu poate fi aplicată partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii.

De asemenea, activitatea în domeniul presei nu poate fi suspendată. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

De asemenea, aceste prevederi nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege, pe o durată de la unu la trei ani. Această măsură constă în interzicerea de a participa la un contract încheiat de către stat, autorităţile sau instituţiile publice, colectivităţile teritoriale ori alte întreprinderi controlate de către stat.

- 77 -

Se interzice atât participarea directă, cât şi simulaţia prin interpunere de persoane (participarea indirectă).

O copie după dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa se transmite de îndată:

a) Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă tribunal, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul Comerţului;

b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţii de publicitate în Registrul Naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial; c) Altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate. Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare constituie o pedeapsă

complementară cu un efect intimidant considerabil asupra persoanelor juridice, ea afectând imaginea de marcă, reputaţia comercială, poziţia persoanei juridice, putând avea ca efect pierderea clientelei, diminuarea credibilităţii, iar în anumite situaţii ar putea avea chiar consecinţe fatale pentru supravieţuirea întreprinderii.

Pe această cale, potenţialele victime ale persoanei juridice sunt atenţionate şi pot deveni mai precaute în relaţiile de afaceri cu persoana juridică în cauză sau pot să-şi caute alţi parteneri.

Această pedeapsă se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală.

Cheltuielile de afişare sau difuzare nu pot depăşi cuantumul pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice.

Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă pentru o perioadă cuprinsă într-o lună şi 3 luni.

Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă.

Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau individuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.

Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal.

Difuzarea hotărârii de condamnare se face prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în unul sau mai multe ziare sau prin unul sau mai multe servicii de comunicaţii audiovizuale, stabilite de instanţă.

- 78 -

CAPITOLUL II – ŞTIINŢE SOCIO-UMANE

FORME SAU MODALITĂŢI DE COMUNICARE

Comisar şef de poliţie drd. Ion GHERGHIŢĂ*23

În vederea asigurării unui proces eficient şi eficace de comunicare, studiul şi analiza diferitelor categorii şi forme de comunicare sunt importante. Astfel, identificăm că în mediul organizaţional, această activitate poate fi grupată în următoarele categorii:

Comunicarea verbală şi non-verbală; Comunicarea organizaţională; Comunicarea interpersonală; Comunicarea intrapersonală; Metacomunicarea.

Comunicarea verbală poate fi scrisă sau orală, foloseşte cuvântul sau limbajul, ca o singură modalitate de dezvoltare a sa, este controlată aproape total, este înalt organizată şi structurată, deci clar delimitată şi vizibilă.

Comunicarea scrisă constă în note, planuri, decizii, rapoarte, referate etc. Are avantajul de a fi bogată în informaţii sau doar concisă, de a fi diseminată cu uşurinţă şi, spre deosebire de comunicarea orală, documentele scrise pot fi consultate şi folosite în orice moment; mai mult, poate fi stocată în baze de date. În schimb, are un caracter formal şi nu există un feedback rapid. Comunicarea orală poate avea loc faţă în faţă sau la telefon. Prezintă avantajele că este rapidă, feedback-ul fiind asigurat imediat, permite manifestarea şi receptarea sentimentelor, este directă şi neprotocolară, creează participanţilor sentimentul de participare la actul decizional etc. Are însă dezavantajul că informaţiile transmise pot fi distorsionate sau incomplete, poate avea un caracter puternic subiectiv.24 *Comisarul- şef de poliţie drd. Ion Gherghiţă este Directorul Centrului de Studii Postuniversitare din anul 2005, profesor competent şi recunoscut în Centru din 1990, în perioada 1998-2004 a îndeplinit cu responsabilitate funcţia de director cu activitatea de logistică, iar din 1977 până în 1990, a fost ofiţer de poliţie economică şi şef de birou economic la DGPMB, sector 4; de asemenea, este doctorand în an terminal la Universitatea Bucureşti, în specialitatea Ştiinţele comunicării; este coautor al volumului „Comunicarea organizaţională şi managementul situaţiilor de criză”, lucrare premiată la Salonul de carte juridică, civică, poliţistă şi administrativă, ediţia 2007.

- 79 -

Comunicarea non-verbală este o formă de comunicare înnăscută, care, de regulă, însoţeşte comunicarea verbală în forma orală, este mai degrabă nestructurată, se extinde pe mai multe arii de dezvoltare/repertorii, este aproape necontrolabilă, se formează prin achiziţii evolutive, este determinată cultural, poate avea multiple roluri şi funcţii: de substitut, de reactualizare, repetare, accentuare, contrazicere, fiind în mare măsură inconştientă.

Comunicarea organizaţională este de două tipuri: internă şi externă Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în

interiorul organizaţiei, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Într-o organizaţie se pot identifica două tipuri de canale de comunicare: formale şi informale, acestea fiind mediile (căile) prin care mesajele ajung de la emiţător la destinatar.

Comunicarea este formală atunci când mesajele sunt transmise pe canale prestabilite, general acceptate în organizaţie. Atunci când informaţiile circulă prin canale ce nu se înscriu în sfera relaţiilor de subordonare, identificăm comunicarea informală.

Comunicarea organizaţională internă include întreg ansamblul de mesaje ce-i leagă pe angajaţii organizaţiei în acţiunile de înfăptuire a planului ei operaţional, respectiv totalitatea procedurilor concepute pentru realizarea obiectivelor specifice de activitate. Comunicarea operaţională internă cuprinde:

1) ordinele şi instrucţiunile date de superiori/supervizori/supraveghetori lucrătorilor;

2) dialogul oral între lucrători în procesul şi pe probleme de muncă; 3) situaţiile întocmite de personalul operativ în diferite domenii – producţie,

vânzări, finanţe, stocuri, întreţinere etc., prin care se raportează îndeplinirea sarcinilor de muncă, stadiul atins, propuneri şi sugestii pentru optimizare etc.

Comunicarea organizaţională externă permite legătura organizaţiei cu oameni şi grupuri din afara ei, dar legat de misiunea şi obiectul activităţii sale, respectiv cu furnizori, prestatori de diverse servicii, cu publicul25.

Comunicarea interpersonală reprezintă schimbul de informaţii şi sentimente pe care oamenii le fac atunci când sunt împreună, fără ca acestea să aibă neapărat legătură cu scopuri sau obiective, precum cele ale organizaţiei. Dorinţa de comunicare, determinată de natura socială a fiinţei umane, se manifestă chiar şi atunci când oamenii sunt complet străini unul altuia, dar se află temporar sau accidental împreună. De asemenea, nevoia de comunicare îi face pe oameni să comunice şi în situaţii în care au puţin sau nimic de spus.

Comunicarea intrapersonală se referă la gânduri, sentimente şi la modul în care ne vedem pe noi înşine, este în relaţie bilaterală şi adaptativă cu mediul comunicaţional, suportă influenţele comunicării interpersonale, de grup, publice, deci ale mecanismelor sociale, dar şi interne, individuale (de autoevaluare), având propriile criterii flexibile şi adaptative în acelaşi timp.

Metacomunicarea reprezintă apariţia unor implicaţii ale mesajului care nu pot fi direct atribuite înţelesului cuvintelor sau modului cum au fost spuse. 25 Procedurile de comunicare în tranzacţiile directe de vânzare sau cumpărare, diferitele materiale scrise de prezentare a produselor şi serviciilor, răspunsurile la solicitările telefonice, publicitatea şi reclama prin toate mediile, utilizate potrivit specificului activităţii, sunt exemple ale comunicării operaţionale externe.

- 80 -

După direcţia în care circulă informaţia, comunicarea poate fi ascendentă, descendentă şi pe orizontală. În primul caz, informaţia circulă de la bază spre vârful organizaţiei; li se oferă astfel angajaţilor posibilitatea de a transmite propriile lor păreri sau soluţii cu privire la problemele puse în discuţie la vârf. În comunicarea descendentă, informaţia circulă de la nivelurile superioare ale organizaţiei spre bază; ea permite explicarea regulamentelor, obiectivelor şi politicii organizaţiei, transmiterea dispoziţiilor etc. Comunicarea pe orizontală permite circulaţia informaţiilor între departamentele organizaţiei, în scopul coordonării activităţilor, sau între organizaţie şi alte entităţi.

După relaţiile dintre participanţii la procesul de comunicare, reţelele de comunicare pot fi descentralizate (participanţii sunt egali în procesul de comunicare), centralizate (participanţii se află în relaţie de subordonare, mijloc care se regăseşte în cazul stilului autoritar de conducere) sau multiple (fiecare comunică cu toţi ceilalţi, existând astfel riscul întârzierii luării deciziilor).

Reţelele descentralizate pot fi, la rândul lor, în cerc (apare în cazul stilului de conducere democratic participativ, în cadrul lucrului în echipă, când părerea fiecărui membru contează în mod egal) sau în lanţ (corespunde stilului de conducere laissez-faire, când activităţile se desfăşoară de la sine). Şi reţelele centralizate pot fi, la rândul lor, de două feluri: în Y (apare atunci când stilul de conducere este slab centralizat) şi în stea (când stilul de conducere este puternic centralizat).

A. Comunicarea formală În raport cu sensul circulaţiei mesajelor şi poziţia emitentului faţă de primitor,

tipurile de comunicare formală în organizaţii sunt: descendente, ascendente şi orizontale/oblice26.

Canalele formale de comunicare sunt create în mod deliberat prin stabilirea unui sistem formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică a organizaţiei. Ele sunt proiectate şi gestionate pentru a permite transferul de informaţii între niveluri (pe verticală) şi departamente (pe orizontală). Astfel, direcţiile formale de comunicare respectă cu fidelitate relaţiile stabilite în organizaţie, comunicarea desfăşurându-se în general, pe trei direcţii principale: de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală. Aceasta este situaţia ideală de comunicare. De cele mai multe ori, în cazul organizaţiilor aflate în plin proces de schimbare, comunicarea orizontală lipseşte cu desăvârşire sau este foarte lentă şi ineficientă. De asemenea, comunicarea pe orizontală respectă exclusiv canalele informale, ceea ce duce în mod inevitabil la scăderea exactităţii informaţiilor.

Această situaţie se datorează în mare parte faptului că, pe de o parte, nu se conştientizează necesitatea circulaţiei neîntrerupte a informaţiilor între departamente, ca fiind vitală pentru supravieţuirea organizaţiei în condiţii concurenţiale, şi pe de altă parte faptului că în organigramele acestui tip de companii nu există posturi pentru specialişti în comunicare.

Comunicarea de „sus în jos“ este iniţiată de manageri (care de cele mai multe ori sunt de formaţie tehnică şi nu se preocupă de aspectele legate de comunicare şi de 26 Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu, Sisteme, metode şi tehnici de manageriale ale organizaţiei, p. 466 şi urm. Editura Economică, Bucureşti.

- 81 -

modul în care circulă informaţiile) şi este îndreptată către nivelurile subordonate. De obicei, este folosită pentru transmiterea de dispoziţii şi directive, pentru explicarea regulamentelor şi practicilor specifice organizaţiilor, ca şi pentru delimitarea responsabilităţilor salariaţilor.

În organizaţiile eficiente comunicarea formală „de sus în jos” are ca scop motivarea angajaţilor, ca şi punerea lor periodică la curent cu politica, scopurile şi strategia aleasă de organizaţie. Ideea de periodicitate este de maximă importanţă pentru că asigură o anume permanenţă şi fluiditate a comunicării. Din nefericire, în cadrul organizaţiilor în tranziţie, chiar şi comunicarea „de sus în jos” suferă sincope, ea îndreptându-se preferenţial spre anumiţi salariaţi (care au responsabilităţi considerate prioritare sau care, dimpotrivă, au un anumit nivel de incompetenţă). Mai mult decât atât, ea nu are loc decât atunci când managerul consideră că are de transmis ordine şi directive subordonaţilor, fără a se preocupa de informarea acestora cu privire la deciziile luate de eşaloanele de conducere cu privire la activităţile, politica şi strategiile organizaţiei.

În mod normal, mai ales dacă avem de-a face cu o organizaţie în schimbare (lucru inevitabil ţinând cont de contextul concurenţial), comunicarea formală „de sus în jos” ar trebui folosită, în principal, pentru a influenţa opiniile, pentru a schimba atitudinile, în conformitate cu noua politică a organizaţiei, pentru a diminua teama şi reticenţa generate de dezinformare sau de insuficienţa informaţiei, pentru a pregăti salariaţii pentru schimbările din organizaţie.

Comunicarea de „sus în jos" trebuie folosită cu prudenţă pentru că prezintă pericolul desprinderii managerilor de realităţile din organizaţie, din cauza lipsei de feedback.

Din acest motiv, comunicarea „de sus în jos” trebuie să fie completată de comunicarea de „jos în sus", care are ca emiţători salariaţii şi ca destinatari pe manageri. Angajaţii îşi comunică în acest mod părerile şi măsura în care au înţeles comunicarea „de sus în jos”, fapt ce are rolul de a dezamorsa tensiunile emoţionale şi de a crea sentimentul de valoare personală. În acest sens, receptorul (managerul) trebuie să cântărească foarte atent informaţiile primite pe această cale, pentru că tendinţa firească a subordonaţilor este de a filtra foarte puternic conţinutul mesajului pentru a apărea într-o lumină cât mai favorabilă în faţa şefilor, în plus, în cazurile cele mai rele, poate apărea fenomenul dezinformării intenţionate.

Pentru a contracara toate aceste posibile efecte managerii trebuie să promoveze un flux comunicaţional constant, care să favorizeze crearea unei culturi organizaţionale flexibile, centrată pe sentimentul valorii personale a salariaţilor şi pe cel al apartenenţei acestora la valorile şi normele organizaţiei.

Un alt palier al comunicării formale îl constituie comunicarea pe orizontală, ce se realizează fie între managerii aflaţi pe poziţii similare în interiorul organizaţiei, fie între alte persoane din cadrul diverselor departamente, în general, acest tip de comunicare are rolul de a realiza coordonarea activităţilor dintre departamente, mai ales dacă acestea sunt interdependente. În ceea ce priveşte comunicarea orizontală (în cazul fericit în care aceasta există şi nu este numai simulată), este constant trecută cu vederea ideea transmiterii concluziilor la care s-a

- 82 -

ajuns în urma discuţiilor purtate de şefii de departamente, în plus, comunicarea între departamente este, de obicei, mediată (pe cale formală), aproape în exclusivitate de manageri. Acestea sunt greşeli grave care provin din ignorarea faptului că salariaţii sunt de fapt purtătorii valorilor organizaţiei în exterior.

Insuficienţa comunicării formale nu are ca efect numai slaba coordonare a activităţilor interne şi lipsa de eficienţă la nivel global, ci şi crearea unei imagini negative a organizaţiei în exterior. Acest lucru este cauzat de faptul că, fiind greşit sau insuficient informaţi asupra scopurilor, politicii şi valorilor pe care organizaţia doreşte să le promoveze în exterior, salariaţii nu se pot constitui în transmiţători ai acestora.

B. Comunicarea orală, comunicarea în scris, comunicarea non-verbală27 O altă grupare, al cărei criteriu este media de transmitere a mesajelor, distinge:

comunicarea orală, în scris şi non-verbală. Analiza caracteristicilor, avantajelor şi limitelor utilizării acestor forme, în diferite şi variate situaţii din activitatea organizaţiilor, oferă multiple şi valoroase elemente de perfecţionare, selecţie, combinare, elemente ce pot contribui substanţial la eficacitatea comunicării, a managementului în ansamblul său.

Comunicarea orală este principala formă de comunicare, ca pondere, într-o organizaţie. Circa 3/4 din schimbul total de informaţii al managerilor se realizează oral; multe din ele sunt informale, de la individ la individ, însă la acestea se adaugă variate tipuri formale de comunicare orală. Oamenii de afaceri au de făcut, din când în când, prezentări formale – cuvântări, rapoarte orale, conferinţe; participă şi conduc şedinţe ale diferitelor comitete, conferinţe şi discuţii de grup; uneori îi intervievează pe candidaţi la angajare, pe cei care părăsesc organizaţia sau pe lucrătorii aflaţi în evaluare. Chiar şi o scrisoare sau un raport începe adesea prin dictare orală.

Formele obişnuit utilizate în comunicarea orală interpersonală includ28: individ - individ (faţă în faţă); telefonul; şedinţa; prezentarea (expunerea).

Comunicarea individ – individ, directă, faţă în faţă, pentru un manager, este potrivită în cazurile: delegarea sarcinilor, instruire (pregătire), disciplinare, informare, transmiterea unor instrucţiuni, răspunsuri la întrebări, controlul progreselor în realizarea obiectivelor, dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor umane.

Telefonul, ca medie de comunicare, este folosit în proporţii foarte diferite de la un tip de muncă la altul, făcând posibil un rapid schimb de informaţii prin economisirea timpului necesar deplasării. Comunicarea prin telefon (primirea unui apel, a unui mesaj, apelarea cuiva), în interiorul organizaţiei şi în afara ei, necesită respectarea unor reguli şi proceduri, importante atât pentru eficacitatea comunicării, cât şi pentru imaginea percepută de interlocutor29. 27 M.A. Hitt, R.D. Middlemist, R.L. Mathis, Management. Concepts and effective practice, West Publishing Company, N.Y., 1989, p. 413 şi urm.. 28 Rodica Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială, Editura Expert, Bucureşti, 1996, p. 28 şi urm. 29 De exemplu, la primirea unui apel, ridicarea receptorului la nu mai mult de trei semnale şi exprimarea formulei: "Aici este compartimentul ... (organizaţia, dacă apelul vine din afară), cu ce vă putem fi de folos?", este o procedură folosită de cei instruiţi, formaţi să comunice într-o manieră profesională

- 83 -

Şedinţele sunt forme de comunicare directă în cadrul organizaţiilor, de o mare varietate. Tipice pentru manageri sunt şedinţele scurte, informale, cu doi sau mai mulţi salariaţi. Coordonarea activităţii lor, delegarea de sarcini unui grup, soluţionarea conflictelor dintre ei, schimbul de informaţii, coordonarea resurselor, dezvoltarea înţelegerii reciproce şi a relaţiilor umane sunt obiectivele obişnuite ale acestei forme de comunicare.

Prezentările pe care managerii trebuie să le facă din când în când sunt, de regulă, formale, spre deosebire de formele mai sus analizate care, în mod obişnuit, sunt informale.

Şansele de a avea o expunere, cuvântare, care să mărească audienţa şi interesul publicului sau grupului căruia vă adresaţi, vor spori cu siguranţă, dacă veţi pregăti cu atenţie conţinutul mesajului, în toate cele trei părţi clasice ale sale: introducere, cuprins, încheiere.

Pregătirea începe cu colectarea informaţiilor de care aveţi nevoie pentru întreaga expunere. Introducerea are drept scop pregătirea auditoriului pentru primirea mesajului. Totodată, introducerea vizează şi creşterea interesului. Un interes scăzut la începutul prezentării măreşte sensibil probabilitatea ratării comunicării efective a mesajului. Tehnicile de sporire a interesului iniţial sunt limitate doar de imaginaţia noastră 30.

Urmărind captarea atenţiei încă de la începutul expunerii, este potrivit să fie supusă audienţei tema. În cazul în care audienţa este deja interesată de ceea ce veţi spune, se poate intra direct în subiect, sărind peste procedura de captare a atenţiei.

Conţinutul sau corpul prezentării va fi organizat, ca şi mesajele (rapoartele) scrise, în părţi comparabile. Nivelul diviziunii va servi nevoii practice de sistematizare a informaţiilor şi de comunicare coerentă şi va depinde de timpul disponibil, locul expunerii şi numărul de probleme pe care tema le ridică.

Încheierea trebuie să reafirme, în final, scopul comunicării şi va include obişnuit trei elemente: reamintirea temei (subiectului); o sinteză a punctelor cheie ale expunerii şi concluzia, principalul mesaj al expunerii31.

Prezentarea liberă este, de departe, metoda cea mai populară şi mai eficace. Cu expunerea bine pregătită, în maniera descrisă mai sus, vorbitorul va folosi anumite însemnări în timpul comunicării cu auditoriul, întregul mesaj trebuie să fie clar în mintea vorbitorului, fără a fi însă memorat. Această metodă creează impresia de naturaleţe, de spontaneitate chiar atunci când expunerea încorporează reacţiile ascultătorilor, deşi, este, sau ar trebui să fie cu atenţie planificată şi prezentată.

Memorarea este pentru mulţi oameni dificilă. De cele mai multe ori sunt memorate secvenţe de cuvinte şi nu idei. "Şansa" de a uita cuvinte poate induce confuzie în înţelegerea ideilor, dacă nu a întregului mesaj. Cei care folosesc această metodă în

30 O scurtă poveste interesantă, un caz, o glumă, o snoavă, un proverb, o declaraţie de început ( o cifră, o situaţie) sunt doar câteva modalităţi de a începe prezentarea. 31 Ca şi începutul comunicării, încheierii i se cere să reţină atenţia auditorului, scop care va fi servit de cuvinte pline de forţă, ce pot rămâne în memoria participanţilor. Odată expunerea pregătită, vorbitorul trebuie să opteze pentru metoda de prezentare, care poate fi: liberă (aparent improvizată), memorată şi citită.

- 84 -

comunicarea cu grupul, fie că nu au încredere în capacitatea de a conserva ideile mesajului folosind propriile cuvinte, fie lipsiţi de experienţă, se străduiesc prin memorare să fie la înălţimea aşteptărilor auditorului. Este probabil că nu puţini din cei care apelează la această metodă memorează nu întregul text, ci numai părţi, ajutându-se de note în expunerea lor, rezultând astfel o combinaţie cu metoda expunerii libere.

Citirea este metoda utilizată, când vorbitorul doreşte să comunice întocmai un mesaj atât în conţinutul cât şi în forma sa. Riscul monotoniei, în cazul unor lectori mai puţin înzestraţi sau antrenaţi să citească într-o manieră profesională, conduce la pierderea interesului şi scăderea eficacităţii comunicării. Chiar şi atunci când vorbitorul alege să citească expunerea, este necesar să se pregătească32.

În pregătirea prezentării, vorbitorul trebuie să aibă în vedere şi alte aspecte importante pentru succesul comunicării şi anume: caracteristicile auditoriului, prezenţa şi imaginea personală, mediul fizic în care are loc expunerea.

Analiza auditoriului, în vederea adecvării discursului la caracteristicile acestuia, se face atât înaintea prezentării, cât şi în timpul acesteia, înainte de a începe şedinţa de comunicare, mărimea auditoriului, structura sa, sunt informaţii de mare utilitate vorbitorului33. Vârsta, sexul, educaţia, experienţa, cunoştinţele în domeniu, sunt importante pentru selecţia cuvintelor, a ilustraţiilor şi a gradului de detaliere în prezentarea subiectului.

În timpul prezentării, atenţia, comportamentul non-verbal al auditoriului, formează feedback-ul ce aduce informaţii definitorii pentru comunicare, respectiv dacă discursul prezintă interes sau nu, dacă sunt înţelese sau nu ideile, dacă este acceptat sau nu mesajul34.

În ceea ce priveşte prezenţa şi imaginea personală, vorbitorul nu poate ignora faptul că, în comunicarea orală, ele fac parte din mesaj. Oamenii îi aud vorbele, privesc şi receptează imagini ale aspectului său fizic, gesturilor şi mişcării sale, cât şi ale mediului fizic proxim în care se află. Sintetizând, putem reţine că pe cale orală se realizează contactul direct între subiecţii comunicării, comunicarea în această formă având următoarele avantaje:

rapiditate şi reacţie (feed-back) imediată; posibilitatea de a pune întrebări şi clarifica problemele; poate fi observat efectul produs de mesaj; sentimentul importanţei sau consideraţiei acordate interlocutorului

aflat(ţi) pe o treaptă inferioară în scara ierarhică. Totodată, comunicarea orală are dezavantajul că deseori duce la risipă de timp şi,

desigur, de bani, iar acurateţea mesajelor nu poate fi clar şi precis (re)stabilită mai târziu. Comunicarea în scris este potrivită pentru transmiterea informaţiilor de interes general; a mesajelor care solicită acţiuni viitoare; a mesajelor oficiale, formale sau pe termen lung; precum şi a mesajelor ce vizează un număr de oameni a căror activitate este interdependentă.

32 Ascultarea propriei înregistrări este folositoare pentru perfecţionarea procesului de comunicare. 33 De exemplu, în cazul în care grupul este mic, expunerea va fi mai degrabă informală, spre deosebire de adresarea formală în situaţia unei audienţe largi. 34 Se poate învăţa mult de la auditoriu, în beneficiul unei mai bune comunicări.

- 85 -

Cu toate că nu sunt prea mulţi cei care scriu, primesc şi citesc cu mare plăcere mesaje, comunicarea în scris ocupa inevitabil o parte din timpul tuturor managerilor. Şi este foarte probabil că nimic nu scoate mai clar în evidenţă punctele slabe ale cuiva, decât carenţele evidente ale comunicării sale în scris. Abilitatea de a exprima cu claritate şi corect gândurile într-un mesaj scris este evaluată şi judecată de oameni.

Referate, scrisori, rapoarte, memorii, buletine de informare, circulare, postere şi, tot mai mult în vremea din urmă, ecrane legate de computer, sunt câteva dintre cele mai utilizate forme de comunicare în scris în organizaţii. Mesajele scrise care se transmit în afara organizaţiei (scrisori, rapoarte) sunt redactate mai formal, în timp ce în cadrul organizaţiei alcătuirea informală este preponderentă.

Separat de unele aspecte de formă precum: antetul (denumirea, adresa sediului social, telefoane şi fax, coduri E-mail, Internet), destinatarul, emitentul, subiectul sau tema comunicării, data etc., în practica managementului, în conceperea şi redactarea mesajelor scrise nu trebuie pierdut din vedere scopul schimbului de informaţii.

Ca şi în cazul comunicării orale, mesajul scris trebuie să fie adecvat, adaptat la caracteristicile cititorilor. Atunci când codificăm ideile, este necesar să vizualizăm cititorul, imaginând ceea ce acesta ştie, gândeşte, simte. Dacă ne adresăm unui grup eterogen din punctul de vedere al nivelului de educaţie şi pregătire în domeniu şi dorim să comunicăm cu toţi membrii acestuia, vom scrie la nivelul celui mai modest membru. Scriind la cel mai înalt nivel, îi vom pierde pe cei mai modeşti. Nu putem ignora însă şi posibila ofensă adusă celor înalt pregătiţi, printr-un mesaj la nivelul celor mai de jos. Selectarea cuvintelor potrivite este componenta majoră a adaptării mesajului la caracteristicile cititorului.

În categoria celor mai potrivite cuvinte ce servesc comunicarea sunt cuvintele familiare. Adică cele folosite în conversaţiile cotidiene, lipsite de ambiguitate, cuvinte ce comunică rapid şi precis. Un cuvânt dificil va fi desigur folosit, dacă el este necesar atingerii scopului comunicării şi nu alterează înţelegerea mesajului.

Selecţia cuvintelor va avea în vedere semnificaţia precisă pe care acestea trebuie să le aducă întregului mesaj al comunicării. Studierea atentă a semnificaţiei precise a cuvintelor, a nuanţelor ce diferenţiază semnificaţia este, de asemenea, o condiţie a calităţii mesajelor. Pot fi găsite numeroase grupuri de cuvinte ce sunt folosite ca similare de către unii şi care au semnificaţii sau, cel puţin, nuanţe diferite pentru alţii.

Cel mai important este acela că mesajele scrise pot fi păstrate. Acest fapt susţine preocuparea pentru respectarea legalităţii. Atunci când deciziile, ordinele, instrucţiunile, rapoartele etc., sunt transmise în scris, sentimentul răspunderii în ce priveşte corectitudinea lor este mai pregnant pentru emitenţi. Mesajele scrise promovează uniformitatea în politici şi proceduri pentru un mare număr de oameni şi în timp. Învăţarea şi respectarea procedurilor de acţiune la parametri precizaţi, în exercitarea sarcinilor posturilor identice sau similare, într-o organizaţie, ar fi greu de imaginat fără existenţa unui suport scris.

În unele cazuri, comunicarea scrisă economiseşte timp şi reduce costul comunicării. Totodată, comunicarea în scris prezintă limite care, în managementul

- 86 -

unei organizaţii, nu pot fi ignorate. Mesajul scris implică inevitabil existenţa unui suport, cel mai obişnuit fiind hârtia. Logistica purtătorilor materiali de mesaje se realizează adesea cu costuri ridicate. Apelul la comunicarea în scris în exercitarea managementului, mai ales când depăşeşte anumite limite, este perceput ca expresie a unui stil birocratic. În cazul unor emitenţi netalentaţi, inabili, mesajele sunt inexpresive şi puţin convingătoare. Reacţia destinatarului nefiind imediată, comunicarea fie se va realiza cu întârziere, fie incomplet sau deloc.

Un aspect al strategiei comunicaţionale îl reprezintă adoptarea deciziei de a comunica oral, în scris sau în ambele moduri. De asemenea, se pune problema deciziei de a comunica faţă în faţă/unu la unu sau într-un grup mai larg35. Cu echipamentele de procesare actuale, această din urmă procedură necesită puţin timp, dar are drept efect pierderea impactului personal pe care îl produce un mesaj faţă în faţă/unu la unu.

Pe de altă parte, este posibil, dacă se alege o strategie comunicaţională orală, ca managerul să vorbească cu fiecare subaltern în parte. De asemenea, managerul ar putea decide să îi adune pe oameni laolaltă şi să le furnizeze informaţiile în cadrul unei şedinţe. Enunţând aceste aspecte, observăm că există argumente pro şi contra acestor strategii – comunicare scrisă sau orală, faţă în faţă/unu la unu, sau în grup. Astfel, dacă există o procedură deschisă, orală de discutare cu grupul, avantajul evident al comunicării în ambele sensuri este însă pierdut dacă nu este permis angajaţilor să pună întrebări pentru clarificare. Managerul ar trebui să ţină cont de următorii factori în luarea unei decizii cu privire la această strategie:

timpul disponibil; importanţa mesajului; gradul de receptivitate/deschidere a receptorului abilitatea

managerului de a prezenta în scris sau verbal. Uneori este recomandabilă transmiterea unor mesaje importante pentru

oameni, înaintea unei întâlniri deschise; acest lucru le va permite să citească mesajul şi să se pregătească pentru întâlnire. O astfel de procedură ar putea fi folosită şi în cazul întâlnirilor faţă în faţă/unu la unu. O altă procedură des utilizată o reprezintă purtarea unei discuţii deschise asupra unui aspect, clarificarea nelămuririlor şi încheierea unei înţelegeri, urmate de redactarea rezumatului acestei înţelegeri.

35De exemplu, este posibilă transmiterea unui mesaj personal, în scris fiecărei persoane cu care se doreşte a se comunica, dar acest lucru cere mult timp. Alternativa este trimiterea aceluiaşi mesaj scris tuturor persoanelor.

- 87 -

EVALUAREA STILURILOR MANAGERIALE ÎN CONTEXT SITUAŢIONAL

Lector univ. dr. Mihaela Corina ŢUŢU∗ Comisar-şef de poliţie drd. Corina Mihaela ZAHARIA

REZUMAT Cercetarea de faţă abordează stilurile manageriale în raport cu

particularităţile situaţiei, cu strategiile concrete de luare a deciziilor, centrându-se pe modelul de conducere Vroom-Yetton-Jago, ca model managerial decizional. Plecând de la acest model, propunem în plan metodologic o modalitate concretă de evaluare a eficienţei stilurilor manageriale în context situaţional specific.

CUVINTE-CHEIE: conducere, lider, stil managerial, decizie, strategie decizională, context situaţional, eficienţă.

A. PROBLEMATICA CERCETĂRII Cerinţele societăţii actuale necesită abordarea procesului managerial ca o

componentă strategică în cadrul structurării, funcţionării şi eficientizării organizaţiilor. Astfel, rolul liderului se impune a fi unul activ, creativ şi nu reactiv, pasiv. Dinamismul procesului managerial presupune activism, iniţiativă şi capacitate de previziune, orientarea spre cauză, şi nu spre efect.

Pentru a obţine eficienţă este necesar ca liderul să dispună de capacitatea de a

integra şi coordona eforturile subordonaţilor, de a-i implica activ atât în procesul de luare a deciziilor, cât şi în implementarea lor.

Actul decizional se distinge printr-o mare complexitate, necesitând elaborarea unor soluţii, alegerea uneia dintre ele, motivarea alegerii, răspunderea pentru

∗ Mihaela Corina Ţuţu este lector universitar la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii “Spiru Haret” – Bucureşti. Doctorandă în Psihologia religiei - la Universitatea din Bucureşti. Interesele sale academice includ: psihodiagnoza şi evaluarea personalităţii, eficienţa managerială, managementul educaţional, reprezentarea socială a carierei, structura şi dinamica sentimentului religios. Corina Mihaela Zaharia este ofiţer specialist în cadrul Centrului de Studii Postuniversitare; este doctorand în an terminal la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; se remarcă printr-un număr impresionant de participări la congrese şi sesiuni de comunicări ştiinţifice. Urmare a preocupărilor de specialitate, se impune atenţiei prin articole şi studii de specialitate, dar şi printr-o susţinută activitate didactică şi de pregătire a psihologilor; are gradul de psiholog principal şi este supervizor în Psihologie Aplicată în domeniul Securităţii Naţionale, Psihologia Muncii şi Organizaţională, Psihologie Clinică, Psihologia Transporturilor.

- 88 -

alternativa aleasă. Toate acestea se instituie ca acte comportamentale, alcătuind grupul decizional, solicitând participarea personalităţii decidenţilor pe direcţii multiple.

Diversele abordări asupra conducerii, asupra stilurilor manageriale, ne-au determinat să sintetizăm evoluţia acestora într-un cadru cât mai actualizat, urmând să facem o analiză a stilurilor manageriale într-un context situaţional dat, vizând eficienţa şi flexibilitatea stilurilor manageriale manifestate de către liderii implicaţi, în funcţie de particularităţile situaţiei.

Eficacitatea deciziei ca act de conducere depinde în mare măsură de stilul managerial, care la rândul său este dependent nu numai de personalitatea liderului, ci şi de situaţia cu care acesta se confruntă. De aceea, este esenţial ca liderul să adopte un stil managerial adecvat situaţiei, ca în relaţia cu subordonaţii să practice un stil managerial corespunzător pentru luarea unei decizii optime, eficace.

Fiecare situaţie necesită un anumit stil managerial. Practicarea altui stil managerial decât cel care este impus de situaţie ar putea duce la reducerea calităţii deciziilor, la subevaluarea efectelor negative determinate de aplicarea deciziei respective, la adoptarea deciziilor cu întârziere, la extinderea timpului de desfăşurare a acţiunilor de implementare a deciziilor cu producerea unor eventuale pagube, imposibilitatea de a obţine în timp util o imagine clară asupra evoluţiei evenimentelor.

1. Modelul normativ al conducerii În cadrul modelului managerial decizional, Vroom şi colaboratorii săi

(Vroom, Yetton, 1973; Vroom, Jago, 1988) pleacă de la supoziţia fundamentală că oamenii sunt destul de flexibili, astfel încât ei îşi pot orienta stilul managerial în funcţie de situaţia specifică cu care se confruntă. Autorii au încercat să surprindă o serie de reguli pe baza cărora liderii să poată stabili gradul de participare a subordonaţilor la luarea deciziei într-o situaţie dată.

Stilul managerial, în concepţia celor trei autori, este dependent de factorii situaţionali, iar eficienţa conducerii depinde de adecvarea stilului managerial la o situaţie dată. Ei identifică cinci stiluri manageriale, de la cele mai autoritare spre cel consultativ (C), şi până la cele mai participative, deciziile de grup (G): cinci stiluri de luare a deciziilor, fiecare lider putând să-şi aleagă, să-şi schimbe sau să-şi adapteze stilul în funcţie de factorii situaţionali.

În modelul propus se au în vedere nu numai stilurile manageriale, ci şi caracteristicile sau atributele situaţiei care revendică adoptarea unui stil sau altuia. Pentru analiza şi clasificarea situaţiilor care determină alegerea unui stil sau altul, autorii evidenţiază 8 caracteristici care, în opinia lor, ar determina tipurile de situaţii decizionale, şi anume: importanta calităţii deciziei ce trebuie luată; măsura în care liderul dispune de suficientă informaţie pentru a lua singur o decizie de calitate; măsura în care problema este structurată; măsura în care acceptarea deciziei şi angajarea subordonaţilor este importantă pentru implementarea eficientă a acesteia; probabilitatea cea mai mare ca decizia de tip autoritar să fie acceptată de subordonaţi; măsura în care subordonaţii sunt motivaţi să realizeze scopurile organizaţionale; măsura în care este probabil ca subordonaţii să se împotrivească deciziei; măsura în care subordonaţii dispun de suficientă informaţie pentru a lua o decizie de înaltă calitate.

- 89 -

Eficienţa este considerată în funcţie de trei criterii: calitatea deciziei (raţionalitatea); acceptarea de către subordonaţi a deciziei; perioada de timp necesară pentru realizarea deciziei.

Acest model a fost astfel proiectat astfel încât alegerea stilului adecvat să protejeze atât calitatea deciziei, cât şi acceptarea acesteia de către subordonaţi.

Plecând de la arborele decizional elaborat de cei trei autori, în cadrul cercetării de faţă am identificat şi descris tipurile de situaţii (pe baza celor 8 caracteristici) care determină alegerea unui stil sau altul, precum şi stilul adecvat situaţiei date. Am definit un număr de 16 situaţii decizionale, pe baza cărora s-a construit instrumentul de evaluare a eficienţei stilului (ca strategie decizională optimă).

2. Nivelurile constitutive ale stilului managerial Cele două niveluri corelate (atitudinal şi comportamental) ale stilului

managerial sunt pregnant evidenţiate în cadrul teoriei elaborate de Mc. Gregor (1953) cu privire la fenomenul conducerii. El formulează teoria "X" şi teoria"Y" care trebuie considerate ca reprezentând extrema pozitivă şi cea negativă a unui continuum ce simbolizează filosofia conducerii (concepţia conducătorului despre natura umană). Teoria lui este relevantă prin implicaţiile privind modul de cristalizare a unui stil managerial dominant: stilul autoritar se fundamentează pe teoria "X", iar stilul democratic-participativ se fundamentează pe teoria "Y". Teoria X şi teoria Y nu sunt strategii manageriale. Ele sunt credinţe fundamentale despre natura omului care influenţează conducătorul în adoptarea unei strategii preferabilă alteia (Vlăsceanu, 1993, p.334).

B. METODOLOGIA CERCETĂRII 1. Obiective teoretice şi practice

• Studierea stilurilor manageriale în raport cu situaţia în care sunt exercitate, dimensiunea personală a stilului fiind insuficientă pentru a explica eficienţa acestuia;

• Studierea stilurilor manageriale raportate la strategiile concrete de luare a deciziilor, având în vedere faptul că modul în care sunt luate deciziile reprezintă caracteristica fundamentală, definitorie a stilurilor manageriale;

• Elaborarea unei modalităţi practice de evaluare a eficienţei stilului managerial şi a eficienţei decizionale, în context situaţional;

• Optimizarea procesului decizional şi a conducerii în ansamblul ei, modelul oferit indicând liderului stilul pe care va trebui să-l adopte şi care pentru o situaţie dată, va fi cel mai eficient (adecvat).

2. Ipoteze de cercetare • Cu cât nivelul ierarhic în cadrul organizaţiei este mai înalt cu atât

stilul managerial este mai eficient (mai adecvat situaţiei); • Stilurile manageriale ineficiente (inadecvate situaţiei) sunt expresia

stilului managerial dominant (ca expresie a nivelului orientativ – atitudinal). 3. Lotul de subiecţi Cercetarea a fost efectuată pe un lot de 51 de subiecţi (46 bărbaţi şi 5 femei)

reprezentând liderii formali ai unei organizaţii cu profil de cercetare şi microproducţie, amplasaţi pe 4 niveluri ierarhice şi 5 linii ierarhice.

- 90 -

0,44

0,42

0,4

0,38

0,39

0,4

0,41

0,42

0,43

0,44

media

Autoritar Consultativ ParticipativFig.1 Evaluarea stilului managerial adecvat

situatiei, la nivelul organizatiei

Subiecţii au o vârstă medie de 44 ani. În privinţa studiilor, toţi au pregătire superioară, majoritatea având studii superioare tehnice. În raport cu vechimea pe postul de conducere se constată o vechime medie de 5 ani.

4. Metode şi tehnici de cercetare Pentru obţinerea datelor relevante în raport cu problematica studiată, s-au

utilizat metoda observaţiei, metoda anchetei pe bază de chestionar şi metoda statistico-matematică. Au fost aplicate două instrumente de cercetare: un inventar de identificare a stilului managerial dominant (conform concepţiei lui Mc.Gregor) şi un inventar de evaluare a eficienţei stilului managerial în funcţie de particularităţile situaţiilor decizionale (conform teoriei elaborate de Vroom, Yetton şi Jago).

a) Primul inventar (IISMD) cuprinde 10 probleme concrete referitoare la relaţiile dintre conducători şi subordonaţi, pe care conducătorul trebuie să le rezolve. Fiecare problema este însoţită de trei variante de soluţii, fiecare soluţie corespunzând unui anumit stil managerial (autoritar, cooperant sau participativ). Se poate afla stilul managerial dominant atât pentru fiecare problema în parte, cât şi global.

b) În cadrul celui de-al doilea inventar (IEESM) sunt identificate cele cinci stiluri manageriale, în funcţie de măsura cu care liderul trebuie să permită subordonaţilor să participe la luarea deciziei. Inventarul descrie un număr de 16 situaţii întâlnite în activitatea de conducere şi referitoare la relaţia şef – subordonat, privind modul de luare a deciziilor, sistematizate în funcţie opt caracteristici. După ce se stabileşte concordanţa/neconcordanţa fiecărei situaţii cu stilul corespunzător (cel eficient), se efectuează o regrupare a stilurilor în trei stiluri manageriale principale: autoritar, consultativ şi participativ.

Inventarul urmăreşte evaluarea stilurilor manageriale prin două aspecte (diferite prin modul de prelucrare), şi anume: adecvarea liderului (a stilului managerial) la situaţie; neadecvarea liderului (a stilului managerial) la situaţie, neconcordanţa stilului cu situaţia.

C. REZULTATE ŞI DISCUŢII În urma aplicării instrumentelor de cercetare s-au obţinut următoarele

rezultate: • La nivelul organizaţiei, stilul cel mai adecvat situaţiei este stilul

autoritar (cel mai bine sunt rezolvate situaţiile care impun un stil autoritar în ceea ce priveşte măsura participării subordonaţilor la luarea deciziilor).

- 91 -

Nivel I Nivel II Nivel III Nivel IV

AutoritarConsultativ

Participativ0

0,1

0,2

0,3

0,4

0,5

0,6

media

Fig.2 Reprezentare comparativa, pe nivele ierarhice, privind stilul managerial adecvat

situatiei

AutoritarConsultativParticipativ

0,29

0,35 0,36

00,05

0,10,15

0,20,25

0,30,35

0,4

media

Autoritar Cooperator Participativ

Fig.3 Evaluarea stilului managerial dominant la nivelul organizatiei

Pe niveluri ierarhice s-au obţinut următoarele rezultate: la nivelele I (manager general), II (managerii executivi) şi III (şefii de secţii şi servicii), cel mai adecvat este stilul participativ; la nivelul IV (şefii de laboratoare), cel mai eficient este stilul autoritar.

În ceea ce priveşte eficienţa globală a stilurilor (adecvarea globală la situaţie),

cel mai adecvat stil s-a obţinut la nivelul II, la nivelele III şi IV eficienţa globală scăzând progresiv; la nivelul cel mai înalt (nivelul I), eficienţa globală este cea mai scăzută, comparativ cu celelalte niveluri. Aşadar, prima ipoteză se confirmă parţial.

• Pentru cea de-a doua ipoteză s-au obţinut următoarele rezultate: Stilul managerial dominant practicat la nivelul organizaţiei este de tip

participativ. Deoarece stilul cooperator are un scor foarte apropiat stilului dominant, îl vom considera ca stil sub-dominant.

Cu referire la stilul dominant pe nivele ierarhice: la primele trei niveluri

ierarhice, stilul dominant este participativ atât ca orientare generală, cât şi ca modalitate de luare a deciziilor.

- 92 -

Nivel I Nivel II Nivel III Nivel IV

AutoritarCooperator

Participativ0

0,1

0,2

0,3

0,4

0,5

media

Fig.4 Reprezentare comparativa, pe nivele ierarhice, privind stilul managerial dominant

Autoritar

Cooperator

Participativ

0,21

0,43

0,16

0

0,1

0,2

0,3

0,4

0,5

media

Autoritar Consultativ Participativ

Fig.5 Evaluarea stilului managerial inadecvat situatiei, la nivelul organizatiei

Acest fapt va influenţa pozitiv grupul de decizie şi eficienţa procesului

decizional, deoarece la aceste niveluri sunt favorizate discuţiile colective, este stimulată discutarea cu subordonaţii a tuturor problemelor comune, schimbul de idei şi sugestii, participarea activă a subordonaţilor în procesul de decizie. Managerii de la aceste niveluri vor fi centraţi nu numai pe calitatea deciziei, ci şi pe acceptarea ei de către subordonaţi.

Deşi stilul managerial dominant la primele trei niveluri este de tip participativ, gradul participării scade treptat, de la nivelul ierarhic cel mai înalt până la nivelul III. Diferenţierea în ceea ce priveşte stilul dominant apare la ultimul nivel ierarhic (IV), unde se obţine un stil cooperator atât ca orientare generală, cât şi ca modalitate de luare a deciziilor. Aceasta înseamnă că şefii de la acest nivel sunt receptivi la părerile subordonaţilor cu privire la luarea de decizii, ei se consultă cu subordonaţii înainte de a luarea unei decizii, dar comparativ cu conducătorii de la celelalte nivele, gradul de participare al subordonaţilor la luarea deciziilor va fi mai scăzut, tenta este mai autoritară decât la primele niveluri, conducătorii de la acest ultim nivel luând în final o decizie care va reflecta sau nu opiniile şi sugestiile subordonaţilor.

Precizăm că, deşi cel mai înalt grad de participare întâlnim la primul nivel, comparativ cu celelalte nivele, şi aici nivelul participării, ca stil dominant, nu se apropie de maximum, ci putem vorbi de un nivel mediu; aşadar, orientarea (stilul) de tip participativ nu este absolut detaşată de celelalte orientări (stiluri).

La nivelul organizaţiei, cea mai mare pondere a stilurilor ineficiente (inadecvate situaţiei) este dată de acele situaţii în care liderii adoptă un stil consultativ atunci când nu se necesită un astfel de stil.

- 93 -

Nivel I Nivel II Nivel III Nivel IV

AutoritarConsultativ

Participativ0

0,10,20,30,40,50,60,70,8

media

Fig.6 Reprezentare comparativa, pe nivele ierarhice, privind stilul managerial inadecvat situatiei

AutoritarConsultativParticipativ

Sunt acele situaţii care impun, ori un stil autoritar (decizii autoritare), în care liderul trebuie să ia decizia singur, independent de subordonaţi, ori un stil participativ (decizii în grup), în care liderul trebuie să ia decizia prin implicarea activă a subordonaţilor în procesul decizional. Adoptând un stil consultativ, când situaţia nu impune, va avea drept consecinţă afectarea procesului decizional (o eficienţă mai scăzută).

Pe niveluri ierarhice, stilurile ineficiente (inadecvate situaţiei) sunt date tot de situaţiile în care liderii adoptă un stil consultativ atunci când nu se necesită un astfel de stil.

În acest sens, cel mai inadecvat situaţiei apare managerul general (nivelul I). Cu referire la stilul ineficient dat de situaţiile în care liderul adoptă un stil autoritar atunci când nu se necesită o astfel de strategie, se constată că gradul de inadecvare (de ineficienţă) creşte progresiv de la nivelul I până la nivelul IV.

Nivelul global al ineficienţei este cel mai ridicat la nivelul ierarhic I, la celelalte nivele ierarhice gradul inadecvării totale fiind relativ apropiat.

Pentru a vedea dacă ineficienţa liderului se datorează stilului managerial dominant s-au calculat coeficienţii de corelaţie Bravais-Pearson. S-a constatat că nu există o corelaţie semnificativă între stilul dominant autoritar, cooperator, participativ (IISMD) şi stilul adecvat autoritar, consultativ şi, respectiv, participativ (IEESM). O corelaţie pozitivă semnificativă există însă între stilul dominant participativ şi stilul adecvat tuturor situaţiilor (ca stil global); cu cât stilul dominant este mai participativ, cu atât liderul va fi mai adecvat situaţiei, la nivel global (la nivelul tuturor situaţiilor, indiferent de stil). Adecvarea stilurilor la situaţie nu este însă maximă nici pentru situaţiile rezolvate cel mai bine în mod autoritar, eficienţa stilului managerial amplasându-se la un nivel mediu. Astfel, cea de-a doua ipoteză se infirmă.

D. CONCLUZII Rezultatele cercetării evidenţiază următoarele aspecte cu relevanţă teoretică şi

practică: • stilurile manageriale nu există în sine, ci se particularizează în funcţie de

specificul situaţiei, depind de factorii situaţionali, dimensiunea personală a stilului

- 94 -

fiind insuficientă pentru explicarea eficienţei. Astfel, teoriile contingenţei sunt cele mai complete din multitudinea de teorii formulate asupra conducerii;

• diferitele stiluri manageriale sunt de fapt strategii de luare a deciziilor, modul în care sunt luate deciziile reprezentând caracteristica definitorie a diferitelor stiluri manageriale;

• stilul managerial se poate modifica în funcţie de specificul situaţiei; • faptul că stilul ineficient nu este expresia stilului dominant corespunzător

are ca utilitate practică faptul că putem schimba stilul inadecvat într-un stil managerial eficient;

• există un raport de eficienţă între stilurile manageriale şi strategiile decizionale, în funcţie de caracteristicile situaţiei, având ca efect creşterea sau scăderea eficienţei .

Cercetarea de faţă furnizează un important material teoretic şi practic legat de complexitatea deosebită a procesului managerial în general, şi a stilurilor manageriale în context situaţional, în special. Rezultatele obţinute, prin faptul că oferă o modalitate concretă de evaluare a stilurilor manageriale şi de optimizare a procesului decizional, permit elaborarea unor programe de formare şi optimizare psihosocială a managerilor pe baza introducerii treptate a factorilor de progres şi a modelelor de învăţare formativă (dirijată), astfel încât managerii să dispună în final de un repertoriu bogat şi variat de stiluri manageriale, adaptabil situaţiilor diverse cu care se confruntă.

- 95 -

EFICIENTIZAREA MUNCII REALE A MANAGERULUI PRIN GESTIONAREA ROLURILOR ŞI COMPETENŢELOR ACESTUIA

Conf. univ. dr. Ştefan PRUNĂ Care este munca efectivă a unui manager? Cu alte cuvinte, ce face el într-o zi

obişnuită de lucru? Această perspectivă de a vedea managementul, prin intermediul activităţii concrete a managerului, ni se pare eficientă. Noi am extins această formulă şi asupra organizaţiei, considerând că o perspectivă sistematică a principalelor activităţii ale organizaţiei Poliţiei nu poate fi decât benefică, construind, în acest sens, tabloul problemelor generale cu care se confruntă instituţia.

În momentul în care oamenii au optat să se asocieze pentru a rezolva probleme ce depăşesc posibilităţile lor individuale, a apărut nevoia ca anumite persoane să îndrume şi să facă eficientă forţa fizică şi cunoştinţele celor ce muncesc. Aceşti oameni sunt managerii (şefii, conducătorii etc.) care au rolul de a ajuta organizaţia să realizeze obiectivele propuse cu cheltuieli materiale cât mai mici şi cu efort psihic şi fizic minim.

Aceste „personaje” nu sunt alese la întâmplare. Ele trebuie să aibă anumite trăsături pentru a fi desemnate manageri. Un portret robot ar include: hotărârea, abilitatea de a tolera ambiguitatea şi nesiguranţa, plăcerea de a avea putere, decizia, perseverenţa, capacitatea de a se pune în pielea altcuiva, puterea de a suporta stresul. Lista ar putea continua. Cercetările asupra activităţii manageriale arată, aproape în totalitate, că managerul este elementul principal într-o organizaţie. El îşi pune în mod decisiv amprenta pe:

– asigurarea unui climat psiho-moral pozitiv, de colaborare şi destindere în interiorul organizaţiei;

– luarea celor mai multe decizii; – motivarea oamenilor; – rezolvarea problemelor; – gestionarea resurselor umane. Plecând de la acest lucru teoreticienii au dorit să răspundă la întrebarea: ce fel

de om este un manager? ce personalitate trebuie să aibă pentru a avea succes în această muncă? există un „portret robot” al managerului eficient? Care sunt rolurile pe care le joacă managerii? Întrebările şi necesitatea unor răspunsuri au dus la apariţia unei ramuri noi în management: psihologia managerială. Psihologia managerială studiază personalitatea managerului din perspectiva realizării funcţiilor manageriale: planificarea, organizarea, conducerea şi controlul. Psihologia managerială investighează întreg psihicul uman şi implicarea lui în procesul managerial, cu alte cuvinte studiază factorii umani ce apar în procesul de realizare a sarcinilor.

- 96 -

Cum nu toţi cei care ocupă funcţii manageriale au şi calităţi reale de manageri, psihologia managerială se interesează şi de selecţia pe criterii valorice şi pregătire profesională a managerilor având în vedere atât fondul lor de predispoziţii, cât şi capacitatea de învăţare. Capacitatea managerului se defineşte prin reuşita în a influenţa colaboratorii să obţină maximum de eficienţă şi maximum de satisfacţii personale şi profesionale. Începem demersul nostru cu o definiţie clasică dată managerului: „Managerul trebuie să-i facă pe alţii să facă” (T. Herseni, 1969). Cu alte cuvinte, eficacitatea managerului stă în capacitatea acestuia de a–i determina pe alţii – subordonaţii – să facă ceva anume. Cum poate să-i determine? Instrumentele sunt diverse. Pentru a putea să înţelegem modul de determinare al managerului, trebuie să punem în discuţie: personalitatea acestuia; puterea şi autoritatea managerului; rolurile pe care le joacă; deprinderile şi calităţile managerului.

Prima observaţie pe care o facem este aceea că munca efectivă pe care o depune un manager se depărtează semnificativ de teoriile şi modelele explicative. Teoria este foarte importantă deoarece ea orientează în linii generale preocupările managerilor referitoare la rolul lor în organizaţii. Folosirea standardelor ocupaţionale sau a fişelor de post pot oferi o imagine de ansamblu teoretică a preocupărilor unei funcţii sau poziţii organizaţionale. Întrebarea care se pune este – cum putem aproxima mai bine munca efectivă?

Problema trebuie abordată din mai multe perspective. Cum munca efectivă înseamnă comportamentul direct al şefului, trebuie urmărite mai multe interdependenţe, pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai obiectivă. Principalele interdependenţe pe care doresc să le analizez în cele ce urmează sunt:

– munca efectivă depinde de rolurile pe care le exercită managerul zi de zi; – munca efectivă depinde de competenţele pe care le are managerul la nivelul

organizaţiei. Perspectiva unuia din întemeietorii managementului ştiinţific, Henri Fayol,

potrivit căreia managerul planifică, organizează, conduce, coordonează şi controlează, chiar dacă este de valabilă, nu mai este de actualitate, datorită complexităţii activităţilor. La perioada respectivă ea a fost o descoperire importantă. Acum, însă, trebuie completată.

Reluând această problemă, Mintzberg, identifică trei mari categorii de roluri pe care le îndeplinesc toţi managerii. Mintzberg înţelege prin rol un set organizat de comportamente ce pot fi identificate la nivelul poziţiilor de conducere. Deoarece managementul se exercită pe toate palierele organizaţiei, şi aceste roluri se manifestă în acelaşi mod. În activitatea practică este greu, dacă nu imposibil, să putem despărţi clar aceste roluri, echilibrul lor fiind dat de multe variabile, de la nivelul de autoritate până la mărimea organizaţiei, de la cultura organizaţională până la calitatea umană a subordonaţilor.

Încercând să-l depăşească pe Mintzberg, Handy oferă o altă descriere menită a nuanţa aceste responsabilităţi. În opinia lui rolurile interpersonale ar echivala cu responsabilităţile de conducere, cele informaţionale cu activitatea de administrare, iar cele decizionale cu cerinţele asigurării funcţionării propriu-zise.

Din nou Mintzberg după ce a urmărit munca unor manageri – a folosit în acest scop observarea directă, a cerut permisiunea să se ţină după ei – timp de mai multe

- 97 -

săptămâni, şi astfel, reuşeşte să includă cele mai multe din activităţile observate în trei categorii de roluri.

Premisa de lucru – pentru a înţelege ce fac efectiv managerii trebuie să urmărim ponderea pe care o au aceste roluri în activitatea de zi cu zi.

Rolurile informaţionale – se referă la utilizarea şi difuzarea informaţiilor. În practica de zi cu zi a conducerii, managerii ajung să aibă acces la o mulţime de informaţii atât din interiorul, cât şi din exteriorul organizaţiei. Formarea şi dezvoltare unei baze de informaţii reprezintă o preocupare constantă a sistemului de management. Gestionarea informaţiilor se face în trei modalităţi diferite:

– adunarea informaţiilor prin adresarea de întrebări sau luând notă de informaţiile venite prin canalele formale – şedinţe, note de informare, rapoarte, briefing-uri sau prin canale informale gen „telefonul fără fir”, bârfe, zvonuri, discuţii amicale;

– transmiterea informaţiilor, în primul rând pentru subordonaţii direcţi, legate de sarcinile de zi cu zi, precum şi despre cerinţele şi pretenţiile pe care le are de la aceştia;

– participarea la discuţii, în numele unităţii, secţiei, colectivului, cu alţi manageri sau cu persoane din afara organizaţiei.

Regulă: Cantitatea de informaţie necesară pentru buna funcţionare a unui sistem (organizaţie, unitate, subunitate) rămâne, în timp, constantă. Orice reducere bruscă a ei pe canale formale va determina o creştere a acesteia pe canale informale, greu de controlat sau influenţat. Principalele activităţi pe care le realizează managerul pentru a putea îndeplini rolurile informaţionale sunt: monitorizarea, diseminarea informaţiilor şi activitatea de purtător de cuvânt.

Rolurile interpersonale – se referă la aspectele legate de relaţiile interpersonale, la modalităţile în care managerul interacţionează cu subordonaţii, colegii, superiorii şi persoanele din afara instituţiei. Importanţa rolurilor interpersonale rezidă în:

– crearea unui climat de muncă ce implică reguli, cod de conduită, compatibilităţi;

– identificarea nevoilor personale ale subordonaţilor – trebuinţe, interese, carieră; îmbunătăţirea performanţei prin asigurarea unui feedback eficace;

– construirea unor relaţii interpersonale informale, care să funcţioneze în paralel cu cele formale şi să devină complementare cu acestea;

– formarea unei culturi organizaţionale care să încurajeze munca, respectul pentru ceilalţi şi care să apropie sistemul de management de cel de execuţie. Rolurile interpersonale prin amploarea şi impactul pe care îl au asupra psihologiei individului, constituie munca cea mai grea a unui manager. Numeroase studii şi cercetări întăresc ideea că un manager care reuşeşte să eficientizeze aceste roluri, rezolvă din start multe probleme pe care viaţa de zi cu zi, le pune în faţa angajaţilor unei organizaţii. Aspectele importante ale acestor roluri sunt: reprezentarea, calitatea de lider şi relaţia sau legătura.

Rolurile decizionale – se referă la activităţile realizate de manager pentru gestionarea procesului decizional şi luarea deciziei. Probabil, cea mai importantă

- 98 -

preocupare a managerului modern, decizia rămâne dreptul fundamental al sistemului de management. Descentralizarea actului decizional, apariţia unor modele colective de luare a deciziei, nu va putea niciodată să suplinească menirea managerului, aceea de a alege o variantă din mai multe posibile, adică aceea de a decide.

Rolurile decizionale se manifestă atunci când: – apar idei şi metode noi care pot îmbunătăţii activitatea socio-profesională

(decizii de schimbare ce sunt reclamate, cerute de dinamica organizaţiei); – apar defecţiuni, surprize neplăcute, conflicte (decizii de îndreptare a

situaţiei); – se distribuie resursele între membrii colectivului, când se acordă recompense

sau pedepse (decizii de alocare). Rolurile decizionale sunt importante pentru că: – unele decizii ating interesele personale ale subordonaţilor; – contribuie la realizarea unei imagini/prestigiu al subunităţii ; – asigură un climat de muncă pozitiv ; – sunt exclusiv de competenţa managerilor/şefilor/comandanţilor. Principalele activităţi ale managerului pentru asumarea rolurilor decizionale

sunt: calitatea de iniţiator, soluţionarea tensiunilor şi distribuirea resurselor. Atenţionare – rolurile descrise de Mintzberg trebuie şi ele completate. Nu

întâlnim, spre exemplu, rolurile de consiliere – integrare, socializare, carieră care sunt foarte importante în acest moment.

De asemenea, nu întâlnim nici rolurile comunicaţionale – verbal, scris, nonverbal – foarte importante în această perioadă.

Premisa de lucru – pentru a înţelege ce face efectiv un manager trebuie să analizăm competenţele teoretice şi practice ale acestuia.

Competenţele managerului În general, prin competenţă înţelegem caracteristica managerului de a dispune

de cunoştinţele şi deprinderile necesare realizării sarcinilor şi a rezolvării eficiente a problemelor organizatorice precum şi a modului de cooperare cu ceilalţi. Principalele competenţe sunt: de specialitate/tehnice; conceptuale; interumane.

Competenţele de specialitate. Se referă la cunoştinţele necesare unui manager pentru a avea o imagine de ansamblu asupra muncii care trebuie executată. Necesitatea unor asemenea competenţe este, cel mai des, pusă în discuţie, în special la nivelurile superioare ale sistemului de management. Este un lucru acceptat că un manager de nivel operativ, şef de birou sau serviciu, are mare nevoie de competenţele de specialitate, şefii de birou lucrând, în multe situaţii, alături de subordonaţii lor. Pentru nivelurile tactic şi strategic lucrurile se complică puţin, pentru că se poate pune întrebarea: ce trebuie să cunoască un inspector şef pentru a fi eficient? Cunoştinţe de judiciar, cercetare penală, ordine publică, circulaţie etc. Cât de bine, de detaliat, trebuie să cunoască aceste activităţi? O altă problemă legată de aceste competenţe, se referă la impactul lor atunci când o persoană ocupă o funcţie de conducere. Dacă este admis că o persoană poate fi numită într-o funcţie de conducere la nivel operativ, plecând de la competenţele de specialitate, aceste lucru nu mai este eficient, atunci când este vorba despre o funcţie de inspector şef sau locţiitor al acestuia, lucrurile se

- 99 -

schimbă. Ponderea acestor competenţe ar trebui să fie mai scăzută în decizia finală. Mai mult decât atât, în practică se constată că, exagerarea acestei competenţe face ca mulţi manageri să fie numiţi şefi, exclusiv pe baza acestor competenţe, în detrimentul celor conceptuale şi interumane.

Nu mai pare ciudată, într-o asemenea situaţie, faptul că o persoană care ajunge şef de municipiu, parcurgând, de exemplu, toate etapele muncii judiciare, lucrător, şef birou judiciar, şef serviciu judiciar, să continue să se manifeste tot ca un judiciarist, considerând această linie de muncă drept cea mai importantă, fiind preocupat, în special, de problemele judiciare, în detrimentul altor linii de muncă. Ca şef de municipiu el trebuie să asigure un echilibru, indiferent de linia de muncă de unde provine. Competenţele conceptuale şi interumane îl pot ajuta să gândească lucrurile în acest mod. Altfel, va părea că face favoritisme şi va crea conflicte interdepartamentale inutile. Competenţele de specialitate sunt importante pentru a cunoaşte în detaliu aspectele muncii pe care o conduce şi procesele, procedurile, metodele şi instrumentele specifice domeniului, chiar dacă nu lucrează efectiv.

Aceste competenţe sunt necesare pentru a: – îndrumă pe cei aflaţi în subordine referitor la munca efectivă; – planifică şi organizează munca subordonaţilor; – comunică şefilor ierarhici nevoile unităţii pe care o conduc; – instruiesc şi integrează persoanele nou venite în colectiv; – forma la manageri capacităţi de ierarhizare a problemelor profesionale, de

rezolvare în ordinea importanţei, a priorităţilor. Competenţele conceptuale. În general, competenţele conceptuale ţin de

demersul paradigmatic al unei ştiinţe, de baza ei teoretică. În cazul nostru competenţele conceptuale se referă la ştiinţa managementului, la cele trei aspecte inseparabile de ideea de ştiinţă respectiv, obiectul de studiu, sistemul paradigmatic şi metodologia. Managerul trebuie să-şi însuşească limbajul specific acestei ştiinţe, să înveţe să gândească şi să acţioneze ca un bun manager. Un vocabular strict, de aproximativ 100 -150 de termeni, trebuie însuşit şi „pus să lucreze”.

Aspectele teoretice ale unei ştiinţe sunt fundamentale pentru înţelegerea ei. Managerii care „fug” de teorie, sau care consideră că aceasta este ceva în plus în pregătirea lor, se înşeală amarnic. Nu vor putea înţelege ce reprezintă, cu adevărat managementul, dacă vor evita baza teoretică. Competenţele conceptuale îi permit managerului să privească organizaţia ca întreg, ca pe un tot unitar, şi să înţeleagă cum anume sunt legate între ele şi se intercondiţionează reciproc, diferite părţi ale unui întreg. Ele vizează generalizări, raporturi abstracte, capacitatea de a vizualiza cum anume ar putea fi reorganizate toate părţile unei organizaţii pentru a funcţiona eficient. Înţelegerea Poliţiei ca organizaţie, apelând la teorii ale organizaţiilor birocratice clasice sau moderne, îl pot ajuta pe manager să înţeleagă mai bine menirea Poliţiei, „filosofia ei de viaţă” oportunităţile şi ameninţările la care este supusă.

Competenţele interumane. Reprezintă cunoştinţele şi deprinderile acumulate de un manager, prin care acesta învaţă să se raporteze corect la ceilalţi angajaţi ai organizaţiei. Managerii care au aceste competenţe, ajung să-i înţeleagă pe ceilalţi, să lucreze cu ei în condiţii de compatibilitate şi să intre cu ei în rezonanţă. Formarea

- 100 -

echipelor de lucru, pentru a da un singur exemplu, are la bază folosirea acestor competenţe. Cu toate că sunt atât de necesare, competenţele interumane stau la baza celor mai multe probleme. Cauza stă în faptul că ele nu sunt particulare indivizilor din organizaţii, ci sunt competenţe fireşti, ale tuturor oamenilor. Psihologic şi relaţional, oamenii se lovesc de aceste nevoi, devreme, în viaţă. Ei trebuie să înveţe să se descurce cu oamenii de lângă ei, începând cu părinţii şi terminând cu oamenii necunoscuţi de pe stradă. Mai mult decât atât, fiecare învaţă în felul lui aceste competenţe, astfel încât, la 30 de ani, când un individ ajunge manager, el are aceste competenţe deja formate. Se vorbeşte de „cei şapte ani de acasă” pentru a scoate în evidenţă importanţa acestor competenţe. Atunci, unde apare problema?

Competenţele umane se formează având la bază propriul interes, propriile aspiraţii. Ca manager, deşi ai puterea să promovezi mai departe, chiar uşor, propriul interes, trebuie să ţii cont şi de interesul celui din faţa ta. Dacă în viaţa de zi cu zi nu îţi place cineva, îi întorci spatele. În organizaţii, având 10 sau 15 subordonaţii, nu trebuie să procedezi în acelaşi mod. Am spus „trebuie” şi nu „poţi” pentru că mulţi manageri exact acest lucru îl fac. Fără a avea minime cunoştinţe de psihologia individului, ridicând la rang de lege, propriile mentalităţi, ignorând poziţiile şi interesul celor care nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ei, se transformă în manageri autoritari, nesocotind oamenii şi se focalizează pe sarcini.

Concluzie: ceea ce face efectiv un manager depinde de modul cum ierarhizează aceste competenţe şi de importanţa pe care le-o acordă.

- 101 -

TEORII ALE COMUNICĂRII

Comisar şef de poliţie drd. Ion GHERGHIŢĂ

Complexitatea procesului de comunicare impune folosirea unor concepte complementare, capabile să evidenţieze multiplele dimensiuni ale acestuia: dimensiunea informaţională, praxiologică, psihologică, sociologică, culturală.

1. Teoriile informaţionale36 abordează comunicarea interpersonală din perspectiva ciberneticii şi teoriei generale a sistemelor. Din această perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces biunivoc de transmitere şi recepţie a informaţiei, în care sunt implicate patru componente principale: (1) emiţătorul, care codifică informaţia pe care doreşte să o transmită sub forma unui mesaj; (2) receptorul, cel care primeşte mesajul şi îl decodifică; (3) limbajul, constând dintr-un sistem de semne împreună cu regulile de combinare şi utilizare ale acestora; (4) canalul de transmitere a informaţiei, adică sistemul/suportul prin care circulă mesajele.

Studiul unui proces de comunicare implică identificarea emiţătorilor şi receptorilor, determinarea naturii canalului de comunicare utilizat şi relevarea caracteristicilor limbajului folosit pentru codificarea informaţiei. Din analiza acestor elemente, rezultă că pentru realizarea unei comunicări eficiente se impun câteva reguli de bază:

– existenţa unor coduri comune ale emiţătorului şi receptorului, implicând atât repertoriul de semne, cât şi regulile de codificare a informaţiei sub forma de mesaje;

– mesajul trebuie să fie expresia unei noutăţi informaţionale pentru receptori, astfel încât asimilarea acesteia să conducă la reducerea gradului de determinare pentru o anumită situaţie problematică;

– costurile comunicării să fie cât mă reduse, fără ca acest lucru să afecteze acurateţea procesului de transmitere şi recepţionare a informaţiei (pentru aceasta se poate stabili un coeficient optim de redundanţă a mesajului în condiţiile utilizării unui anumit tip de limbaj, adecvat situaţiei concrete);

– asigurarea unui înalt grad de fidelitate informaţiei, concomitent cu cel de rezistenţă la perturbaţii al sistemului de comunicaţie.

După cum se poate observa, teoria generală a informaţiei pune accentul pe aspectele formale ale procesului de comunicare şi pe modalităţile logice de structurare a mesajului, fără a acorda o importanţă similară semnificaţiei acestora şi mecanismelor

36 Dumitru Cristea, Tratat de Psihologie Socială, EdituraTransilvania, pag. 17

- 102 -

psihologice implicate în desfăşurarea procesului. Deşi o asemenea perspectivă de abordare se dovedeşte utilă în unele împrejurări, este necesar ca ea să fie dublată de o analiză psihosocială a comunicării.

2. Teoriile constructiviste37 pun accentul asupra proceselor psihice prin care informaţia structurează sau modifică sistemul de reprezentări al subiectului, intervenind direct în activitatea de construire a realităţii sociale. Din această perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces de co-elaborare a realităţii, în care locutorii îşi ajustează reciproc sistemele de reprezentări despre un anumit sector al realităţii, constituind astfel, chiar obiectul comunicării interpersonale. Legătura dintre reprezentările sociale şi comunicare sunt atât de strânse încât, după cum remarca Moscovici, în absenţa comunicării, posibilitatea apariţiei şi vehiculării reprezentărilor ar fi practic imposibilă, reprezentarea constituind cea mai importantă componentă psihologică a informaţiei.

În acest context teoretic, B. Rime evidenţiază câteva dintre cele mai importante aspecte ale procesului de comunicare:

• Factorii personalizării exprimării. Chiar în condiţiile echivalenţei limbajelor şi informaţiilor disponibile, interlocutorii nu se vor exprima niciodată la fel, personalizarea depinzând de o variabilă numită gradul de libertate a locutorului. Aceasta este condiţionată de: obiectivele urmărite, raporturile dintre parteneri, constrângerile normative ale situaţiei, distanţa faţă de referent, canalul de informaţie utilizat.

• Modelul activităţii de codare-decodare. În cadrul comunicării are loc o elaborare progresivă a structurilor de semnificaţii printr-un proces continuu de traducere, construcţie, re-semnificare şi acord al reprezentărilor interlocutorilor. Reprezentarea apare ca principalul element al schimbului informaţional, în care reconstrucţia inter-subiectivă a câmpului de reprezentări este condiţionată, de o serie de factori afectiv-emoţionali, socio-culturali şi contextuali, alături de cei logico-formali şi conceptuali.

• Nivelurile de elaborare discursivă a mesajelor. Comunicarea reprezintă un act creator, în măsura în care locutorii îşi aleg, în funcţie de obiectivul urmărit şi particularităţile interlocutorului, repertoriul lingvistic, modalităţile de codificare verbală, non-verbală şi para-verbală a informaţiei, precum şi formele de exprimare adecvată situaţiei. Astfel, mesajele apar structurate pe mai multe niveluri semantice, permiţându-se în acest fel controlul nuanţat al situaţiei comunicative şi ghidarea comportamentului partenerului.

3. Teoriile semiotice38 pun accentul asupra structurii şi funcţiilor limbajelor ca instrumente esenţiale ale comunicării. Limba este definită ca un sistem complex de comunicare socială, produs al evoluţiei istorice şi culturale al unei comunităţi. Fiind un

37Op. cit., pag. 183 38Idem, pag. 183

- 103 -

rezultat natural al coexistenţei membrilor comunităţii, limba acumulează în structura şi dinamica sa întreaga experienţă a generaţiilor care s-au succedat în plan istoric, fiind atât consecinţa, cât şi condiţia esenţială a oricărui progres social, cultural sau tehnologic.

Structura limbii implică două dimensiuni principale: (1) lexicul, care reprezintă un ansamblu de semne organizate şi combinate după anumite reguli şi având corespondente semantice determinate de obiectele, fenomenele sau calităţile pe care le desemnează; (2) sintaxa, este constituită din regulile de combinare a elementelor lexicale în procesul de folosire a limbii ca instrument de comunicare, orală sau scrisă. Lexicul împreună cu sintaxa formează un cod prin care se asigură transformarea informaţiei în mesaj. În practica raporturilor umane, limba se particularizează în act după anumite criterii profesionale, de grup sau individuale, căpătând forma limbajului. Acestea sunt constructe psihosociale, constând din sisteme naturale sau convenţionale de semne, semnale sau simboluri care mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor din mediul extern, precum şi exprimarea stărilor, intenţiilor şi atitudinilor subiective.

Din perspectivă semiotică, comunicarea presupune punerea în legătura a două „universuri semantice“, funcţionalitatea relaţiei depinzând în mod esenţial de compatibilitatea limbajelor utilizate de co-locutori, de universul lor existenţial, precum şi de suportul fizic utilizat.

4. Teoria comportamentală39 fundamentată de Şcoala de la Palo Alto, pune semnul egalităţii între comunicare, mesaj şi comportament. În această viziune, în cadrul interacţiunii umane, orice comportament capătă valoare de mesaj, transmiţând implicit informaţii pe cale verbală, para-verbală sau non-verbală. Comunicarea este un proces social permanent şi integrativ, care înglobează o mare varietate de forme comportamentale: cuvântul, gestul, privirea, mimica, pantomimica. Mesajele rezultate din integrarea dinamică a tuturor componentelor menţionate, capătă sens numai în context relaţional, reprezentând simultan atât un conţinut informaţional, cât şi o formă de relaţie, desfăşurată la un anumit nivel al unei structuri sociale.

Şcoală de la Palo Alto promovează organic comunicarea şi ajunge imediat la teza: „Totul este comunicare”. Comunicarea este noul termen care exprimă relaţia omului cu lumea. Ea furnizează regulile de înţelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece ştiinţa, arta sau practicile cotidiene nu sunt decât sectoare conţinute în comunicarea ce le înglobează. Aceasta va reflecta întregul joc al raţiunii şi al activităţilor ei.

5. Teoria psihosocială40 prezintă comunicarea ca una dintre dimensiunile oricărei situaţii sociale, în care raporturile interpersonale implică cvasi-simultan componente afective, de influenţă, co-acţiune şi comunicare; fiecare dintre aceste componente sunt influenţate interactiv de celelalte, orice situaţie socială având un caracter de unicitate şi irepetabilitate, datorită interacţiunii dinamice dintre o serie de factori psiho-individuali, de grup, organizaţionali, instituţionali, socio-culturali şi contextuali. 39 Ibidem 40 Ibidem

- 104 -

În acest cadru teoretic, pornind de la funcţiile comunicării, putem extinde şi afirma că limbajul, ca instrument esenţial de comunicare, indiferent de forma sa, îndeplineşte o serie de funcţii psihosociale complementare, şi anume:

• Funcţia cognitivă. Limbajul intervine nemijlocit în activitatea de cunoaştere atât în plan individual, cât şi în plan interpersonal şi de grup.

Pe de o parte, prin intermediul limbajului informaţia se prelucrează, se păstrează, se transmite selectiv şi adecvat cu situaţia problematică, iar pe de altă parte asigură elaborarea în comun a unor strategii rezolutive şi de cunoaştere, care vor conduce la obţinerea de noi informaţii.

• Funcţia comunicativă. În cadrul oricărei situaţii sociale, prin intermediul unui sistem de limbaje, naturale sau artificiale, se transmit şi se recepţionează continuu mesaje între persoane, grupuri, organizaţii şi instituţii sociale, fundamentându-se astfel principalul mecanism al coeziunii şi funcţionarii sistemului social.

• Funcţia expresivă. Prin intermediul limbajului se exteriorizează stările emoţionale ale persoanelor aflate într-o anumită situaţie, realizându-se astfel o „semnalizare socială" indispensabilă dezvoltării normale a raporturilor interpersonale şi activităţilor de grup.

• Funcţia persuasivă. Relaţiile interpersonale, precum şi cele de grup sau de masă, presupun exercitarea implicită a unor influenţe, mai mult sau mai puţin conştientizate asupra celor aflaţi în contact psihologic.

• Funcţia reglatorie. Prin caracterul sau discursiv analitic, limbajul este implicit şi un instrument de autoreglaj comportamental. Prin limbaj se formulează scopuri şi etape în activitate, se elaborează strategiile de acţiune, se formulează criterii, se evaluează eficienţa şi se impun modificări în desfăşurarea acţiunilor, intervenind astfel nemijlocit în structurarea conduitelor şi activităţilor individuale sau de grup.

• Funcţia axiologic - existenţială. Din perspectivă culturală, limba oferă cea mai înaltă şi subtilă formă de valorizare existenţială a omului. Din perspectivă psihosocială, actul comunicării semnifică mult mai mult decât simpla transmitere de informaţie. Prin intermediul limbajului interior, trăirile psihologice cele mai subtile capătă consistenţă, formă şi valoare.

- 105 -

COMUNICAREA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ VS.

CRIZA COMUNICĂRII

Sublocotenent Cristian TARBU

I. Introducere Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă reprezintă în planul

organizaţiilor din componenţa M.I.R.A. una dintre cele mai noi structuri organizatorice. Deşi componentele din alcătuirea sa (respectiv Inspectoratul General al Pompierilor Militari şi Protecţia Civilă) au, fiecare în parte un trecut semnificativ din punct de vedere istoric şi organizaţional, convieţuirea şi, mai ales contopirea celor două structuri a intrat efectiv in derulare doar începând cu decembrie 2004.

Problemele generate de funcţionarea efectivă a acestei structuri noi sunt dintre cele mai diverse, printre cele mai importante fiind cele ce vizează comuniunea a două stiluri şi culturi organizaţionale eminamente diferite.

Comunicarea reprezintă în acest context atât „călcâiul lui Ahile”, cât şi „resursa” de baza a reuşitei în plan profesional. Specificul activităţii Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă îl reprezintă, în esenţă, prevenirea, respectiv combaterea situaţiilor de criză dintre cele mai diverse (de la incendii la calamităţi naturale de la accidente chimice la accidente nucleare etc.)

Fiecare dezastru/situaţie de urgenţă are particularităţile sale. Incendiile, cutremurele de pământ, inundaţiile, alunecările de teren, etc. … toate concură la realizarea unui tablou sumbru de evenimente ce fac parte integrantă din activitatea de zi cu zi a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă. Comunicarea în fiecare dintre aceste momente particulare are specificul său. Barierele de ordin psihologic ce pot apărea în cadrul procesului de comunicare rămân însă relative constante.

II. Caracteristici ale comunicării „Comunicarea reprezintă liantul tuturor activităţilor desfăşurate de om,

indiferent dacă facem referire la nivelul individual, la cel al grupurilor, organizaţiilor sau la cel macrosocial.” [Ursula Şchiopu, 1997, pag. 165]

Importanţa procesului de comunicare a fost recunoscută din cele mai vechi timpuri. Oracolul de la Delhi, de exemplu, era celebru prin profeţiile pe care le dădea şi, mai ales acurateţea acestora. Celor care îi cereau să le dezvăluie soarta ce îi aştepta în bătălii le răspundea invariabil: "Nu vei muri!". Pelerinii plecau fericiţi şi fermi convinşi că nu li se putea întâmpla nimic rău în bătălia ce urma. Rudelor nemulţumite ale celor care mureau în luptă li se transmitea faptul ca greşeala aparţine de fapt defunctului, oracolul spunându-i: "Nu, vei muri!". O simplă virgulă/intonaţie făcea diferenţa în favoarea corectitudinii profeţiilor.

- 106 -

Comunicarea în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă se realizează cu precădere pe verticală în cadrul relaţiei şef-subordonat. Comunicarea este relativ rigidă, puternic normată de cadrul regulamentar, mesajul reducându-se la o transmitere mecanică a informaţiei considerată relevantă de către emiţător. De asemenea, există şi o comunicare pe orizontală dată de multitudinea de servicii, departamente şi compartimente funcţionale existente în cadrul oricărei organizaţii de acest tip. Nici această comunicare nu depăşeşte cadrul formal, ba mai mult, aici intervine şi un fenomen concurenţial, „fiecare compartiment funcţional caută, în mod preferenţial, acele situaţii şi decizii care îi sunt avantajoase.”[Marius Milcu, 2004, pag 81].

Comunicarea atât cu colegii, cât şi cu superiorii este menită, în primul rând să conducă la realizarea sarcinilor şi atingerea obiectivelor stabilite şi mai puţin să conducă la formarea sau întreţinerea unor relaţii interpersonale calde (respectiv un nivel înalt de familiaritate sau chiar prietenie). În acest context „...poziţiile centrale îşi consolidează puterea prin faptul că beneficiază de un debit maxim de informaţie; poziţiile periferice, lipsite de informaţie, se demotivează uşor. Cu cât înălţimea piramidei ierarhice este mai mare cu atât va fi necesar mai mult timp pentru transmiterea informaţiilor spre compartimentele inferioare.” [Ştefan Stanciu, 2005, pag. 238]

Indiferent de punctul de vedere din care privim, elementele care stau la baza procesului de comunicare sunt, în general, constante: emiţătorul, receptorul, mesajul, canalul de comunicare, codificarea, decodificarea, feed-back-ul.

Explozia informaţională cu care ne confruntăm în ultima perioadă se reflectă cel mai bine prin explozia comunicării la nivelul organizaţional şi mai cu seamă la cel managerial.

Tocmai de aceea, orice afectare a procesului comunicaţional este privită ca o problemă deosebit de importantă. Şi unde pot apărea mai uşor şi frecvent probleme în lanţul comunicării decât în situaţii de criză când activitatea se desfăşoară în condiţii de presiune?

III. Criză şi comunicare Criza reprezintă o „perioadă în dinamica unui sistem caracterizată prin

acumularea accentuată a dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcţionarea sa normală, declanşându-se puternice presiuni spre schimbare.“ [Col. dr. Vasile Trecu, 2000, pag. 59]

Actorii, personajele prinse în criză, sunt dintr-o dată, lipsite de orice punct de reper, îndepărtaţi de bazele lor obişnuite de decizie, de informaţie, de criterii şi referinţe, fără a mai fi capabili să măsoare şi analizeze acumularea de elemente pe care criza le eliberează.

Comunicarea în interiorul şi în afara crizei trebuie să filtreze informaţia în funcţie de priorităţile opiniei publice:

1. oamenii; 2. mediul înconjurător; 3. proprietatea; 4. implicaţiile financiare. Este foarte important ca în cadrul procesului de comunicare cu exteriorul să se

ţină cont de aceste priorităţi, căci nu este suficient să ai dreptate: trebuie ca lumea să considere că ai dreptate.

- 107 -

„Comunicarea se defineşte ca performanţa de a descifra sensul, semnificaţia, conotaţia şi denotaţia legăturilor sociale, organizate şi dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor şi altor modalităţi de modelare informaţională, în scopul declanşării, obţinerii stabilităţii, amplificării, diminuări, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau de grup.“ [Col. dr. Vasile Trecu, 2000, pag. 3]

Anormalitatea situaţiilor de criză şi conflict are implicaţii majore asupra modului în care trebuie să se desfăşoare procesul de comunicare în aceste condiţii speciale. Comunicarea apare, în acest context, ca fiind cea mai importantă componentă a rezolvării conflictelor şi gestiunii de imagine.

Asupra acestui fapt în SUA Cutlip şi Center menţionează: „În pofida tuturor greutăţilor, conducerile instituţiilor aşteaptă de la relaţiile publice să ajute la gestionarea ameninţărilor din partea mediului, să ridice nivelul competitiv al organizaţiei şi, mai ales, să protejeze cel mai important capital al organizaţiei, reputaţia şi bunul renume. Clădirile se depreciază, licenţele expiră, dar, bine gestionată, reputaţia şi bunul renume cresc de la an la an.“ [Michael Regester, 2003, pag. 178]

Sincopele ce apar şi se manifestă pe parcursul comunicării în situaţii de criză sunt într-o relaţie de interdependenţă cu barierele cu care se confruntă comunicarea, în mod normal accentuate de o serie de caracteristici particulare ale situaţiilor de criză: decizii luate cât mai repede, pe baza unor informaţii insuficiente, incomplete, neverificate, sub presiunea permanentă a timpului şi a consecinţelor situaţiei de criză cu care ne confruntăm, termene-limită, blocaje informaţionale, necesitatea permanentă de combatere a cazuisticii zvonurilor, nevoia unui feed-back imediat şi apropiat etc.

Una dintre caracteristicile bazale ale situaţiilor de criză este faptul că, niciodată resursele alocate nu sunt suficiente. Comunicarea se realizează permanent în condiţiile existenţei unui deficit (de resurse, posibilităţi de alegere, imagine etc.)

Criza de timp şi spaţiu pare a fi noua componentă a societăţii noastre. Din ce în ce mai pregnant ne regăsim într-o situaţie de criză de timp, de idei, de comunicare etc. Totuşi este bine să conştientizăm faptul că puţine crize sunt de fapt atât de imprevizibile cum le percepem noi la o primă vedere. De aceea importanţa procesului de planificare este tot mai mare. Nu vorbim aici despre acea componentă birocratică, stereotipă a „planificării activităţii”, ci de faptul că, în fiecare moment al unei situaţii de criză trebuie să ştim foarte bine: Cine? Cui? Când? Unde? Cum? etc. transmite informaţia.

Comunicarea în situaţii de criză nu trebuie confundată niciun moment cu criza comunicării. Într-adevăr aceasta este situaţia cea mai apropiată, ca şi context, intensitate, forme de manifestare, dar nu trebuie să uităm nicio clipă faptul că, în cazul comunicării în situaţii de criză primează controlul conştient al emiţătorului. Caracteristicile negative ale situaţiei de criză trebuie să fie temperate/eliminate de implicarea factorului uman, ce trebuie să depăşească o serie întreagă de bariere ce se interpun în calea unei comunicări eficiente.

IV. Bariere in procesul comunicării Bineînţeles că orice barieră la nivelul procesului de comunicare se manifestă

nuanţat, diversificat, în funcţie de un anumit element al procesului de comunicare la care se raportează.

- 108 -

1. Bariere la nivelul emiţătorului Elementul determinant, cu rol de iniţiere, susţinere şi impulsionare a

comunicării este sursa (emiţătorul). În mod deosebit, în cadrul situaţiilor de criză aceasta iese pregnant în evidenţă devenind polul atenţiei generale.

Dacă în mod curent sursa emite mesaje potrivit unui regim de normalitate, pe baza unor reglementari şi priorităţi proprii, în momentul apariţiei unei situaţii de criză situaţia suferă o modificare radicală. În acel moment, emiţătorul este puternic provocat, fiind supus unei duble constrângeri: pe de o parte găsirea şi implementarea de soluţii adecvate în vederea depăşirii momentului de criză, iar pe de altă parte, trebuie să furnizeze un feed-back pertinent „bombardamentului“ mediatic la care este inevitabil supus.

Acest „bombardament“ îşi găseşte resursele atât în receptivitatea sporită a opiniei publice faţă de senzaţional, cât şi în profesionalismul celor ce generează această furtună mediatică, jurnaliştii.

Urmărind schema procesului comunicării prezentată anterior, putem concluziona faptul că are loc în acest moment o puternică influenţă/presiune a receptorului asupra sursei.

Ce erori poate face emiţătorul în acest moment?

a. Refuzul comunicării În acest caz emiţătorul refuză pur şi simplu să satisfacă necesarul

informaţional al receptorului. Un exemplu concret este cel al companiei Exxon, aflata în 1989 în topul primelor cinci firme petroliere din SUA. Sub conducerea lui Lawrence G. Rawl compania a trebuit sa facă faţă unei crize generate de naufragiul petrolierului Exxon Valdez. Acest accident a rămas în istorie ca cea mai mare deversare de petrol din istoria SUA. Bazându-se exclusiv pe aversiunea sa personală faţă de fenomenul media, Lawrence G. Rawl a impus politica no coment-ului în cazul relaţiilor firmei cu mass-media din acel moment. Urmarea? Pierderile financiare au fost estimate la cel puţin 7 miliarde de dolari dar, mai grav, imaginea companiei a fost afectată pe termen lung.

b. Comunicare defectuoasă În timpul recentelor catastrofe din SUA (urmări ale uraganului Katrina),

preşedintele ţării, G. Bush a fost sever criticat pentru poziţia adoptată în primele declaraţii publice. Nu atât din prisma mesajului transmis, care era adecvat situaţiei, cât mai ales imaginilor asociate acestuia (un preşedinte lipsit de griji, aflat în vacanţă, departe de tot ceea ce se întâmplă în ţară).

Este o eroare clasică în procesul comunicării, aceea a inadecvării mesajelor non-verbale la cel verbal. Opinia publică este foarte sensibilă la astfel de mesaje non-verbale, marea majoritate a oamenilor reacţionând la transmiterea unui mesaj mai degrabă la semnificaţiile care sunt asociate acestuia (mimica, postura, locaţia de transmitere etc.) decât la semnificaţia strict semantica a acestuia.

„Foarte multe mesaje verbale nu capătă sens decât însoţite de un mesaj non-verbal ce devine parte integrantă a mesajului global, ajungând până acolo încât îi

- 109 -

schimbă sensul iniţial [Fabrice Lacombe, 2005, pag. 203], (de câte ori un Da îl percepem ca un Nu doar din mimica interlocutorului?).

c. Comunicarea duplicitară Un caz rămas celebru este cel al scoaterii din funcţiune a rezervorului Brent Spar. Firma Shell, proprietara rezervorului, s-a văzut în postura ingrată ca două

dintre sucursalele sale naţionale să se contreze reciproc. Concret, Shell Marea Britanie, iniţiatoarea proiectului de scoatere din funcţiune a rezervorului de petrol, susţinea fezabilitatea proiectului prezentat iniţial, în timp ce, confruntaţi cu oprobiul în creştere al opiniei publice, sucursalele Shell din Germania, Olanda şi Austria s-au disociat de poziţia Shell Marea Britanie, grăbind subminarea poziţiei acesteia.

Concluzia firească este că: „Deşi câteodată este dificil să fie stabilite în cadrul unor structuri organizaţionale internaţionale foarte descentralizate, este necesar ca anumite indicaţii în ceea ce priveşte politica organizaţiei să fie introduse şi însuşite, astfel încât să existe întotdeauna o singură poziţie în legătură cu o anumită problemă, care să fie comunicată în mod consecvent de purtătorii de cuvânt autorizaţi desemnaţi pentru reprezentarea acestei poziţii.“ [Michael Regester, 2005, pag. 123].

d. Pierderea credibilităţii/reputaţiei În momentul în care Perrier a găsit urme de benzen în apa sa minerală, a

expediat problema, calificând-o drept o chestiune minoră ce va fi uitată în câteva zile. La mai puţin de 24 de ore de la acest moment, acţiunile Perrier se prăbuşeau ca un vraf de sticle vechi, pe măsură ce în întreaga lume se descopereau noi dovezi ale infestării apei cu benzen. Membrii conducerii companiei au dat declaraţii contradictorii şi niciun plan strategic universal de retragere a produsului de pe pieţe nu a fost dezvoltat. La patru zile de la descoperirea primelor mostre contaminate conducerea companiei a luat decizia de a retrage stocurile de apa din întreaga lume. La momentul respectiv însă, datorită prestaţiei neconvingătoare la nivel managerial, reputaţia produsului fusese deja afectată. Tergiversarea şi neconcordanţele din mesajele companiei în legătura cu gravitatea problemei fuseseră remarcate şi taxate ca atare întâi de mass-media şi apoi de către opinia publică. Compania nu şi-a mai recuperat niciodată cota de piaţă şi a fost încorporată de gigantul Nestle.

Concluzia acestui caz este destul de simplă: „Credibilitatea poate fi considerată ca un cont la bancă, îl puteţi deschide prin depunere (credibilitate iniţială), puteţi adăuga credibilitate suplimentară sau scădea din credibilitate prin ceea ce spuneţi sau faceţi, puteţi chiar să vă pierdeţi complet 'contul' în cazul în care vă compromiteţi prin vreun comportament, fie el de comunicare sau nu. Contul de credibilitate potenţează arta de a convinge.“ [Michael Regester, 2005, pag. 168].

2. Bariere la nivelul receptorului

În definirea strategiei comunicării este la fel de important de ştiut care va fi

poziţia receptorului, ce caracteristici are, care sunt nevoile şi cerinţele sale. Crizele perturbă prin ele însele echilibrul receptorilor vizavi de mesajele

emiţătorilor. De asemenea, exista şi erori ale receptorilor care se constituie în tot atâtea bariere în calea unei comunicări reuşite:

- 110 -

a. Ignorarea mesajelor primite În cazul recentelor inundaţii din judeţul Dolj, oamenii au ignorat sistematic

atenţionările specialiştilor şi au refuzat evacuarea, până în momentul în care apa a ajuns în dreptul caselor lor şi nu au mai putut salva decât o mică parte a bunurilor pe care le aveau. În acelaşi timp au îngreunat mult acţiunile de salvare prin comprimarea activităţii pe un interval temporal foarte mic, evacuarea realizându-se mult mai greu şi sub presiunea apelor ce creşteau cu rapiditate.

b. Decodificarea greşită Aici putem să ne reamintim de cazul oracolului de la Delhi şi de suita de erori

de decodificare (uneori tragice), generate de prezenţa/absenţa unei singure virgule. Un alt exemplu concludent este cel al primei impresii pe care ne-o

formulăm fiecare dintre noi când întâlnim o persoană necunoscută. Uneori evoluţia ulterioară a lucrurilor ne dă dreptate în ceea ce priveşte aprecierile iniţiale (aprecieri realizate în cea mai mare parte prin descifrarea unei întregi suite de mesaje non-verbale legate de mimică, postură, vestimentaţie etc.), dar alteori greşim destul de grav în decodificarea mesajelor celuilalt.

c. Defazaje între intenţiile sursei şi aşteptările receptorului Acest efect negativ apare cu predilecţie în momentul în care cei doi actori

ai circuitului informaţional „nu vorbesc aceeaşi limbă". Posibilităţile celor două părţi de a se înţelege în acest caz sunt minime. Ceea ce doreşte să transmită emiţătorul nu corespunde cu ceea ce vrea sau este pregătit să audă receptorul.

În situaţiile de criză, o comunicare eficace şi eficientă depinde, în egală măsură, de precizia şi acurateţea mesajului.

Mesajul emis trebuie să fie cât mai apropiat de cel intenţionat de sursă, iar ceea ce recepţionează destinatarul trebuie, de asemenea, să fie cât mai aproape de intenţia sursei. „Realizarea şi atingerea acestui deziderat depinde în bună măsură, de mecanica comunicării: codificarea şi decodificarea mesajelor, zgomotul de fond, filtrele şi barierele (perturbaţiile) din comunicare, mediul, canalele de transmisie a informaţiei şi nu în ultimul rând limbajul folosit.“

Pentru exemplificare să ne întoarcem pentru un moment la jocul copilăriei noastre: „telefonul fără fir". Câte dintre mesajele iniţiale ajungeau la destinatar în formularea lor iniţiala?

Aici trebuie să mai avem în vedere un element şi anume faptul că mesajul în sine, izolat şi tratat independent de sursa sa, nu este complet, ba chiar poate fi recepţionat distorsionat, semnificaţia sa potenţându-se tocmai prin raportarea permanentă la emitentul sau.

3. Bariere la nivelul mediului şi ale canalului de comunicare Implicaţiile mediului şi ale canalului de comunicare în ceea ce priveşte

strategia şi dinamica comunicaţională în cadrul situaţiilor de criză, ne trimit la cerinţele rezultate în urma analizei condiţionărilor legate de sursă, receptor, mesaj etc.

Acesta analiza poate fi realizată prin raportarea la o multitudine de factori, dar în situaţiile de criză par a prima următorii:

a) „timpul – suntem în luptă 'contra-cronometru' de păstrare a imaginii sau, după caz, de răsturnare de imagine;

- 111 -

b) precizia – raportat, mai ales, la combaterea cazuisticii zvonurilor; c) locul – poate fi cel al producerii crizei, accidentului sau sediul organizaţiei; d) relaţia – comunicarea faţă în faţă, prin spontaneitatea ei poate iniţia şi

dezvolta relaţii de comunicare pozitive.“[Michael Regester, 2005, pag. 352] Raportarea la situaţia de criză se face în permanenţă printr-un termen -

limită, de aceea, factorul timp şi mai ales, reacţia adecvata în unitatea de timp, este cea care trebuie să primeze.

De exemplu, într-un caz analizat deja, cel al naufragiului petrolierului Exxon Valdez, preşedintele companiei, Lawrence Rawl a refuzat iniţial orice contact cu mass-media pe baza unei animozităţi personale faţă de reprezentanţii acesteia. Abia la o săptămână de la accident, confruntat cu opoziţia şi protestul opiniei publice, a apărut într-o conferinţă de presă, urmărită de milioane de americani furioşi, iar rezultatul acesteia a fost previzibil: dezastrul. Timpul lucra în defavoarea sa, iar reacţia sa tardivă nu a făcut decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile.

Privind cazuistica zvonurilor un exemplu grăitor este cel al naufragiului petrolierului Braer pe ţărmul Insulei Shetland pe 5 ianuarie 1993. Din cauza condiţiilor meteo nefavorabile, accesul la locul naufragiului nu era posibil, generându-se astfel un adevărat "vid informaţional" pe care mass-media s-a grăbit să-l umple cu tot felul de zvonuri şi scenarii care mai de care mai fanteziste şi alarmiste. A fost necesară o campanie media susţinută pentru limitarea şi, în timp, eliminarea acestei cazuistici a zvonurilor ce tindea să ia locul realităţii.

Omul sfinţeşte locul, dar uneori se mai întâmplă şi invers. Cazul deja prezentat al preşedintelui american care şi-a ales ca locaţie pentru transmiterea unui mesaj de condoleanţe victimelor uraganului Katrina vila sa de vacanţă este mai mult decât grăitor.

V. Neajunsuri şi oportunităţi ale procesului de comunicare în cadrul

Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă „Organizaţiile militare (ca cea din cazul nostru) constituie structuri sociale

foarte aparte. Nevoia adaptării suple la noile solicitări şi, mai ales cea a rezolvării eficiente a problemelor din ce în ce mai numeroase, specifice oricărei organizaţii care se doresc viabile, se lovesc şi sunt subminate sistematic de preluarea şi perpetuarea unui cadru regulamentar/legislativ depăşit şi, mai ales a unor structuri organizatorice inadecvate şi rigide. În mod paradoxal, din unul şi acelaşi aspect – respectiv structura organizaţională de tip piramidal, puternic ierarhizat – derivă atât neajunsurile şi slăbiciunile, cât şi oportunităţile şi resursele dezvoltării.” [Marius Milcu, 2004, pag. 81].

Iată câteva avantaje în ceea ce priveşte comunicarea în situaţii de criză: 1. Structura ierarhică fixă face ca fiecare să ştie exact unde îi este locul să

determine intrarea în acţiune, în situaţii de criză, a unor comportamente stereotipe, conforme poziţiei ocupate de individ în cadrul piramidei ierarhice. (comportamente ce se încearcă a fi delimitate prin intermediul fişelor de post, dar care, în plan practic, sunt produse ale experienţei profesionale).

2. Realizarea comunicării pe verticală face ca informaţia să circule repede între compartimente, reducându-se la minimum necesar conform cerinţelor situaţionale.

- 112 -

3. Deciziile se iau repede, de către persoana aflată la conducere, iar hotărârile sale nu sunt puse niciun moment în discuţie.

4. Cazuistica zvonurilor este redusă datorită existenţei unui emiţător-sursă puternic, investit cu autoritate de către toţi participanţii la intervenţie.

5. Există un feed-back permanent (obligatoriu), între latura executivă şi ce-a decizională în cazul intervenţiei într-o situaţie de criză.

6. Echipele de intervenţie sunt relativ stabile iar comunicarea dintre ele câştigă astfel în cursivitate.

Dezavantajele se raportează aproximativ la aceleaşi aspecte: 1. Gradul de asumare a unor noi iniţiative este scăzut şi de aceea modificarea

condiţiilor „standard” de manifestare a unei crize duce la o adaptarea greoaie şi dificilă, fiind necesară intervenţia personalului de conducere.

2. În cazul în care una dintre verigile verticale ale lanţului comunicaţional se defectează, comunicarea încetează sau, în cel mai bun caz, devine greoaie şi interferează cu bunul mers al activităţii.

3. Răspunderea acţiunii este lăsată exclusiv în seama personalului de conducere, „pasărea” răspunderii fiind una dintre preocupările de bază ale personalului executiv.

4. Cazuistica zvonurilor, redusă intr-o primă faza, devine excedentară după terminarea intervenţiei, vizând aspecte mai mult sau mai puţin colaterale (modul de conducere al intervenţiei, greşeli reale sau închipuite ale personalului decizional etc.).

5. Stabilitatea la nivelul echipelor de intervenţie contribuie la creşterea importanţei relaţiilor interpersonale pozitive la nivelul grupurilor şi microgrupurilor (cele negative ducând la perturbarea gravă a comunicării).

VI. Concluzii Barierele ce stau în calea comunicării sunt numeroase şi cazuistica

prezentată nu poate epuiza nici pe departe diversitatea şi complexitatea lor. Ceea ce vrem să subliniem însă vizează faptul că aceste bariere trebuie cunoscute şi analizate în funcţie de specificul fiecărei situaţii în parte dacă se doreşte o rezolvare rapidă şi cu costuri minime a situaţiilor de criza, indiferent de natura acestora.

Comunicarea în situaţii de criză deşi pare a fi imprevizibilă şi instabilă poate fi de multe ori stereotipizată (şi implicit mai uşor de corectat), mai ales în cazul organizaţiei noastre unde există un traseu preponderent descendent şi în general prestabilit de transmitere a informaţiei, astfel putându-se evita intrarea într-o criză a comunicării. Iată o schemă minimală posibilă:

1. Analizează situaţia de criză şi implicaţiile sale; 2. Stabileşte informaţiile prioritare ce vor fi transmise şi elementele bazale ale

procesului de comunicare (Cine? Cui? Când? Unde? Cum? etc. transmite informaţia;

3. Declanşează procesul de informare; 4. Verifică dacă toţi au înţeles ce au de făcut; 5. Aşteaptă/caută feed-back-ul acţiunii; 6. Repetă întreg ciclul la nevoie.

- 113 -

CUM PUTEM RECUNOAŞTE PROBLEMELE STRUCTURALE

ALE ORGANIZAŢIILOR? POLITICILE INDIVIDUALE ŞI POLITICILE DE REŢEA

Conf. univ. dr. Ştefan PRUNĂ

Dacă toate problemele profesionale care apar la nivelul organizaţiei ar fi de natură structurală, atunci lucrurile ar fi simple. Din păcate aceste probleme au cauze diferite, multe din ele fiind ascunse. În acest articol ne vom referi la problemele generate de modul în care lucrează structura organizatorică. Unul din lucrurile supărătoare legate de problemele structurale este faptul că acestea nu se prezintă, întotdeauna, ca atare. De multe ori nu este clar de la început, că o anumită problemă este generată de relaţiile organizatorice, spre exemplu, sau de centralizare excesivă.

Un exemplu în această privinţă poate fi edificator. Un şef de secţie a trebuit să atragă atenţia şefului de echipă pentru întârzieri repetate şi pentru lipsa de iniţiativă în câteva activităţi observate discret de acesta. Şeful de echipă este un lucrător bun, cu o mare experienţă, care a avut câteva iniţiative lăudabile la nivelul secţiei şi era foarte punctual. Veţi spune că aceasta este o problemă de comportament şi priveşte în primul rând pe acesta.

Presupunem că între cei doi a avut loc o discuţie deschisă, de la om la om, în care şeful de echipă i-a spus ceva de genul: „Dacă vreţi să ştiţi nu îmi mai pasă de munca mea ca înainte. De când adjunctul dumneavoastră a început să se implice direct în problemele echipei, lucrurile au luat-o razna. Acesta, învoieşte oamenii peste mine, vine cu idei în ultimul moment, care ne dau peste cap tot ceea ce planificasem, eu propun anumiţi oameni pentru primă, el nu este de acord şi pune alţii, schimbă toate regulile pe care eu le-am întipărit în timp oamenilor mei, de la modelul planului de muncă până la iniţiativa care trebuie să se manifeste la nivelul echipei. În plus, am fost admonestat, de câteva ori, în faţa subordonaţilor, chiar dacă dreptatea era de partea mea, în mod evident. Ştiu că doriţi să aveţi un control mai riguros prin adjuncţii dumneavoastră, dar de multe ori, informaţiile primite de la dumneavoastră şi de la adjunctul dumneavoastră se bat cap în cap. Acest lucru mi-a redus autoritatea la zero şi l-a transformat pe adjunctul dumneavoastră în şef de echipă.”

Analizând acest dialog înţelegem că problema este mult mai serioasă. Aici, este vorba despre probleme generate de modul cum este privită structura organizaţională şi nu de comportamentul şefului de echipă. Practic, orice persoană care ar ocupa poziţia respectivă ar suferi acelaşi tip de stres. Vina lui a fost, poate, că nu a venit mai devreme la şeful de secţie să relateze aceste lucruri. Prin însăşi natura lor, problemele structurale nu pot fi arătate cu degetul. Problemele structurale pot fi comparate cu ceea ce se întâmplă când se îmbolnăveşte un om. Nu se vede, de fapt,

- 114 -

boala, ci doar simptomele, cum ar fi tusea, temperatura sau starea de moleşeală. Cu alte cuvinte, este greu de spus care sunt problemele care stau la baza unor simptome evidente şi îngrijorătoare.

Practicianul şi profesorul John Child41 arată că principalele simptome care pot apărea la nivelul oricărei organizaţii sunt:

– proiectarea necorespunzătoare a postului. Există o relaţie reciprocă între proiectarea postului şi structura organizaţională. Aranjamentele structurale improprii (ponderea ierarhică, numărul de nivele ierarhice) transformă posturi bune pe hârtie în posturi necorespunzătoare în practică;

– nu ştie stânga ce face dreapta. Structura este ineficientă dacă apar repetate exemple de duplicare a eforturilor sau părţi ale organizaţiei care lucrează în direcţii divergente. Vom discuta despre lipsa şi suprapunerea responsabilităţii, considerate adevăratele cauze ale acestui simptom;

– conflicte persistente între compartimente. Managerii atribuie aceste conflicte ciocnirilor dintre personalităţile angajaţilor cheie ai compartimentelor care sunt în conflict. De multe ori, problema o constituie integrarea sau inexistenţa relaţiilor de cooperare sau coordonare standardizate, menite să arate tuturor care sunt comportamentele profesionale aşteptate;

– răspunsuri lente. În mod ideal, munca este astfel împărţită şi coordonată încât să meargă treaba repede. Răspunsurile întârziate se pot datora unei structuri improprii. Centralizarea accelerează răspunsurile când se cer puţine răspunsuri despre puţine servicii(impunându-se crearea compartimentelor funcţionale);

– decizii luate cu informaţii incomplete. La nivelul organizaţiilor complexe, în general, managerii obţin informaţii mai mult decât suficiente pentru o decizie. Structura poate fi de vină dacă se constată ulterior că decizia s-a luat cu informaţii incomplete, în timp ce ele se aflau pe undeva prin organizaţie;

– proliferarea comitetelor. Comitetele există în orice organizaţie şi reprezintă unul din cele mai obişnuite mecanisme de integrare. Dar când se pune comitet după comitet, iar grupurile operative se formează cu mare regularitate, este un semn că „se fac reparaţii la structura de bază pentru că nu merge bine”42.

Observăm că aceste simptome sunt destul de generale. Child atrage atenţia asupra faptului că ele apar în anumite momente, atunci când organizaţia se află în schimbare sau când restructurarea organizaţiei, a structurii organizaţionale, este incorectă. Dacă admitem faptul că o structură nu este niciodată pe deplin adecvată, iar convenţiile privind alocarea responsabilităţilor şi pentru asigurarea colaborărilor trebuie să fie modificate pe măsură ce scopurile şi condiţiile organizaţiei evoluează, înţelegem că structura organizaţională suferă modificări programate sau neprogramate.

Sistemul de management care înţelege acest lucru va opera modificări în momentul în care mediul şi conjunctura le vor cere, având la bază studii şi proiecte adecvate sau vor opera modificări, forţaţi de presiunea unor structuri inadecvate care generează, stres, ineficienţă, autoritarism, centralizare. Este alegerea sistemului de 41 În traducere cartea se numeşte Organizaţia – un ghid al problemelor şi al acţiunilor practice, 1984 42 Pugh, D. Effective coordonation in organizations. Advaced Management Journal, 1979

- 115 -

management. Prezentăm, în continuare, câteva expresii tip, relevante, pentru ceea ce Child numeşte probleme structurale:

– „conflicte şi lipsă de curtoazie profesională”; – „eforturi de a se îngropa totul în proceduri şi formalităţi”; – „autonomie limitată în activitatea profesională”; – „întârzieri în luarea deciziilor”; – „şefi dornici să-şi păstreze controlul avut dintotdeauna asupra procesului

decizional cotidian”; – „intruziuni nejustificate în activităţile oamenilor – şefi şi subordonaţi”; – „este pusă la îndoială capacitatea şefilor de a face faţă evoluţiei situaţiilor,

managementul este neprofesionist”; – „există unele persoane pe care nu te poţi bizui şi care, pur şi simplu, nu ştiu

meserie”; – „termene finale depăşite în elaborarea şi implementarea proiectelor”; – „inconsecvenţe în standardele de calitate, amestecul ineficient al

indicatorilor calitativi şi cantitativi de performanţă”; – „atenţia prioritară este acordată unor chestiuni minore, fără prea mare

importanţă”; – „risipirea eforturilor, lipsa unui plan general şi a unor proiecte secundare pe

activităţi clare şi de mare importanţă”; – „lipsa coordonării între departamente”. Prin aceste expresii sunteţi acum pregătiţi să listaţi câteva probleme

structurale la locul dumneavoastră de muncă şi sunteţi pregătiţi să admiteţi şi rolul nefast pe care îl au aceste probleme? Noi considerăm că, aceste probleme produc o serie de dificultăţi şi tensiuni care îi fac pe mulţi dintre dumneavoastră să puneţi la îndoială competenţa sau bunele intenţii ale colegilor sau şefilor dumneavoastră. Minime cunoştinţe în radiografierea şi recunoaşterea acestor probleme vă ajută să remediaţi multe din ele, indiferent de nivelul de management pe care activaţi. În acest fel puteţi evita tot felul de situaţii de criză, care nu fac altceva decât să macine încet, încet ordinea şi climatul existent în organizaţie.

De reţinut! Organizaţiile în stare de criză O caracteristică interesantă a organizaţiilor este reacţia lor la starea de

criză, atunci când structura organizaţională este inadecvată. Aproape fără excepţie, când se confruntă cu o criză, o organizaţie intră rapid într-un proces de centralizare. Stările de criză confruntă organizaţia cu situaţii noi, care solicită acţiuni prompte. În astfel de momente, oamenii au tendinţa de a apela la conducere. Ei acceptă să se supună, dacă se pot convinge că, pe durata crizei, este mai bine să-şi ignore ambiţiile personale spre binele colectiv.

Membrii unei organizaţii aflate în pericol tind să fie mai productivi, să lucreze cu mai mult sârg. Dar, de îndată ce organizaţia depăşeşte starea de criză, cei care şi-au suspendat ambiţiile personale se aşteaptă să primească o răsplată. Acest fapt ridică probleme interesante – cum ar putea organizaţia să-şi asigure un asemenea nivel de implicare şi în condiţii normale şi, pe de altă parte, ar trebui oare să încerce aşa ceva?

- 116 -

Această descriere arată că membrii unei organizaţii îşi cunosc rolurile şi ştiu cum trebuie acţionat. Structura inadecvată le permite să depună mai puţin efort în măsura în care nu sunt sub presiune. A doua întrebare este fără sens. Întotdeauna sistemul de management ar trebui să caute modalităţi pentru a implementa această filosofie de muncă. Aceasta, este şi raţiunea lui de a fi.

Referitor la întrebarea cum ar putea să facă asta? Unul din răspunsuri vizează modelarea adecvată a structurii organizatorice în aria lui de competenţă. Vom discuta la organizarea activităţilor libertatea pe care o are managerul de a asigura un anumit tip de organizare a sarcinilor care trebuie îndeplinite.

Problemele structurale şi politicile individuale Am spus că structura organizaţională constă din toate convenţiile care stau la

baza diviziunii şi coordonării activităţilor ei şi că există mai multe modalităţi de a structura, dintre care unele pot fi adecvate pentru o organizaţie sau pentru o parte a ei iar altele inadecvate. Structuri organizaţionale inadecvate determină apariţia problemelor structurale care subminează performanţele unei organizaţii şi sunt scoase în evidenţă de anumite simptome. Problemele structurale pot avea anumite cauze şi pot fi ascunse, ceea ce determină greutăţi în cunoaşterea şi soluţionarea lor. Una din aceste greutăţi, poate cea mai mare, derivă din faptul că problemele şi dificultăţile structurale sunt adesea împletite cu cele personale. Orice membru al unei organizaţii nutreşte propriile sale interese – clădirea unei cariere, conducerea unei echipe, o viziune sau o interpretare asupra activităţii organizaţiei, un cod moral sau etic propriu. Mai mult decât atât, majoritatea structurilor organizaţionale sunt axate pe relaţia manager – subordonat, ceea ce duce, aproape inevitabil la dezacorduri şi manevre bazate pe promovarea intereselor. Referindu-se la acest aspect, Morgan43 arăta:

„Ca cetăţean al unei societăţi democratice, individual este, teoretic, liber să aibă propriile sale opinii, să ia propriile sale decizii şi să fie tratat ca un egal. Ca angajat, însă, i se neagă toate aceste drepturi. El trebuie să-şi ţină gura, să facă numai ce i se spune şi să se supună regulilor absolute ale superiorului. Timp de opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână, individul trebuie să uite de democraţie şi să-şi vadă doar de muncă. Unicul său drept democratic rămâne libertatea de a-şi găsi o altă slujbă şi de a se muta. Sau, aşa cum ar spune managerul său – poţi oricând vota cu picioarele. Dacă nu-ţi convine aici, nu-i nevoie să rămâi”.

Cu toate exagerările lui Morgan, ideea de bază rămâne. Subordonatul nu-i poate spune şefului ceva de genul – dacă nu-ţi convine pleacă, şeful îi poate spune oricând subordonatului acest lucru, chiar în condiţiile în care comportamentul subordonatului este raţional, adică este îndreptăţit. Această realitate determină anumite politici individuale. Înţelegem prin politici individuale, toate demersurile, acţiunile pe care le face un membru al organizaţiei, în mod liber şi fără a fi constrâns în vreun fel, pentru a-şi promova interesul individual. Se observă că, în definiţie nu am folosit termenul subordonat ci membru, tocmai pentru a sublinia că fenomenul este valabil şi la nivelul sistemului de management. Un şef de pe nivelurile superioare poate bloca activitatea şi interesul, raţional fiind, al unui şef de pe nivelele inferioare. Fiecare om

43 Morgan, G., Images of organization, Sage Publications, London, 1986

- 117 -

gândeşte în felul său şi doreşte să acţioneze în felul său. Activităţile de acest fel ies la suprafaţă tocmai atunci când deosebirile degenerează în conflicte. Persoanele individuale, echipele sau departamentele, conştiente de puterea lor limitată, caută să formeze alianţe şi să intre în „luptă” pentru a-şi atinge scopurile. Poate aşa este firesc. Dar este şi corect?

Într-o organizaţie, politicile de acest fel sunt inevitabile. Concurenţa internă, dacă o putem numi aşa, pentru obţinerea de resurse, lupta pentru promovare şi cea pentru influenţă asupra strategiilor adoptate pot conduce la manevre de acest fel. Unele organizaţii sunt adevărate câmpuri de bătălie, în care mai multe fracţiuni rivale care se luptă pentru resurse, recunoaştere şi putere. Există limite etice vizavi de aceste manifestări?

Unii oameni au o înclinaţie naturală, ei cred în tragerea sforilor şi „ungerea” buzunarelor. În practică, puteţi realiza mult mai mult printr-o atitudine profesională şi prin folosirea unor argumente solide în sprijinul punctului de vedere pe care doriţi să-l impuneţi. Este de aşteptat să vă implicaţi în manevre „strategice” de acest fel, atunci când apare o anumită concurenţă sau când urmează să fie aleasă o alternativă din mai multe la fel de bune. Activitatea de lobby profesional poate foarte bine să se identifice cu aceste manevre. Într-un astfel de scenariu, politicile de acest fel devin necesare doar când aveţi de-a face cu oameni aflaţi în afara sferei dumneavoastră de interese, astfel sună a şantaj, manipulare etc. Implicarea în politici „strategice” poate fi utilă şi, totodată, distructivă. În cele mai multe organizaţii, cei care se amestecă făţiş în asemenea manevre nu prea sunt văzuţi cu ochi buni.

Problemele structurale şi politicile de reţea De cele mai multe ori, reţelele oferă managerilor un mediu favorabil şi util de

activitate. De fapt, o reţea informală este greu de deosebit de o simplă relaţie de prietenie. Dacă doi prieteni, şefi fiind, au o scurtă discuţie înainte de o şedinţă şi cad de acord asupra unei soluţii, înseamnă oare că acţionează în reţea? Reţeaua adaugă o dimensiune socială vieţii profesionale şi poate contribui la dezvoltarea pregătirii şi a carierelor. Activitatea în reţea este un termen general. Există mai multe tipuri de reţele, unele bazate pe prietenie, altele pe contactele cu diferitele organizaţii, unele sunt create în sprijinul ambiţiilor personale ale unor şefi, altele privesc sprijinul tuturor membrilor dintr-un birou etc.

Politicile de reţea se referă ca un tip special de structură, implicând relaţii, reciprocităţi, ierarhizarea influenţelor, care, apare la nivelul organizaţiei, nu este reglementată formal şi corespunde întotdeauna dorinţelor şi intereselor membrilor organizaţiei de a avea acces la putere. Morgan44 sintetizează într-un mod plastic această activitate:

„Prieteni în cercuri înalte, sponsori, mentori, coaliţii de persoane dispuse să asigure sprijin şi favoruri, în satisfacerea intereselor personale, reţele informale menite obţinerii de informaţii subterane sau despre evoluţiile de ansamblu ale mediului – toate acestea oferă celor implicaţi o sursă de putere. Prin intermediul unor reţele interconectate, individul poate căpăta diferite influenţe interpersonale pentru a modela 44 Morgan, G., op. cit., 1986

- 118 -

în maniera dorită evoluţiile pe care le urmăreşte şi-şi poate pregăti terenul pentru propunerile pe care vrea să le facă. Un bun politician (adept al politicilor de reţea n.r.) de organizaţie construieşte şi cultivă sistematic asemenea alianţe şi reţele neformale, atrăgând, cât poate, sprijinul şi influenţa celor implicaţi pentru domeniul de care este interesat”.

Politicile de reţea nu acţionează doar la nivelul subordonaţilor. Studiile lui Dalton45, unul din primii analişti care a extins cercetările la nivelul managementului sunt edificatoare. Bazându-se pe observaţia participativă, având scopul de a ajunge cât mai aproape de lumea managerilor, Dalton a încercat să înveţe mai mult despre structura comportamentală, decât despre cea normativă, despre lumea neoficială a luptelor pentru putere, decât despre temeiul normativ al regulilor şi cartelor organizaţionale. Ca reprezentant al perspectivei pluraliste de abordare a conflictului social, Dalton este împotriva înţelegerii conflictului ca fiind ceva anormal şi patologic. El afirmă că în loc de a adopta „teoria birocratică” ce se bazează pe supoziţia că membrii, inclusiv managerii, unei organizaţii sunt relativ inerţi şi predispuşi să urmeze regulile, este preferabil să acceptăm natura omului, tendinţa sa evidentă de a răsuci lumea în sensul propriilor interese. Dalton respinge teoriile organizaţiilor birocratice, chiar dacă le recunoaşte meritele în promovarea unei structuri imuabile şi independente de voinţa oamenilor.

Studiile lui Dalton conduc la două tipuri de observaţii. În primul rând, apariţia structurilor informale nu trebuie asociată cu existenţa unor relaţii iraţionale. În al doilea rând, şi asta priveşte în special managementul, reţelele informale tind să se dezvolte la toate nivelurile organizaţiei. Managerii nu dispun de imunitate cu privire la implicarea în astfel de reţele. Dimpotrivă, la nivelurile superioare de conducere relaţiile şi legăturile personale pot fi mult mai importante în structura reală a puterii, decât situaţiile formale în care este de presupus că se iau deciziile46.

Dezvoltarea contactelor personale, reprezintă probabil, cea mai acceptată formă de politici „strategice”, pentru că poate fi întâlnită în toate organizaţiile. Pe măsură ce vă dezvoltaţi contactele personale, sunteţi prezentat cunoscuţilor, colaboratorilor dumneavoastră şi clădiţi astfel, o reţea de persoane care ar putea fi dornice să se ajute reciproc. De regulă, aceasta presupune un schimb de informaţii, dar poate implica, totodată, şi disponibilitatea de a vă ajuta în găsirea resurselor sau de a vă sprijini în cadrul unor întruniri. Simpozioanele, conferinţele, cursurile de perfecţionare, masterate etc., oferă posibilitatea managerilor de a dezvolta, de a extinde reţelele de contacte.

Dacă aveţi ceva de oferit, poate fi uşor de pătruns într-o reţea. Uneori este destul să vi se treacă numele, pentru a spori credibilitatea reţelei, alteori vi se preţuieşte capacitatea profesională.

În multe reţele, mai formale, se aşteaptă de la dumneavoastră o contribuţie mai substanţială – scrierea unui articol, ţinerea unui discurs la o întrunire, furnizarea unui serviciu. În orice reţea există unii oameni mai influenţi decât alţii. Dacă ajung să controleze pătrunderea în reţea, ei pot fi etichetaţi drept paznici. Identificarea acestor

45 Dalton, M., Men, Vho, Manage, Wiley, New York, 1959 46 Giddens, A., Sociology, Polity press, 1989

- 119 -

persoane este o aptitudine importantă, pe care este bine să v-o dezvoltaţi. Este important şi la ce fel de reţea aderaţi şi, de asemenea, la câte reţele aderaţi. Fiecare reţea are propriile ei reguli, şi trebuie să vă asumaţi anumite responsabilităţi. Pe de altă parte, dacă faceţi parte din mai multe reţele riscaţi să nu mai aveţi timp liber. Cele mai multe intrări în reţele, dacă nu în toate, sunt libere, nu sunt statuate niciunde, de aceea responsabilitatea este a dumneavoastră.

Noi am afirmat că aceste reţele funcţionează, în paralel cu orice structură organizaţională şi pot genera probleme care pot fi interpretate ca fiind ale structurii. Atâta timp cât activitatea de reţea sprijină structura organizaţională sau nu intră în contradicţie cu ea, este eficientă. În măsura în care subminează structura prin efectele perverse pe care le produce, se constituie în problemă. Observaţi că nu existenţa ei este problema, ci modul ei de funcţionare deoarece reţelele sunt, de obicei, structuri informale formate din relaţii şi canale de comunicare, care îi ajută pe manageri să atingă obiectivele.

- 120 -

PRINCIPII RAŢIONALE PENTRU UN MANAGEMENT

EFICIENT AL STRESULUI

Comisar-şef de poliţie drd. Corina Mihaela ZAHARIA Autocunoaşterea Primul principiu este cel al autocunoaşterii, şi asta tocmai pentru că

majoritatea celorlalte principii pornesc şi se construiesc pe baza acestuia. Pentru a putea face faţă cu succes stresului avem nevoie să ne cunoaştem nivelul optim de solicitare, propriul stil de coping, valorile şi obiectivele care ne ghidează reacţiile. Fiecare persoană are propriul său temperament, propriul stil de a face faţă stresului şi propriul sistem de valori. Tocmai de aceea trebuie să ne dezvoltăm strategii relevante şi corespunzătoare propriului nostru stil, compatibile cu valorile noastre, altfel probabilitatea de a le utiliza scade foarte mult.

Sugestii pentru a ne cunoaşte: • identificarea stresorilor tipici cu care ne confruntăm (se poate ţine un jurnal

timp de câteva săptămâni); • identificarea propriilor noastre reacţii la stres (reacţii somatice,

comportamentale, subiective şi cognitive); • identificarea modalităţilor noastre de coping: Ce funcţionează şi ce anume ne

face şi mai mult rău ? • identificarea scopurilor şi a valorilor noastre – sunt ele realiste şi adecvate? Încrederea şi acceptarea de sine Sunt două concepte relaţionate, care se bazează una pe cealaltă. A te simţi

liber de orice constrângere de a fi diferit, oferă baza pentru încrederea în propriile abilităţi. Încrederea ne permite apoi să ne asumăm riscuri, să încercăm lucruri noi şi să ne facem viaţa aşa cum ne-o dorim. A ne accepta pe noi înşine înseamnă să conştientizăm trei lucruri:

1. existăm! 2. nu există niciun motiv pentru care „ar trebui” să fim altfel de cum suntem! 3. nu suntem nici valoroşi şi nici fără valoare! Primul lucru este destul de simplu de realizat, celelalte două sunt mai greu

accesibile. Problema nu se află în dorinţa de a ne schimba – o astfel de dorinţă este una normală şi firească; problema apare atunci când suntem convinşi că trebuie cu necesitate să ne schimbăm. Sugestia este aşadar aceea de a vedea schimbarea ca şi preferinţă, alegere personală şi nu o necesitate, ceva ce trebuie să se întâmple neapărat.

Cel de-al treilea aspect referitor la valoarea sau non-valoarea noastră ca persoane este de cele mai multe ori greu de înţeles şi foarte greu de realizat. Un concept foarte larg utilizat şi valorizat este acela de stimă de sine, care poate fi scăzută sau ridicată, şi care presupune ideea de evaluare a sinelui ca fiind bun sau rău.

- 121 -

Acceptarea de sine pleacă de la premisa că nu este nici măcar nevoie să ne evaluăm în termeni globali, ci este mult mai indicat să evaluăm ceea ce poate fi schimbat adică comportamentul nostru şi calitatea existenţei noastre.

A avea încredere în propriile abilităţi implică iarăşi trei lucruri: 1. a şti ce poţi face şi ce nu poţi face; 2. a fi pregătit să încerci să faci lucruri care sunt la limita abilităţilor tale; 3. a încerca permanent să-ţi extinzi abilităţile. Este foarte important să se facă distincţia între a avea încredere în sine versus

a avea încredere în propriile abilităţi. Încrederea în sine implică perfecţiunea, ideea că omul ca întreg poate face orice. Este mult mai realist să ai încredere în abilităţile tale care sunt specifice unui anumit domeniu sau tip de activităţi.

Sugestii pentru dezvoltarea încrederii: • A face lucruri fără a considera că trebuie să reuşim întotdeauna şi a vedea

greşelile ca şi oportunităţi de învăţare. Încrederea se dezvoltă în urma încercării mai degrabă, decât în urma rezultatului unei acţiuni.

• A evalua acţiunile şi performanţele noastre raportat la măsura în care ne ajută şi ne susţin scopurile stabilite şi nu în termeni de ce demonstrează acestea despre noi ca persoane.

• A ne asuma riscuri calculate în ceea ce priveşte activităţi importante ca alegerea unei cariere, schimbarea locului de muncă, începerea unei noi relaţii.

• A persevera, a nu renunţa atunci când ceea ce facem nu iese atât de bine pe cât ne-am dori; a da la o parte orice convingere de genul „totul ar trebui să fie obţinut cu uşurinţă”; a accepta că cele mai multe lucruri bune presupun depăşirea de obstacole şi persistenţa pentru o anumită perioadă de timp.

• A învăţa din experienţele noastre – încercăm ceva nou, analizăm ce a mers bine şi ce a mers rău şi încercăm să aflăm cum am putea să ne descurcăm mai bine, să ne îmbunătăţim abilităţile.

În mod paradoxal, acceptarea de sine şi nu evaluarea globală a sinelui duce la schimbări constructive. Încrederea în propriile abilităţi te eliberează şi-ţi permite asumarea de riscuri, trăirea unor experienţe noi şi învăţarea unor lecţii importante. Dacă ne acceptăm aşa cum suntem, cu caracteristicile şi preferinţele noastre, imperfecţi, probabilitatea de a ne angaja în comportamente foarte riscante şi periculoase, peste puterile noastre, este mult mai mică.

Toleranţa la frustrare şi disconfort Toleranţa scăzută la frustrare este un element cheie în apariţia şi menţinerea

distresului. Distresul este rezultatul unor credinţe de genul „viaţa nu ar trebui să fie grea, este groaznic şi nu pot suporta atunci când este grea; trebuie să evit durerea, dificultăţile şi frustrările”. A accepta frustrările şi disconfortul înseamnă să îţi dai seama că deşi nu-ţi plac, ele sunt realităţi ale lumii în care trăim. Deşi am prefera să nu existe, ele există. Este de aşteptat ca în anumite circumstanţe, de-a lungul vieţii, să simţim emoţii negative adecvate cum ar fi grijă, regret, tristeţe, iritare şi dezamăgire, dar e foarte important să nu exagerăm aceste emoţii (spunându-ne că nu le putem suporta) şi să le transformăm în anxietate, vină, ruşine, depresie, deznădejde.

- 122 -

A avea o toleranţă crescută la frustrare poate presupune mai multe avantaje: • E mai puţin probabil să ne creăm probleme secundare prin reacţii exagerate

la evenimente şi circumstanţe nedorite; • Suntem mai pregătiţi pentru a face faţă disconfortului actual pentru a obţine

ceea ce ne dorim pe termen lung; • Ne asumăm riscuri rezonabile; • E mai puţin probabil să amânăm sarcini şi subiecte dificile, inclusiv

dezvoltarea personală. Sugestii pentru creşterea toleranţei la frustrare: • Identificarea situaţiilor în care recurgem la comportamente care sugerează o

slabă toleranţă la frustrare: evitarea situaţiilor inconfortabile; excesul de alcool sau medicamente; joc de noroc, cumpărături şi exerciţii fizice realizate într-un mod compulsiv; pierderea cumpătului; amânarea sarcinilor dificile.

• Expunerea zilnică, una câte una la situaţiile identificate ca fiind inconfortabile. În loc să fugim de frustrare şi disconfort, le vom căuta şi vom sta în situaţiile respective până când disconfortul resimţit va scădea (se poate face acest lucru în imaginar la început şi abia apoi în viaţa reală).

Orientarea pe termen lung „Trăieşte prezentul! Dar ţine un ochi deschis spre viitor.” Majoritatea oamenilor vor să se bucure de viaţă şi au o atitudine de genul „aici

şi acum” chiar dacă asta înseamnă periclitarea scopurilor pe termen lung. Orientarea pe termen lung presupune amânarea recompensei prezente pentru obţinerea unor beneficii mai mari, dar întârziate. Recomandarea nu este de a amâna totul şi de a ne refuza orice plăcere imediată, ci obţinerea unui echilibru între beneficiile imediate şi cele pe termen lung.

Sugestii pentru dezvoltarea unei orientări pe termen lung: • Calcularea costurilor şi a beneficiilor. Punem în balanţă efectele plăcute ale

unei acţiuni cu posibilele sale consecinţe negative pe termen lung. E important să ne asigurăm că un câştig actual nu va aduce cu sine suferinţă pe termen lung.

• Punerea în balanţă a disconfortului şi a frustrării resimţite pe termen scurt cu posibilele beneficii mai mari şi mai durabile pe care le-am obţine în viitor.

• Utilizarea tehnicilor paradoxale – renunţarea de bunăvoie la anumite recompense obţinute pe termen scurt tocmai pentru a creşte capacitatea de rezistenţă la frustrare şi capacitatea de amânare a recompensei.

Asumarea de riscuri Prin natura lor fiinţele umane caută siguranţă, predictibilitate şi lipsa fricii. În

acelaşi timp oamenii caută şi riscul. O viaţă complet sigură şi ferită de probleme ar fi plictisitoare. Dezvoltarea personală şi îmbunătăţirea calităţii vieţii presupun asumarea de riscuri. Asumarea de riscuri este necesară pentru autocunoaştere. Descoperirea propriilor limite nu se poate realiza decât prin punerea la încercare a propriilor abilităţi. Rezolvarea de probleme şi asertivitatea implică riscuri; soluţiile pot fi nepotrivite, iar atitudinea asertivă poate duce la dezaprobare şi respingere din partea celorlalţi.

- 123 -

Sugestii pentru creşterea disponibilităţii de a risca: – Stabilirea unei liste cu lucrurile pe care ne-ar plăcea să le facem: a cere

cuiva ceva atunci când există şansa de a fi refuzaţi; a face ceva ce alţii ar putea dezaproba; a încerca să faci ceva pentru care nu există garanţia succesului etc.

– Expunerea zilnică la una din acţiunile stabilite. – Exersarea prin joc de rol, analiza raţională a costurilor şi beneficiilor etc. Moderaţie şi cumpătare Oamenii au nevoie de siguranţă şi securitate, iar acest principiu al moderaţiei

ne ajută să evităm exagerările în gândire, simţire şi comportament. Expectanţele exagerate – prea mari sau prea mici – ne predispun, fie la eşecuri permanente, fie la o viaţă plictisitoare. Adicţiile sau comportamentele obsesive pot ajunge să ne controleze şi să ne provoace şi mai mult distres. Tocmai de aceea cumpătarea este foarte importantă pentru managementul stresului.

Sugestii pentru adoptarea unei atitudini moderate asupra vieţii: – Identificarea domeniului sau a domeniilor din viaţă în care tindem să

exagerăm: mâncare, băutură, exerciţii fizice, activităţi sexuale, utilizarea calculatorului, munca etc.;

– Stabilirea de limite în domeniile identificate ca fiind exagerate; – Expunere şi tehnici paradoxale; – Tehnici de creştere a toleranţei la frustrare. Responsabilitate emoţională şi comportamentală Responsabilitatea emoţională presupune conştientizarea faptului că noi ne

creăm propriile emoţii în raport cu tot ceea ce ni se întâmplă. Evităm să dăm vina pe alţii – părinţi, partener de viaţă, şef etc. pentru ceea ce simţim. Responsabilitatea comportamentală înseamnă acceptarea faptului că noi suntem cauza acţiunilor şi comportamentelor noastre.

O persoană care îşi asumă responsabilitatea pentru propriile sale emoţii şi comportamente poate fi caracterizată prin următoarele aspecte:

• Vorbeşte la persoana întâi folosind pronumele personal eu; • Tinde să fie asertivă şi nu pasivă sau agresivă în raport cu alte persoane; • Este axată pe rezolvarea de probleme – atunci când lucrurile nu merg

tocmai bine caută posibile soluţii sau metode de rezolvare; • Nu crede şi nici nu se bazează pe „noroc”.

Nu trebuie să uităm însă că această responsabilitate personală are şi ea limite şi, mai ales, să nu confundăm responsabilitatea cu vina. A ne asuma responsabilitatea înseamnă să recunoaştem că stă în puterea noastră să ne schimbăm atât emoţiile, cât şi comportamentele. Este evident aşadar, de ce este atât de importantă această asumare a responsabilităţii, pentru a putea realiza un management eficient al stresului.

Sugestii pentru dezvoltarea responsabilităţii: • Utilizarea analizei raţionale pentru a identifica şi combate orice gândire

iresponsabilă; • Realizarea unei liste cu acele comportamente care exprimă

iresponsabilitate: lipsa asertivităţii, orientarea spre trecut, catastrofarea, aşteptarea unei „soluţii salvatoare” pentru problemele noastre etc.

• Utilizarea tehnicilor paradoxale în domeniile identificate.

- 124 -

Autodirecţionare şi angajament Asumarea responsabilităţii emoţionale şi comportamentale permite preluarea

controlului asupra propriei vieţi. Autodirecţionarea presupune: • Alegerea propriilor scopuri în viaţă; • Încercarea de a ne îndeplini scopurile printr-o abordare activă şi nu una

de aşteptare şi visare; • Luarea propriilor decizii, chiar dacă uneori cerem şi opinia altor

persoane; • Implicare în managementul stresului, dezvoltarea potenţialului şi

schimbarea aspectelor negative din viaţa noastră şi nu evitarea problemelor şi aşteptarea unor miracole;

• Atunci când lucrurile nu merg aşa cum ne-am dori să nu încercăm să găsim vinovaţi, ci, mai degrabă sa încercăm să identificăm cauzele problemelor şi posibilele soluţii ce pot fi aplicate.

Angajamentul şi implicarea urmează autodirecţionării şi implică două mari componente: perseverenţa şi implicarea serioasă în activităţile proprii. Beneficiile aplicării acestor două principii se observă pe toate planurile şi sunt durabile. Sugestii pentru dezvoltarea autodirecţionării şi creşterea implicării:

• Realizarea unei liste cu toate lucrurile care indică lipsa autodirecţionării şi lipsa implicării: a cere permisiunea cuiva, chiar şi pentru lucruri minore, evitarea datorată fricii de a fi dezaprobat de alte persoane, solicitarea părerii altora pentru orice problemă etc.;

• Selectarea în fiecare săptămână a unui item din listă şi modificarea lui; • Utilizarea analizei raţionale şi a imageriei pentru a face faţă

disconfortului resimţit; • Dezvoltarea unui nou domeniu de interes şi încercarea de a ne menţine

implicaţi serios în acest nou aspect al vieţii noastre. Flexibilitatea A fi flexibil înseamnă a fi deschis la schimbările lumii, dar şi ale propriei

persoane. Atunci când circumstanţele se modifică un om flexibil este capabil să-şi schimbe planurile şi comportamentele. Este capabil să respecte convingerile şi modul de viaţă al altora în timp ce el însuşi face ceea ce este bine pentru el.

Flexibilitatea în gândire presupune că: • Valorile sunt mai degrabă preferinţe decât reguli rigide; • Convingerile se pot schimba dacă apar informaţii şi dovezi care susţin

altceva; • Schimbarea este percepută ca şi provocare şi nu ca ameninţare.

Flexibilitatea în comportament presupune: • Abilitatea de a schimba direcţia atunci când este în interesul propriu; • Disponibilitatea de a încerca noi modalităţi de abordare a problemelor şi

frustrărilor; • A-i lăsa pe ceilalţi să facă lucrurile aşa cum cred ei de cuviinţă;

- 125 -

• A evita să fi deranjat atunci când alte persoane gândesc sau se comportă dezagreabil.

Flexibilitatea este foarte importantă pentru managementul stresului pentru că lumea este într-o permanentă schimbare, iar viteza de schimbare este tot mai mare şi mai mare.

Sugestii pentru creşterea flexibilităţii: • Utilizarea autoanalizei raţionale pentru a identifica şi modifica gândirea

rigidă, în special convingerile de tipul „trebuie cu necesitate”; • Expunerea la noi modalităţi de a vedea lucrurile: cărţi noi, persoane cu

perspective diferite, filme inovative etc.; • Practicarea flexibilităţii prin schimbarea decorului, a câtorva mici

obiceiuri etc.; • Abordarea diferită a problemelor întâlnite şi rezolvarea lor într-o

manieră diferită de cea obişnuită. Acceptarea realităţii Este logic şi firesc să schimbăm lucrurile care nu ne plac atunci când este

posibil. Dar întotdeauna vor exista lucruri pe care nu le putem schimba. Într-o astfel de situaţie avem două opţiuni: putem alege să dăm vina pe soartă şi să rămânem nemulţumiţi pentru multă vreme, sau putem accepta lucrurile aşa cum sunt şi să mergem mai departe.

A accepta realitatea nu înseamnă că trebuie să ne şi placă acele lucruri, sau că rămânem indiferenţi la ele sau că renunţăm imediat, că ne dăm bătuţi în faţa lor. Înseamnă, pur şi simplu, renunţarea la a susţine că anumite lucruri n-ar trebui să existe sau că ar trebui schimbate cu necesitate. Acceptarea realităţii presupune mai multe aspecte:

• Acceptarea nesiguranţei. În viaţa reală nu există certitudini. Nu putem şti niciodată cu certitudine care vor fi consecinţele actelor noastre şi, deşi putem face previziuni nu vom şti niciodată ce ne rezervă viitorul;

• Este foarte puţin probabil să obţinem de-a lungul vieţii tot ceea ce ne dorim. Este foarte posibil să existe întotdeauna puţină anxietate, iritare, nemulţumire sau tristeţe în vieţile noastre;

• Schimbarea are limite, inclusiv schimbarea propriei persoane. Categoric putem schimba foarte multe aspecte personale, dar la fel de categoric putem spune că oricât am încerca vor fi lucruri pe care nu le vom putea schimba niciodată.

• Nu-i putem schimba pe ceilalţi. Fiecare om se poate schimba pe sine într-o oarecare măsură, dar unii pe alţii, niciodată. Dacă vom înţelege acest lucru ne vom scuti de multe probleme.

Acceptarea ne ajută să tolerăm mai bine ceea ce nu putem schimba; ne ajută să nu ne irosim timpul şi energia în acţiuni fără posibilităţi de reuşită. Sugestii pentru dezvoltarea capacităţii de a accepta realitatea:

1. Identificarea gândurilor şi a comportamentelor care exprimă neacceptarea realităţii:

• „Oamenii ar trebui să fie altfel; este groaznic şi intolerabil atunci când lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie; lumea ar trebui să fie dreaptă; toată lumea ar trebui să mă trateze corect”;

- 126 -

• A fi nervos, dar incapabil de a face ceva pentru a schimba lucrurile; • A simţi nevoia de a-i face pe ceilalţi oameni să admită că au greşit sau a nu

accepta realitatea pentru că ţi se pare că renunţi la ceea ce ţi se cuvine de drept. 2. Confruntarea gândurilor iraţionale, absolutiste

• „Chiar pot schimba ........(situaţia, persoana etc.)?” • „Deşi eu aş prefera ca lucrurile să stea altfel, unde scrie că trebuie să fie aşa

cum îmi doresc eu?” • „De ce trebuie cu necesitate ca acest lucru să nu se întâmple?” • „Mă ajută cu ceva să cred că aceşti oameni trebuie, cu necesitate, să se

schimbe? N-ar fi mai util să încerc să le înţeleg mai întâi punctul de vedere şi apoi să încerc să aduc argumente pentru a-i convinge?”

3. Practicarea acceptării în viaţa de zi cu zi: • În mod regulat, să ne gândim, că lumea şi oamenii sunt imperfecţi; • Să încercăm să ne mulţumim cu compromisuri şi nu doar cu soluţii perfecte la

probleme; • Pentru a fi mai eficienţi şi mai mulţumiţi de noi înşine trebuie să accedem la

trei lucruri foarte importante: curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat; puterea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat; înţelepciunea de a face diferenţa între ceea ce poate şi ceea ce nu poate fi schimbat.

- 127 -

VIOLENŢA INTRAFAMILIALĂ. CONSIDERAŢII GENERALE

Subinspector de poliţie Aurelia MOTOC

Natura umană are, fără îndoială, un potenţial de agresivitate în structura sa,

fapt ce mă determină să afirm că violenţa există peste tot în jurul nostru: pe stradă, în şcoală, în mass-media, în familie, în inimile fiecăruia din noi, toţi avem o doză de agresivitate care însă, ar trebui să fie latentă şi să nu se exprime prin ieşiri violente nici asupra noastră, nici asupra persoanelor de lângă noi, cu care interacţionăm.

Am ales abordarea domeniului agresivităţii şi violenţei, în general, pentru că, prin complexitatea şi amploarea sa ne priveşte pe toţi, din moment ce trăim alături unii de ceilalţi, într-o societate. Am desprins din domeniul acesta vast al agresivităţii şi violenţei umane, tema acestui articol, anume: violenţa domestică (intrafamilială) pentru că acest tip de violenţă umbreşte dezvoltarea umană: afectează deopotrivă toţi membri unei familii concretizându-se în acte de violenţă comise de părinţi contra copiilor; de copiii tineri împotriva părinţilor; de adulţi împotriva bătrânilor; de soţi sau soţii contra partenerei, respectiv a partenerului de cuplu; între nepoţi şi bunici; între unchi şi nepoţi; între fraţi şi surori; între cumnaţi; între gineri şi socri, le denigrează demnitatea şi are efecte numeroase atât în cadrul familial (prin faptul că acestuia îi lipseşte armonia, iar atitudinea, comportamentul şi dezvoltarea membrilor familiei sunt influenţate în mod negativ şi destructiv), cât şi prin faptul că afectează întreaga societate, ştiut fiind că o familie aflată în conflict, în care agresivitatea are o cotă înaltă de manifestare, ajunge să fie un focar de producere şi răspândire socială a agresivităţii. Amprenta violenţei intrafamiliale asupra persoanelor direct implicate, dar şi asupra societăţii în ansamblul ei, se transmite în procesul educaţional, prin imitarea normelor, valorilor şi modelelor comportamentale ale adulţilor care alcătuiesc cuplul, de către copiii lor. În cazul în care lipseşte o gândire morală matură, nu se cunosc corect nevoile umane generale şi în absenţa afecţiunii în mediul familial din care individul face parte şi cu care se identifică, agresivitatea se instalează foarte uşor în relaţiile dintre membri familiei, luând forme diferite de violenţă. Problema supusă acestui articol, o reprezintă violenţa conjugală şi, în special, violenţa îndreptată asupra femeii, cu care se confruntă, din păcate, foarte multe cupluri şi este o formă de violenţă pe cât de veche, pe atât de actuală.

Un prim motiv care m-a determinat să rămân asupra acestui tip de violenţă, îl reprezintă poziţia mea contra ideii de violenţă în sine şi cu atât mai mult, contra comportamentelor şi actelor violente sub orice formă şi asupra oricărei fiinţe s-ar manifesta; am convingerea că violenţa nu rezolvă problemele, dimpotrivă, agravează situaţiile tensionate şi conflictuale, a căror rezolvare eu o văd posibilă numai pe cale comunicaţională, prin exprimarea tuturor opiniilor – pro şi contra – concretizate într-o

- 128 -

decizie care, dacă nu convine în egală măsură ambelor părţi, măcar să fie cât mai puţin stânjenitoare pentru acestea.

Un alt motiv pentru abordarea violenţei conjugale asupra femeii, este faptul că femeile sunt mai vulnerabile în raport cu bărbaţii, mai ales în ce priveşte forţa fizică. Dintr-un alt unghi, femeia este cea care poartă viaţă în pântecul ei timp de 9 luni, perioadă în care ar trebui să aibă parte de linişte, să trăiască într-o atmosferă de calm şi armonie, pentru o dezvoltare bună a copilului, şi nu să suporte tensiuni verbale, psihice şi fizice care i-ar putea provoca fătului un rău iremediabil, fiind condamnat să trăiască suportând consecinţele violenţei tatălui său. Pe de altă parte, femeile îşi exteriorizează mai uşor stările emoţionale şi sunt convinsă că unei femei, victimă a abuzului partenerului său, dacă îi este frică, ruşine sau teamă să spună celorlalţi situaţia prin care trece, ea îşi va manifesta stările de tensiune în faţa copiilor, aceştia preluând emoţional, o parte din neliniştile şi suferinţa mamei.

Ţin să mai menţionez un aspect: efectele violenţei asupra femeii în ce priveşte stilul ei de viaţă, în sensul că nu mai dă randament la serviciu sau îşi pierde slujba din cauza repetatelor absenţe, nu mai are calmul şi răbdarea necesară pentru a-i oferi copilului grija şi afecţiunea de care acesta are nevoie pentru dezvoltarea normală şi în armonie cu el şi cu ceilalţi, nopţile nedormite din cauza certurilor şi/sau loviturilor partenerului duc la oboseală şi tensiune nervoasă care se răsfrânge asupra tuturor membrilor familiei: asupra femeii (care începe să consume alcool şi/sau droguri pentru a diminua stările, având, uneori şi tendinţe suicidare ); asupra copilului pe care îl neglijează sau îl agresează; asupra soţului, recurgând ea însăşi la acte violente (fără să dispună de forţă fizică, ea compensează, apelând la alte mijloace şi instrumente - apă fierbinte, otravă, cuţit, pistol – pentru a pune capăt coşmarului în care trăieşte alături de partener) şi devine astfel din victimă – agresor şi chiar infractor; deci şi bărbaţii pot să devină victime ale violenţei familiale. De altfel, nici nu susţin că numai bărbaţii agresează femeile; se pare totuşi că acest fenomen există, poate chiar într-o măsură mai accentuată decât lasă statisticile să se vadă, fie pentru că bărbaţii nu apelează la serviciile de specialitate în acest domeniu de ruşine, din teama că nu vor fi crezuţi sau că vor fi ironizaţi, fie pentru că nu se acordă o atenţie deosebită în această direcţie. Acest lucru mă determină să spun că violenţa poate fi considerată o boală ce afectează/distruge întreaga familie în care se manifestă. Dacă femeile nu sunt de acord cu ideea că numai bărbaţii pot fi puternici, mai bine am înlătura şi mitul că numai femeile pot fi delicate; dacă aspirăm către parteneriat, e timpul să ne asumăm responsabilitatea pentru capacitatea proprie de a-i agresa şi a-i victimiza pe alţii.

Teoriile feministe susţin egalitate între femei şi bărbaţi, în plan social, economic, politic şi îşi propun stoparea subordonării femeii, mai ales că timp îndelungat, s-a considerat că femeile sunt inferioare bărbaţilor din punct de vedere intelectual, iar susţinătoarele teoriilor feministe militează pentru încadrarea într-un tablou real al nivelului cunoştinţelor femeilor, într-un sistem mai puţin centrat pe bărbaţi, aşa cum îl regăsim de-a lungul istoriei umane.

Omul contemporan vrea să-şi organizeze şi să-şi conducă singur viaţa: ideea că unul din parteneri tinde să-l domine pe celălalt este doar o iluzie, pentru că femeia

- 129 -

sau bărbatul secolului XXI nu mai acceptă dominaţia, în sensul că femeia s-a săturat să fie dominată şi-şi doreşte să conducă, iar bărbatul s-a obişnuit să domine şi nu vrea (orgolios fiind) să fie condus. Fără să fiu de partea vreunui tip de teorie feministă din multele existente (eco-feminism, individualism, feminism materialist, feminism moderat, feminism radical, feminism de tip separatist), cred că între bărbat şi femeie este necesară o egalitate în şanse şi drepturi – la educaţie în primul rând, pentru ca abia după ce femeia are acces la şcoală şi cultură, să poată fi catalogată, pe baza exerciţiului învăţării şi a capacităţilor dobândite, dacă este sau nu inferioară, din punct de vedere intelectual. Consider că mai necesară şi mai productivă pentru umanitate este complementaritatea într-o relaţie bărbat-femeie, ei trebuie să alcătuiască o echipă în care unul îl completează pe celălalt, stabilind astfel un echilibru reciproc.

Pentru a se ajunge la un parteneriat între femeie şi bărbat, trebuie să se accepte fiecare cu ideile diferite, să existe comunicare eficientă între cei doi parteneri de cuplu, să fie implicaţi în discuţii şi să ţină seama unul de opinia celuilalt. Este necesar, în efortul de a-l asculta şi înţelege pe celălalt, ca atât bărbatul, cât şi femeia să-şi poarte reciproc respect. În această direcţie, cred că mai eficientă decât intervenţia în cazurile de violenţă domestică, este prevenirea ei, începând cu primii ani din viaţa unui om, în cadrul sistemului de învăţământ (în grădiniţe, în şcoli) prin programe aplicate de persoane specializate în acest domeniu, astfel încât societatea, prin instituţiile ei, să ajute familiile care se confruntă cu acest fenomen, pentru ca la rândul ei să beneficieze de roadele sprijinului acordat, prin aceea că va avea persoane responsabile şi apte să răspundă corespunzător cerinţelor ei viitoare. Astfel, în noile generaţii, oamenii vor fi mai toleranţi, indiferent de relaţiile ce îi leagă: de rudenie, prietenie, colegialitate, de alianţă, de vecinătate, şi vor şti să comunice (să ştie şi să asculte o altă părere, nu doar să-şi susţină propriul punct de vedere) ajungând în final, la un acord comun şi, mai presus de tot, vor şti să se respecte pe ei înşişi şi pe cei de lângă ei pentru ceea ce sunt, lucru care intră în contradicţie cu violenţa. Tinerii trebuie să fie informaţi despre violenţa intrafamilială, în toate aspectele fenomenului, astfel încât semnalul dat de societate să fie corect recepţionat cu privire la amploarea şi consecinţele grave şi pe termen lung ale violenţei domestice. Ei trebuie să conştientizeze că viitorul cămin alături de partenerul iubit, trebuie să fie un loc sigur, plin de căldură, dragoste, înţelegere, colaborare, completare şi respect reciproc atât pentru ei, cât şi pentru vieţile care se vor naşte în mediul respectiv şi care vor continua, într-o măsură mai mare sau mai mică, modelul parental la care au asistat, „sancţionând” prin comportamentul lor, greşelile părinţilor – manifestate prin acte de agresivitate – reluând astfel, violenţa.

În mod tradiţional, familia este asociată cu un climat de securitate şi refugiu, dar multe femei sunt în pericol exact acolo unde ar trebui să fie în siguranţă: acasă. Pentru acestea, mediul familial este un loc de violenţă şi un regim al terorii, impus de cei în care ele ar trebui să aibă încredere; partenerii lor le refuză drepturile, furându-le practic însăşi viaţa, prin ameninţări şi acte violente. Violenţa împotriva femeilor este o manifestare a inegalităţii şi dominaţiei în relaţiile interpersonale din familie, având ca punct de plecare diferenţele de putere dintre sexe, care au determinat discriminarea femeilor. Există o istorie a abuzului contra femeilor, a soţiilor în mod deosebit, întărită de norme, valori, credinţe, obiceiuri şi tradiţii, care ar putea să explice atitudinile şi

- 130 -

prejudecăţile sociale cu privire la rolul de „subordonat” al femeii şi cel „dominant” al bărbatului, vizând inegalităţile dintre sexe şi organizarea patriarhală a familiei şi a societăţii, raportat la poziţia de autoritate şi putere a bărbatului. În acest sens, stau mărturie etapele istorice potrivit cărora femeii i se pretindea, în baza legilor vechilor popoare, o ascultare necondiţionată (întărindu-se ideea de inferioritate şi dependenţă a femeii faţă de bărbat), ea devenind astfel, „proprietatea exclusivă” a bărbatului, un „bun” cu care acesta putea să facă orice, în timp ce infidelitatea rămânea un drept rezervat în totalitate bărbaţilor. Potrivit Institutului pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din România, violenţa conjugală este o „formă de discriminare, reprezentând un comportament ce are la bază o prejudecată: statutul social inferior al femeii comparativ cu cel al bărbatului”.

În perioada modernă şi contemporană, poziţia femeii în societate nu a înregistrat modificări de esenţă, ea fiind în continuare subordonată, iar violenţa asupra femeilor este o problemă majoră cu care se confruntă încă societăţile, indiferent de cultură, etnie, clasă, educaţie sau vârstă, fiind extinsă la nivel mondial asemenea unei epidemii care torturează, mutilează şi omoară femeile din punct de vedere psihologic, sexual, economic şi fizic. Se impune deci, o reevaluare a trăsăturilor considerate specific feminine, pentru a se îndepărta limitele independenţei şi autonomiei femeilor, în ideea redării libertăţii lor spre a se bucura, în acest sens, de drepturi şi şanse egale cu cele ale bărbaţilor.

Majoritatea analizelor accentuează ideea că agresivitatea ţine mai mult de instinct, în timp ce violenţa se raportează mai mult la cultură, educaţie, la situaţie. Termenul de violenţă provine din latină, „verbul violare însemnând a profana, a depăşi limitele impuse de lege”, iar substantivul vis face referire la forţă, putere, dominaţie asupra altuia.

Există numeroase preocupări în tratarea acestui fenomen, care nu este deloc nou, apariţia şi evoluţia violenţei fiind strâns legată de evoluţia indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, instituţiilor şi societăţilor umane, iar pentru faptul că este o realitate multidimensională, violenţa trebuie abordată din perspective diferite, anume: istorică, sociologică, biologică, antropologică, psihologică. Conform dicţionarului de psihologie, termenul violenţă desemnează „o modalitate de acţiune socială menită să rezolve radical probleme ale orânduirii sociale”; strict în sens psihologic, se referă la „o conduită agresivă acută cu finalitate distructivă, punitivă sau transformativă”. Alte tipuri de definiţii ale violenţei vizează caracterul distructiv, activ, direct, urmare a unui comportament agresiv învăţat şi orientat către un anumit scop.

În sens general, violenţa „este un abuz de putere” şi presupune „utilizarea forţei şi a constrângerii sau a oricăror mijloace persuasive de către un individ, grup sau clasă socială, cu scopul impunerii voinţei asupra altora, sau pentru a aduce prejudicii unor bunuri, ori o vătămare a integrităţii unei persoane”; din perspectivă psihologică, violenţa reprezintă „comportamentul agresiv manifestat, de cele mai multe ori, ca urmare a unor frustrări ce nu pot fi defulate pe căi dezirabile social”; în sens restrâns, violenţa individuală pare să fie parte integrantă din natura umană: este o reminiscenţă a mentalităţii româneşti, ca un bărbat să se mânie pe femeia sa, să o bată, ori chiar să o omoare; sau este privită ca rezultat al unei violenţe colective învăţate în familie şi în societate.

- 131 -

Referitor la violenţă ca rezultat al tendinţelor biologice instinctive necontrolate, ea se manifestă ca o izbucnire temporară sau o acţiune brutală de durată, fie sub formă verbală, fie factuală, antrenând şi forţa fizică sau constrângerea şi implicând violarea principiilor morale sau a legilor juridice; scopul acestui comportament este de a-i distruge pe ceilalţi pur şi simplu haotic sau dimpotrivă, într-o manieră foarte organizată şi raţională, existând deci intenţia de a face o victimă.

Dintr-un alt punct de vedere, violenţa reprezintă o formă extremă de relaţionare în care individul agresor nu ştie cum să fie şi cum să se poarte cu sine şi cu ceilalţi; aflându-se într-o situaţie de impas, subiectul agresiv apelează la actul violent de la care aşteaptă două posibile rezolvări: în primul rând vizează diminuarea angoasei crescute din cauza unui conflict continuu interior şi exterior; în al doilea rând încearcă să-şi redefinească poziţia, în sens satisfăcător, în interrelaţionarea cu ceilalţi şi cu mediul. Comportamentul violent este produsul interacţiunii dintre dezvoltarea individuală şi contextul social (familie, şcoală, mediu) şi dacă este însuşit la o vârstă mică, va sta la baza comportamentului viitor al adultului.

Orice act de violenţă asupra oamenilor, care are ca finalitate rănirea fizică, sexuală sau psihologică, ce include ameninţări, forţare sau privare de libertate, atât în viaţa privată, cât şi în viaţa publică, se traduce la modul general ca fiind violenţa.

Ca o remarcă, se poate observa că toate abordările şi definiţiile termenului violenţă, plasează în centrul acestei noţiuni ideea unei forţe care se exercită asupra cuiva, fie persoană sau obiect.

De aceea important este să se acţioneze în planul intervenţiei concrete pentru cazurile care nu suportă amânare în suferinţa fizică şi psihică, dar se impune cu necesitate şi o intervenţie de durată, de factură informativ-educativă, care să abordeze fenomenul violenţă în toată amploarea sa: ce înseamnă, care sunt formele de violenţă şi abuz, ce consecinţe are şi care sunt efectele pe termen lung ale unei relaţii violente. Având aceste informaţii de la specialiştii în domeniu, oamenii vor putea să fie mai deschişi către suferinţele altora, să nu mai manifeste indiferenţă şi toleranţă faţă de violenţa conjugală, astfel încât generaţiile următoare să nu fie forţate să suporte consecinţele nepăsării lor, şi să fie educate într-un stil non-violent, care să pună accent pe o relaţie de armonie, înţelegere, calm şi colaborare între partenerii de viaţă, pentru că tocmai de aceea formează un cuplu, pentru a se privi de pe o poziţie echilibrată, de aliaţi şi nu de rivali sau de pe o poziţie ierarhică în care unul (bărbatul) domină şi celălalt (femeia), se supune.

Familia poate, la fel de bine, să fie o sursă de confort şi securitate, dar şi un focar de violenţă. Violenţa domestică reprezintă ansamblul actelor abuzive de natură fizică, sexuală şi/sau psihologică, intervenite în mediul familial. Trebuie reţinut faptul că relaţiile violente sunt progresive şi au la bază lipsa comunicării şi înţelegerii reciproce, dar şi unele traume din copilărie, ştiut fiind că mulţi dintre agresori au asistat la scene de violenţă între diferiţi membri ai familiei lor sau au fost ei înşişi victime ale violenţei celorlalţi membri, în copilărie. „Statistici româneşti arată că violenţa se învaţă în primii ani de viaţă, în copilărie, modelele parentale având prestigiul începutului.

În general, opinia publică are o imagine pozitivă despre familie, însă această imagine se erodează pe măsură ce familia tinde să devină cadrul unei agresivităţi

- 132 -

extrem de puternice. Realitatea prezentă ne spune că femeile şi copiii sunt victimele preferate datorită capacităţii lor reduse de a se apăra (ei nu fac faţă forţei fizice masculine), iar cei mici şi slabi au fost mereu victime potenţiale atât în familie, cât şi în afara ei”.

Violenţa familială se exercită pe tot parcursul existenţei şi are efecte traumatizante asupra vieţii copiilor, femeilor, bătrânilor şi bărbaţilor, concretizate într-un mod de comportament folosit pentru stabilirea puterii şi controlului asupra altei persoane, prin frică şi intimidare, adesea incluzând ameninţare sau violenţă; se produce când o persoană din cadrul familiei are credinţa că este îndreptăţită să aibă control asupra altei persoane. Din ce în ce mai des, începe să fie privită ca o problemă majoră legată de sănătatea şi de drepturile oamenilor. Violenţa domestică, având rădăcini adânci în cultura şi religiile oamenilor, este de altfel şi o problemă a drepturilor acestora, iar în comunităţile în care drepturile umane sunt negate, violenţa domestică poate fi considerată cultural, ca parte din devenirea conştiinţei tuturor membrilor familiei, ea fiind „acceptabilă” şi „normală”3. Există o delimitare între „violenţa normală” – ca un „act ce urmăreşte în mod voit suferinţa fizică a victimei, dar beneficiază de o largă acceptare socială” şi „violenţă abuzivă” – care se referă la acte „cu un înalt grad de risc în ceea ce priveşte rănirea sau uciderea victimei”, cu menţiunea că oricare dintre cele două forme de violenţă este „nocivă atât pentru faptul că determină suferinţa sau umilirea victimei, cât şi pentru că violenţa induce violenţă, ca reacţie de răspuns sau apărare”.

Pornind de la această idee, trebuie reţinută dificultatea de a accepta o definiţie comună a violenţei domestice, întrucât toleranţa şi acordul pentru violenţă variază de la un individ la altul, de la o ţară la alta, de la un context socio-cultural la altul, astfel încât unele definiţii includ numai elementul fizic al violenţei, în timp ce altele o extind la agresiune psihică şi neglijenţă; unele consideră suficient doar un „episod” pentru a se consemna că violenţa există, altele specifică repetitivitatea comportamentului agresiv pentru a fi luat în evidenţă ca un act de violenţă.

În timp ce femeile sunt mai frecvent victime ale violenţei în familie, copiii şi bărbaţii parteneri de viaţă, precum şi alţi membri ai familiei pot, de asemenea, să sufere agresiuni şi violenţe. Un astfel de comportament, deşi mai des întâlnit în familiile dezavantajate din punct de vedere economic decât în cele cu putere financiară, nu ţine cont de clase sociale, rase şi etnii. Chiar şi acolo unde nu se produce vătămare corporală, abuzul emoţional poate să aducă haos în viaţa cuiva.

De altfel, este greşit să credem că numai bărbaţii agresează femeile; nu s-a vorbit foarte mult despre violenţa femeie-bărbat, dar acest fenomen există. Femeile pot îmbrăca şi ele haina agresorului, dar acţiunile lor însumează o mică parte din procentul violenţei domestice, în sprijinul acestei afirmaţii stă procentul de „25% al femeilor care au recunoscut că în timpul relaţiilor cu un partener, au folosit forţa la un moment dat, pentru a se impune în faţa lui”. Această violenţă este ignorată şi tratată ca act minor de către autorităţile care ar trebui să acorde mai multă atenţie şi acestui tip de violenţă, iar bărbaţii victime ale soţiilor sau iubitelor lor sunt ridiculizaţi de întreg sistemul social, de justiţie, care refuză să accepte ce li s-a întâmplat, catalogându-i drept slabi şi marginalizându-i. Totuşi, în ciuda acestor remarci ale diverşilor autori

- 133 -

care au abordat problema violenţei în familie, statisticile oficiale susţin că femeia este principala victimă a violenţei intrafamiliale, idee regăsită în cele mai multe dintre definiţiile privind acest fenomen, potrivit căreia „ansamblul de rele tratamente fizice, sexuale, afective şi de intimidare care se dezvoltă în timp ca frecvenţă şi gravitate a faptelor, vine în majoritatea cazurilor din partea bărbatului asupra femeii, putând fi privit şi ca abuz de putere şi de exercitare a unui control de către un partener asupra celuilalt în cadrul relaţiei de convieţuire”.

De altfel, este recunoscut faptul că „violenţa în familie are la bază atitudinea dictatorială, autoritară a bărbatului, soţ şi tată, în raport de situaţie ierarhică, comparativ cu ceilalţi membri ai familiei sale, iar femeia, soţie şi mamă, precum şi copiii, au în cadrul familiei statutul de „supuşi”, ierarhie ce îi oferă bărbatului drepturi asupra celorlalţi membri ai familiei, iar abaterea lor de la datoria de ascultare faţă de şef, reprezintă o împotrivire ce trebuie pedepsită, caz în care violenţa apare ca având semnificaţie simbolică de pedeapsă corecţională”.

Pe scurt, violenţa intrafamilială poate fi caracterizată de câteva aspecte specifice, anume: agresorul are contact în permanenţă cu victima, în casă el are control absolut asupra victimei – în ce priveşte banii, telefoanele, deplasările – fapt ce îi amplifică acesteia sentimentul de teroare şi neputinţă; toţi membri familiei sunt implicaţi în actele violente (direct sau indirect); în timp, se modifică structura personalităţii tuturor celorlalţi, în sensul că pe de o parte victima îşi pierde stima de sine, iar agresorul trăieşte în lumi paralele: cea socială şi cea privată, determinând dificultăţi de adaptare şi integrare la viaţa socială; pe de alta parte, copiii vor prelua modelul violenţei parentale şi îl vor manifesta la rândul lor, ca adulţi; agresorul îndepărtează victima treptat, de surse exterioare şi de sprijin din partea familiei şi prietenilor; un alt aspect îl reprezintă lipsa reacţiei celor din afara relaţiei violente, în sensul că au tendinţa să treacă sub tăcere asemenea manifestări, chiar şi serviciile de îngrijiri sunt reticente şi superficiale în ceea ce priveşte interesul pentru a cunoaşte cauzele rănilor pe care le îngrijesc; de asemenea, în acelaşi registru, remarcăm absenţa specialiştilor, a serviciilor şi a legilor, precum şi toleranţa mentalităţii care transformă violenţa domestică într-o maladie socială, puţin cunoscută şi ignorată, dar care are manifestări din ce în ce mai periculoase; iniţiativele legislative pe care bărbaţii le au în mare măsură, în acest domeniu, dar în majoritatea cazurilor nu ei sunt victimele, ori, pentru ca o lege să fie valabilă, trebuie să ţină seama de realitate; agresiunile în cuplu afectează profund capacitatea şi funcţia de reproducere a femeii; violenţa domestică are un registru larg de manifestări: psihice, fizice, sexuale, sociale, care se pot combina şi determina efecte evidente de suprafaţă, dar şi de profunzime asupra victimei.

La toate aceste trăsături caracteristice violenţei din mediul familial, se adaugă şi relaţia emoţională a victimei care invocă iubirea pentru agresor ca explicaţie pentru absenţa reacţiei sale de apărare.

Un lucru este sigur: violenţa domestică nu se produce în mod neaşteptat, mai ales când persoanele implicate în conflict se cunosc de câtva timp; ea are loc între oameni care împart orice fel de tip de relaţie de rudenie, de alianţă, oficială sau o relaţie consensuală şi se petrece de cele mai multe ori, acasă.

Consecinţele maladive ale violenţei au determinat O.M.S. să lanseze, în 1996 un program de prevenire a violenţei, în special de violenţă în familie.

- 134 -

Programul indica 4 niveluri de risc şi în acelaşi timp, de intervenţii necesare în abordarea fenomenului:

1. NIVELUL INDIVIDUAL Riscul de violenţă este dat de experienţe anterioare de abuz şi respingere,

precum şi de boli şi tulburări mintale. Este evident faptul ca ample programe de educaţie comunitară pot fi de

maximă utilitate la acest nivel. 2. NIVELUL INTERPERSONAL Riscul de violenţă se leagă de consumul de alcool sau droguri, de controlul

bărbatului asupra bunurilor familiei ,precum si de conflicte în cadrul familiei. Prevenţia înseamnă creşterea coeziunii familiei, cultivarea bunelor relaţii între

părinţi şi copii şi încurajarea femeii spre a lua parte la controlul veniturilor casei. 3. NIVELUL INSTITUŢIONAL Este reprezentat de factorii cauzali pentru comportamentele violente: statutul

socio-economic scăzut, şomajul etc. Prevenţia se poate materializa prin frecventarea şcolilor şi a programelor

educative comunitare, dezvoltarea serviciilor şi a facilităţilor pentru familii în vecinătate etc.

4. NIVELUL STRUCTURAL Riscul de violenţă este însoţit de tolerarea culturală a violenţei în rezolvarea

disputelor, promovarea unor roluri de gen rigide, cultivarea dominantei elementului masculin.

Protecţia o reprezintă stabilitatea politică, un control al pieţei muncii, promovarea egalităţii de gen şi a non-violenţei în societate. Concluzia tuturor acestor afirmaţii este că violenţa în familie se află la originea celor mai dificile probleme sociale ale comunităţilor. Pare de necrezut faptul ca atenţia publică şi a specialiştilor pentru această maladie socială datează de puţin timp.

Poate cel mai important lucru de reţinut este faptul că violenţa nu are nicio scuză şi nu există nicio justificare pentru producerea ei între doi oameni care în faţa naturii nu sunt cu nimic mai presus unul faţă de celălalt; sunt doar oameni care, în mod firesc ar trebui să se completeze reciproc şi să se accepte în ansamblul fiinţei lor, cu defecte şi calităţi. Pentru violenţa conjugală nu există un motiv: există numai oameni cu credinţe, mentalităţi, prejudecăţi şi stereotipuri în gândire care o acceptă ca pe un fenomen normal, şi oameni care nu o tolerează.

E timpul să învăţăm să spunem NU violenţei şi să nu o mai acceptăm ca pe un lucru firesc, ca parte din natura umană, pentru că violenţa distruge suflete şi vieţi, macină încet, dar sigur, familia ca tot unitar. Stă în puterea noastră să ne facem viaţa mai uşoară, să avem o existenţă echilibrată, în care violenţa conjugală să nu îşi găsească locul, pentru că: „violenţa într-o familie este ca un vierme într-un fruct!”

- 135 -

CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE AL POLIŢISTULUI

Comisar-şef de poliţie Marian STOICA

La elaborarea prezentului document au participat, alături de experţii Consiliului Europei, reprezentanţi ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, inclusiv ai Corpului Naţional al Poliţiştilor.

Codul de etică şi deontologie al poliţistului statuează principiile şi regulile care guvernează conduita poliţistului, în cadrul instituţiei Poliţiei Române, precum şi modul de comportare al acestuia în situaţii speciale, cum sunt: relaţia cu publicul, recurgerea la forţă sau activitatea de cercetare a suspecţilor şi a faptelor ilicite. Referirile exprese la Poliţie, ca instituţie, existente în cod, au fost introduse ca atare pentru a reliefa şi mai pregnant faptul că poliţistul funcţionează într-un sistem contextual, într-o organizaţie al cărei nivel de prestanţă etică şi deontologică, se prezintă ca sumă a comportamentelor individuale.

Pentru cazurile în care intervenţia poliţistului presupune restrângerea temporară a exercitării unora dintre drepturile şi libertăţile persoanelor, au fost prevăzute reguli care să asigure reducerea atingerii acestora la timpul minim necesar îndeplinirii obiectivului legitim care l-a determinat să adopte măsurile poliţieneşti. Pornind de la faptul că acest act normativ trebuie să conţină măsuri poliţieneşti, elemente de natură comportamentală din sfera eticii şi deontologiei, tezele sale au fost proiectate cu intenţia declarată de a norma această perspectivă şi nu cu scopul de a crea un instrument disciplinar. Codul se susţine, de altfel, pe dispoziţiile actelor normative care reglementează organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a structurilor sale, precum şi statutele profesionale ale personalului.

Ca element de noutate, chiar şi la nivel european care îi potenţează valoarea şi îi sporeşte impactul, Codul de etică şi deontologie realizează extinderea ariei de aplicare a normelor etice şi deontologice pe care le conţine, asupra tuturor structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice. Proiectul este astfel structurat încât regulile pe care le prevede pot fi identificate cu uşurinţă după titlurile articolelor care le includ.

Adoptarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului reprezintă o etapă importantă a procesului de profesionalizare a poliţiei, de dezvoltare pe baze noi a culturii organizaţionale, de modificare a atitudinilor faţă de fenomenul corupţiei şi faţă de actele de comportament indezirabil.

Codul de etică şi deontologie al poliţistului va reprezenta, totodată, un instrument util pentru membrii societăţii civile care, astfel, vor cunoaşte cerinţele etice şi deontologice în subordinea cărora trebuie să funcţioneze serviciile poliţieneşti şi vor

- 136 -

avea, ca urmare, posibilitatea să pretindă, în cunoştinţă de cauză, un comportament corect din partea personalului însărcinat cu aplicarea legii. Este important de subliniat în aceeaşi măsură şi faptul că documentul în cauză nu a fost conceput ca un nou mijloc de constrângere ci, dimpotrivă, ca îndrumar comportamental destinat, printre altele, să le ofere poliţiştilor protecţia unor norme etice şi deontologice concrete, aplicabile atât întregului sistem, cât şi fiecărei persoane în parte.

- 137 -

METODE ŞI TEHNICI FOLOSITE ÎN MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE LA EVALUAREA PERFORMANŢELOR

PERSONALULUI DIN UNITĂŢILE DE ADMINISTRAŢIE ŞI SERVICII PUBLICE

Comisar-şef de poliţie drd. Doru PETRE

Caracteristici şi aspecte generale privind evaluarea performanţelor Consideraţiile practice şi filosofice privind folosirea instrumentelor şi

tehnicilor de evaluare a performanţelor, trebuie tratate într-o strânsă interdependenţă, deoarece, orice disfuncţionalitate a procesului de evaluare a performanţelor angajaţilor, influenţează nefavorabil realizarea obiectivelor de bază ale acestei activităţi. Aceasta cu atât mai mult, cu cât folosirea instrumentelor şi tehnicilor de evaluare a performanţelor reprezintă o activitate managerială justificată., mereu actuală şi deosebit de importantă, cu multiple implicaţii individuale şi organizaţionale.

Pentru individ, evaluarea performanţei are şi o componentă emoţională sau psihologică deosebită, deoarece, în procesul de evaluare, individul trebuie să se raporteze atât la el însuşi, cât şi la ceilalţi membrii ai organizaţiei în care îşi desfăşoară activitatea. Totodată, această încărcătură emoţională a procesului de evaluare poate afecta uneori, semnificativ comportamentul angajaţilor faţă de organizaţie şi faţă de ei înşişi. Prin urmare, instrumentele şi tehnicile de evaluare a performanţelor, constituie o parte intrinsecă şi deosebit de importantă a sistemului de management, în general, şi a sistemului managementului resurselor umane, în special, care circumscrie, într-un anumit sens, climatul organizaţional.

De aceea, indiferent ce instrumente şi tehnici de evaluare a performanţelor se folosesc şi indiferent cum este organizată această activitate managerială, se impune sprijinul angajaţilor şi al reprezentanţilor acestora, precum şi implicarea cât mai deplină a managerilor de pe diferite niveluri ierarhice.

Mai precis, teoria implică această maximă motivaţie, oamenii având nevoie să perceapă că acest efort exercitat conduce la o evaluare favorabilă a performanţei, iar această evaluare favorabilă trebuie să ducă la răsplata acestor valori.

Urmărind ceea ce sperăm, ne putem aştepta ca indivizii să lucreze sub potenţial, în următoarele circumstanţe:

1. dacă obiectivele care aşteaptă să le obţină angajaţii, sunt neclare; 2. dacă criteriul de măsurare a acestor obiective este vag, nesigur; 3. dacă din lipsă de comunicare, acest efort al angajaţilor ar duce la

neaprecierea performanţei lor; 4. dacă angajaţii cred că, „plata” organizaţiei este nesatisfăcătoare, chiar

dacă obiectivele performanţei lor sunt realizate.

- 138 -

EVALUAREA PERFORMANŢELOR (EP) este activitatea de bază a managementului resurselor umane, desfăşurată în vederea determinării gradului în care angajaţii îndeplinesc eficient sarcinile sau responsabilităţile care le revin.

Pentru individ, evaluarea performanţei are o componentă emoţională sau psihologică deosebită deoarece, în procesul de evaluare, individul trebuie să se raporteze la el însuşi, cât şi la ceilalţi membri ai organizaţiei în care îşi desfăşoară activitatea.

Totodată, această încărcătură emoţională a procesului de evaluare poate afecta, uneori, semnificativ comportamentul angajaţilor faţă de organizaţie şi faţă de ei înşişi.

De aceea, managerii trebuie să manifeste grija necesară pentru ca procesul de evaluare a performanţelor să fie prezentat în sensul de:

– învăţare din trecut, ca un ajutor pentru viitor; – creştere a motivării şi satisfacţiei în muncă; – recunoaştere a abilităţilor şi a potenţialului; – dezvoltare a cunoştinţelor, aptitudinilor şi atitudinilor; – intensificarea relaţiilor şi sprijinirea muncii în echipă.

Ce se evaluează?

A. Realizările sarcinilor de muncă individuale Evaluarea performanţelor se concentrează asupra îndeplinirii obiectivelor,

sarcinilor, responsabilităţilor sau cerinţelor postului de către deţinătorul acestuia. Procesul de evaluare a performanţelor trebuie să se facă astfel încât, să permită o evaluare corectă a performanţelor individuale, deoarece o condiţie esenţială a realizării cu succes a acesteia, o constituie înţelegerea corectă şi completă a cerinţelor postului, a nivelului acceptabil al realizărilor, respectiv, a ceea ce urmează să efectueze angajatul. Deoarece toate sistemele de evaluare a performanţei compară performanţa curentă a angajaţilor cu o serie de criterii prestabilite, acestea, la rândul lor, se stabilesc pe baza datelor şi informaţiilor obţinute în urma analizei posturilor. Din acest punct de vedere angajaţii trebuie să cunoască exact ce se aşteaptă de la ei. Adesea disputele care apar se datorează neînţelegerilor în legătură cu ceea ce managerii aşteaptă de la ei. În multe situaţii, aşteptările managerilor nu sunt bazate nici pe analiza posturilor, nici pe comunicarea cu angajaţii.

B. Comportamente Evaluarea comportamentului, are în vedere, evaluarea acelor manifestări de

comportament care sunt legate sau se încadrează în caracteristicile de performanţă. Această evaluare evidenţiază ce fac angajaţii în exercitarea atribuţiilor comparativ cu ceea ce ar trebui să facă. Evaluarea comportamentului estimează de fapt, gradul în care un angajat se integrează în specificul unui post, comportându-se în modul cerut de acesta. Există considerentul că, este inutil să evaluăm comportamentul înainte de a încerca să-l schimbăm. Metodele behavioriste au fost dezvoltate să descrie într-o manieră specifică de acţiuni trebuie/nu trebuie, întreprinse într-un post de muncă. În loc de a ierarhiza trăsături, se apreciază comportamentul, manifestarea acestor trăsături. EP pe baza comportamentului este frecvent folosită în oferirea feedback-ului de dezvoltare a celui evaluat.

- 139 -

C. Trăsături EP pe baza performanţelor îşi propune să măsoare gradul în care un salariat

posedă anumite caracteristici, considerate importante în postul pe care îl ocupă şi pentru organizaţie, precum: este de încredere, este creativ, are iniţiativă. Metoda este populară datorită uşurinţei în folosire. Dacă însă nu este proiectată pe baza analizei posturilor, EP poate fi marcată de predispoziţii şi subiectivism.

Cine trebuie să facă evaluarea?

A. Şeful direct Evaluarea de către şefii direcţi a performanţelor angajaţilor din subordine

reprezintă baza celor mai multe sisteme de evaluare. Având în vedere raţionamentul cum că şefii direcţi sunt persoanele care cunosc cel mai bine subordonaţii, cât şi cerinţele activităţilor desfăşurate, în mod tradiţional, autoritatea şefilor direcţi include, de obicei şi evaluarea performanţei. De asemenea, calitatea evaluărilor creşte pe măsură ce evaluatorul are un contact cât mai bun cu persoana evaluată şi cu munca acesteia.

De aceea, aproximativ 92 – 95% din evaluările performanţei realizate în cadrul diferitelor organizaţii sunt efectuate de şefii direcţi.

Aprecierile făcute de şefii direcţi pot fi cuprinse într-un document intitulat Fişa de apreciere, ocazie cu care se pot urmări o serie întreagă de elemente cum ar fi :

– rezultatele obţinute în postul ocupat; – orientarea profesională; – potenţialul; – perspectivele de dezvoltare profesională. Pentru fiecare element urmărit se

apreciază nivelul performanţei pe scări care au diferite mărimi de la 1 la 4 sau la 5. Cu scopul de a se asigura că evaluările lor sunt corecte şi cât mai obiective,

precum şi datorită faptului că evaluatorii sau managerii de la diferite niveluri ierarhice observă aspecte diferite ale performanţei angajaţilor, se recomandă ca rezultatele evaluărilor să fie revizuite sau aprobate de către managerii imediat superiori sau ca şefii ierarhici respectivi să fie asistaţi de specialişti în evaluarea resurselor umane.

B. Colegii Cu toate că nu are încă o largă răspândire, nefiind folosită în mod curent,

evaluarea de către colegi sau de către angajaţii de pe posturi echivalente, s-a dovedit eficace constituind totodată o sursă de date importantă şi de încredere din cel puţin două motive:

– colegii sau cei egali, sunt mai aproape de acţiune, de locul evenimentelor; – folosind colegii ca evaluatori, rezultă un număr de evaluări independente,

colegii furnizând aprecieri multiple, media acestora este de obicei mai precisă decât o singură evaluare. Evaluările de acest tip sunt mai stabile în timp, pot aborda mai multe dimensiuni ale performanţei, disting mai bine efortul legat de performanţă şi se concentrează mai mult pe abilităţile legate de sarcină.

Implicarea colegilor sau a celor egali în procesul de evaluare este o metodă apreciată ca fiind atractivă, îndeosebi, în acele instituţii academice, de cercetare sau în

- 140 -

domeniile de activitate unde se manifestă adesea o anumită reţinere faţă de structurile formale de conducere ierarhică. Timpul necesar pentru colectarea aprecierilor colegilor poate constitui, de asemenea, o problemă potenţială sau una din dificultăţile pe care le implică procesul de evaluare a performanţelor. Există totuşi pericolul, că, implicarea colegilor în evaluarea performanţelor poate determina neînţelegeri, poate deteriora substanţial relaţiile de muncă sau poate dezbina armonia unei echipe sau a unui colectiv.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât influenţa relaţiilor de prietenie sau de invidie, dorinţa de a câştiga bunăvoinţa celorlalţi, precum şi multe alte considerente, pot determina din partea celor egali sau a colegilor, supraevaluări sau subevaluări ale performanţei. Ca şi alte metode, evaluarea de către colegi este apreciată ca fiind utilă îndeosebi pentru dezvoltarea resurselor umane, în general şi a individului, în special, fiind mai puţin recomandată pentru deciziile administrative de personal. Evaluarea de către colegi permite identificarea acelor aspecte, a acelor dimensiuni ale performanţei legate, îndeosebi de sarcina de muncă pe care şefii ierarhici nu au posibilitatea să le observe şi să le evalueze.

C. Autoevaluarea Se consideră cea mai răspândită metodă, după evaluarea performanţelor făcută

de şeful direct, fiind tot mai mult înţeleasă şi acceptată de înşişi angajaţii unei organizaţii, existând, tendinţa de diminuare a atitudinii pasive faţă de procesul de evaluare. Este considerată o modalitate adecvată de stimulare a dialogului sau a discuţiilor dintre subordonaţi şi superiorii lor în legătură cu performanţa în muncă.

Preocupările legate de autoevaluare sunt determinate şi de faptul că, în opinia multor specialişti în domeniu, angajaţii sunt aceia care, cunosc cel mai bine acele aspecte ale activităţii care sunt mai puţin accesibile altor evaluatori.

Angajaţii sunt sau ar trebui să fie, în mod logic, cei mai buni judecători ai propriilor performanţe cu atât mai mult, cu cât ei manifestă un impuls inerent spre autoevaluare. Cu toate acestea, autoevaluarea este, sau poate fi afectată în mai mare măsură, de eroarea din indulgenţă sau îngăduinţă, deoarece poate apărea tendinţa de supraevaluare sau de sporire a subiectivităţii prin acordarea de calificative nejustificate, datorită folosirii în primul rând a propriului sistem de valori.

Astfel, în cadrul unei cercetări privind evaluarea propriilor performanţe, s-a constatat că 40% din angajaţii de pe toate tipurile de posturi avute în vedere, s-au plasat ei înşişi, în partea de sus a ierarhiei (în primii 10 %), în timp ce toţi ceilalţi angajaţi s-au autoevaluat, fie mai mult peste medie, fie deasupra mediei. În astfel de situaţii, rezultatele autoevaluărilor coincid rareori cu evaluările managerilor sau ale şefilor direcţi. De aceea, există opinii potrivit cărora, numai aproximativ 7% din organizaţii folosesc autoevaluarea. Prin urmare, autoevaluarea poate fi introdusă şi practicată îndeosebi, ca instrument de autodepăşire sau de dezvoltare a angajaţilor, numai dacă este condusă cu multă atenţie şi numai în anumite situaţii, precum şi după o pregătire adecvată a celor care urmează s-o practice.

D. Subordonaţii direcţi Deşi pare să fie adecvată numai anumitor domenii de activitate, evaluarea de

către subordonaţii direcţi poate furniza date şi informaţii valoroase, relevante, corecte,

- 141 -

detaliate privind comportamentul managerilor, deoarece aceştia din urmă au un contact permanent cu subordonaţii lor. Prin urmare, evaluarea de către subordonaţii direcţi, cunoscută şi sub denumirea de evaluare ascendentă sau orientată în sus, este în ultimă instanţă, un caz particular al unui proces general de comunicare, care, după cum este cunoscut, poate genera diferite efecte comportamentale şi atitudinale.

Evaluarea de către subordonaţii direcţi sau evaluarea ascendentă, capătă o tot mai mare aplicabilitate datorită în primul rând avantajelor pe care le oferă ca de exemplu:

– facilitează angajaţilor o anumită autoritate; – permite îmbunătăţirea performanţelor în muncă şi a potenţialului

managerial; – determină managerii să acorde atenţia cuvenită relaţiilor cu subordonaţii; – face posibilă evidenţierea situaţiilor conflictuale şi identificarea punctelor

slabe ale managerilor mai puţin competenţi; În acelaşi timp, evaluarea de către subordonaţii direcţi, are inevitabil şi

anumite dezavantaje, ca de exemplu: – reacţia negativă pe care o au mulţi manageri atunci când sunt evaluaţi de

către subordonaţi, ceea ce evidenţiază natura emoţională şi comportamentală a evaluării;

– teama de represalii din partea managerilor sau a şefilor direcţi, cărora li s-a făcut o evaluare nefavorabilă, şi care pot să intuiască cine a atribuit calificativul respectiv, ceea ce înseamnă că, păstrarea anonimatului evaluatorului este esenţială; în caz contrar poate apărea o anumită rezistenţă din partea salariaţilor care consideră că nu este de datoria lor să-şi evalueze şeful direct;

– poate duce la o lipsă de interes sau la diminuarea preocupărilor şi a exigenţei faţă de performanţele subordonaţilor deoarece uneori managerii încearcă să câştige bunăvoinţa subordonaţilor;

– subordonaţii pot să nu fie suficient de critici sau obiectivi, datorită frecventei îngrijorări că, managerii evaluaţi îşi vor simţi subminată poziţia sau afectată autoritatea;

– poate fi folosită în mai multe domenii de activitate sau tipuri de organizaţii, însă numai după o pregătire prealabilă.

Dacă se au în vedere avantajele şi dezavantajele menţionate, precum şi natura emoţională şi comportamentală a evaluării performanţei, este necesar ca evaluarea făcută de către subordonaţii direcţi, să îndeplinească o serie de criterii ca de exemplu:

– asigurarea anonimatului răspunsurilor subordonaţilor; – managerul evaluat, să aibă în subordine, un număr suficient de angajaţi

pentru a facilita anonimatul necesar; – concentrarea evaluării asupra acelor aspecte ale performanţei manageriale pe

care subordonaţii le cunosc şi le pot aprecia cel mai bine; – asigurarea sau crearea unui grad suficient de încredere între manageri sau

şefii ierarhici şi subordonaţi, pentru a avea sprijinul necesar în procesul de evaluare. Deşi se preconizează că va deveni tot mai frecventă având în vedere

avantajele şi dezavantajele prezentate, precum şi condiţiile care trebuie asigurate, evaluarea de către subordonaţii direcţi, va fi tot mai mult o activitate ocazională decât

- 142 -

o parte integrantă şi regulată a procesului permanent de evaluare folositoare îndeosebi pentru dezvoltarea resurselor umane şi mai puţin recomandată pentru deciziile administrative de personal.

Metode de evaluare a performanţelor

Necesitatea aprecierii personalului sau a evaluării performanţelor în muncă

indiferent de domeniul de activitate a dus, în cele din urmă, la elaborarea a numeroase metode şi tehnici de apreciere a personalului sau la apariţia sistemelor de evaluare a performanţelor. Astfel, diversitatea metodelor, tehnicilor, procedeelor sau sistemelor de evaluare a performanţelor este relativ mare, iar dinamica dezvoltării acestora a înregistrat o evoluţie ascendentă. Calitatea aprecierii personalului sau a evaluării performanţei a devenit tot mai ridicată cu atât mai mult, cu cât calitatea determinărilor legate de performanţă, depinde în mare măsură de calitatea metodelor sau a sistemelor de evaluare. Astfel, teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane, evidenţiază numeroase încercări de clasificare a metodelor şi tehnicilor de evaluare a performanţelor, ca de exemplu:

A. Eseurile scrise Constituie una dintre cele mai simple metode de evaluare, care constă într-o

relatare scrisă sau o descriere liberă, literară şi originală, a potenţialului sau performanţelor anterioare ale unui angajat, a punctelor forte şi a punctelor slabe ale acestuia, precum şi a sugestiilor de îmbunătăţire a performanţei. Deoarece este o formă de evaluare liberă sau literară, prin care evaluatorul descrie performanţele unui angajat, eseul scris nu necesită formulare complexe sau o pregătire foarte largă şi completă a evaluatorului. De aceea, în cadrul acestei metode de evaluare, care are în vedere performanţele obţinute pe perioade mai îndelungate de timp, calitatea evaluărilor este determinată, în primul rând, de abilitatea sau de capacitatea evaluatorului de a surprinde elemente esenţiale sau aspectele cele mai relevante.

B. Incidentele critice Este acea metodă de evaluare, în cadrul căreia, atenţia evaluatorilor sau a

managerilor, este concentrată asupra acelor comportamente specifice sau particulare care duc la realizarea eficientă sau neeficientă a sarcinilor de muncă.

Tehnica incidentelor critice, permite înregistrarea permanentă a tuturor elementelor sau cazurilor extreme de comportament a incidentelor critice privind aspectele favorabile sau defavorabile, pozitive sau negative, eficiente sau neeficiente, ale activităţii angajaţilor. Aceste informaţii, în termeni comportamentali, sau evenimentele neaşteptate de comportament şi performanţă, sunt înregistrate pentru fiecare angajat cât mai curând posibil după ce au avut loc. De asemenea, lista incidentelor critice, este întocmită pe întreaga perioadă de evaluare, pentru ca la sfârşitul perioadei respective să poată fi folosită pentru evaluarea performanţelor fiecărui angajat. Totodată, lista incidentelor critice, furnizează o multitudine de exemple practice, cazuri, situaţii de comportament, sau unele repere, caracteristice în aprecierea performanţei, care fac mai realistă o discuţie de consiliere cu angajatul evaluat în vederea îmbunătăţirii performanţelor acestuia. Aplicarea cât mai corectă a

- 143 -

tehnicii incidentelor critice, presupune definirea clară a situaţiilor sau evenimentelor care pot constitui un „incident critic” evitându-se în felul acesta apariţia unor diferenţe semnificative de la un evaluator la altul.

Astfel, pentru a fi descrise ,,incidentele critice” trebuie să corespundă următoarelor criterii:

– sunt aspecte relevante, observabile şi măsurabile, ale comportamentului efectiv sau ale performanţei;

– sunt cazuri extreme de comportament, speciale, pozitive sau negative, eficiente sau ineficiente, care au consecinţe vizibile;

– exprimă scopuri sau intenţii clare; – li se pot studia cauzele sau circumstanţele care le-au determinat, precum şi

efectele sau consecinţele, pozitive sau negative. Incidentele critice necesită un timp relativ mare pentru notarea zilnică sau

înregistrarea şi gruparea incidentelor critice, după natura comportamentelor similare, iar în unele situaţii poate avea şi efecte pe plan psihologic, angajaţii fiind îngrijoraţi de notările sau înregistrările respective, care pentru ei au semnificaţia unei ,,liste negre”.

C. Scala grafică de evaluare Metoda este foarte răspândită şi are cea mai largă aplicabilitate datorită

simplităţii ei, precum şi datorită faptului că, scalele de evaluare grafice, sunt relativ uşor de conceput şi de folosit, necesită puţin timp pentru a fi elaborate şi permit analiza şi compararea performanţelor diferiţilor angajaţi.

De asemenea, angajaţii pot fi evaluaţi pe baza mai multor caracteristici ale performanţei, caracteristici care, la rândul lor, au la bază analiza sistematică a posturilor.

A. Calitatea /................./.................../................../.................../ performanţei scăzută înaltă B. Atenţie la /........................./............................/......................./ detalii foarte sub peste foarte slabă medie medie bună C. Calitatea 1 3 5 7 9 11 generală /............../.............../.............../............../................../ inacceptabilă medie remarcabilă D. Calitatea 1 2 3 4 5 /................./..................../..................../............. ...../ foarte multe acceptabilă aproape fără greşeli greşeală D. Reflectând natura detaliată a muncii şi a concentrării necesare pentru

buna ei executare, angajatul ajunge la: 5 – câteva greşeli substanţiale faţă de cele aşteptate; 4 – puţine greşeli faţă de cele aşteptate; 3 – multe greşeli faţă de cele aşteptate; 2 – mai multe greşeli faţă de cele aşteptate; 1 – foarte multe greşeli faţă de cele aşteptate.

- 144 -

În figura de mai sus, am prezentat scale de evaluare grafice pentru măsurarea performanţei în raport cu dimensiunea calităţii.

Prin urmare, potrivit principiului constructiv de bază al acestei metode, pe un segment de dreaptă, sunt fixate o serie de repere, calificative sau puncte, de obicei de la 1 la 5 , care desemnează niveluri de performanţă de la polul nedorit la polul dorit, de la nivelul înalt la nivelul scăzut, sau de la calificativul foarte bun la satisfăcător, evaluatorul având posibilitatea să marcheze pe segmentul de dreaptă sau pe tipul de scală respectiv, poziţia unde consideră că se încadrează mai bine persoana sau caracteristica evaluată.

Din acest punct de vedere, pe scala A nu există o definire corespunzătoare a evaluării dimensiunii, iar reperele sunt ambigue şi neinformative. Scalele D şi E oferă, mai multe definiţii ale dimensiunii şi nivelurile evaluării performanţei.

Scala grafică de evaluare are mai multe avantaje ca de exemplu: – sunt relativ uşor de elaborat şi de folosit; – pot include mai mult decât o dimensiune a performanţei; – scorurile angajaţilor pot fi comparate ; – metoda este acceptată de evaluatori. Cu toate acestea, ca dezavantaj, se poate ajunge uneori la concluzii eronate,

deoarece, scala grafică de evaluare, nu permite o definire suficient de precisă a nivelurilor de performanţă ale caracteristicilor avute în vedere şi nu previne suficient apariţia erorilor de evaluare.

De asemenea, calificativele verbale sau descriptive folosite pe scala de evaluare, pot avea înţelesuri sau semnificaţii diferite pentru anumiţi evaluatori sau manageri.

E. Comparaţia între persoane Deoarece, au în vedere, performanţa fiecărui angajat în raport cu ceilalţi

angajaţi, metodele comparative, impun o stabilitate relativă a acestora în cadrul organizaţiei.

Cu toate că, sunt uşor de explicat, de înţeles, şi de folosit, metodele comparative necesită cunoaşterea performanţelor tuturor angajaţilor, lucru mai greu de realizat în condiţiile unui număr mare al acestora . Metodele comparative (comparaţia între persoane), pot întreţine unele tensiuni sau chiar invidii şi resentimente.

Această metodă de evaluare, constă în ierarhizarea sau ordonarea angajaţilor în sens descrescător, de la cel mai bun la cel mai slab, de la cel mai competitiv până la cel mai puţin competitiv, avându-se în vedere un anumit criteriu sau performanţele obţinute. Deşi metoda este uşor de explicat, de înţeles, şi de folosit, este mai puţin costisitoare, şi este acceptată cu uşurinţă atât de evaluatori, cât şi de cei evaluaţi, prezintă dezavantajul că, mărimea diferenţei dintre performanţele celor evaluaţi, este considerată ca fiind egală, ceea ce nu corespunde realităţii. Deci, compararea simplă sau ierarhizarea, pune doar în ordine angajaţii cu performanţele lor, realizează o scală ordinală, însă nu ne indică nimic despre distanţele care separă un angajat evaluat de altul. Astfel, diferenţele de performanţă între angajaţii de pe două poziţii ierarhice, pot fi mai mari, mai mici sau neînsemnate decât diferenţele de performanţă ale angajaţilor de pe alte două poziţii ale clasificării respective. Ierarhizarea angajaţilor poate fi

- 145 -

influenţată şi de alţi factori ca de exemplu: valoarea grupului sau colectivului din care fac parte; subiectivismul evaluatorilor; utilizarea unor standarde de performanţă variabile etc. De exemplu, persoanele cele mai slab cotate dintr-un grup bun, pot fi apreciate mai performante decât cele mai bune persoane dintr-un grup slab.

Potenţiale probleme la evaluarea performanţelor

Deşi, în ceea ce priveşte evaluarea performanţelor, au existat şi există

numeroase preocupări semnificative, teoria şi practica managerială în domeniu, evidenţiază o serie de critici destul de severe, deoarece, încă de la început, procesul de evaluare a performanţelor s-a confruntat cu unele probleme potenţiale şi surse de erori, a căror frecvenţă de apariţie este favorizată atât de natura metodelor, tehnicilor sau sistemelor de evaluare utilizate, cât şi de empirismul sau absenţa bazei ştiinţifice a procesului de evaluare. Aceasta cu atât mai mult cu cât evaluarea performanţelor sau a comportamentului angajaţilor, are la bază, în general, percepţia evaluatorului care la rândul său, este dominat de propriul sistem de valori sau este supus propriilor limite. În legătură cu probleme potenţiale şi sursele de erori ale procesului de evaluare a performanţelor, există, în general, puncte de vedere destul de confuze, precum şi aspecte nerezolvate sau insuficient precizate. Cu toate acestea teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane au dus la numeroase încercări de sistematizare sau de clasificare a problemelor potenţiale şi a surselor de erori ale procesului de evaluare a performanţelor ca de exemplu:

A. Criteriul unic În situaţiile în care natura activităţii desfăşurate impune evaluarea

performanţei pe baza mai multor criterii, iar evaluarea se efectuează având în vedere un singur criteriu, angajaţii sunt tentaţi să se concentreze pe îndeplinirea acestui criteriu unic, neglijând celelalte criterii sau ceilalţi factori relevanţi ai performanţei. Aceasta înseamnă că evaluarea performanţei pe baza unui singur criteriu, are ca rezultat o evaluare limitată a acesteia, existând totodată dorinţa sau motivaţia, de a ignora celelalte criterii sau ceilalţi factori relevanţi ai performanţei.

Prin urmare, una din erorile importante care pot fi comise în procesul de evaluare a performanţelor, este aceea de a presupune că performanţa este unidimensională.

O scală de evaluare nu poate, în general, să surprindă relaţiile între diferitele dimensiuni ale performanţei sau să descrie variaţiile performanţelor tuturor angajaţilor. Astfel, un angajat se poate afla foarte sus pe o scală a performanţei din punct de vedere al unei anumite dimensiuni sau al unui criteriu de performanţă, şi mult mai jos dacă se au în vedere mai multe criterii sau dimensiuni ale performanţei.

Astfel, se constată complexitatea evaluării performanţei precum şi faptul că o scală unidimensională este inadecvată. În cadrul evaluării performanţei trebuie avute în vedere diverse tipuri de comportament ca de exemplu: atragerea şi reţinerea oamenilor pe o perioadă minimă de timp, concomitent cu reducerea renunţărilor sau a plecărilor, a absenteismului sau chiar a întârzierilor; îndeplinirea sarcinilor sau a rolului încredinţat dovedind loialitate şi încredere deplină; sporirea contribuţiei la

- 146 -

îndeplinirea obiectivelor organizaţionale, printr-un comportament spontan şi inovator dincolo de sarcinile formale.

B. Efectul de prospeţime Se produce în cazul când evaluarea performanţelor este bazată în mare măsură

pe comportamentul recent, bun sau rău al salariatului. Cercetările şi practica managerială în domeniul resurselor umane au dus la concluzia că evenimentele, comportamentele, incidentele sau rezultatele survenite în ultima perioadă tind să aibă o influenţă mai mare sau destul de puternică asupra evaluării performanţelor, ceea ce modifică realismul evaluărilor. Datorită acestui efect de prospeţime, rezultatele slabe ale unui angajat pot fi neglijate ca urmare a unui eveniment favorabil sau a unui comportament pozitiv produs chiar înaintea evaluării performanţei. Fără înregistrări ale performanţelor pe întreaga perioadă de evaluare, evaluatorul este forţat să apeleze la datele comportamentului recent al salariatului în vederea stabilirii locului său în clasificarea salariaţilor. Conştientizând impactul evenimentelor recente asupra evaluării performanţelor, unii angajaţi încearcă să profite de acest efect de moment, schimbându-şi semnificativ comportamentul, mai ales, în perioada dinaintea evaluării performanţei. Această problemă potenţială a procesului de evaluare a performanţelor poate fi limitată sau eliminată dacă se procedează la înregistrarea performanţelor pe tot parcursul perioadei supuse observaţiei sau a tuturor incidentelor critice, a acelor aspecte comportamentale observabile dar neobişnuite, favorabile sau nefavorabile, eficiente sau neeficiente, precum şi la realizarea unui echilibru între ponderea evenimentelor recente şi a celor mai vechi.

C. Eroarea de indulgenţă Sunt erori ale procesului de evaluare a performanţei, care apar atunci când

anumiţi evaluatori sau manageri, manifestă tendinţa de a evalua toţi indivizii sau toţi subordonaţii, la un nivel înalt sau prea sus. Prin urmare, în cadrul evaluării performanţelor, poate apărea tendinţa de creştere a subiectivităţii, prin acordarea nejustificată de calificative foarte favorabile. În cazul erorilor de indulgenţă, marea majoritate a angajaţilor sunt evaluaţi ca fiind foarte buni, deci la un nivel de performanţă mai ridicat decât contribuţia acestora. Aceasta înseamnă că, pentru un număr relativ mare de angajaţi, este de aşteptat o distribuţie normală a evaluărilor performanţei. În cazul erorii de indulgenţă, majoritatea angajaţilor primesc aprecieri foarte înalte ale performanţei. Aceste erori pozitive, care se pot concretiza în evaluări superioare, în calificative favorabile, în supraevaluări ale performanţei, sunt determinate de faptul că, fiecare evaluator, are în primul rând, propriul său sistem de valori, şi dispune de un anumit set de criterii sau de caracteristici, care acţionează ca un standard faţă de care se fac evaluările sau aprecierile necesare; erorile menţionate pot să se manifeste diferit în funcţie de persoana evaluatorului sau pot afecta numai anumite persoane. Această problemă potenţială a procesului de evaluare a performanţelor apare, îndeosebi, când avem de a face cu evaluatori diferiţi, care, în concordanţă cu propriul lor sistem de valori, fac judecăţi diferite deoarece, dacă evaluarea se realizează de aceeaşi persoană, chiar în condiţiile existenţei erorii de indulgenţă, acestea vor fi aplicate în mod egal tuturor celor evaluaţi. Totuşi, în multe

- 147 -

situaţii, evaluarea performanţelor se face cu mai multă indulgenţă sau generozitate pentru prieteni, colegi sau cunoştinţe, de aceea, eroarea din indulgenţă este mult răspândită.

D. Eroarea dată de efectul halo Este aceea eroare de evaluare a performanţei determinată de faptul că,

evaluatorul sau managerul, evaluează un individ, în general, sau apreciază un angajat, în special, ca având performanţă înaltă sau scăzută, ca fiind corespunzător sau necorespunzător, bun sau mai puţin bun, prin luarea în considerare numai a unuia, dintre criteriile de evaluare a performanţei, ignorându-le pe toate celelalte.

Efectul sau greşeala halo, reprezintă tendinţa unui evaluator de a se lăsa impresionat de o anumită trăsătură a unei persoane, fără a ţine seama şi de alte caracteristici ale acesteia. De exemplu, dacă se poate conta pe un angajat, putem fi tentaţi să-i dăm acestuia calificative mai ridicate, şi pentru alte trăsături sau caracteristici care sunt de dorit pentru un angajat competitiv. Dacă un angajat este evaluat superior, sau este considerat bun sau foarte bun din punct de vedere al unei anumite trăsături, poate apărea tendinţa de a fi notat, în mod similar, şi în ceea ce priveşte alte caracteristici ale performanţei, realizându-se astfel o supraevaluare.

În mod asemănător, un angajat apreciat iniţial ca ,,slab”, poate fi evaluat ca slab în raport cu toate criteriile avute în vedere chiar dacă nu se constată performanţe slabe din punctul de vedere al unor trăsături sau caracteristici.

Prin urmare, efectul sau eroarea ,,halo” semnifică faptul că o caracteristică pozitivă sau negativă, a persoanei evaluate, poate să le denatureze pe celelalte, modificând nejustificat conţinutul evaluării de ansamblu. Aceste probleme apar, îndeosebi în cazul angajaţilor care sunt, mai ales, conformişti sau nonconformişti, prietenoşi sau neprietenoşi, mai mult sau mai puţin înţelegători în raporturile cu şefii ierarhici sau cu anumiţi colegi.

Astfel, un angajat neprietenos, nonconformist sau mai puţin înţelegător cu şeful ierarhic, poate fi adesea evaluat în mod nesatisfăcător pentru trăsăturile sale, deşi în realitate, sau în general, el colaborează bine cu foarte mulţi din colegii săi. În acest context, poate fi spus că, prima impresie asupra unei persoane oarecare este adesea superficială. De exemplu, sunt situaţii în care, unei persoane atrăgătoare, i se asociază cu mai multă uşurinţă anumite circumstanţe atenuante. Prin urmare, efectul halo are în vedere o anumită aureolă, un anumit prestigiu, sau o anumită glorie, creată în jurul unui individ, sau extensia unei trăsături pozitive sau negative a unei persoane asupra celorlalte, atitudini sau comportamente ale acesteia. Faţă de multe din celelalte erori, care se produc îndeosebi când sunt evaluaţi mai mulţi angajaţi, eroarea sau efectul de halo, implică evaluarea unui singur individ asupra mai multor aspecte ale performanţei. În cazul în care sunt evaluaţi mai mulţi angajaţi, pentru a se acţiona asupra efectului halo, este necesar să se evalueze o singură caracteristică a tuturor angajaţilor avuţi în vedere şi numai după aceea să se treacă la evaluarea caracteristicii următoare.

E. Eroarea de similaritate Această eroare este opusă erorii de contrast, şi constă în a da o atenţie

specială, în evaluarea altor persoane, acelor calităţi care se întâlnesc sau se referă la

- 148 -

evaluator. Altfel spus, dacă evaluatorii sau managerii, consideră că au anumite trăsături sau calităţi, îi vor aprecia pe toţi cei evaluaţi printr-un filtru similar. De exemplu, când un evaluator se consideră el însuşi agresiv, acesta poate evalua celelalte persoane, căutând în primul rând calităţile sau trăsăturile de agresivitate, indivizii care dovedesc această caracteristică având un oarecare avantaj.

Evaluatorul nu face decât să-şi aprecieze propria-i persoană, propriul model sau să-şi manifeste percepţia sa falsă despre aprecierea oamenilor, în general, sau a angajaţilor, în special. Eroarea similarităţii nu are efecte importante sau deosebite asupra procesului de evaluare, dacă toţi angajaţii sunt evaluaţi de aceeaşi persoană. Cu toate acestea, gradul de încredere asupra evaluărilor, va fi mult diminuat dacă evaluatorii sau managerii folosesc propriile lor criterii de similitudine.

F. Diferenţiere minimă Este determinată de tendinţa unor evaluatori sau manageri, de a ignora sau

suprima diferenţele individuale de performanţă, deoarece percep realitatea mai uniform decât este necesar. În acelaşi timp, evaluatorii sau managerii cu un înalt grad de diferenţiere a performanţelor, tind să folosească în procesul de evaluare a acestora, cât mai multe date şi informaţii posibile. Prin urmare, evaluările realizate de manageri cu un grad scăzut de diferenţiere a performanţelor, trebuie analizate cu multă atenţie, deoarece, angajaţii care au parcurs un astfel de proces de evaluare, sunt apreciaţi mult mai favorabil şi mai uniform decât confirmă sau dovedeşte realitatea.

G. Forţarea informaţiilor pentru susţinerea criteriilor de non-performanţă

Este acea problemă potenţială a procesului de evaluare, determinată de subevaluarea sau supraevaluarea performanţelor, pentru a le pune de acord cu standardele de non-performanţă. De exemplu, dacă evaluatorul consideră că evaluarea nu trebuie să se bazeze pe performanţă, ci mai degrabă pe vechimea în muncă sau pe alte criterii, acesta poate modifica evaluarea ,,performanţei” ajustând-o în funcţie de vechimea în muncă sau de criteriile avute în vedere. Deşi este o problemă potenţială a procesului de evaluare, care în general nu este sprijinită sau promovată, realizarea evaluării formale sau oficiale, după ce decizia privind performanţa unei persoane a fost deja luată, nu este o practică izolată. Sunt numeroase situaţiile în care, în mod subiectiv, dar oficial, se ajunge la concluzii înaintea analizei datelor sau informaţiilor obiective care să sprijine deciziile privind performanţa.

Depăşirea problemelor la evaluarea performanţelor

A. Folosirea de criterii multiple Întrucât, în majoritatea posturilor, performanţa constituie rezultatul îndeplinirii

unor obiective, sarcini sau responsabilităţi, acestea trebuie să fie identificate şi evaluate. Deşi nu este necesar ca totul să fie evaluat cu cât postul este mai complex, cu

atât va fi necesar să fie identificate şi evaluate mai multe criterii.

- 149 -

B. Folosirea mai multor evaluatori În condiţiile în care creşte numărul de evaluatori, creşte şi probabilitatea de a

obţine date sau informaţii cât mai corecte. Dacă erorile evaluatorilor urmează un traseu normal, creşterea numărului acestora, duce în cele din urmă la concentrarea evaluărilor într-o zonă centrală. Acest mod de abordare, poate fi întâlnit destul de frecvent în competiţiile sportive. Un număr de evaluatori apreciază o performanţă însă cea mai mare şi cea mai mică notă sunt eliminate, astfel încât, evaluarea finală a performanţelor este media notelor rămase.

C. Evaluarea selectivă (a activităţilor importante) Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane, sugerează faptul că,

evaluatorii trebuie să realizeze aprecieri ale performanţei numai în acele sectoare de activitate pe care le cunosc foarte bine. În acest sens, se recomandă ca, în general, cei care fac evaluări, să fie din punct de vedere al poziţiei organizaţionale sau al nivelului ierarhic, cât mai aproape posibil de cei evaluaţi. În mod logic, cu cât evaluatorul este mai departe din punct de vedere al nivelului organizaţional, cu atât are mai puţine şanse sau posibilităţi pentru a observa îndeosebi comportamentul individual. Aceasta cu atât mai mult cu cât la diverse niveluri ierarhice sau organizaţionale, există diferite orientări faţă de cei evaluaţi, aceştia fiind apreciaţi în contexte diferite.

D. Instruirea evaluatorilor Dacă nu putem găsi evaluatori buni sau competenţi, alternativa este de a-i

forma, evitând sau diminuând în felul acesta formalismul sau excesul de subiectivitate al acestora, precum şi înregistrarea unor aspecte neesenţiale sau mai puţin clare privind activitatea celor evaluaţi. Este evident că pregătirea evaluatorilor, duce în cele din urmă, la îmbunătăţirea procesului de evaluare a performanţelor şi la cunoaşterea prevenirea sau estomparea problemelor potenţiale şi a surselor de erori ale acestui proces. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât utilizarea metodelor şi tehnicilor de evaluare de către nespecialişti, poate duce la efecte contrare celor urmărite. Prin urmare, pregătirea formală a evaluatorilor este considerată de specialişti atât o recomandare, cât şi o cerinţă a utilizării eficiente a sistemelor de evaluare a performanţelor. În absenţa unui program de pregătire a evaluatorilor, o organizaţie trebuie cel puţin să furnizeze evaluatorilor, instrucţiuni scrise în vederea folosirii corespunzătoare a metodelor şi tehnicilor de evaluare a performanţelor. De asemenea, instrucţiunile respective, sunt considerate drept o condiţie necesară dar nu o garanţie a evaluărilor sistematice şi nediscriminatorii. Una din principalele cauze, pentru care managerii sau supervizorii au o anumită reţinere în ceea ce priveşte evaluarea performanţelor, este aceea că, sunt nesiguri de evaluările lor, iar când trebuie să comunice evaluările subordonaţilor, se află într-o poziţie mai puţin confortabilă. Aceasta înseamnă că, pentru a fi un bun manager sau supervizor, un individ trebuie să fie şi un evaluator competent. Nicio metodă sau tehnică de evaluare a performanţelor nu va putea compensa incompetenţa sau slaba pregătire a evaluatorilor, precum şi disponibilităţile acestora. Pentru a realiza evaluări corespunzătoare, evaluatorul trebuie:

– să cunoască obiectivele sarcinile sau responsabilităţile postului fiecărui subordonat;

- 150 -

– să aibă date şi informaţii corecte privind performanţa fiecărui subordonat; – să dispună sau să posede standarde adecvate care să-i permită să aprecieze

dacă performanţa este bună sau mai puţin bună; – să fie capabil să comunice subordonaţilor evaluările efectuate şi să explice

acestora pe ce bază au fost efectuate.

E. Concentrarea pe comportament şi nu pe trăsături Concentrarea pe comportament şi nu pe trăsături, este o metodă relativ nouă

de evaluare, în care comportamentul existent, legat de un anumit post, este evaluat continuu pe toată perioada avută în vedere. Descrierile comportamentale constituie una din modalităţile de prevenire a tendinţelor de evaluare pe baza trăsăturilor generale de personalitate, care sunt considerate mult mai subiective. Conform principiului constructiv, evaluatorul sau managerul îşi evaluează continuu angajaţii, pe baza unor cerinţe, însă punctele de gradare sunt mai degrabă manifestări comportamentale legate de post decât simple adjective, cifre, descrieri generale sau caracteristici. De asemenea, se evidenţiază comportamente pe post observabile sau măsurabile care reprezintă diferite niveluri de performanţă. Aceste exemple comportamentale legate de post, sau de fiecare dimensiune a performanţei, care pot fi eficiente sau ineficiente, sunt încadrate apoi într-un set de dimensiuni sau caracteristici de performanţă, care reprezintă de fapt factori ai succesului profesional uşor de înţeles şi de evaluat. Cu alte cuvinte, se permite o implicare mai mare a angajaţilor în procesul de evaluare precum şi o dezvoltare a acestora, fiind în mod necesar legate de post.

F. Documentarea performanţelor prin ţinerea unei evidenţe scrise a acestora Evidenţele scrise, în final, duc la o reducere a erorii de indulgenţă şi a erorii dată de

efectul halo, pentru că îl încurajează pe evaluator să se focuseze, ca o caracteristică importantă, pe comportamentul asupra performanţei angajatului. Această documentaţie îi va fi, evaluatorului, de ajutor. Mai ales, atunci când un angajat este dat afară pentru rezultate profesionale slabe.

Cel mai important este că, din obişnuinţă, se înregistrează permanent, comportamentele, la intervale regulate de timp.

G. Asigurarea persoanei evaluate cu informaţii ale procesului de evaluare Conceptul, cum că, procesul de evaluare a performanţei este un proces corect, drept,

se poate aplica, cu scopul sporirii percepţiei angajatului, privind tratarea lui corectă. Acest proces are la bază trei trăsături, şi anume : – indivizii pun condiţia să li se comunice exact ceea ce se aşteaptă de la ei; – toate notările relevante sunt aduse la cunoştinţa celor care răspund de activităţile

respective; – decizia finală să fie bazată pe corectitudine, realitate şi adevăr. Observăm că, dacă, pe parcursul procesului de evaluare, angajaţii sunt informaţi

permanent şi corect cu privire la ceea ce se aşteaptă de la ei, aceştia vor ţine cont de aceste aspecte, şi vor aprecia pozitiv, rămânând credincioşi, apropiaţi, organizaţiei.

- 151 -

SPECIFICUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI LA FACULTATEA GERMANĂ DE POLIŢIE – MÜNSTER

Comisar de poliţie Aurelia IANA Organizarea Facultăţii Germane de Poliţie din Münster – Hiltrup

În Germania, „poliţia” este o problemă a landurilor. Federaţia este competentă doar în anumite domenii - printre altele, Poliţia Federală (anterior, Poliţia Federală de Frontieră), Serviciul Federal al Poliţiei Criminale, Serviciul Federal pentru Protecţia Constituţiei şi Serviciul Federal de Informaţii.

Atât la nivel federal, cât şi la nivelul landurilor, se face distincţie în cazul personalului cu funcţii de conducere, între angajaţii aparţinând corpului superior şi cel de conducere.47 Pentru poliţiştii operativi, care aparţin corpului superior, este prevăzută o ascensiune în carieră pe baza studiilor superioare.48 Până în 2007, pregătirea pentru ascensiunea în corpul superior se desfăşura la Academia pentru Cadre de Conducere ale Poliţiei din Münster.

În prezent, Facultatea Germană de Poliţie se află în proces de transformare. Ea evoluează de la o academie orientată doar pe pregătirea cadrelor de conducere spre o instituţie de învăţământ care tinde să desfăşoare programele de pregătire în forma studiilor masterale pe o durată de doi ani, pentru angajaţii poliţiei care aparţin corpului superior.

Facultatea Germană de Poliţie pune la dispoziţie pentru juriştii care deţin o a doua licenţă în domeniul juridic sau administrativ, o ofertă de perfecţionare corespunzătoare sarcinilor specifice corpului superior de poliţie. Bineînţeles că această categorie de personal poate participa şi la studiile masterale obişnuite din cadrul Facultăţii Germane de Poliţie. Ca instituţie centrală de pregătire şi perfecţionare a angajaţilor din corpul superior aparţinând poliţiei federale şi a landurilor, Facultatea Germană de Poliţie îşi are sediul în Münster , în zona de sud a oraşului Hiltrup. Deja din anii ‘40 ai secolului trecut au avut aici sediul permanent instituţiile anterioare Facultăţii Germane de Poliţie, fondată în 2006, sub forma Institutului German pentru Poliţie şi a Academiei pentru Cadre de Conducere. Instituţia de învăţământ de la Münster îşi are originile în urmă cu 60 de ani. Ea funcţionează pe baza Acordului din 1972, modificat în 1991, referitor la pregătirea poliţiştilor din corpul mediu, proveniţi din toate landurile Germaniei şi a reglementărilor privind pregătirea unitară a 47 În organizarea poliţiei din Germania, se distinge între: corpul mediu de poliţie, corpul superior de poliţei şi corpul cadrelor de conducere. 48 Spre exemplu, pentru angajaţii aparţinând Poliţiei Federale, Serviciului Federal al Poliţiei Judiciare, Serviciului pentru Protecţia Constituţiei şi a Serviciului Federal de Informaţii, din cadrul corpului superior, această pregătire se realizează în cadrul Facultăţii Federale pentru Administraţie Publică, dobândind în final diploma de licenţă în administraţie.

- 152 -

candidaţilor pentru corpul superior în cadrul Academiei pentru Cadre de Conducere din Poliţie. Planul de studii desfăşurate în cadrul instituţiei este adoptat de Consiliul Academiei pentru Cadre de Conducere din Poliţie în şedinţa nr. 53 din 1995, aplicat începând din anul de studiu 1995/1996, modificat în privinţa structurii de specialitate în 1998 şi 2000. În domeniul „Conducerii, ştiinţelor organizatorice şi economice” au fost adoptate modificări în 2001 pentru cei doi ani de studiu.

Studiile organizate la nivel de federaţie se întind pe durata a doi ani. Se împart în două secţiuni de câte un an, care sunt consecutive şi constituie împreună un tot unitar.

Prima secţiune se desfăşoară la nivel de land şi de federaţie, cea de-a doua în cadrul Facultăţii Germane de Poliţie. Studiile se încheie cu un examen, care se organizează la Facultatea Germană de Poliţie, în conformitate cu reglementările privind organizarea examenelor.

Facultatea Germană de Poliţie de la Münster – Hiltrup este condusă de un preşedinte, care are la rândul său un locţiitor permanent, un consiliu prezidenţial şi un purtător de cuvânt. Tot personalul activ al facultăţii este structurat pe 14 domenii de activitate, care vizează ştiinţele poliţieneşti, perfecţionarea şi cercetarea. Acestora li se alătură compartimentele care sunt responsabile cu relaţiile internaţionale, sectorul administrativ şi cooperarea cu alte instituţii de învăţământ superior.

Începând cu luna septembrie 2007, întreaga facultate se află în proces de restructurare atât din punct de vedere al personalului, cât şi al activităţilor programate să se desfăşoare în cadrul acestei instituţii.

Catedrele care organizează cursuri în domeniul managementului şi al perfecţionării personalului, la nivel federal sunt:

1. Catedra „Management public”; 2. Catedra „Ştiinţa conducerii în activitatea poliţienească”; 3. Catedra „Organizare şi managementul de personal” (modificate de

la 01.09.2007 prin divizarea catedrei I „Conducere, ştiinţe organizatorice şi economice”).

Facultatea a devenit în urma transformărilor cel mai important forum unde se reunesc cunoştinţele teoretice şi practica, pentru dezbaterea problemelor importante din activităţile poliţiei.

Seminarii organizate pentru cadre de conducere „Management şi conducere”

Această disciplină există în cadrul Academiei pentru Cadre de Conducere din 1974. Pentru îndeplinirea uneia dintre principalele misiuni ale poliţiei, în vederea menţinerii siguranţei cetăţenilor, la Facultatea Germană de Poliţie se realizează pregătirea elitei poliţiei germane, cu accent în domeniul ştiinţei conducerii.

Un factor de succes al acţiunilor poliţieneşti constă în metodele de conducere folosite în cadrul organizaţiei, metode care variază în funcţie de sarcinile specifice. La nivel federal şi al landurilor, pregătirea în domeniul conducerii are o tradiţie îndelungată, verificată de-a lungul anilor. Cetăţenii acordă încredere poliţiei ca organizaţie, apreciind-o ca o marcă de încredere în Germania. În aceasta constă diferenţa dintre poliţie şi alte instituţii.

- 153 -

Ştiinţa managementului în cadrul Facultăţii Germane de Poliţie trebuie să corespundă cerinţelor, prin realizarea unei instruiri orientate în funcţie de cerinţele practice. În cadrul managementului poliţienesc există şi legături organizatorice cu ştiinţele sociale (se realizează o comparaţie cu disciplina „Management poliţienesc” din cadrul Facultăţii pentru Administraţie Publică şi Drept din Bavaria – specialitatea poliţie).

Pe plan internaţional există diferenţe considerabile în problematica managementului şi cooperării. În Olanda a fost înfiinţată în 2001 Şcoala pentru Cadre de Conducere din Poliţie ca o parte a Academiei de Poliţie, ca expresie a importanţei deosebite acordate managementului resurselor umane pentru o poliţie democratică. În domeniul conducerii cooperative, în poliţiile statelor din fostul Bloc de Est se face simţită necesitatea schimbărilor în acest domeniu. Disciplina „Management public” trebuie să accepte cooperarea cu universităţi şi facultăţi, în special în ceea ce priveşte publicaţiile şi desfăşurarea de proiecte comune de cercetare.

„Ştiinţa conducerii” Obiectivul pregătirii în domeniu trebuie să fie acela de a forma un manager al

poliţiei care să acţioneze profesional şi specializat, care să practice umanismul în procesul de conducere, să acţioneze în spiritul sistemului cooperativ de conducere şi care să reprezinte poliţia în mod convingător în faţa opiniei publice.

Disciplina „Ştiinţa conducerii în activitatea poliţienească” a fost până în septembrie 2007 predată de 7 poliţişti din corpul superior, dintre care 5 proveneau din operativ. 71,5% din întreg personalul de până acum provenea din zona practicienilor poliţiei. În contextul general al ocupării posturilor din toate catedrele, trebuie încadrat personal provenit în mod considerabil din sectorul practic. Pe lângă acest aspect practic, membrii acestui compartiment au iniţiat la nivel naţional şi internaţional posibilităţi de cooperare cu următoarele instituţii şi uniuni:

• Uniunea Profesorilor din Învăţământul Superior pentru Managementul Afacerilor – comisia „Ştiinţa managementul afacerilor publice (management public şi nonprofit)”. În această uniune sunt incluşi 88 de profesori, care predau această specialitate la nivel universitar;

• Societatea Schmalenbach pentru Managementul Afacerilor – „Managementul public şi nonprofit”;

• Şcoala Superioară pentru Ştiinţe Administrative, catedra Speyer pentru ştiinţa managementul afacerilor publice;

• Universitatea Mannheim, catedra pentru ştiinţa managementul afacerilor, management public şi nonprofit;

• Universitatea Potsdam, catedra management public; • Universitatea Hamburg, disciplina management public; • Universitatea de Apărare München, Institutul pentru Ştiinţa

Managementului Afacerilor în Domeniul Public şi al Sănătăţii şi Catedra pentru economia securităţii şi militară;

• Universitatea Stanford, Graduate School of Business, programul management public;

- 154 -

• Universitatea St. Gallen, Centrul de excelenţă pentru management public; • Universitatea din Canberra, Australia, Centrul pentru cercetare în sectorul

managementului public; • Universitatea Economică din Viena, Institutul pentru Management Public.

Perfecţionarea cadrelor de conducere la nivel federal şi al landurilor Oferta activităţilor de perfecţionare din cadrul Facultăţii Germane de Poliţie se

referă în medie la 50 de manifestări, dintre care 10 sunt prevăzute a fi organizate cu participare internaţională. Acest lucru presupune că ele vor beneficia de translaţie simultană.

Conceptul cadru Perfecţionarea reprezintă o continuare sistematică a activităţii de formare

iniţială. Aceasta este reglementată în cadrul unui concept cadru, care este elaborat luând în considerare amănunte privitoare la evoluţia actuală din domeniul de activitate, şi care se bazează pe principiile pedagogice, metodice şi didactice care sunt specifice activităţii de învăţământ în cadrul Facultăţii Germane de Poliţie.

Prin organizarea de cursuri de perfecţionare interdisciplinare nu se sprijină doar procesul de restructurare din cadrul poliţiei, ci se consolidează în egală măsură poziţia poliţiei în societate. Mai presus de toate, pe lângă perfecţionarea ştiinţifică se vizează şi sporirea, dar şi consolidarea competenţelor personale, sociale şi metodice ale tuturor participanţilor.

Grupe ţintă Din grupele ţintă vizate de activităţile de perfecţionare fac parte, mai ales

cadre de conducere din poliţie, care aparţin corpului superior cu preponderenţă, dar şi corpului de conducere la nivelul federaţiei şi al landurilor. Seminarele şi întâlnirile de lucru se adresează şi lucrătorilor cu funcţii asemănătoare din alte state, dar şi reprezentanţilor din instituţiile publice, din instituţiile de învăţământ şi din cele de cercetare, precum şi cei aparţinând mass-media şi organizaţiilor economice, în funcţie de obiectivele şi conţinuturile cursurilor oferite.

Modalităţi de organizare a perfecţionării În cadrul seminarelor şi întâlnirilor de lucru, adaptate la cerinţele de

perfecţionare, se pot distinge patru tipuri de manifestări, care sunt orientate în principal:

• pe probleme generale, de specialitate , • pe probleme specifice funcţiei; • în funcţie de diferite evenimente sau • în relaţie cu diferite proiecte. În prezent, la cursurile de perfecţionare participă anual aproximativ 3000 de

cursanţi, existând o tendinţă ascendentă. Dintre aceştia, circa 15 - 20 % provin din străinătate şi 3 % din domenii externe forţelor de poliţie.

Selecţia cursanţilor Conform art. 29 din Legea referitoare la Facultatea Germană de Poliţie

(DHPolG), selecţia cursanţilor se realizează la nivel federal şi al landurilor, cu înştiinţarea Facultăţii.

- 155 -

Admiterea la studii La studii pot fi admişi poliţişti aparţinând corpului superior şi de conducere

din poliţie, precum şi candidaţi la acest serviciu, care: 1. nu au mai mult de 40 de ani; 2. sunt absolvenţi de studii superioare sau un stagiu corespunzător recunoscut; 3. a) au dobândit permisiunea de a participa la studii, pe baza principiului

selecţiei celor mai buni, după terminarea studiilor pentru corpul operativ de poliţie superior, în cadrul unei facultăţi pentru serviciul public sau o instituţie similară sau

b) deţin un certificat de absolvire a unei facultăţi ştiinţifice şi au dobândit aprobarea pentru a participa la studii, pe principiul selecţiei celui mai bun.

Ca o excepţie sunt admişi la studii cei care au împlinit 45 de ani, în cazul în care nu a existat posibilitatea ca angajatul să respecte prevederile referitoare la vârstă, din motive întemeiate sau când prevederile referitoare la carieră permit admitere la cursuri.

Obiectivele studiului Prin stagiile de pregătire/studiu se vizează dobândirea următoarelor

competenţe: • conducerea activităţii marilor unităţi de poliţie; • coordonarea activităţilor de intervenţie din funcţii de comandă; • îndeplinirea sarcinilor deosebite în cadrul formaţiunilor centrale la nivel

federal şi al landurilor şi în cadrul diferitelor structuri superioare la aceleaşi niveluri; • cooperare în domeniul formării şi perfecţionării poliţiştilor. Evaluarea Până în 2008, examenele se vor desfăşura conform vechilor regulamente în

domeniu. Pentru stagiul de masterat este valabilă reglementarea referitoare la evaluare în cadrul masteratului „Administraţie publică – management poliţienesc“.

- 156 -

CAPITOLUL III – PUNCTE DE VEDERE

ACTIVITATEA SPORTIVĂ ŞI SEDENTARISMUL. SARCINI CE REVIN CADRELOR DIDACTICE ÎN

REALIZAREA INDICATORILOR DE REZISTENŢĂ FIZICĂ

Comisar şef de poliţie dr. Teofil LAZĂR Comisar şef de poliţie Doru Iosif MOROŞAN

1. Introducere Desigur orice om, cum spunea odată un mare scriitor francez, se jenează dacă

nu are haine frumoase sau o cultură generală cât mai largă. Dar curios, există oameni care nu sunt stânjeniţi dacă propriul lor corp nu arată frumos, nu este bine şi armonios dezvoltat.

E adevărat, cândva, concepţiile unor filozofi şi, mai ales religiile cultivau dispreţul trupului, pentru fericirile cereşti. Dar oamenii s-au convins cu timpul că cele mai de preţ lucruri ale vieţii sunt: sănătatea, libertatea şi munca. Fără aceasta nu există bucurie şi fericire.

Fiecare popor, aproape, îşi are concepţia sa despre sănătate. Unul o vede în igienă şi cumpătare, altul în preîntâmpinarea bolilor şi într-un anumit regim de viaţă. Câteva tinere şi înţelepte, în dragostea de natură şi mişcare.

Poporul suedez, de pildă, datorează lui Ling şi gimnasticii sale nu numai eliberarea din boli cronice şi reumatisme tradiţionale, ci chiar creşterea înălţimii medii cu câţiva centimetrii. Anglia, insulă temperamental flegmatică, dominată de ceţuri şi clima rece, a devenit prin Arnold şi şcoala lui sportivă o ţară nevăduvită de dinamism şi entuziasm sportiv.

Prin cultura fizică şi sport în concepţia nouă, se caracterizează şi se afirmă ţările lumii. Fiecare stadion construit şi fiecare sală de gimnastică sau bazin închid un spital viitor şi prelungesc cu încă un an media de vârstă a poporului nostru.

Sănătatea înseamnă nu numai un perfect echilibru al corpului nostru, ci şi al ideilor şi simţămintelor noastre.

Cândva, în milenara Chină, conducătorii statului ordonau supuşilor lor să facă exerciţii fizice ca să scape de necruţătoarele molime ale acelor timpuri.

De altfel, chinezii nu sunt numai inventatorii tiparului, mătăsii, hârtiei, busolei, tuşului, seismografului, prafului de puşcă, ci, de asemenea, ai sistemului de gimnastică medicală al lui Kong – Fu (2700 î.Ch.). Exerciţiile fizice au fost la mare cinste chiar din primii ani ai domniei lui Chang. Se spune că la intrarea în băile publice erau gravate următoarele cuvinte: „Reînnoieşte-te prin exerciţii şi baie în fiecare zi şi fă aceasta, mereu,mereu şi iarăşi mereu”.

Deşi ideea de sănătate, forţă şi frumuseţe s-a perpetuat de-a lungul mileniilor, încă de la chinezi şi egipteni, poate niciodată nu s-a reuşit mai deplin ca-n anii Jocurilor Olimpice antice să se dea o expresie atât de armonioasă acestui ideal.

- 157 -

Concepţia greacă despre om. Despre caracter, sănătate şi mişcare, despre corpul omenesc şi calităţile lui se numeşte Kalokagaton ( frumos şi bun). Această educaţie armonioasă se realizează prin gimnastică (unde se încadrau şi atletismul cu pentatlonul, înotul, pugilatul), orchestica sau arta dansului şi agonistica, adică întrecerile, jocurile.

Foarte multe din formele vechi, greceşti, de exerciţii sunt actuale şi astăzi. Fiindcă în ultima vreme se folosesc exerciţii cu haltere pentru dezvoltarea forţei şi detentei, este interesant de amintit că la greci există chiar o probă, aşa cum poate fi văzută pe vasele de ceramică pictate în roşu şi negru, săritura în lungime cu greutăţi în mâini.

De asemenea, pot fi considerate „moderne” exerciţiile însoţite de muzică sau jocurile cu mingea, apreciate nu numai de tineri, ci chiar de medici cu faima unui Galeus, care într-un tratat despre jocuri scria că acestea aduc „sănătate trupului, simetrie membrelor, virtute sufletului”.

Două idei putem să reţinem şi astăzi din concepţia lui Platon (sec. V-IV î.Ch.), idei foarte îndrăzneţe pentru acele timpuri: mai întâi educaţia egală a sexelor, apoi echilibru între preocupări, pentru a nu deveni brutal prin excesul de exerciţii fizice, dar nici moleşit prin excesul de exerciţii spirituale.

În evul mediu educaţia fizică a cunoscut o perioadă de dispreţ total. Ea avea un accentuat caracter de clasă şi se practica exclusiv sub forma exerciţiilor caracteristice pregătirii cavalerilor.

Renaşterea a adus cea dintâi, după greci, cultul forţei şi frumuseţii trupului omenesc. Nu există un singur scriitor şi pedagog al Renaşterii care să nu aibă preţuire pentru corpul omenesc.

Erasmus nu scrie numai „Elogiul nebuniei”, ci şi dialogul „De ludu” (despre joc) în care apără înotul şi mişcarea în natură.

Thomas Morus, autorul „Utopiei”, este realist când în viitoarea lui cetate „bazată pe deplină egalitate socială, fiecare om îşi are meseria sa după calităţi, după aptitudini, iar cetăţenii sunt preocupaţi de a-şi forma prin exerciţii corpuri viguroase şi frumoase”

Până şi în opera lui Rabeleis şi în eseurile lui Montaigne grija pentru educarea fizică nu este absentă. Noi nu trebuie să fim preocupaţi numai de corp sau de minte. „Nu-i de ajuns să-i întărim sufletul – spunea Montaigne - trebuie să-i întărim şi muşchii”. Aşa gândea şi scria şi Komenski sau John Locke.

Jean Jacques Rousseau, luminist, precursor al Revoluţiei franceze, era un adept al întoarcerii la natură. El concepe pentru „Emil” o educaţie în care prin exerciţii fizice să se cultive deopotrivă sănătatea, robusteţea, judecata.

În anul 1569 se tipăreşte „Arta gimnasticii” a lui Mercurialis. Dar cea dintâi carte sistematizată despre exerciţiile fizice se va scrie abia în 1793, „Gimnastica pentru tineret” de GutsMuths, un original profesor de franceză, geografie şi educaţie fizică. El se inspiră în activitatea sa din istoria popoarelor antice, din scrierile contemporanilor şi din experienţele sale profesionale. De la GutsMuths ne-a rămas această interesantă şi sugestivă corespondenţă între calităţile fizice şi cele morale şi psihice: sănătate – linişte sufletească; forţă şi îndemânare – curaj şi prezenţă de spirit;

- 158 -

rezistenţă – stăpânire de sine, bărbăţie; dezvoltare armonioasă – frumuseţe sufletească!...

Creatorii sistemelor moderne de educaţie fizică din lume au fost aproape totdeauna oameni de curaj, de cultură şi de concepţie.

Amoros (Franţa), Ling (Suedia), Jahn (Germania), Arnold (Anglia) indiferent de ideile şi de conţinutul sistemului lor, au adus în educaţia omului argumentele de necontestat ale valorii biologice, pedagogice şi estetice ale educaţiei fizice.

Desigur, dintre aceste sisteme, ca şi în celelalte care vor crea ulterior, concepţia diferită, dar pentru noi nu acesta este important, ci preocuparea permanentă care le-a caracterizat chiar dacă au fost greşite, pentru sănătate, forţă şi frumuseţea corpului omenesc.

Nicicând ca în aceste două secole, al XIX-lea şi al XX-lea, omul şi setea lui de viaţă, de mişcare n-au constituit un ţel mai aprig pentru oamenii de cultură şi ştiinţă.

Sănătatea, întreţinerea, perpetuarea ei au constituit din cele mai vechi timpuri o preocupare a diferitelor popoare.

Platon recomandă pentru „frumuseţe şi sănătate în tot cursul vieţii a exerciţiilor fizice, a gimnasticii”, iar Hipocrate, părintele medicinii, credea în posibilitatea unei vieţi îndelungate prin cumpătare, plimbări, gimnastică. Şi într-adevăr, el a trăit 104 ani, aproape record de vârstă pentru oamenii de cultură.

Mecinikov susţine că „aşa cum omul a transformat natura animalelor şi plantelor, el va trebui să-şi transforme propria sa natură. Pentru a o face mai armonioasă”.

Medicina de astăzi ne dă aceleaşi sfaturi. Nu rămâne decât să le urmăm. Astfel, în viitor oamenii nu vor mai suferii de bolile care i-au secerat cândva cu milioanele, iar vârsta se va prelungi până spre 120-150 de ani.

Forţa, dar nu forţa brutală, nestăpânită, ci forţa care declanşează generoase energii, a fost totdeauna bucuria şi mândria oamenilor.

Simbolul forţei era în antichitate Hercule cel atotputenic, „decatlonistul” celor zece legendare încercări reuşite. Această preţuire a puterii omului care-l apropia pe pământean de zei s-a transmis de-a lungul veacurilor. Ea este întrupată astăzi în forţa luptătorilor, boxerilor, halterofililor, aruncătorilor.

Un Ivan Padubnîi , un Joe Louis, un Iuri Vlasov,un Randy Matson au devenit simbolurile forţei omeneşti în luptă cu limitele fără limite ale recordurilor mondiale. Orice tânăr care păşeşte pe stadion se doreşte rapid şi puternic asemenea lor şi pentru aceasta el ştie că zilnic, cu metodă şi supunere conştientă, trebuie să învingă tone de kilograme şi graniţele mereu în schimbare ale rezistenţei umane.

Frumuseţea este cea de a treia năzuinţă a oamenilor faţă de oameni şi ea reprezintă, trebuie să o recunoaştem, mai mult o virtute a femeii.

De altfel, zeiţa frumuseţii nu este alta decât Afrodita sau Venus. Când ea se împleteşte cu măiestria alergării se numeşte Atlanta, frumoasa fiică de rege care nu va deveni decât soţia aceluia care o va întrece în alergare.

Că frumuseţea este legată de stadion, a dovedit-o recent călătoria bine vegheată a statuii lui Venus din Millo până în Japonia Jocurilor Olimpice de vară.

Prin dans şi gimnastică artistică, prin patinaj, înot şi jocuri sportive, prin exerciţii specifice ei, femeia adaugă frumuseţii, graţie, linie armonioasă, plasticitate.

- 159 -

Exerciţiile fizice o scapă de spaima obezităţii, o ajută să nască uşor, să aibă copii sănătoşi, vioi şi dornici de mişcare. Prin mişcări ritmice şi muzică, femeia devine mai frumoasă şi mai sensibilă la frumuseţile ce o înconjoară.

Munca, dansul, sporturile, excursiile, păstrează frumuseţea corpului nostru. Cei mai mari adversari ai trupului omenesc sunt lenea, excesele, sedentarismul.

Când Rambradt, care a stat aproape întreaga sa viaţă în faţa şevaletului, s-a îmbolnăvit şi a chemat medicul, acesta i-a spus; „Aşa cum morile noastre olandeze nu pot exista fără vânt, fără mişcare, tot aşa corpul nostru nu poate vieţui fără mişcare, fără să meargă în natură şi fără să caute în ea echilibru şi viaţă”.

Mişcarea este viaţa. Din păcate oamenii înţeleg greu şi adesea prea târziu că nu trebuie să luptăm pentru revenirea supleţei, forţei şi rezistenţei corpului nostru, ci trebuie să ne străduim pentru dezvoltarea şi menţinerea lor.

Lev Tolstoi până în adânci bătrâneţi a fost un adept al gimnasticii, al patinajului şi al călăriei. Se spune că odată pe când încă nu era atât de bătrân, dar nici prea tânăr, a venit la el, la Iasnaia Poliana, un francez. Plimbându-se amândoi prin grădină, francezul a văzut lucrând la paralele pe fiii lui Tolstoi.

Zvelt şi vesel, francezul a cerut politicos voie, s-a urcat pe paralele, şi după ce a executat un exerciţiu simplu, a coborât zâmbind şi s-a adresat cu aceste cuvinte lui Lev Tolstoi:

– Maestre, desigur, această artă nu vă este cunoscută. Tolstoi nu a zis nimic. S-a urcat zâmbind la aparat, a executat câteva exerciţii ceva mai grele şi apoi a coborât tăcut şi modest. Nu mai ştim ce a spus francezul!...

Când doctorul i-a interzis să mai facă exerciţii din cauza vârstei înaintate, Lev Tolstoi nu l-a ascultat. „Iată că în douăzeci de ani – scria Tolstoi într-o scrisoare – pe când Zaharia mi-a interzis orice exerciţii fizice, avertizându-mă că voi sfârşi rău. Pentru mine ar fi fost mult mai rău dacă l-aş fi ascultat şi aş fi încetat să mai dau muşchilor mei munca ce mă întăreşte, care îmi dă un somn adânc şi o bună dispoziţie”.

Se ştie că în camera învecinată biroului unde lucra, scriitorul avea aparatele sale dragi: trapezul şi halterele. Lev Tolstoi este un exemplu clasic de longevitate. A murit la 84 de ani şi atunci dintr-o întâmplătoare congestie pulmonară.

A iubit mult natura şi mişcarea, şi scriitorul a cărui viaţă ne este de ajuns de cunoscută, Jack London. A fost un neîntrecut marinar. Un om dârz şi puternic. Contrabandist de stridii şi temerar căutător de aur în Alaska. Un om care ştia să se bată cu pumnii ca un campion de box şi care a învăţat apoi să scrie şi să studieze câte 19 ore pe zi.

Urmăriţi-i portretul, aşa cum îl găsiţi într-un fragment din cartea lui Irving Stone: „Un tânăr cu ochi mari, albaştri, umbriţi de gene negre; fruntea, nasul, linia obrazului, gâtul puternic erau greceşti. Corpul dădea impresia de graţie şi de forţă atletică”.

Dar nu numai scriitorii preţuiesc mişcarea şi o practică cu entuziasm, ci şi oamenii de ştiinţă, cu atât mai mult, cu cât aceştia sunt cei dintâi convinşi de raţiunea ei biologică. De altfel foarte mulţi dintre adepţii sistemelor moderne de gimnastică sunt medici. Secenov, Hillairet, Legrange, Pavlov,Tissie, Die Lewis, Leshaft, la noi

- 160 -

Babeş, Parhon, Haţieganu au fost partizanii ideii de mişcare, ai exerciţiilor corporale pentru menţinerea sănătăţii şi formarea personalităţii.

Un fervent şi pasionat adept al suportului a fost renumitul fizician Frederic Joliot Curie. În anii de şcoală, campion de gimnastică şi apoi fotbalist în echipa Franţei de juniori. Joliot rămâne toată viaţa un multilateral sportiv, practicând aproape zilnic sportul: vara înotul, excursiile, pescuitul, iarna schiul şi jiu-jitsu-ul. În felul acesta, prin diversitatea exerciţiilor şi-a păstrat marele savant puterea de muncă şi de luptă, care i-au adus în viaţă cele două răsplăţi nemuritoare: Premiul Lenin pentru pace şi Premiul Nobel pentru ştiinţă.

Aşa cum devii cult şi inteligent, îndrăgind şi mergând spre diferite ştiinţe şi arte, tot aşa devii sănătos, puternic, frumos, practicând tot felul de exerciţii corporale. Aceasta înseamnă, mai întâi de toate, gimnastică. Aşa cum este între ştiinţe – matematica şi între arte – muzica, gimnastica se adresează tuturor oamenilor indiferent de sex, vârstă, profesiune, concepţie de mişcare. Ea se poate practica în mari şi moderne săli de gimnastică, dar şi în aer liber, în spaţii verzi, pe plajă, la munte, acasă, pretutindeni.

Dar gimnastica singură nu poate reuşi sculptarea unui corp puternic şi frumos. De aceea astăzi se folosesc cu convingere şi foarte bune rezultate, complexe de exerciţii cu halterele, corzile de sărit, extensoarele. În felul acesta, grupele musculare şi calităţile fizice se lucrează independent şi armonios.

Se recomandă ca aceste exerciţii de forţă, dar şi cu sărituri, să se facă dimineaţa. De ce? Pentru că urmărind părerile medicilor, după orele de odihnă, de somn, organismul este cel mai bine pregătit pentru eforturi şi cel mai capabil de a fi influenţat favorabil de ele. Se ştie că în timpul somnului activitatea sistemului nervos, cardiovascular şi muscular este mai restrânsă. Corpul nostru recuperează în liniştea nopţii forţele pierdute şi se înarmează cu energie pentru ziua de muncă care începe.

Gimnastica de dimineaţă te face mai disciplinat faţă de tine însuţi, mai dinamic, mai vioi. Ea poate fi însoţită de muzică, ceea ce dă mai mult nerv, mai mult ritm mişcărilor.

Exerciţiile dau rezultate mai bune numai dacă sunt făcute cu conştiinciozitate şi continuitate. Dezvoltarea calităţilor grupelor musculare nu este rodul unei munci întâmplătoare sau întrerupte. S-a dovedit experimental că forţa poate creşte în urma antrenamentului atât de mult, încât chiar să se dubleze faţă de gradul iniţial de dezvoltare.

Astăzi, în întreaga lume, calitatea predominantă atât în pregătirea sportivilor dornici de mari performanţe, cât şi în a celor care vor să fie sănătoşi şi puternici, este forţa.

Nu trebuie confundate exerciţiile complexe şi multilaterale din sistemul modern de astăzi cu vechiul sistem danez al lui Müler sau cu ceea ce revistele străine glorifică sub denumirea de culturism.

Noi făurim artificial coloşi sau giganţi ca-n sculptura lui Paciurea. Dar printr-o concepţie igienică şi metodică ne bucurăm când prin exerciţii fizice gradate fiziologic dăltuim trupuri puternice şi frumoase.

Aici sportul întâlneşte biologia şi laolaltă păşesc în estetică. Tratatele de anatomie plastică au fost mai totdeauna ilustrate cu cei care au crescut şi s-au format

- 161 -

pe stadioane. Fără această frumuseţe fizică şi fără poezia luptei pentru victorie, sportul ar rămâne doar cu bogăţia avară a performanţelor, deci sărac.

„La om – spunea Cehov – totul trebuie să fie frumos, şi chipul şi îmbrăcămintea şi sufletul şi gândurile”.

Spre această frumuseţe năzuia şi marea dansatoare a lumii Isadora Duncan care a interpretat cu sute de balerine simfonii de Beethowen, care vedea în viitor oameni înalţi, supli, liberi şi fericiţi, interpretând prin mişcări, prin dans – viaţă, sănătate, forţă, frumuseţe!

Trei năzuinţe ale omului modern pe care şi le poate împlini printr-o singură acţiune, aceea a educării trupului său prin exerciţii fizice.

2. Ce este sedentarismul? Este un mod de viaţă, definit printr-o dominantă a inactivităţii fizice. Cercetările arată că în ţările europene (cu excepţia celor nordice, unde există

un cult pentru mişcarea în aer liber), în mediul urban, în jur de 85% dintre persoanele adulte sunt sedentare. Şi, foarte interesant, aproape jumătate dintre persoanele sedentare nu realizează faptul că au un mod de viaţă nesănătos. Punctajul pe care îl prezentăm are darul de a dezvălui realitatea.

Suntem sedentari dacă... Din enumerarea care urmează s-ar putea deduce, în mod fals, că vreau cu tot

dinadinsul, să conving majoritatea cititorilor acestor idei, că suferă de sedentarism. Asumându-mi acest risc, voi reda totuşi în continuare o listă, extrem de

interesantă, a „simptomelor” pe care specialiştii le-au identificat ca fiind tipice pentru această „boală”.

Aşadar, suntem sedentari dacă: • nu avem zilnic măcar o oră de plimbare sau o altă activitate fizica în aer

liber, nepoluat, în locuri cum ar fi parcurile, malul apelor curgătoare, pădurile; • nu avem minimum 15 minute în fiecare zi pentru exerciţii de gimnastica

simple: genuflexiuni, flotări, flexii pentru dezvoltarea musculaturii abdominale etc. • nu facem măcar de două ori (ideal ar fi de trei ori) pe săptămână, regulat, o

oră - o oră şi jumătate de sport, timp în care să „ardem” măcar 700 de calorii. • majoritatea muncii noastre o facem din poziţia şezând, în picioare sau în

alte poziţii statice şi ne confruntam cu probleme de genul discopatiei lombare, cifozei, rigidităţii articulare, celulitei.

• suntem obezi sau ne confruntăm cu o supraponderalitate accentuată. • suntem incapabili să facem eforturi de intensitate medie, cum ar fi 1

kilometru de alergare fără oprire sau o oră de mers pe jos în pas alert (7 kilometri pe oră), fără să ne pierdem suflul şi fără să acuzam o oboseală intensă.

• 70-80% din timpul liber îl petrecem la televizor, în faţă calculatorului, mergând la cumpărături, plimbându-ne cu maşina sau mâncând. Dacă v-aţi regăsit în lista de semne clare ale sedentarismului, atunci urmăriţi-ne cu atenţie în continuare, pentru a vedea care sunt consecinţele nefaste ale acestui mod de viaţă.

3. Bolile mileniului trei Este o exagerare să considerăm sedentarismul o boală? Enumerarea

afecţiunilor care au ca principală cauză acest mod greşit de viaţă constituie un răspuns

- 162 -

cât se poate de concludent. În lumina acestor date, sedentarismul este una dintre cele mai periculoase maladii. De ce? Pentru că după o perioadă lungă de timp în care nu apare niciun simptom dureros, dintr-o dată ne confruntăm cu un noian de probleme de sănătate, destul de greu de rezolvat. Iată lista bolilor care au drept cauză lipsa mişcării fizice:

Bolile articulare – mai ales atunci când apar la vârste sub 50 de ani, sunt semnul clar al sedentarismului. Lipsa exerciţiilor fizice, mai ales a celor care implică dezvoltarea mobilităţii, duce rapid la rigidizarea articulaţiilor, favorizează degenerarea ţesuturilor din compoziţia cartilajelor, precum şi apariţia proceselor inflamatoare.

Afecţiunile coloanei vertebrale – au cunoscut o adevărată explozie în ultimii 30 de ani. Totul porneşte de la poziţiile greşite pe care le avem atunci când stăm în picioare sau pe scaun şi, mai ales, de la insuficienta dezvoltare şi antrenare a musculaturii spatelui şi a celei abdominale. În aceste condiţii, întreaga greutate a trunchiului, nesusţinută de muşchi, se lasă direct pe vertebre, producând tasări, deformări ale coloanei, însoţite de dureri puternice şi, treptat, de un grad mai mic sau mai mare de invaliditate.

Bolile cardiace – apar pe fondul excesului de colesterol din sânge, a greutăţii corporale mărite, a receptivităţii sporite la stres, a insuficientei oxigenări a ţesuturilor. Cu alte cuvinte, exact problemele care pot fi cu uşurinţă combătute de o viaţă activă, cu multă mişcare în aer liber.

Atenţie! Afecţiunile cardio-vasculare constituie, în prezent, cauza numărul unu de mortalitate la nivel mondial.

Obezitatea şi îngrăşarea – contrar a ceea ce se crede în prezent, problemele de greutate care afectează aproape jumătate dintre europeni nu sunt doar o problema de dietă. În primul rând, obezitatea este o problemă de stil de viaţă, apetitul alimentar excesiv nefiind o cauză în sine, ci o consecinţă a unei atitudini greşite. Iar ideea că vom slabi şi, mai ales, ca vom arata bine înfometându-ne şi stând pasivi, este una din cele mai mari erori. O ora de exerciţii fizice intense, dar făcute intr-un ritm firesc, ard caloriile a doua mese îmbelşugate şi, extrem de important, transforma adipozităţile atât de inestetice în masa musculară. Mai mult, o viata activă şi echilibrată împiedică apariţia tensiunilor psihice care conduc la mărirea patologică a apetitului alimentar, ajută la ţinerea spontană sub control a creşterii în greutate, fără a ne mai chinui cu regimuri şi medicamente.

Diabetul adulţilor – apare pe fondul unei creşteri a proporţiei de ţesut adipos în organism. Grăsimea din organism îngreunează acţiunea insulinei produsă de pancreas şi, în consecinţă, duce la creşterea glicemiei, întrucât nivelul zaharului din sânge nu mai poate fi controlat. În afara exerciţiului fizic, nu se cunoaşte nicio altă modalitate eficientă pe termen lung şi ne-nocivă de reducere a proporţiei de ţesut adipos.

Celulita – este unul din semnele „clasice” ale sedentarismului. Este vorba de o inflamare a ţesutului adipos pe anumite porţiuni ale corpului, care – aşa cum spuneam – apare şi proliferează în absenţa efortului fizic.

Sterilitatea – în special sterilitatea masculină se datorează în peste 50% din cazuri, spun specialiştii, absenţei activităţii fizice constante. Cercetările arată că în

- 163 -

condiţii de sedentarism, secreţia anumitor hormoni cu rol foarte important în reproducere nu este suficientă (glandele endocrine care îi produc nefiind stimulate) şi, în consecinţă, apare sterilitatea.

Sensibilitatea la infecţii – ţine în mod firesc de o lipsă de activare a sistemului imunitar. Nenumărate studii arată că în condiţii „de seră”, adică trăind în spaţii închise şi cu temperatura constantă, lipsiţi de stimularea contactului nemijlocit cu natura şi de cea produsă de efortul fizic, producţia de celule cu rol imunitar din organism scade dramatic. În plus, s-a constatat că în condiţii de sedentarism celulele imunocompetente pur şi simplu se lenevesc, devenind mult mai puţin active, chiar dacă sunt în număr suficient. Rezultatul este ca organismul nu reuşeşte să se mai apere de microbi chiar banali, îmbolnăvindu-se tot mai des.

Bolile respiratorii – apar nu doar datorită poluării şi a diferiţilor agenţi infecţioşi, ci şi ca urmare a scăderii imunităţii naturale a organismului de care vorbeam mai sus şi, nu în ultimul rând, din cauza neutilizării plămânilor la capacitatea lor reală. Cercetările medicale din multe ţări arată că majoritatea oamenilor folosesc cel mult jumătate din capacitatea lor respiratorie, restul rămânând neutilizată. Şi orice organ sau sistem neutilizat suficient (la fel ca şi atunci când este utilizat excesiv) se îmbolnăveşte. Iar cauza numărul unu a slabei folosiri a capacităţii noastre respiratorii este, fireşte, aceeaşi lipsa a efortului fizic de care am vorbit până acum.

Hemoroizii şi varicele – aceste dilatări patologice ale venelor apar atunci când exista măcar una din cele trei premise: absenţa efortului fizic făcut sistematic, poziţiile statice îndelungate şi constipaţia. Eliminarea acestor trei cauze duce, în timp, la ameliorarea sigură, dacă nu chiar la eliminarea completă a acestor probleme şi, cel mai important, împiedică proliferarea lor.

Tulburările digestive – multe probleme cum sunt constipaţia (în special cea atona), digestia dificilă, balonarea, dispepsia, dischinezia biliară sau chiar anumite forme de gastrită au ca şi cauză principală lenevirea organismului, care nu este pus sistematic să facă o activitate fizică susţinută. Întreg sistemul nostru digestiv a fost proiectat de natură să funcţioneze optim atunci când facem efort fizic şi suntem activi. În schimb, atunci când avem o viaţă sedentară, toate procesele digestive, inclusiv cele de eliminare, sunt inhibate în mod natural. De aici apar şi problemele de sănătate sus menţionate, pentru că pe de o parte, noi ne alimentam normal, iar pe de alta parte, modul nostru de viaţă transmite sistemului digestiv mesaje de inactivare, ceea ce creează tulburări în lanţ. Lista afecţiunilor şi tulburărilor organice produse de sedentarism este atât de mare, încât efectiv nu avem spaţiu în acest articol să le enumerăm pe toate. În principiu aproape toate bolile care au proliferat exploziv în lumea modernă, de la tulburările de asimilaţie a calciului la alergie, de la migrena la anumite disfuncţii endocrine, au – dacă nu ca principală cauză – atunci măcar ca şi componentă importantă acest stil de viaţă inactiv.

Ceea ce este, însă, cu adevărat tulburător, e faptul că cele mai neplăcute consecinţe nu sunt resimţite la nivel organic, ci la nivel psihologic. Şi psihicul, ca să nu o ia razna, are nevoie de mişcare.

Marea problemă pe care o ridică sedentarismul apare din faptul că el nu e doar o stare de spirit de moment, ci se constituie într-un adevărat stil, extrem de nesănătos,

- 164 -

de a trăi. Cei mai mulţi dintre noi ne-am obişnuit să ne mărginim orizontul la ceea ce ne oferă societatea consumistă în care trăim.

Ne mulţumim în timpul nostru liber cu privitul la televizor, cu treburile casnice, cu câte un mers la cumpărături, cu diferitele modalităţi de agrement prin intermediul computerului, în cazurile fericite cu întâlnirile cu cei din anturajul nostru, cu cititul unei cărţi sau cu o plimbare.

Vacanţele, în cazul în care nu sunt un nou prilej de muncă, sunt foarte rar gândite prin prisma menţinerii sănătăţii şi a tonusului interior. În concediu, a început să conteze tot mai mult unde mergem, faţă de ceea ce efectiv facem pentru a ne simţi bine. Contactul nemijlocit cu natura a fost gradat înlocuit de excursiile cu maşina, de mersul la un grătar, de plimbări tot mai rare.

Există şi o mentalitate păguboasă conform căreia, odată trecuţi de vârsta adolescenţei, sportul devine o „joacă” deplasată. La vârsta a doua şi a treia, pentru mulţi, exerciţiul fizic este de neconceput, existând bariere psihologice ţări ca piatra împotriva sa. Ca atare, plămânii noştri ajung să inspire tot mai puţin aer, sistemul muscular se atrofiază, toată energia din alimente este bine economisită de organism, ea fiind utilizată doar pentru procesele fiziologice vitale.

Rezultă, în consecinţă, un imens surplus de energie, nu doar fizică, ci şi psihică, pe care nu ştim cum să o gestionam. Aceasta din urmă adică energia psihică în exces, se constituie – nu rareori – în factor destabilizator al echilibrului nostru interior. Iar tulburările pe care le vom enumera în continuare apar, s-a demonstrat statistic, mai ales, la cei care au un stil de viaţă sedentar – o dovadă clară ca energia economisită fără voie şi necanalizată constructiv devine o sursă de suferinţă.

Tulburări psiho-emoţionale generate de sedentarism Depresia – se agravează în copleşitoarea majoritate a cazurilor atunci când,

pentru o perioadă de timp, ne reducem foarte mult activitatea fizică şi contactul cu natura. În schimb, depresiile se vindecă adesea spontan şi fără medicamente atunci când, gradat, reuşim să ne redeschidem faţă de o viaţă activă, care să ne mobilizeze energiile lăuntrice.

Anxietatea - de cele mai multe ori „atacă” atunci când nu avem supape pentru descărcarea tensiunilor interioare, care încep să se acumuleze. Or, exerciţiile fizice şi direcţionarea energiei lăuntrice prin intermediul lor sunt un excepţional mijloc de reducere a tensiunilor psihice. Un mijloc la care, din păcate, prea puţini anxioşi apelează în prezent. Mai mult, s-a constatat că cei care adoptă o viaţă activă îşi dezvoltă gradat voinţa şi încrederea în ei înşişi, cele doua calităţi psihice fiind şi cele mai puternice antidoturi împotriva fricilor şi fobiilor de tot felul.

Insomnia – un raport elaborat de „Centrul American pentru Cercetări Psihiatrice” în 2002 arată că mai mult de 75% din persoanele care acuză tulburări de somn au un trai sedentar. Mai mult, studiile făcute pe grupe de pacienţi au arătat că persoanele care încep să facă sport de trei ori pe săptămână au o rată de ameliorare a somnului la fel de mare ca şi cei care recurg la cele mai noi somnifere de sinteză. Această îmbunătăţire a somnului prin renunţarea la sedentarism prezintă însă avantajul că nu are efectele adverse şi nu are fragilitatea rezultatelor terapeutice specifice celor care recurg la medicamente.

- 165 -

Stările de iritabilitate nervoasă – sunt în opinia multor cercetători expresia unor energii psihice refulate, care scăpă controlului minţii conştiente. Consumarea acestei energii psihice prin intermediul efortului fizic sistematic nu rezolva complet aceasta problemă, însă o atenuează în foarte mare măsură, fiind fără doar şi poate cel mai bun calmant cunoscut.

Tulburările de dinamică sexuală – au cel mai adesea fie cauze strict psihologice, fie o combinaţie de cauze organice şi psihologice. Sedentarismul, s-a observat, duce la o dezvoltare a unei exagerate sensibilităţi psiho-afective, care se reflectă foarte adesea în domeniul atât de delicat al sexualităţii. Cu alte cuvinte, sedentarii sunt mult mai susceptibili să capete complexe de inferioritate, să dezvolte frustrări, să se confrunte cu stări de hiperexcitabilitate sau cu opusul lor, decât celelalte persoane. De aici şi până la apariţia unor tulburări de dinamică sexuală, cum ar fi ejacularea precoce la bărbaţi sau frigiditatea la femei, nu mai este decât un pas.

De ce suntem sedentari? La o primă vedere, este greu de înţeles cum de atât de mulţi dintre noi se lasă

efectiv subjugaţi de această stare de inerţie, care aduce atât de multe dezavantaje în planul sănătăţii, al propriei noastre persoane, al încrederii în noi înşine. În ultima instanţă, sedentarismul se asociază tot mai adesea cu însăşi starea de suferinţă psihică, aşa cum s-a demonstrat anterior. Atunci, de ce îl acceptăm şi cum ajunge el să se insinueze în viaţa noastră?

Trebuie precizat că nici chiar lucrările de specialitate, care tratează această problemă foarte amănunţit, nu răspund decât prea puţin la aceste întrebări, precum şi la o alta, diferit nuanţată: „De ce am ajuns să fim o societate predominant sedentară?” sau, mai personalizat: „De ce suntem sedentari?” În documentarea făcută pentru acest material, în încercarea de a răspunde la aceste întrebări, nu m-am sfiit să intru chiar pe forumuri de discuţie de pe Internet, unde se ridicau probleme de acest gen. Iar răspunsurile pe care le-am găsit, date de persoane care recunoşteau deschis că au un stil de viaţă „super-sedentar”, sunt mai concludente, poate, decât multe teorii savante. Copleşitoarea majoritate a replicilor sunt de genul: „Ştiu că este greşit, dar urăsc sportul şi orice altă activitate fizică, pentru că mă plictisesc îngrozitor” sau „M-am apucat de nenumărate feluri de exerciţii, de la aerobic la înot, dar după câteva zile am renunţat, pentru ca mă chinuiam prea mult, iar rezultatele erau prea lente” sau „Ar trebui să fac ceva pentru a fi sănătos şi a arata bine, dar pur şi simplu îmi este prea lene să fac exerciţii, chiar şi atunci când îmi fac timp”. Contrăgând aceste afirmaţii descoperim trei cauze cu enunţuri ne-academice, dar care desemnează realităţi de un interes major.

Aşadar, ocolim efortul fizic şi ne complăcem în sedentarism pentru că: 1. Ne plictiseşte efortul pentru un corp sănătos; 2. Ne chinuieşte încordarea voinţei pentru a face efort fizic; 3. Ne este lene. Ei bine, cele trei cauze enumerate sunt doar faţa vizibilă, superficială a

problemei sedentarismului. Există însă şi cauze invizibile, care ne fac să ne complăcem în inactivitate, chiar dacă nu le conştientizăm ca atare.

De pildă, nu ne dăm seama cât de mare este teama noastră de ridicol, de a ieşi din tiparele încă foarte înguste ale societăţii în care trăim. Imaginaţi-vă o persoană cu

- 166 -

vreo douăzeci de kilograme în plus peste greutatea normală care are peste 40 de ani, un serviciu care o face cunoscută – îi va fi jenă să alerge prin parc în trening şi adidaşi.

Ea se va demobiliza la primele ironii ale cunoscuţilor, iar peste toate, se va uita mult prea repede la rezultatele de pe cântar, putând fi uşor dezamăgită. Pe urmă, deşi nu ne dăm seama, suntem prea puţin informaţi.

Abia de curând, medicii au declarat oficial că implozia demografică ce ameninţa cu dispariţia în câteva secole a populaţiei europene se datorează problemelor endocrine, ridicate de sedentarism.

Primele programe de implementare a activităţilor sportive în cadrul marilor companii şi al altor unitatea economice se afla la început, chiar şi în ţări foarte avansate economic şi în care se înregistrează o rată dezastruoasă a obezităţii, cum ar fi SUA şi Marea Britanie. Şi mai este un factor extrem de important, care ne lipseşte multora dintre noi, când e vorba să depăşim acest mod de viata nesănătos: răbdarea.

Despre ea şi despre încă două calităţi vom vorbi în continuare, încercând să răspundem la o întrebare de maxim interes:

4. Cum ne vindecăm de sedentarism? În niciun caz printr-o încordare continuă a voinţei şi nici prin adoptarea unei

rutine de robot, care face exerciţii fizice în fiecare zi. Soluţia este să ne găsim un nou mod de viaţă, să avem curiozitatea de a gusta

şi din alte bucurii decât cele cu care ne-am obişnuit. Pe urmă, este vorba şi de răbdare: cu siguranţă că primele şedinţe de alergare

nu vor fi prea amuzante, la fel ca şi primele ore de trudit la aparatele dintr-una din sălile de fitness. După câteva săptămâni şi luni de practică vor apărea însă negreşit rezultatele.

Vom începe să ne trezim mai odihniţi, vom arata mai în formă, iar cunoscuţii vor observa mai devreme sau mai târziu că suntem altfel, mai bine.

Odată trecută faza critică, de adaptare la un nou mod, activ, de viaţă, vom vedea că viitorul se profilează în culori mult mai roz, iar truditul pentru a fi în formă s-ar putea chiar să ne... placă.

De fapt, alergarea în aer liber are poezia ei, dezvoltarea voinţei prin efortul fizic constant are savoarea ei, chiar şi oboseala de după o ora de muncă la aparate are partea ei extrem de plăcută.

Apoi, febra musculară din primele săptămâni ne va aduce aminte ca facem, într-adevăr, ceva concret pentru noi înşine, iar aceasta ne va reconforta mai mult decât ne imaginăm.

De fapt, pe lângă curiozitate şi răbdare, aceasta ar fi cea de-a treia calitate pe care trebuie să mizăm, când vrem să scăpam de sedentarism: imaginaţia. Să avem micul curaj să ne imaginăm că putem să ne simţim bine şi mulţumiţi, chiar atunci când mergem spre necunoscut, adoptând un alt stil de viaţă: activ.

Poate v-aţi aştepta să prezint „reţete de vindecat sedentarismul” care să conţină câte genuflexiuni trebuie făcute zilnic, câţi kilometri trebuie alergăm şi câte bazine să înotăm.

- 167 -

Ei bine, a ne găsi exerciţiile optime pentru fi în formă este mult mai uşor decât am putea crede. Dacă suntem puţini atenţi, remarcăm că, în ultimii ani, sălile de fitness s-au înmulţit simţitor în mai toate oraşele, că oferta de programe de exerciţii fizice din cărţi, reviste sau chiar înregistrate pe suport electronic este impresionantă.

Există şi tot mai mulţi antrenori de fitness, iar în unele zone ale ţării, construcţia de piscine publice şi alte spaţii sportive ia un adevărat avânt.

Aşadar, soluţiile sunt lângă noi, ceea ce trebuie să facem este să avem dramul de curiozitate, răbdare şi imaginaţie să le găsim.

5. Sarcini ce revin cadrelor didactice în realizarea indicatorilor performanţiali

În momentul de faţă, la nivelul învăţământului european există opt domenii de competenţă, în jurul cărora gravitează toate ariile curriculare, inclusiv cele din învăţământul din România. Aceste domenii cheie se prezintă astfel:

• Comunicare în limba maternă; • Comunicare în limbi străine; • Matematică, ştiinţe şi tehnologii; • Tehnologia informatică şi a comunicaţiilor; • Competenţe interpersonale, interculturale, sociale şi civile; • Cultură antreprenorială; • Sensibilizarea la cultură; • „A învăţa să înveţi”.

În realizarea acestor domenii, în învăţământul românesc o contribuţie deosebită o aduce aria curriculară de la educaţie fizică, a cărui menire constă în „asigurarea dezvoltării aptitudinilor bio-psiho-motrice şi formarea capacităţii elevilor de a acţiona asupra acestora, în vederea menţinerii permanente a stării optime de sănătate, asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase şi manifestarea unei capacităţi motrice favorabile inserţiei profesionale şi sociale, prezente şi viitoare”.

Educaţia fizică este o activitate motrică, al cărei scop constă în îndeplinirea unor obiective instructiv-educative bine definite. Ea face parte din marea familie a educaţiei, din educaţia generală, alături de educaţia intelectuală, morală, estetică, tehnico-profesională şi se desfăşoară după anumite legi, norme şi prescripţii metodice.

Educaţia fizică este „activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice, în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale”. Educaţia fizică înseamnă efort divers, mereu astfel structurat motric, în cele mai variate atitudini.

Legea educaţiei fizice şi sportului apărută în anul 2000 stipulează în art. 2 că „prin educaţie fizică şi sport se înţelege toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.” Conform aceleiaşi legi atât educaţia fizică, cât şi sportul „sunt activităţi de interes naţional sprijinite de stat.”

Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi fizice, care ameliorează sau menţin practicanţilor o bună stare fizică şi psihică. Ambele au un caracter ludic şi permit subiectului să se exprime sau să se confrunte cu el însuşi, sau cu ceilalţi participanţi.

- 168 -

Potrivit art. 5, lit. a, din ordinul M.A.I. nr. 154 din 03.03.2004, educaţia fizică „reprezintă ansamblul formelor de activitate colectivă sau individuală, ce se desfăşoară în vederea formării, dezvoltării şi menţinerii capacităţii motrice, pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, fortificării stării de sănătate fizică şi psihică, precum şi de socializare a personalului instituţiei.”

Partea componentă a educaţiei integrale, disciplina educaţie fizică îşi propune să făurească un om armonios dezvoltat, să înarmeze tineretul cu un fond de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de mişcare într-un cadru organizat. Educaţia fizică urmăreşte să le insufle practicanţilor dorinţa de mişcare, în scopul integrării acestora în societate la exigenţele omului modern. Astfel, o parte dintre aceştia vor fi preocupaţi de practicarea independentă a exerciţiului fizic sau sportului, iar un număr semnificativ va opta pentru sportul de performanţă.

Educaţia fizică prezintă următoarele caracteristici fundamentale: – fiziologică, după natura exerciţiilor folosite; – pedagogică, după metodele utilizate; – biologică, prin efectele pe care le produce asupra organismului uman; – socială, prin modul de organizare. Educaţia fizică vizează organismul uman în general, calităţile motrice ale

acestuia, deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar – aplicative, precum şi deprinderile şi priceperile specifice unor ramuri şi probe sportive. Prin modul în care se desfăşoară şi prin obiectivele pe care le are de îndeplinit, educaţia fizică are un preponderent caracter formativ, pregătind subiecţii pentru ancorarea acestora la problemele existenţei cotidiene.

Educaţia fizică este o activitate accesibilă tuturor, indiferent de vârstă sau sex, sănătos sau cu deficienţe fizice. Are obiective generale şi obiective specifice fiecărui subsistem al său.

Dintre obiectivele cu caracter general, se detaşează: – menţinerea unei stări optime de sănătate a celor ce practică exerciţiile

fizice, în mod sistematic şi conştient, precum şi creşterea potenţialului lor de muncă; – favorizarea proceselor de creştere şi optimizare a dezvoltării fizice a

organismului, celor ce practică exerciţiile fizice în mod sistematic şi conştient; – dezvoltarea şi educarea, în principal, a calităţilor motrice de bază (viteză,

forţă, rezistenţă, îndemânare), iar în secundar, a celor specifice unor ramuri şi probe sportive;

– formarea şi chiar perfecţionarea capacităţii şi obişnuinţei de practicare corectă, sistematică şi conştientă a exerciţiilor fizice în timpul liber;

– contribuţia eficientă la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi intelectuale, moral-volitive, estetice, civice şi tehnico-profesionale etc.

Activitatea de educaţie fizică se desfăşoară sub două coordonate. Una de natură organizatorică, în cadrul instituţiilor de învăţământ ca proces instructiv educativ şi una independentă, ca activitate desfăşurată în timpul liber. Forma organizatorică este, fără îndoială, cea mai răspândită.

Aceasta se desfăşoară după reguli bine stabilite, sub conducerea unui cadru didactic de specialitate, care poartă întreaga responsabilitate, pentru calitatea activităţii şi rezultatele ce se obţin.

- 169 -

EXPLOATAREA INDICIILOR DE NATURĂ PSIHOLOGICĂ ÎN DEPISTAREA ŞI CLARIFICAREA SITUAŢIEI

PERSOANELOR SUSPECTE PE LINIA NORMELOR PRIVIND TRECEREA FRONTIEREI

Comisar-şef de poliţie Marian DUMITRANA

În virtutea specificului profesiei, poliţistul de frontieră intră în contact cu diferite categorii de persoane – cetăţeni români şi străini – printre care şi unii care nu sunt dispuşi să respecte legea.

Persoanele din această ultimă categorie reacţionează diferit faţă de poliţistul de frontieră – de cele mai multe ori, aflându-se sub influenţa unor emoţii puternice – dat fiind faptul că unui bun specialist nu-i pot scăpa: paşapoarte falsificate, cazuri de fals de identitate ori alte încercări de nerespectare a reglementarilor interne şi internaţionale în domeniu.

În momentul controlului, persoanele din categoria sus-menţionată, deşi sunt preocupate a nu-şi exterioriza starea, în plan psihic, acestea devin dominate de puternice procese afective numite emoţii.

Făptuitorii sunt conştienţi de situaţia care le provoacă emoţiile şi totuşi manifestările lor au, în majoritatea cazurilor, caracter de reflex condiţionat – fapt care permite în parte, controlarea apariţiei unor semne, manifestări organice premergătoare emoţiilor.

Emoţiile sunt de două feluri: complexe (entuziasm, bucurie, dispreţ ş.a.) şi emoţii relativ simple elementare, care nu sunt rodul unor reflexe condiţionate, ci se bazează pe reflexe necondiţionate. Acestea sunt caracterizate printr-o apariţie bruscă, se desfăşoară rapid şi se manifestă violent cu vizibilitate imediată în conduita persoanei (mimică, gesturi). Emoţiile de acest gen se manifestă, de regulă, ca acte impulsive ce scapă de sub controlul persoanelor fiind uneori greu de stăpânit. Aici avem ca exemple: spaima, furia, mânia, explozia de bucurie, accesele de plâns ş.a.

Datorită modului exploziv de manifestare, emoţiile pot fi uşor reperate de către cei preocupaţi a observa comportarea subiectului.

Astfel, în timpul controlului de frontieră, persoana care se foloseşte de un document falsificat (ori ascunde ceva) încearcă emoţii produse de teama de a nu fi descoperită – emoţii care se manifestă (între altele) şi printr-o contracţie bruscă a muşchilor, dilatarea pupilelor, tremurul mâinilor, bărbiei, pleoapelor, buzelor sau picioarelor, senzaţia uscării gurii. O altă manifestare a acestor emoţii o constituie intensificarea activităţii glandelor lacrimogene şi sudoripare (lacrimi, apariţia de broboane de transpiraţie pe frunte, se umezesc palmele).

Emoţiile se manifestă diferit de la o persoană la alta, în funcţie de temperament, mediu şi momentul declanşării lor.

- 170 -

În planul gesturilor, emoţiile au ca efect mişcări lente sau sacadate ale membrelor, poziţia aplecată a capului, stare posomorâtă, pleoapele şi colţurile gurii uşor lăsate în jos şi în general lipsă de vigoare în mişcări.

Expresia feţei arată dezorientare, iar pielea feţei capătă o paloare accentuată spre vineţiu, ochii îşi pierd strălucirea, privirea putând deveni uneori fixă, alteori globii oculari se mişcă neliniştit în orbite.

În acelaşi timp se modifică tonul vocii şi ritmul vorbirii – apar incoerenţe – bâlbâială, reluări sau inflexiuni vocale nedorite.

În practica muncii poliţiei de frontieră la majoritatea celor ce încalcă regimul de frontieră, s-au constatat şi precipitări în comportament: înroşirea obrajilor, frecarea mâinilor, masatul feţei, înghiţitul des (în sec), roaderea unghiilor, culegerea de scame imaginare de pe îmbrăcăminte, neastâmpăr în a sta într-un loc (pe scaun), inspiraţii adânci ş.a.

Cunoscând modalităţile de manifestare a stărilor emoţionale, poliţiştii de frontieră au obligaţia ca în timpul efectuării controlului de frontieră – să converseze cu participanţii la trafic, să urmărească permanent starea psihică a acestora şi să fie preocupaţi de descoperirea motivaţiei, a adevăratei cauze a acestei stări.

De multe ori, comportamentul nefiresc al unor persoane a oferit primele indicii cu privire la existenţa unor falsuri în paşapoarte ,ascunderea unor obiecte sau situaţii.

Emoţiile celor în cauză se intensifică pe măsura apropierii controlului – dând indicii sigure pentru poliţistul de frontieră.

Alteori unii atrag atenţia printr-o atitudine exagerat de amabilă ori aroganţă – voit autoritar. Însă, în momentul depistării ilegalităţii, atitudinea se schimbă radical, trecând prin stări emoţionale sau descărcări de nervi sub diferite forme.

Cadrele care efectuează controlul nu trebuie să intimideze sau să irite călătorii, dar să valorifice cu abilitate atuul de controlor.

În ciuda manifestărilor psihologice emoţionale, unele persoane pozează în oameni cinstiţi – abordând un aer degajat de nedumerire, care se transformă cu timpul într-o stare de nesiguranţă, nelinişte şi nervozitate.

Bineînţeles că cei care au mai avut de-a face cu autorităţile de frontieră, datorită experienţelor trăite – afişează mai multă siguranţă în răspunsuri (mai ales la început).

Pornind de la simple constatări, poliţistul de frontieră poate exploata ieşirile nervoase sau aspectele fiziologice ale participanţilor la trafic pentru a preveni încălcarea normelor privind trecerea frontierei.

Dacă poliţistul va pune întrebări fără consecinţe răspunsurile vor fi corecte. Întrebărilor dificile li se vor răspunde prin minciuni, acţiune care va duce la o stare de tensiune pusă în evidenţă de:

– voce; – expresia feţei; – mişcările corpului. În aceste situaţii poliţistul trebuie să observe şi să interpreteze toate aceste

manifestări neobişnuite.

- 171 -

A. Indicii legate de vocea interlocutorului Aceste indicii verbale se referă la: a. tonul şi timbrul vocii; b. volumul vocii şi debitul în dialog; c. vocabularul şi maniera de exprimare. a) Tonul şi timbrul vocii S-a constatat că o persoană nu-şi aude propria voce la fel cum o aude pe cea a

altei persoanei. Aşadar e mai dificil pentru cineva să-şi controleze schimbările de ton. Timbrul vocii poate fi, de asemenea, modificat. S-a observat că timbrul este mai sever la persoanele înspăimântate şi mai delicat în cazul persoanelor care doresc să înşele pe cineva.

În concluzie, orice modificare a vocii este un indiciu de comportament anormal.

b) Volumul vocii şi debitul în dialog Acestea sunt alte indicii ale tensiunii în care se află un individ, chiar dacă ele

sunt mai uşor controlabile decât tonul şi timbrul vocii. Volumul vocii creşte atunci când persoana din faţa poliţistului se află într-o

stare de tensiune, ca dorind să fie cât mai convingător în discuţie. Dimpotrivă, volumul vocii se diminuează atunci când persoanei îi este frică să

nu se dea de gol. De aceea, ea va coborî vocea, până la nivelul la care răspunsurile sale la întrebările poliţistului vor deveni greu de auzit.

În cursul dialogului, debitul verbal se poate modifica, pentru a termina cât mai rapid posibil dialogul cu poliţistul şi de a micşora riscurile ce ar decurge de aici, unii indivizi îşi sporesc debitul verbal. Acest lucru poate fi cauzat de nervozitate în aceste cazuri dialogul fiind însoţit de informaţii de prisos.

Dacă se doreşte câştigarea de timp pentru răspunsuri, debitul verbal va fi în scădere. Acelaşi lucru se întâmplă când nu se poate spune adevărul, dar şi când se doreşte ca discursul călătorului să rămână coerent.

În concluzie, creşterea sau diminuarea volumului vocii şi a debitului verbal în dialog pot constitui indicii de analiză a comportamentului unui individ. Această ideea are la bază faptul că, persoana îşi modifică, de fapt, maniera în care ea se exprimă de obicei.

Totuşi, pentru a descoperi tentativele de a minţi, este mai important să se observe maniera de a se exprima decât să se asculte ceea ce spune interlocutorul.

c) Vocabularul şi maniera de exprimare Cuvintele utilizate de o persoană în timpul dialogului, pot constitui indicii ale

stării de tensiune în care ea se găseşte. De exemplu, folosirea de expresii ca: „să fim cinstiţi“, „sincer“, poate evidenţia o tentativă de fraudă. Expresiile sunt utilizate pentru a influenţa opinia şi reacţiile poliţistului.

Alte indicii se referă la modificarea celor declarate anterior. Astfel, s-a constatat că o persoană îşi modifică spusele, pe măsură ce întrebările poliţistului se

- 172 -

apropie de adevăr. În acelaşi context, amnezia selectivă este o altă formă de manifestare a unui comportament anormal. Răspunsurile exacte şi spontane devin vagi şi generale prin utilizarea unor exprimări în general: „nu ştiu“, “nu-mi mai amintesc“ etc.

B. Indicii legate de expresia feţei Tensiunea nervoasă creată de minciună se poate citi pe faţa interlocutorului

prin: – expresia ochilor; – expresia feţei şi mişcările capului. a) Expresia ochilor Coborârea privirii poate fi un indiciu, atunci când sunt puse întrebări

incomode, întrebări la care o persoană trebuie să răspundă minţind. Tensiunea nervoasă cauzată de minciuna provoacă dilatarea ochilor. De asemenea, mişcarea rapidă şi spre lateral a ochilor, feritul privirii şi clipitul des arată dorinţa de a scăpa dintr-o situaţie delicată.

b) Expresia feţei şi mişcările capului Faţa este partea cea mai expresivă a corpului uman, deoarece este cel mai uşor

de observat. Schimbările feţei se pot produce rapid. Ele sunt dificil de interpretat întrucât faţa poate exprima mai mult decât o stare de emotivitate. În alte cazuri, faţa umană poate exprima emoţii false, ca în cazul persoanelor care „joacă teatru“.

Un surâs poate fi autentic sau fals şi deci trebuie interpretat în contextul situaţiei. Cu toate acestea, situaţiile de emoţie falsă pot fi detectate deoarece:

– se manifestă în momente rău alese; – durează mult; – apar foarte des; – sunt exagerate. Pe faţa unei persoane aflată într-o stare de tensiune se pot citi şi alte indicii.

Astfel, muşcatul buzelor, linsul acestora, paloarea sau pierderea culorii feţei, sunt semne de situaţii neobişnuite de tensiune, în care se află persoana respectivă. O faţă încruntată poate exprima surprindere dar şi o stare de tensiune.

Plictiseala şi oboseala nu sunt singurele cauze ale căscatului, ci şi starea de tensiune în care se găseşte persoana. De asemenea, în cazurile extreme se poate observa pulsaţia vizibilă a carotidei.

C. Indicii legate de mişcările corpului Întotdeauna corpul uman se găseşte într-o stare de echilibru. Când o persoană

încearcă să-şi înşele interlocutorul tensiunea nervoasă crescută o face mai puţin stabilă. Această situaţie neobişnuită face persoana respectivă să dorească reducerea acestei tensiuni în vederea utilizării, în alte scopuri a energiei necesare punerii în funcţie a mecanismelor de apărare a organismului. În vederea acestei acţiuni, persoana nu are altceva de făcut decât să se mişte, este vorba de:

- 173 -

– mişcări ale corpului; – mişcări ale mâinilor şi braţelor; – mişcări ale picioarelor. a) Mişcările corpului Poziţia corpului poate fi uneori un indiciu. Dacă interlocutorul nostru se

apleacă, el se află într-o situaţie de tensiune şi îşi pregăteşte corpul pentru acţiune, persoana care îşi întoarce spatele spre poliţist doreşte să termine discuţia. Ea crede că prelungirea discuţiei va duce la descoperiri de falsuri etc. O ţinută rigidă poate indica prezenţa unui bun ascuns pe corp, dar poate fi şi un indiciu al fricii.

b) Mişcarea mâinilor şi braţelor Poziţia mâinilor şi braţelor poate indica minciuna, interlocutorul nefiind

conştient de semnificaţia mişcărilor sale. O mână dusă la gură arată teama de a spune adevărul, ca şi cum mâna ar putea

împiedica gura să acţioneze în acest sens. O persoană care-şi freacă nasul vorbind nu crede ceea ce spune. Interlocutorul care se joacă cu o bijuterie, cu un obiect oarecare şi care se

trage de veşminte, probabil minte. Pumnii strânşi arată starea de tensiune. Există şi alte semne ale acestei stări ca

de exemplu ticurile (aranjatul părului, scărpinatul, trasul urechii, trosnitul degetelor). c) Mişcările picioarelor Aceste indicii sunt mai puţin frecvente. Deşi sunt lente şi mai puţin vizibile

decât ale mişcării corporale, ele sunt demne de luat în seamă. Pentru aceasta, persoanele nu trebuie să ştie că sunt observate.

Bătutul din picior, îndoitul picioarelor, trecerea greutăţii de pe un picior pe altul sunt indicii de tensiuni în care se află persoana. Emoţiile se manifestă diferit de la o persoană la alta în funcţie de temperament, mediu şi momentul declanşării lor.

În general, sangvinicii şi flegmaticii sunt persoanele mai echilibrate, cu un grad de emotivitate mai redus. În toate cazurile este recomandabil să se studieze şi să se exploateze şi starea psihică a persoanelor aflate sub control, a celor date în consemn ori cărora nu li s-a permis continuarea călătoriei.

Atitudinea vigilentă a poliţistului se impune cu atât mai mult, cu cât persoana aflată în litigiu manifestă maximum de atenţie, pentru a cunoaşte pe cel ce controlează, spre a-i detecta gândurile, calităţile şi slăbiciunile, pentru a le exploata. Astfel, în raport cu părerea ce şi-o fac în privinţa poliţistului de frontieră, unele elemente încearcă să pareze ori să eludeze exigenţa controlului prin:

– folosirea numelor unor persoane influente; – oferirea de cadouri ori alte avantaje; – recurg la ameninţări; – imploră iertare; – adoptă atitudine de naivitate. Faţă de asemenea comportamente, cadrele poliţiei de frontieră nu trebuie să-şi

dilueze autoritatea.

- 174 -

De asemenea, poliţistul de frontieră nu trebuie să accepte atitudinea unei terţe persoane de a face comentarii sau în acel timp să discute contradictoriu cu un coleg.

În practica muncii cele mai frecvente atitudini adoptate de elementele suspecte în dialogul cu poliţistul de frontieră sunt:

a) excesiva afirmare a bunei credinţe – ca mesaj verbal ce se vrea sincer susţinut prin expresii de genul: „Jur pe viaţa copilului meu“, „Jur pe mormântul mamei mele“, „Puteţi să-mi tăiaţi mâna dacă ...“;

b) evitarea discretă a răspunsului – semn foarte clar că suspectul ascunde sau minte atunci când evită un anumit aspect în maniera: „nu comentez...“, „nu văd ce importanţă are asta ...“, „nu-mi mai amintesc...“;

c) încercarea de a câştiga simpatia poliţistului de frontieră: „de cum v-am văzut mi-am dat seama că sunteţi foarte...“, „n-am mai întâlnit un poliţist aşa de...“.

Dincolo de politeţea unor astfel de remarci, se poate recunoaşte cu uşurinţă minciuna – faţă de care poliţistul trebuie să acţioneze prompt, dar nu brutal.

Atitudinile evidenţiate mai sus ţin de comportamentul simulat care în comunicarea directă devine minciună şi este folosit ca o încercare de a ascunde sau falsifica unele realităţi (fapte).

Complexitatea sarcinilor date în competenţa poliţiei de frontieră, presupune din partea fiecărui component al acestei instituţii, o preocupare constantă pentru propria pregătire care sa asigure echilibrul dintre sarcinile (solicitările) profesiei şi capacitatea personală de a rezolva cantitativ şi calitativ atribuţiile, în contextul în care România urmează să devină ţară membră a Spaţiului Schengen.

- 175 -

NECESITATEA INTRODUCERII UNOR DATE BIOMETRICE ÎN DOCUMENTELE DE CĂLĂTORIE

Selecţuni şi adaptare după Elena Ana MIHUŢ de comisar - şef de poliţie Lucian ŞPRINŢU

Apariţia falsului în lume este probabil tot atât de veche ca şi apariţia scrierii.

Falsul a devenit o adevărată industrie care favorizează dezvoltarea criminalităţii organizate şi ameninţă declanşarea unor conflicte comerciale între diferitele state ale lumii.

Falsificarea unui număr de documente îndeosebi a celor cu caracter administrativ, a instrumentelor de plată, a documentelor de identitate şi a documentelor de călătorie serveşte activităţii criminale naţionale şi transnaţionale.

În categoria actelor de identitate şi călătorie sunt incluse buletinele de identitate, cărţile de identitate şi paşapoartele.

Cetăţenii români care domiciliază în România sunt puşi în legalitate de buletinul de identitate, adeverinţa de identitate sau cartea de identitate provizorie care trebuie să fie autentice: termen de valabilitate, corespondenţă între înfăţişarea persoanei şi fotografia aplicată pe actul de identitate cu care se legitimează, existenţa elementelor de protecţie sau securitate, inclusiv modul de capsare a fotografiei şi de aplicare a ştampilei ori a timbrului.

Pentru demonstrarea unei suspiciuni de fals cercetarea paşapoartelor pe timpul controlului la frontieră se va realiza nu numai cu lupa, lampa simplă cu ultraviolete, ci şi prin vizualizarea în raze infraroşii, în lumină cu diferite spectre de culoare.

În punctele de trecere a frontierelor se stabileşte: valabilitatea documentului şi identificarea persoanei în raport cu imaginea din fotografia paşaportului, după metoda portretului vorbit. Dacă apar suspiciuni în cursul controlului primar se întocmesc acte premergătoare, care vor fi înaintate la structurile de cercetare penală şi criminalistică, când se începe controlul secundar.

Pentru a putea descoperi asemenea fapte specialistul de la frontieră trebuie să cunoască foarte bine elementele caracteristice ale fiecărui specimen de paşaport.

În practică printre cele mai dese metode de falsificare a actelor de identitate sunt înlocuirea fotografiei, înlocuirea unor file din buletin, îndepărtarea scrisului din rubricile privitoare la datele personale şi înscrierea altor menţiuni.

Pentru o examinare criminalistică a acestor documente se va porni de la examinarea elementelor de siguranţă, precum şi de la examinarea faptului dacă documentele au fost completate cu respectarea normelor ce privesc completarea buletinelor de identitate, cărţilor de identitate ori a paşapoartelor.

- 176 -

Paşaportul este un document internaţional de călătorie eliberat unui cetăţean de către autorităţile competente ale statului, prin care se certifică identitatea şi cetăţenia posesorului.

Pentru prevenirea falsificării ori contrafacerii paşapoartelor autorităţile emitente au luat o serie de măsuri de securitate, cum sunt: coperta, hârtia, tipărirea, completarea paşaportului şi modul de aplicare a fotografiei pe paşaport.

Dintre metodele şi mijloacele de falsificare şi de contrafacere a paşapoartelor amintesc: contrafacerea paşapoartelor, falsul parţial comis prin mijloace mecanice, chimice, acoperiri sau adăugiri, falsul comis prin înlocuirea fotografiei, falsul prin înlocuirea foliei laminate ce conţine fotografia şi datele de identitate.

Pe plan internaţional s-a adus în discuţie că buletinul de identitate şi paşaportul ar trebui să fie considerate singurele documente cu valoare justificativă de identitate pentru toate demersurile administrative. Astfel, se discută tot mai intens despre buletinul de identitate şi paşaportul care trebuie să conţină date biometrice.

Primele sisteme biometrice moderne au fost introduse în scop comercial în anii 1970. Acestea constau într-o simplă scanare a mâini pentru măsurarea lungimii degetelor.

Termenul de biometrie a fost introdus în vocabularul ştiinţific la sfârşitul secolului XIX-lea. (biometry ori biometrics pentru autorii americani reprezintă un sistem statistic).

În Franţa majoritatea autorilor de specialitate definesc biometria ca fiind o ştiinţă care folosind formule matematice face o statistică în ceea ce priveşte variaţiile biologice în interiorul unui grup determinat.

Ştim că biometria este o metodă tradiţională de identificare a individului cu ajutorul mijloacelor tehnico-ştiinţifice moderne pe baza caracteristicilor anatomice şi comportamentale ale acestuia. Aceste caracteristici trebuie să fie universale, unice, permanente, colectabile şi măsurabile.

Finalitatea sistemului biometric este verificarea şi autentificarea, identificarea ori codarea datelor care ajută la obţinerea unei chei biometrice.

Biometria pentru autentificare constă în căutarea unui individ „unu contra unu” pentru demonstrarea faptului că un purtător de document este titularul legitim. Pentru reuşita acestei activităţi Jean-Rene Leucerf prezenta în Franţa două soluţii:

1. o cartelă biometrică fără fişier central. Dacă amprenta unei persoane figurează pe cartelă cu siguranţă persoana care prezintă cartela este adevăratul posesor al acesteia. Această utilizare a datelor biometrice nu asigură unicitatea identităţii, acelaşi individ putând avea mai multe identităţi.

2. o cartelă biometrică cu fişier unidirecţional situaţie în care pornind de la identitatea unei persoane este posibil să se regăsească datele biometrice, invers nefiind posibil. În acest sens a enumerat trei avantaje: – dacă actul este imitat sau schimbat, identitatea purtătorului poate fi verificată selecţionând identitatea sa în baza de date, apoi comparându-i amprentele cu cele din baza de date biometrice corespunzătoare identităţii afişate; – eliberarea sau schimbarea unui act este simplificată şi securizată, selecţionând identitatea pentru a obţine o caracteristică biometrică pe care o compară cu a purtătorului; – unicitatea eliberării actului este asigurată în momentul eliberării

- 177 -

actului. Dacă individul are un alt act eliberat sub o altă identitate, datele biometrice ale acestuia sunt deja înregistrate în baza de date şi sistemul îl detectează.

Biometria pentru identificare constă în compararea datelor biometrice anonime cu cele conţinute în baza de date cu scopul de a regăsi identitatea persoanei într-o aşa-zisă căutare„unu contra unu”.

Sistemele de identificare asigură unicitatea identităţii, dar pot avea şi alte utilizări:

– identificarea unei persoane amnezice, a unei persoane dezorientate, pe fugă sau dispărută sau a cadavrelor în cazul catastrofelor naturale majore;

– identificarea unei persoane care refuză să prezinte documentele de identitate cazul unui control;

– identificarea unei persoane pornind de la urmele găsite la faţa locului în cazul unei infracţiuni.

S-au propus pentru a evita erorile în aceste domenii câteva soluţii: – să nu se abandoneze sistemele de securitate tradiţională ce permit o

autentificare a documentului în absenţa echipamentului necesar exploatării biometrice; – să se utilizeze cel puţin două date biometrice pentru a lua în considerare şi

anumite grupuri particulare, cum sunt: persoane cu degete tăiate ori care au relieful papilar distrus;

– să se menţină un lucrător atât în faza esenţială a înregistrării datelor, cât şi în funcţionarea sistemului pentru a facilita acceptarea biometriei.

Tehnicile biometrice se clasifică în trei categorii, şi anume: 1. tehnici biometrice bazate pe analiza urmelor biologice (miros, salivă,

urină, ADN, sânge etc.); 2. tehnici biometrice bazate pe analiza comportamentală (semnătură, modul

de apăsare a tastaturii); 3. tehnici biometrice bazate pe analiza morfologică (amprentă papilară,

forma mâini, trăsăturile feţei, iris, retină). Alţi autori clasifică sistemele biometrice în două categorii: 1. sisteme statice (amprenta papilară, geometria mâini, trăsăturile feţei, iris); 2. sisteme dinamice(voce şi semnătură). Tehnica biometrică fiind bazată pe ceea ce suntem noi (adică faţă unică,

amprentă unică etc.) în cursul vieţii, putând fi măsurate, relevate prin diferite procedee ne convinge că utilizarea ei este necesară atât pentru a putea întocmi o evidenţă a persoanelor a face o identificare, cât şi pentru a limita accesul unor persoane în diferite zone de risc ori cu regim special sau pentru a putea accesa diferite servicii.

Tehnicile biometrice permit: – identificarea prin comparaţia înfăţişării persoanei prezente la punctul de

identificare cu cele înregistrate în baza de date; – verificarea prin comparare a identităţii declarate cu identităţile asociate pe

baza trăsăturilor feţei memorate; – instantanee care permit urmărirea imaginii unei persoane în secvenţe video; – supravegherea care permite găsirea în timp real a unei persoane într-o

secvenţă video plecând de la o listă de înfăţişări.

- 178 -

Datele biometrice trebuie să fie verificate şi apoi identificate. Verificarea constă în compararea eşantionului biometric prezent la punctul de control cu datele biometrice înregistrate aparţinând unei singure persoane.

Rezultatul poate fi acceptarea sau neacceptarea în sistem adică comparaţia să fie pozitivă când persoana este recunoscută şi negativă când persoana nu este recunoscută de sistem.

Sunt situaţii când trebuie să se facă o stabilire a concordanţelor posibile între eşantionul prezentat pentru un individ şi datele înregistrate ale altor indivizi.

Aceste tehnici au fost perfecţionate, dar principiul a rămas acelaşi: adică să studieze un element biologic ori comportamental al unei persoane, să reducă numărul semnificativ de puncte coincidente, rezultatele să fie stocate pentru referinţă, codificate, iar apoi dacă se stabilesc coincidenţe, comparaţia este încheiată şi identitatea stabilită.

Ameninţarea tot mai mare a terorismului face necesară implementarea unor tehnici biometrice mai complexe care ar putea ajuta în procesul de identificare a persoanelor, de securizare a instituţiilor de stat sau a celor de risc, a frontierelor ori în activitatea criminalistică.

Pentru accesul într-o anumită zonă se folosesc cardurile, paşapoartele pentru identificarea persoanelor care trec frontiera, situaţii în care un lucrător trebuie să verifice aceste documente. Faptul că tehnologia biometrică permite utilizarea unor dispozitive care necesită prezenţa fizică a persoanei la punctul de identificare micşorează riscul ca să se prezinte o altă persoană cu un paşaport fals. Dispozitivul instalat în acest scop în punctele de identificare poate funcţiona fără să fie supravegheat.

Tranzitul persoanelor în punctele de trecere a frontierelor tot mai mare, pericolul terorismului, precum şi specializarea unor infractori în diferite tipuri de fals impune luarea unor măsuri de siguranţă atât la punctele de trecere a frontierei, cât şi a respectării şi perfecţionării elementelor de siguranţă în ceea ce priveşte eliberarea documentelor de călătorie.

În România este necesar să se introducă datele biometrice în actele de identitate şi de călătorie, dar acest lucru presupune anumite costuri pentru amenajarea punctelor de identificare.

Sistemele actuale de citire a paşapoartelor pot detecta un număr mare de documente false, dar nu pot detecta dacă un individ utilizează un paşaport fals, în timp ce sistemele biometrice pot recunoaşte dacă individul este acelaşi cu cel din paşaport dar nu va putea verifica dacă un document este falsificat.

Pe plan internaţional biometria este parte integrantă din numeroase proiecte de refacere sau de creare a documentelor de identitate naţională, cum sunt Belgia, Noua-Zeelandă, Canada, Australia, Olanda unde obiectivul este de a securiza tranzacţiile bancare, dar şi în Franţa unde proiectul creării cărţii de identitate electronice numit „INES” cunoaşte o fază de testare în Aquitaine.

La scară europeană pe lângă proiectul unei baze de date ADN având utilizarea de fişier al poliţiei, problema recurgerii la datele biometrice pentru paşaport şi pentru titlurile de identitate a diferiţilor membrii ai Uniunii este de actualitate.

- 179 -

Încă de la începutul anului 2004, Comisia a încurajat cercetarea asupra tehnologiilor de securitate printre care şi biometria.

Pe baza unui text pregătit de Comisie s-a discutat despre introducerea fotografiei de identitate numerizate, iar Consiliul a susţinut recurgerea la amprentele digitale (Germania, Italia, Grecia, Franţa).

Nu toate statele sunt încântate de posibilitatea introducerii cărţilor de identitate conţinând date biometrice. Crearea unei baze echivalente pentru stocarea datelor biometrice ale cetăţenilor europeni are anumite neajunsuri. Informaţiile biometrice culese şi stocate într-o bază de date centralizată, accesibilă printr-un sistem de informare Schengen nu găseşte o susţinere majoritară, implică costuri ridicate, o uniformizare a sistemelor biometrice, o participare activă din partea instituţiilor statelor şi a cetăţenilor, elemente de securitate pentru aceste baze de date.

În acest sens Comisia a pus deja bazele reglementărilor ce trebuie luate pentru introducerea biometriei în vizele şi permisele de şedere a rezidenţilor din afara Uniunii.

Biometria este o tehnologie sensibilă în termenii unei potenţiale primejdii în ceea ce priveşte viaţa privată şi libertăţile individuale, folosirea sa trebuie să rămână limitată la cazurile unde aceasta se justifică pe deplin şi să fie încadrată, în mod sever printr-o legislaţie adecvată.

Asistăm la o dematerializare a tranzacţiile comerciale, a procedurilor şi actelor administrative, a schimburilor, în general, iar, sistemul de securitate bazat pe carduri de acces nu este satisfăcător.

Presiunea crescândă asupra ţărilor partenere ale SUA în cadrul programului US VISA WAIVER (program de eliberare a vizelor) aduce acestora în discuţie, în mod obligatoriu, problema referitoare la faptul că cetăţenii vor trebui să aibă: paşapoarte biometrice care includ date de recunoaştere facială49.

Din 11 septembrie 2001 „Departamentul pentru securitatea ţării” american a întreprins o politică bazată pe dezvoltarea şi implementarea biometriei în toate sectoarele economice, având ca finalitate un salt spectaculos în ceea ce priveşte securizarea frontierelor.

Începând cu luna ianuarie 2004 călătorii care au nevoie de viză pentru a intra în SUA trebuie să se supună unui control pentru captarea datelor biometrice: trăsăturile feţei şi amprentele digitale. Începând cu luna septembrie a aceluiaşi an această măsură a fost extinsă în încă 27 de ţări, cum sunt: Italia, Luxemburg, Anglia, Japonia, Australia etc.

Dispozitivele biometrice (într-o continuă perfecţionare) sunt operaţionale în principalele puncte de intrare de pe teritoriul acestor ţări avându-se în vedere generalizarea la toate frontierele, aeroporturile, porturile, punctele de trecere terestre etc.

Obiectivul comun urmărit este de a împiedica să intre pe teritoriul acestor state a teroriştilor, traficanţilor de droguri, falsificatorilor de carduri, de documente de identitate şi călătorie.

- 180 -

Din decembrie 2002, Air France testează o tehnică biometrică care utilizează amprentele digitale în Aeroportul Roissy Charles de Gaulle. Această experienţă se bazează pe voluntariat, obiectivul este de a se asigura că au fost înregistrate bagajele corect persoanei care s-a îmbarcat în avion. Amprenta digitală este relevată prin intermediul unui mic dispozitiv electronic instalat pe contorul de înregistrare, compararea făcându-se în momentul accesului la bordul navei.

De asemenea, în anul 2004 au fost amplasate sisteme de recunoaştere a irisului în 10 aeroporturi britanice călătorii străini trebuind să facă o fotografie a irisului pentru a alimenta o bază de date.

Nomme Bioort FS-100 este un aparat ce se compune dintr-un scanner de identificare a amprentelor digitale, un calculator şi bineînţeles programul de funcţionare. În Anglia fişierul naţional ce cuprinde amprentele papilare este NAFIS, permite atât citirea directă, cât şi de pe fişele de lucru. În Germania fişierul naţional se numeşte INPOL coordonat de Oficiul federal de poliţie iar toate comisariatele de poliţie din Japonia sunt dotate cu borne de verificare a amprentelor digitale.

În materie de cooperare internaţională funcţionează sistemul EURODAC primul sistem de evidenţă a amprentelor digitale, comun în trei ţări europene: Elveţia, Norvegia, Islanda.

Acest sistem funcţionează pentru a înregistra doritorii de azil şi imigranţii sosiţi din alte state pe baza amprentelor digitale. Se compune dintr-o unitate centrală de comparare a amprentelor digitale administrate de Comisia europeană, o bază de date centrală informatică ce cuprinde aproximativ 2 milioane de candidaţi imigranţi şi mijloace de transmisie securizate între state şi baza de date.

Datele transmise se referă la statul de origine, locul şi data controlului, sexul şi numărul de referinţă. Informaţiile personale, cum sunt numele şi prenumele nu sunt în referinţă.

Amprentele model nu sunt stocate vizibil, ci printr-o reprezentare matematică, ceea ce face ca riscul de falsificare, de piraterie a acestora să fie minim. În anul 2003 în cadrul EURODAC au fost instalate şi zone speciale de înregistrare directă, de scanare a amprentelor (de la degete şi palme) cu delimitarea zonei memorizate direct de pe suprafaţa palmelor ori de pe fişele de lucru.

În mai 2003 s-a creat un grup de experţi de înalt nivel coprezidat de Franţa şi Statele Unite având obiectiv plasarea rapidă a tehnicilor biometrice, obiectiv comun fiind lupta contra terorismului.

În iunie 2003 grupul statelor membre G8 (cele mai industrializate ţării: SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada, Rusia) a decis integrarea datelor biometrice în paşaport şi vizele resortisanţilor. Tehnologia reţine amprentele digitale ori recunoaşterea după iris.

Stadiul actual al tehnologiilor informatice şi rezultatele spectaculoase, obţinute în domeniul tratării matematice a analizei imaginilor, au permis elaborarea şi aplicarea, în activitatea curentă a autorităţilor judiciare a unor sisteme automate de identificare a amprentelor AFIS (Automated Fingerprint Identification System) aflate astăzi într-o continuă expansiune.

- 181 -

Odată cu introducerea computerelor electronice în diferite domenii de activitate a început să se aplice această tehnică de ultimă oră şi pentru examinarea urmelor şi impresiunilor papilare.

Pe segmentul identificării făptuitorilor prin examinarea urmelor papilare descoperite şi ridicate de la faţa locului, sistemele permit codificarea şi stocarea la nivel central a cazurilor de pe întregul teritoriu, inclusiv a celor imprimate fragmentar.

Stând faţă în faţă cu cantitatea de date culese şi cu complexitatea problemelor şi cazurilor abordate, fiinţa umană nu se poate baza doar pe memoria sa şi pe facultăţile sale de raţionament. Calculatorul se integrează în demersul său, asistându-l în probleme ce necesită o capacitate de memorie, o putere de calcul şi cunoştinţe specializate pe care el nu le poate deţine.

Utilizarea acestui sistem permite şi o mai bună cooperare internaţională, permiţând identificarea atât a făptuitorilor care au comis infracţiuni pe teritoriu altor state, cât şi a urmăriţilor care folosesc documente ori îşi declară identităţi false.

Serviciul de Poliţie din Ottawa foloseşte un program de înregistrare a amprentelor digitale pentru copii la care pot participa toţi cei interesaţi, în special, părinţii. Aceştia se pot adresa poliţiei comunitare pentru a-şi procura un pliant cu recomandării necesare în acest sens şi pot să-şi ducă copii în vederea luării amprentelor digitale care vor fi păstrate într-un dosar la poliţie alături de o fotografie recentă unde vor fi trecute şi datele de identitate ale persoanei respective cu numărul de telefon, medicul de familie, dentistul şi numele unor prieteni ai acestuia.

Programe de acest fel se desfăşoară în întreaga lume având drept scop mărirea siguranţei persoanei care este îndrumată să participe activ la educarea copiilor, astfel încât aceştia să nu se expună răpirilor care sunt destul de frecvente în întreaga lume.

Dintre aceste sisteme automate de identificare a amprentelor digitale pot fi enumerate: sistemul japonez „MORFO SYSTEMS”, cooperare între Franţa şi SUA, precum şi sistemul AFIS 2000 PRINTRAK, ce funcţionează din anul 1984 în SUA.

Primele aplicaţii de examinare cu ajutorul computerului a urmelor şi impresiunilor papilare s-au făcut în: Japonia, SUA, Franţa, Germania, Anglia etc.

Practica utilizării unor asemenea sisteme ca şi testările efectuate au demonstrat numeroase avantaje, printre care: automatizarea cvasicompletă a celor mai anevoioase operaţiuni în procesul valorificării amprentelor, precizie şi fiabilitate care permit analiza mai multor miliarde de impresiuni şi urme în câteva minute durata căutării şi comparării în bazele de date a unei amprente (de la zecimii de secundă la câteva minute), exploatarea relativ simplă, modul de lucru putând fi însuşit de specialiştii dactiloscopi într-o perioadă destul de scurtă, calitatea imaginii ( dispoziţiile de ameliorare permiţând aparatului să completeze eventualele puncte caracteristice, mărite total sau parţial), citirea directă a amprentei de pe degetul persoanei fără a fi necesară amprentarea directă.

Sistemele computerizate ce au la bază date de ten-print sunt cunoscute sub denumirea de AFIS. FBI a lucrat la mai multe soluţii automatizate încă din 1920 cu succese variabile.

- 182 -

Prima dată FBI a încercat să automatizeze fişierele sale de amprente înregistrând numărul striaţiilor pe carduri performante, dar sistemul n-a fost în stare să compare amprente, putând doar să sorteze cardurile pe categorii generale. Pe la sfârşitul anilor 1970 FBI a început să scaneze milioane de carduri ten-print. Sistemul încă avea unele deficienţe şi în decursul anilor 80 FBI s-a luptat pentru perfecţionarea sistemului, s-a renunţat la procesul vechi şi s-a proiectat o tehnologie nouă IAFIS (AFIS integrat) ce s-a pus în funcţiune la sfârşitul anului 1999.

În SUA fişierul naţional actual IAFIS funcţionează pentru înregistrarea amprentelor neavând ca unică finalitate doar identificarea judiciară, ci şi o securizare a unor puncte. Sistemul IDENT (Automatic Biometric Finger Print) conţine amprentele de la degete şi fotografiile persoanelor de naţionalitate străină care au comis crime ori infracţiuni cu privire la imigraţie.

Numărarea striaţiilor a fost dezvoltată odată cu apariţia computerelor cu carduri performante şi nu s-a prea schimbat de atunci. Între timp, au evoluat alte metode şi, în prezent, se poate cumpăra un AFIS ce poate lucra potrivit nevoilor unei zone locale. Câteva state din SUA şi-au instalat sisteme AFIS la scară mică pentru a face căutări în baza lor de date iar trendul în computerizarea AFIS se mişcă de la o tehnologie centralizată spre reţele de identificare descentralizate cu o abordare similară cu cea a Internetu-lui.

Apariţia computerelor mai performante în ultimii 20 de ani a făcut posibilă crearea unor sisteme bazate pe tehnologii diferite de cea a numărării striaţiilor. Una din acestea compară hărţi grafice de vectori ale amprentelor, iar altele compară detaliile.

În Australia se lucrează cu o schemă de indexare eficientă, care clasifică imaginea amprentelor într-un număr de categorii bine definite, facilitând munca operatorului.

Examinarea amprentelor prin metoda singularităţii aduce în atenţie două tipuri de trăsături ce trebuie extrase dintr-o imagine a amprentei: trăsături globale sau de nivel înalt care formează modelele speciale de creste papilare şi trăsături locale sau de nivel jos care sunt caracterizate prin detaliile reliefului papilar.

Automatizarea în Franţa a fost destul de târzie, dar a schimbat totul, de altfel acest lucru s-a întâmplat în toate ţările care au adoptat sistemele automate de identificare. Fişierul automatizat pentru amprente digitale (FAED) nu a fost semnat până în 1987. Societatea franceză Sagem dezvoltă astăzi acest program, fiind lider mondial în acest domeniu şi a participat la alcătuirea unui sistem analog utilizat de FBI în SUA. Faed-ul are înregistrat actual aproape 1,5 milioane de indivizi şi păstrează în memorie 150.000 urme neidentificate găsite la locul faptei unor crime sau delicte şi care nu sunt încă identificate. Găsirea unui făptuitor poate lua mult timp dar programele automatizate vin în ajutorul specialiştilor criminalişti. Un astfel de caz, a fost şi în Franţa când un fost boxer, ex-campion al Franţei (”Bibi” Lorcy), categoria uşoară, a fost prins cu ajutorul unei amprente vechi de 5 ani. În iunie 1994, s-a găsit un bătrân de 80 de ani mort la domiciliul său din Bezons. Amprentele digitale găsite pe un pahar au fost introduse în Faed, dar nu s-a putut face identificarea timp de 5 ani, nefiind găsită persoana care a săvârşit infracţiune. În anul 1999, „Bibi” este suspectat

- 183 -

într-un caz de escrocherie, amprentele lui fiind introduse în calculator. Rezultatul afişat va arătat identitatea amprentelor acestuia cu cele din cazul Bezons.

Astăzi sistemul are o dublă funcţionare: identifică persoanele şi permite o comparaţie a amprentelor papilare cu urmele digitale ridicate de la faţa locului. De asemenea, mai funcţionează un alt fişier naţional de date genetice în Franţa, FNAEG creat iniţial pentru a reduce infracţiunile sexuale, dar din martie 2003 funcţionează şi pentru a asigura securitatea naţională.

- 184 -

UNELE ASPECTE PRIVIND INCRIMINAREA UNOR FAPTE CARE ÎNCALCĂ REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE

ACTIVITĂŢI ECONOMICE

Comisar-şef de poliţie IOAN OANCEA Subcomisar de poliţie FLORICA NICULAE

Incriminarea în Codul Penal a unor fapte care încalcă regimul stabilit pentru

anumite activităţi economice constituie mijlocul juridic necesar pentru apărarea economiei naţionale împotriva acestor fapte care creează o stare de pericol sau aduc păgubitoare atingerii economiei naţionale.

Ocrotirea relaţiilor sociale care privesc diferitele domenii ale economiei naţionale este realizată, în principal, prin activitatea de conducere şi organizare, desfăşurată de organele de stat şi organizaţiile private.

Dreptul penal contribuie la susţinerea şi sprijinirea acestei activităţi organizatorice şi productive prin înlăturarea acelor piedici pe care le constituie diferite fapte incriminate ca infracţiuni la regimul stabilit pentru activităţile economice.

Prin ocrotirea relaţiilor sociale sunt apărate nu numai interesele organizaţiilor care acţionează în câmpul economiei naţionale, ci şi în interesele cetăţenilor implicate sau adiacente intereselor economiei noastre.

În sistemul Codului penal cadrul infracţiunilor la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice are o sferă mai restrânsă decât grupul aşa-ziselor „infracţiuni economice”.

Din cadrul infracţiunilor prevăzute în Codul penal fac parte numai acele fapte care au sub aspectul personalului social caracter de permanenţă şi privesc oarecum interesele de ansamblu ale economiei naţionale.

Viziunea nouă şi ideile noi consacrate prin dispoziţiile constituţionale şi-au găsit aplicabilitatea la adevăratele dimensiuni juridice şi umane atât în planul dreptului penal prin modificările de substanţă pe care acesta le-a suferit, cât şi prin elaborarea unor noi legi organice, pentru a incrimina toate faptele care aduc atingere patrimoniului persoanei fizice sau juridice, statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale.

A. Infracţiuni contra patrimoniului: acestea sunt infracţiunile prin care se

încalcă relaţiile sociale referitoare la patrimoniu. • Patrimoniul are o sferă mai largă decât proprietatea, incluzând nu numai

proprietatea, ci şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică. • Luat în considerare în această accepţie, patrimoniul este ocrotit în primul

rând, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă

- 185 -

natură. Împotriva faptelor care prezintă un grad ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit şi prin mijloace energice ale legii penale.

• Infracţiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în „Titlul al-III-lea al părţii speciale”din Codul penal.

• Având în vedere specificul acţiunii prin care se lezează obiectul ocrotirii legale, infracţiunile contra patrimoniului pot fi împărţite în trei subdiviziuni:

a. infracţiuni care se realizează prin sustragere: furtul, tâlhăria, pirateria şi tăinuirea;

b. infracţiuni care se realizează prin fraudă: abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, delapidarea, înşelăciunea şi însuşirea bunului găsit;

c. infracţiuni care se realizează prin samavolnicie: distrugerea şi tulburarea de posesie.

B. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau

altor activităţi reglementate prin lege, prevăzute în Titlul VI din partea specială a Codului penal. Aceste infracţiuni prezintă o trăsătură esenţială comună, constând în aceea că prin săvârşirea lor, se aduc atingere relaţiilor sociale care privesc activitatea de serviciu, de înfăptuirea justiţiei, securitatea circulaţiei pe căile ferate, regimul stabilit pentru anumite activităţi reglementate de lege.

• Din categoria acestor infracţiuni fac parte următoarele subgrupe: a. – infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul; b. – infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei; c. – infracţiuni contra securităţii circulaţiei pe căile ferate; d. – infracţiuni care aduc atingere altor activităţi reglementate de lege. C. Infracţiuni de fals. Sub această denumire, legiuitorul a inclus într-o

categorie distinctă de infracţiuni, în Titlul VII al părţii speciale a Codului penal, faptele de alterare a adevărului cu privire la entităţi-monede, timbre sau alte valori, instrumente de autentificare sau marcare, înscrisuri care, au menirea, potrivit legii, să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă.

Infracţiunile de fals au fost împărţite în raport cu natura entităţilor cu privire la care se alterează adevărul, în următoarele subgrupe;

a. – falsificarea de monede, timbre sau de alte valori; b. – falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare; c. – falsuri în înscrisuri.

D. Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice. Faptele de încălcare a acestor norme sunt destul de numeroase şi sunt prevăzute, în principal, în diferite legi speciale. Codul penal a inclus, în Titlul VIII din partea sa specială, numai câteva şi anume pe acelea care au, sub raportul pericolului social, caracter de permanenţă şi privesc oarecum interesele de ansamblu ale economiei româneşti. Astfel, s-a urmărit să asigure o anumită stabilitate dispoziţiilor Codului penal, ştiut fiind faptul că în anumite domenii ale economiei naţionale pot surveni schimbări destul de rapide care să determine modificări ale textelor de încriminare a

- 186 -

faptelor de pericol social din aceste domenii. Infracţiunile incluse în Titlul VIII din partea specială a Codului penal privesc:

a. – circulaţia produselor industriale şi agricole; b. – probitatea operaţiilor economice; c. – secretul economic; d. – utilizarea invenţiilor; e. – activitatea de comerţ exterior. E. Mai pot fi adăugate în categoria infracţiunilor de natură economico-

financiară şi unele infracţiuni contra autorităţii. Spre exemplu: uzurparea de calităţi oficiale; sustragerea sau distrugerea de înscrisuri; ruperea de sigilii şi sustragerea de sub sechestru.

F. Avem însă, o multitudine de fapte de natură economico-financiară

prevăzute în legi speciale, infracţiuni, care, de regulă se comit în concurs cu alte infracţiuni prevăzute în Codul penal.

Fenomenul infracţional în sfera faptelor incriminate ca infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice are un caracter destul de eterogen, după cum eterogene ca natură sunt şi faptele care alcătuiesc acest grup de infracţiuni.

Aceste infracţiuni, prin scopul urmărit aproape întotdeauna de făptuitori exprimă tendinţe parazitare şi tendinţe de profituri ilicite din partea persoanelor care le comit.

La unele infracţiuni din acest grup tendinţa parazitară capătă adeseori caracterul unei obişnuinţe care trebuie combătută fără cruţare.

În prevenirea acestor infracţiuni ca şi în combaterea lor, un rol important revine funcţionării normale şi vigilente a diferitelor forme de supraveghere şi de control, organizate anume pentru a veghea la desfăşurarea diferitelor activităţi cu caracter economic în cadrul strict al legalităţii. Deficienţele, lipsurile, superficialitatea, indolenţa în organizarea şi funcţionarea diferitelor forme de control (de stat şi privat) sunt factori care favorizează, iar câteodată generează în mod chiar direct, comiterea unor astfel de infracţiuni şi prin aceea că, creează o continuă tentaţie pentru cei nestatornici, iar pentru cei înrăiţi o convingere că faptele lor nu vor fi descoperite.

- 187 -

LA NOI PROVOCĂRI, NOI CONCEPTE: PROTECŢIA INFRASTRUCTURII CRITICE

Comisar-şef de poliţie drd. Radu ANDRICIUC Nici acum, după aproape doi ani – şi probabil încă mult timp de aici încolo –

controversele iscate de efectele uraganului Katrina nu vor slăbi în intensitate. Una dintre cele mai aprinse discuţii se poartă asupra faptului că, deşi la nivelul

local şi federal există un plan de intervenţie în cazul afectării coastei de sud a USA de un uragan, se efectuase un exerciţiul simulat pe calculator „Uraganul PAM - 2004”, iar acest tip de dezastru este previzibil atât ca severitate, cât şi ca frecvenţă, totuşi pierderile umane şi distrugerile materiale au fost deosebit de mari.

Desigur că, specialiştii au analizat o multitudine de elemente care ar fi putut contribui la multiplicarea efectelor distructiv ale uraganului. În articolul de faţă, ne vom opri numai asupra unuia dintre acestea.

Într-adevăr, planuri au existat, forţe de intervenţie instruite au fost, iar evoluţia dezastrului a fost monitorizată corespunzător.

Dar nimeni, nici planificatorii, nici membrii echipelor de intervenţie, nici autorităţile locale, nu au putut anticipa distrugerea aproape totală a infrastructurii oraşului New Orleans. Ori, această distrugere a făcut irelevante 90% din activităţile de intervenţie. Singura activitate care s-a mai putut desfăşura, dar şi aceasta cu unele restricţii, a fost evacuarea aeriană a populaţiei, cu ajutorul elicopterelor.

Ce este interesant în cazul de faţă este că, această situaţie a mai avut loc în trecut, fapt care a dus a apariţia unui nou concept al managementului urgenţelor civile intitulat „protecţia infrastructurii critice”. Articolul de faţă nu îşi propune să facă o analiză exhaustivă a acestui concept. Nu cred că este nici locul, nici momentul potrivit şi nici eficient.

Nu vom face decât să dăm elementele care oferă o înţelegere de ansamblu asupra conceptului, în speranţa că, pentru cei care vor dori să se documenteze, acest articol va constitui un punct de plecare. Una din caracteristicile societăţilor moderne este aceea că infrastructurile acestora au crescut atât în complexitate, cât şi în interdependenţa dintre ele.

Acest fenomen a făcut să crească şi vulnerabilitatea lor, iar avarierea sau distrugerea acestora are un impact major asupra sănătăţii, siguranţei populaţiei sau a economiei naţionale. Pentru ţările dezvoltate atacarea acestei infrastructuri reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale.

De multe ori, efectele se pot propaga şi dincolo de graniţele ţării afectate, datorită gradul înalt de integrare a unor infrastructuri ca sistemul electric,

- 188 -

telecomunicaţiile, sistemele de control ale traficului aerian sau cele privind transferurile financiare, sistemul de transport feroviar etc.

Sintetizând cele de mai sus, rezultă că: • Orice societate modernă este din ce în ce mai dependentă de sistemele

tehnice ale infrastructurii acesteia; • Infrastructura critică este unul din elementele de bază ale protejării

avuţiei naţionale, capacităţii de apărare şi prosperităţii economice; • Există puternice legături şi interdependenţe între diferite sisteme de

infrastructură ale unei ţări, dar şi între cele ale diferitelor ţări din aceeaşi zonă; • O cădere majoră a funcţionării unui sistem de infrastructură, prin

efectele sale, poate duce la depăşirea capacităţii de răspuns a sistemului de management al urgenţelor civile, fiind necesară cererea unui ajutor internaţional de urgenţă;

• Orice operaţiune de acordare a ajutorului internaţional este dependentă, nu numai din punct de vedere logistic, de starea sistemelor de infrastructură.

Rezultă că, există o legătură vitală între protecţia infrastructurii critice şi managementul urgenţelor civile.

Privind problema din această perspectivă, scopul „protecţiei infrastructurii critice” este de a pregăti, evalua, interveni şi reabilita infrastructurile critice avariate sau distruse din diferite cauze.

Există mai multe moduri de a defini infrastructurile critice. Astfel, NATO le foloseşte pe următoarele :

• Infrastructura critică este formată din acele facilităţi, servicii sau sisteme informaţionale a căror avariere sau distrugere au un impact destabilizator atât asupra securităţii naţionale, economiei, sănătăţii şi siguranţei publice, cât şi asupra funcţionării guvernului;

• Protecţia infrastructurii critice cuprinde programele, activităţile şi acţiunile comune utilizate de guvern, patroni, operatori şi acţionari pentru a proteja infrastructura critică de care răspunde fiecare dintre aceştia.

Majoritatea ţărilor care operează cu conceptul analizat, consideră că termenul de infrastructură critică include următoarele sisteme (vezi figura 1):

Figura 1

- 189 -

• sistemul de alimentare cu apă; • sistemul de aprovizionare cu alimente; • sistemul de urgenţă (medical, pompieri etc.); • sistemul de alimentare cu energie (electrică, nucleară, gaz, carburanţi

etc.); • sistemul transport (maritim, fluvial, rutier, aerian); • sistemul informatic şi de telecomunicaţii (într-o ţară modernă, acest sistem

ar trebuie să reprezinte cea mai importantă componentă a conceptului); • sistemul bancar şi financiar; • sistemul industriei chimice; • sistemul industriei de apărare; • sistemul de transport poştal; • sistemul de protejare a valorilor de patrimoniu. Sistemele enumerate mai sus se pot grupa în cinci sectoare de activitate, astfel: • informaţii şi comunicaţii; • financiar-bancar; • energetic; • servicii umane vitale; • distribuirea resurse vitale supravieţuirii. Organizaţiile sau persoanele ce pot fi implicate în managementul activităţilor

specifice celor cinci sectoare sunt: • organizaţii publice; • organizaţii private; • organizaţii de cercetare şi dezvoltare; • persoane particulare. Indiferent de „actorii” implicaţi în implementarea şi aplicarea conceptului

abordat în acest articol, liderul strategic care coordonează toate aceste activităţi trebuie să fie un organism guvernamental.

O altă problemă de stabilit este locul pe care îl ocupă conceptul „protecţia infrastructurii critice” în cadrul strategiei de siguranţă naţională. Opinia cea mai răspândită, dar care nu este împărtăşită şi de autorul acestui articol este aceea că, acest concept trebuie aplicat în cadrul managementului urgenţelor civile. Aceasta deoarece, spre exemplu, un dezastru natural va afecta sisteme ale infrastructurii critice, care nu vor mai putea fi folosite la capacitatea planificată conform planurilor de intervenţie. Astfel, evacuaţii dintr-o zonă inundată vor trebui adăpostiţi, hrăniţi, transportaţi etc., fapt care necesită o abordare integrată a conceptului în procesul de planificare şi organizare a urgenţelor civile. Adepţii acestei opinii consideră că şi reversul situaţiei este valabil.

Atunci când se realizează o proiectare, realizare şi întreţinere deficitară a unui sistem al infrastructurii critice, creşte vulnerabilitatea populaţiei la efectele distructive pe care le pot declanşa alte hazarduri.

Pana de curent care a afectat Statele Unite ale Americii la nivel naţional, în vara anului 1996, este un exemplu clasic în acest sens (fenomen repetat şi în 2003).

- 190 -

Modul de implementare al conceptului „protecţia infrastructurii critice”, pentru orice nivel şi tip de organizaţie trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, următorii paşi:

• identificarea (alegerea) sistemelor care fac parte din infrastructura critică; • determinarea tipurilor de ameninţări la care poate fi supus fiecare sistem

al infrastructurii critice; • analiza cantitativă a vulnerabilităţii sistemelor infrastructurii critice pentru

fiecare ameninţare în parte; • alegerea şi implementarea măsurilor de protecţie pentru fiecare sistem şi

tip de ameninţare. În concordanţă cu aceşti paşi se pot crea, în cadrul structurilor de management

al urgenţelor civile compartimente care să acopere următoarele domenii: 1. analiza vulnerabilităţilor (cuprinzând, de exemplu, identificarea

hazardurilor potenţiale sau crize); 2. planificare şi pregătire (cuprinzând clasificarea vulnerabilităţilor,

metodele de planificare şi cele de intervenţie, metode de reabilitare etc.); 3. dezvoltarea resurselor (poate cuprinde programe de antrenament prin

exerciţii, de atragere a unor fonduri extrabugetare sau din străinătate etc.); 4. management informaţional (inclusiv baza de date). Scopul fundamental al structurii este de a evita pierderea de vieţi omeneşti,

minimizarea impactului asupra mediului înconjurător, salvarea bazelor de date, a stocurilor de echipamente de primă necesitate şi, nu în ultimul rând, protejarea mediului de afaceri.

Dintre tipurile de ameninţări luate în calcul, cele mai des întâlnite, pot fi: • dezastre naturale şi tehnologice; • terorism; • interzicerea accesului la resurse; • greşeli, erori sau omisiuni de folosire a sistemelor; • intruşi neautorizaţi în sisteme (ca de exemplu hackerii); • activităţi criminale; • spionaj industrial; • război informaţional. Prinde ţările care au adoptat şi implementat acest concept trebuie amintită în

primul rând SUA. Încă din iulie 1996, Preşedintele Clinton a creat Comisia de protecţie a

infrastructurii critice, a cărei misiune era de a evalua situaţia infrastructurii critice naţionale şi de a recomanda strategia de urmat pentru reducerea efectelor interne şi externe cu caracter distructiv asupra acesteia.

Este interesant de subliniat că, dintre agenţiile guvernamentale, Departamentul Apărării al SUA a fost printre primele instituţii federale care a luat o serie de măsuri concrete, dintre care enumerăm:

- crearea, din 1995, a unei direcţii de studiere a modului de protejare a infrastructurii critice;

- 191 -

- înfiinţarea unui grup de lucru pentru protecţia Infrastructurii critice a Departamentului Apărării;

- dezvoltarea unui Program de Asigurare a Patrimoniului Critic propriu (de exemplu cel logistic, de informaţii etc.).

La final, cineva s-ar putea întreba care este situaţia la noi în ţară, în ceea ce priveşte studierea şi aplicarea acestui concept.

Pentru a fi cât mai scurţi, să spunem că la noi, acest concept este încă în fază de studiu.

Dar, nu pentru mult timp, deoarece „protecţia infrastructurii critice” este în mod clar, noul „copil teribil” al conceptelor care aduc atingere securităţii naţionale.

- 192 -

CONSIDERENTE PRACTICE GENERALE ÎN PREGĂTIREA TESTĂRILOR

Comisar de poliţie dr. Cătălina HARABAGIU-DIMITRESCU

I. Introducere Activitatea de testare acoperă un domeniu vast şi necesită o muncă minuţioasă

şi laborioasă care ia în calcul foarte mulţi factori cu influenţă asupra rezultatelor. De altfel, teoria testării a devenit în ultimele decenii atât de vastă încât marile universităţi din străinătate organizează cursuri speciale pentru licenţă, masterat şi doctorat în acest domeniu (Vezi Anexa 1).

Această activitate implică, în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, poate mai mult decât în alt domeniu, respectarea normelor legale în vigoare referitoare la organizare şi desfăşurare, ceea ce reprezintă responsabilitatea birourilor de resurse umane, dar mai presus de aceasta, respectarea obiectivităţii şi creării de oportunităţi egale pentru toţi candidaţii prin realizarea adecvată a subiectelor, administrarea şi corectarea lor, ceea ce revine în sarcina realizatorilor şi a administratorilor de teste.

Trebuie făcută precizarea că în unele instituţii de învăţământ civil, dar şi în cel militar (Ministerul Apărării Naţionale) există comisii speciale care se ocupă doar de testări (limbi străine) cu normă întreagă şi care lucrează în colaborare cu profesorii care predau cursurile. Aşa cum trebuie să existe într-o instituţie de învăţământ un metodist care să poată fi consultat în legătură cu cele mai bune metode de predare pentru un anumit subiect, aşa trebuie să existe şi specialişti în testare care să poată fi consultaţi în legătură cu cele mai bune metode şi tehnici de testare pentru o anumită gamă de deprinderi şi cunoştinţe, pentru un anumit grup de candidaţi, pentru un anumit curs, la un anumit moment dat.

Fără pretenţia de a epuiza toate aspectele legate de testări, vom creiona câteva reguli impuse de studii şi practică, care sunt respectate pe plan mondial de către instituţii şi comisii de testare cu renume, cum ar fi în testarea limbilor străine Universitatea Cambridge şi Consiliul Britanic (examinările Cambridge – KET, PET, CAE, CPE), Institutul American (examinările TOEFL), Institutul Francez (examinările DELF, DALF) etc.

II. Pregătirea subiectelor Se recomandă ca orice activitate de testare să înceapă cu stabilirea şi

aprobarea descriptorilor care vor defini cu claritate abilităţile individuale şi deprinderile/cunoştinţele care trebuie testate pe nivele de dificultate, iar apoi cu

- 193 -

crearea unei bănci de date cu subiecte pentru folosire şi reciclare la anumite intervale pentru loturi diferite de candidaţi, cu asigurarea securităţii acesteia. Această bancă de subiecte trebuie să fie funcţională cu mult timp înainte de administrarea testelor din mai multe motive: trebuie să cuprindă subiecte la nivele diferite de dificultate, dar care, în acelaşi timp, să fie echivalente ca dificultate pe acelaşi nivel pentru a se putea elabora la alegere o baterie de teste validă şi relevantă pentru loturi diferite de candidaţi la momente diferite de administrare.

Aceste subiecte trebuie moderate (discutate de către profesori – realizatori de teste, agreate pentru gama de cunoştinţe – ţintă, pentru nivelul de dificultate propus şi pentru grila de corectare/răspunsurile corecte acceptate.

Subiectele se diferenţiază în funcţie de candidaţii – ţintă şi de pregătirea lor de bază, de momentul ales pentru testare şi de tipul de test pentru, că toate acestea influenţează performanţa şi calitatea rezultatelor. (Vezi Anexa 2)

Tot în această fază se stabilesc şi specificaţiile testului – aspecte care definesc exact timpul acordat, punctajul total şi cel de promovare, numărul de subiecte, punctajul acordat fiecărui subiect în funcţie de gradul de dificultate, instrucţiuni, exemple.

Apoi, testele trebuie pilotate (administrate unor loturi de candidaţi care teoretic au acelaşi nivel de cunoştinţe cu candidaţii – ţintă şi care vor reacţiona în acelaşi mod la stimulii testului). După pilotare se verifică justeţea hotărârilor luate în faza moderării referitoare la aspectele de administrare şi se face corectarea şi interpretarea testelor.

III. Tehnici de testare Testarea se face de obicei în scris sau oral. (În cazul limbilor străine lucrurile

se complică, pentru că abilităţile testate presupun patru teste: înţelegerea textului scris, înţelegerea textului audiat, exprimarea orală şi exprimarea scrisă).

Conţinutul testului şi tehnicile de testare trebuie să corespundă cu obiectivele testului (şi în acelaşi timp cu obiectivele cursului absolvit, dacă e cazul), altfel testul riscă să devină nerelevant pentru abilităţile urmărite.

În cazul unui test scris, conţinutul programei analitice a cursului premergător poate fi acoperit prin mărirea numărului de subiecte sau întrebări, dar cu respectarea unei limite de dimensiune a subiectelor.

În ceea ce priveşte tehnicile de testare însă, apar foarte mulţi factori care trebuie luaţi în considerare pentru a ne asigura că testele sunt valide (măsoară ceea ce dorim noi să măsoare) şi relevante (abilităţile măsurate corespund cu cele cerute candidaţilor în activitatea lor ulterioară). Tehnicile posibile includ: teste grilă (cu răspuns multiplu), teste de concepţie (cu dezvoltarea unei teme date), întrebări cu răspuns scurt, completarea unor afirmaţii cu termenii de specialitate adecvaţi, transfer de informaţii etc.

Foarte mulţi profesori preferă testele grilă pentru că sunt uşor, rapid şi practic de corectat (deşi nu economice ca materiale folosite) şi au aparenţă de obiectivitate. Un alt avantaj ar fi că se poate include un număr mare de întrebări, mult mai mare decât în cazul altor tipuri de tehnici.

- 194 -

Realitatea este că această tehnică de testare are limitele ei: răspunsurile la aceste teste se pot copia foarte uşor de la candidaţii vecini sau se pot ghici (la întrebări cu trei variante de răspuns există 33,3% şanse de marcare a răspunsului corect, iar la întrebările cu patru variante de răspuns există 25% şanse de marcare a răspunsului corect, în cazul unei singure variante corecte de răspuns). Mai mult, se testează doar abilităţile de recunoaştere de informaţii (numite „receptive”) şi nu şi cele de prezentare de informaţii (numite „productive”).

Un alt inconvenient este că, de fapt este foarte dificil de conceput astfel de teste bune, iar procesul de concepere durează foarte mult. De multe ori, rapiditatea şi uşurinţa corectării sunt contrabalansate de volumul de muncă depus pentru conceperea unui test bun. Este greu de găsit numărul adecvat de distractori relevanţi şi aceştia sunt dificil de formulat pentru a avea înţelesuri diferite unii de alţii. Profesioniştii care concep astfel de teste pe plan mondial afirmă că de multe ori sunt nevoiţi să scrie mai mulţi distractori la o întrebare pentru a decide care sunt cei buni după pilotare. Erorile posibile la astfel de teste insuficient pregătite sunt: mai mult de un singur răspuns corect, niciun răspuns corect, indicii pentru răspunsul corect (mai lung, de exemplu decât celelalte), distractori ineficienţi. Asta nu înseamnă că nu mai putem folosi această tehnică, ci dacă o facem, să fie în mod discriminatoriu şi ponderat, cu respectarea regulilor de concepere.

Ideal ar fi ca un test (mai ales cele cu miză mare) să conţină subiecte care să solicite folosirea mai multor tehnici de testare, pentru ca rezultatele finale obţinute de candidaţi după însumarea punctajelor parţiale să reflecte cu adevărat deprinderile şi cunoştinţele dobândite de candidaţi anterior testării.

IV. Administrare Cel mai bun test poate avea rezultate nesatisfăcătoare dacă nu este bine

administrat. Deşi multe aspecte sunt evidente, deseori ele pot fi uitate dacă nu există o listă de verificare pentru o pregătire atentă. În primul rând trebuie verificate sălile şi condiţiile de microclimat disponibile (aer condiţionat, ventilaţie, lumină, linişte, acustică adecvată, staţie stereo, tablă, markere etc.). Sălile trebuie să fie amenajate cu o zi înainte prin aşezarea băncilor, să fie încăpătoare, astfel încât să existe un spaţiu liber ideal între candidaţi de 2 m (1 m între pupitre), pentru evitarea situaţiilor de copiere. În acelaşi scop se recomandă să existe un supraveghetor la 10 candidaţi, iar cel puţin unul dintre supraveghetori să facă parte din comisia de concepere a testelor pentru a putea da indicaţii şi a rezolva problemele neprevăzute apărute pe parcursul desfăşurării testului.

Pentru o bună planificare a timpului de testare, este de preferat să existe şi un ceas de perete vizibil pentru toţi candidaţii.

Candidaţilor li se va cere să fie prezenţi cu destul timp înainte de începerea testului. Cei care întârzie nu vor fi admişi la test, ci, în cel mai bun caz, vor fi direcţionaţi spre o sală special pregătită pentru cei care întârzie. NU vor fi primiţi să-i deranjeze pe cei care deja au început rezolvarea testului. Trebuie verificată identitatea candidaţilor şi aşezarea lor în bănci pentru a preveni ca prietenii să stea unii lângă alţii. De la început trebuie să li se spună candidaţilor cum să se comporte în timpul testării, să păstreze linişte, să închidă telefoanele mobile, ce să facă dacă au nelămuriri, dacă

- 195 -

termină înainte de expirarea termenului limită sau dacă li se permite să părăsească sala în timpul examenului (câte unul pe rând şi însoţiţi de supraveghetori).

Testele vor fi astfel încadrate în pagină astfel încât să respecte şi criteriul economiei de materiale (coli, tuş xerox, etc.), dar cu caractere lizibile şi subiecte clar delimitate pe instrucţiuni, exemple şi sarcini.

Formularele de test vor fi verificate de câteva ori, (eventual de către persoane diferite), de fiecare dată pentru altceva: greşeli de ortografie, claritatea exprimării, numerotarea subiectelor, instrucţiuni clare, punctaj corect.

Printarea testelor şi a foilor de răspuns se va face din timp, cu câteva exemplare în plus faţă de numărul total al candidaţilor. Se vor verifica numărul de pagini şi secvenţa acestora la fiecare formular pentru a nu exista foi lipsă. În cazul în care se folosesc formulare de test utilizate în sesiuni anterioare, trebuie verificat să nu existe semne pe acestea.

Administrarea testelor se face după instruirea administratorilor cu cel puţin o zi înainte de desfăşurarea testărilor, mai ales în cazul în care există mai multe comisii, pentru a preîntâmpina toate disfuncţionalităţile posibile. Toate comisiile trebuie să dea aceleaşi indicaţii, să pună acelaşi tip de întrebări ajutătoare sau de ghidare, fiecare candidat să beneficieze de aceeaşi unitate de timp pentru gândire şi răspuns ca toţi ceilalţi etc. Examinatorii la testul oral vor avea instruire de bază şi se vor familiariza cu procedurile de testare şi cu sistemul de punctare folosit prin repetiţii şi discuţii cu colegii.

Poate aspectul cel mai important în derularea testărilor de orice fel este atitudinea membrilor comisiilor. Pe toată durata testărilor aceştia trebuie să facă dovada unei atitudini POLITICOASE şi INTERESATE de spusele candidaţilor, să-şi noteze elemente importante pentru interpretarea răspunsurilor, să dea dovadă de BUNĂVOINŢĂ faţă de candidaţi şi de LIPSĂ DE IDEI PRECONCEPUTE. Toţi candidaţii vor fi trataţi în acelaşi mod, politicos şi binevoitor, pentru a le permite să-şi controleze stresul şi emoţiile şi să se concentreze asupra răspunsurilor pregătite, într-o atmosferă prietenoasă.

Este ABSOLUT INTERZIS sub pretextul NEPROFESIONALISMULUI ca membrii comisiei să discute între ei în timpul audierii candidaţilor, să vorbească la telefonul mobil, să iasă din sală sau să arate NEATENŢIE, PLICTISEALĂ, IRONIE sau ENERVARE, să comenteze sau să completeze în orice fel răspunsurile candidaţilor.

V. Corectare Este de asemenea VITAL ca toţi corectorii să fie instruiţi asupra modului de

corectare şi de interpretare a rezultatelor şi să aibă o scară de evaluare comună care să cuprindă criteriile de evaluare. Aceste criterii se pot referi la: exactitatea informaţiilor, numărul de enumerări, corectitudinea definiţiilor etc. Cheile pentru corectori trebuie să fie în număr suficient şi fără erori, conţinând în acelaşi timp toate variantele corecte admise, precum şi punctajul acordat fiecărui subiect sau întrebare. Dacă se acordă

- 196 -

jumătăţi de punct pentru jumătăţi de răspuns corect, acest lucru trebuie specificat în instruirea corectorilor, pentru uniformitate în corectare şi interpretare.

VI. Concluzii De remarcat este faptul că, în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, rezultatele testărilor au impact şi consecinţe serioase atât asupra carierei ofiţerilor sau agenţilor (şi ne referim la testările pentru plecări în misiuni internaţionale, admitere la cursuri, absolvire de cursuri, angajări şi promovări), asupra motivaţiei şi randamentului viitor al candidaţilor, cât şi asupra imaginii organizatorilor de testări şi asupra activităţii ulterioare a unităţilor beneficiare a rezultatelor.

Buna desfăşurare a activităţilor de testare trebuie să fie responsabilitatea unui număr impresionant de oameni, iar cooperarea între aceştia şi asumarea cu seriozitate a sarcinilor devin caracteristici indispensabile pentru obiectivitate, eficienţă şi standardizare.

ANEXA 1 - TERMINOLOGIE GENERALĂ DE TESTARE

Administratori Persoanele care administrează testele, dau indicaţii candidaţilor şi lămuriri. A nu se confunda cu supraveghetorii.

Analiza itemilor (subiectelor)

Analiză care arată gradul în care fiecare subiect este adecvat conceput astfel încât să măsoare ceea ce intenţionează să măsoare. Scopul acestei analize este de a identifica eficienţa punctelor şi de a stabili ce puncte trebuie înlocuite sau modificate şi să stabilească omogenitatea testului.

Autenticitate Calitatea testului care arată corespondenţa între caracteristicile testului şi folosirea deprinderilor – ţintă în situaţii reale.

Competenţă Fenomen complex, interpretat, cel mai adesea, ca fiind cunoştinţele sau competenţa de a folosi o deprindere indiferent de modul în care aceasta a fost dobândită.

Competenţa socio-lingvistică

Cunoştinţe despre convenţiile sociale ale limbii – ţintă (registru, referinţe culturale, expresii de politeţe etc).

Competenţă strategică

Folosirea strategiilor metacognitive pentru a interpreta şi răspunde într-un discurs şi pentru a compensa lipsurile în comunicare (folosind circumlocuţiuni, sugestii non-verbale etc).

Concept (construct)

Definiţia specifică a abilităţii, competenţei, sau caracteristicii esenţiale care va fi măsurată (ex: scanarea sau citirea superficială a unui text ca trăsături esenţiale ale abilităţii de citire).

Constanţa Calitatea unui test care face dovada constanţei evaluării în situaţia de testare-retestare.

Constanţa inter- corectori

Gradul în care 2 corectori sunt de acord asupra punctajului obţinut de un candidat la o evaluare independentă a aceleiaşi performanţe.

- 197 -

Constanţa intra-corectori

Gradul în care acelaşi corector acordă acelaşi punctaj pentru aceeaşi performanţă a unui candidat la momente diferite.

Descriptori de nivel

În scările de corectare, descrieri ale performanţei minim acceptate pentru un anumit nivel.

Discriminare Gradul în care un anumit punct al testului face diferenţa între candidaţi.

Distractori Variante la un test grilă care sunt considerate incorecte. Elemente ajutătoare

În evaluarea abilităţilor unei deprinderi, stimulul la care răspunde candidatul pentru a concepe răspunsul.

Evaluare formativă

Evaluarea progresului cursanţilor pe durata unui curs pentru a-i ajuta pe aceştia în învăţarea ulterioară, iar pe profesori la adaptarea metodelor de predare.

Evaluare sumativă

Opusă evaluării formative; evaluarea progresului unui cursant făcută la sfârşitul unui curs (câteodată o combinaţie între rezultatele obţinute la teste şi performanţa în clasă).

Formatul de răspuns

Modul în care candidatul trebuie să răspundă la test, ex., fie prin selectarea dintre mai multe răspunsuri alternative (format fix), fie prin elaborarea unui text scris sau vorbit (format conceput).

Impact Efectul global al unui test asupra procesului educaţional şi asupra comunităţii, în general.

Instrucţiuni Instrucţiunile oferite candidatului înainte de fiecare cerinţă sau subiect.

Item Unitatea de bază a unui test, cum ar fi o întrebare cu răspunsuri alternative care e formată dintr-o introducere (context), întrebare, distratori şi o cheie (răspuns corect).

Item cu răspuns conceput

Tip de punct de test cere necesită din partea candidatului să producă un răspuns fie prin completarea spaţiilor libere, fie prin producerea altui tip de răspuns scurt (contrar selectării răspunsului corect în formatul grilă).

Manualul candidaţilor

O carte concepută de persoanele responsabile cu testările care dă informaţii candidaţilor şi beneficiarilor despre conţinutul şi formatul testului şi a modului de interpretare a rezultatelor şi rapoartelor asupra performanţelor.

Materialele testului

Texte, cerinţe şi întrebări folosite în test.

Metodă de testare Modul în care candidatului i se cere să interacţioneze cu materialele şi cerinţele din test şi modul în care răspunsul lui va fi punctat.

Moderare Procesul de reconciliere sau de reducere a diferenţelor în evaluarea şi standardele folosite de diferiţi corectori în cadrul unei proceduri de corectare, de obicei la întâlnirile la care fie subiectele, fie performanţele candidaţilor evaluate independent de către corectori sunt discutate.

- 198 -

Mostră de corectare

O mostră a performanţei unui candidat la un test care ilustrează pentru corectori desemnarea punctajului.

Nivel Plus Pe o scară de evaluare, valoarea desemnată nivelului de bază pentru o anumită competenţă, „care depăşeşte substanţial nivelul de bază şi nu îndeplineşte complet cerinţele nivelului următor”.

Persoanele interesate

Cei care sunt interesaţi în conceperea şi punerea în practică a unui test, ex. autorităţile finanţatoare, profesorii, cei care concep testul, candidaţii, instituţiile care beneficiază de rezultate, etc.

Pilotare Procesul de administrare a unor teste în formă iniţială pentru a aduna date empirice despre eficienţa materialelor propuse şi pentru a permite revizuirea lor.

Practicabilitate Calitatea testului care se referă la aspecte legate de costurile conceperii testului, tipurile de resurse necesare pentru concepere şi administrare, gradul de dificultate al administrării testului şi al interpretării rezultatelor.

Realizatori de teste

Persoanele care concep testele ca atare, în funcţie de obiective şi descriptori.

Securitatea testului

Cerinţa ca înainte de administrare, candidaţii să nu afle conţinutul testului.

Punctaj de trecere Rezultatul la care sau peste care competenţa unui candidat este clasificată ca fiind „de trecere”.

Repercursiuni (backwash)

Impactul testării asupra predării şi învăţării.

Scară analitică

Metodă sau scară ce necesită un punctaj separat (exprimat numeric) pentru diferite aspecte ale abilităţii de măsurat (ex. Organizarea textului ca aspect al abilităţii de scriere poate fi defalcată în 6 componente variind de la „lipsa organizării” – 1 punct până la „foarte organizat” – 6 puncte).

Scară holistică Opusă celei analitice; evaluare în termenii abilităţii globale, a eficienţei şi conformităţii competenţei candidatului.

Supraveghetori Persoanele care supraveghează candidaţii în timpul testării pentru asigurarea normelor de securitate.

Testare multi-nivel

Folosirea unor teste care conţin puncte de nivele diferite de dificultate.

Teste cu consecinţe importante

Oferă informaţii pe baza cărora se iau decizii importante în ceea ce priveşte candidaţii, ex. admiterea la cursuri, promovare, misiuni, etc.

Validare Procesul de investigare a calităţii interpretărilor testelor pentru a aproba folosirea testelor sau pentru a dispune îmbunătăţirea lor.

Validitate Gradul în care un test măsoară ceea ce pretinde că măsoară. De asemenea, se referă şi la interpretarea rezultatelor.

- 199 -

Validitate aparentă (face validity)

Gradul în care un test întruneşte aşteptările celor implicaţi în folosirea lui, adică administratori, profesori, candidaţi; acceptabilitatea testului pentru cei interesaţi.

Validitate concurentă

Compararea punctajelor testului cu o altă măsură a aceleiaşi abilităţi sau caracteristici pentru a stabili gradul de concordanţă între cele 2 seturi de rezultate.

Validitate a conţinutului

Calitate a testelor atunci când conţinutul lor (selecţia cerinţelor) constituie o mostră reprezentativă a unui set mai vast (univers) de cerinţe.

Validitate convergentă

Opusă validităţii divergente; dovada corelaţiei pozitive dintre rezultate la 2 teste care măsoară aceeaşi caracteristică, dar folosesc metode diferite.

Validitate divergentă

Opusă validităţii convergente; dovada că o trăsătură poate fi măsurată separat de alta, cu corelare minimă între rezultate, de ex. pentru un test de gramatică şi unul de vocabular.

Validitate de predicţie

Măsura în care un test poate prezice performanţa viitoare a unui candidat (ex. performanţa la serviciu folosind abilităţile de limbă).

Versiunea operaţională

Produsul final al procesului de concepere a testului; versiune a testului care, în urma îmbunătăţirii prin pilotare, va fi folosit în administrarea reală a testelor.

Versiunea pilot Versiunea unui test nou conceput care va fi pilotat (încercat) şi apoi revizuit înainte de folosirea finală.

ANEXA 2 – TIPURI DE TESTE

Test de competenţă

Măsoară abilităţile candidatului într-o deprindere (de ex. o limbă străină), indiferent de instruirea avută pentru învăţarea deprinderii respective. Conţinutul acestor teste se bazează pe o specificaţie care precizează ceea ce trebuie să poată face candidatul pentru a fi considerat competent în deprinderea respectivă.

Test de performanţă

Măsoară performanţa unui candidat prin aplicarea abilităţii la cerinţe legate de serviciu.

Test competenţă la final de curs

Test hibrid ce încorporează elemente şi caracteristici ale testelor de competenţă şi a celor de final de curs.

Test de final de curs

Este direct legat de cursuri şi are scopul de a stabili în ce măsură fiecare cursant în parte, grupuri de cursanţi sau chiar cursurile în sine şi-au atins obiectivele stabilite în programa analitică.

Test de progres Măsoară progresul pe care îl înregistrează cursanţii în funcţie de anumite obiective (de obicei în timpul cursurilor).

Test de plasare Furnizează informaţii care ajută la plasarea candidaţilor la nivelul de cunoştinţe cel mai apropriat abilităţilor lor.

Test de Identifică punctele tari şi cele slabe ale candidaţilor, prin testarea

- 200 -

diagnostic a ceea ce ei ştiu sau nu ştiu, a abilităţilor pe care le au sau nu. Test direct Test care le cere candidaţilor să realizeze exact sarcina pe care

examinatorul doreşte să o testeze. Test indirect Test care nu cere candidaţilor să realizeze sarcini care reflectă

direct problemele ce fac obiectul testării; mai degrabă se trage o concluzie pe baza competenţei în realizarea unor sarcini înşelătoare.

Test pe probleme distincte

Test în care fiecare punct este independent şi se concentrează pe o componentă specifică a abilităţilor candidaţilor.

Test integrat Test în care candidaţii trebuie să combine diferite abilităţi pentru a obţine rezolvarea.

Test cu referire la normă

Test în care rezultatele unui candidat sunt interpretate în funcţie de rezultatele celorlalţi candidaţi.

Test cu referire la criterii

Test care măsoară nivelul de cunoştinţe sau competenţa candidaţilor faţă de anumite obiective (criterii) sau abilităţi pe care candidaţii trebuie să le stăpânească.

Test obiectiv Test în care toate punctele sunt notate obiectiv. Răspunsurile corecte sunt specificate clar iar corectorii nu trebuie să emită judecăţi.

Test subiectiv Test în care procedura de notare implică exersarea judecăţii de către corector, unde nu sunt specificate toate răspunsurile corecte.

Test de aptitudine

Indică şi prezice gradul probabil de succes în învăţarea unei deprinderi, de ex. a unei limbi străine.

- 201 -

RELAŢIILE DE MUNCĂ ÎNTRE FUNCŢIONARII (GRUPURILE) INSTITUŢIILOR PUBLICE

Comisar-şef de poliţie Ioan POHACI Apreciere generală Administraţia publică este una dintre instituţiile fundamentale ale statului de

drept unde apar relaţii între lucrătorii săi, relaţii cu comunitatea umană între alte instituţii ale statului, între diferite niveluri de organizare şi funcţionare precum şi relaţii cu publicul.

Din punct de vedere profesional, funcţionarii ar trebui să intre în relaţii unii cu alţii numai în interes de serviciu, în raport cu cerinţele fiecărui compartiment de muncă şi să se comporte strict raţional, să lucreze exact cât şi ce trebuie fără alte implicaţii de ordin afectiv, social, cultural.

În realitate în orice instituţie, funcţionarii acesteia intră în relaţii unii cu alţii, prin întreaga lor personalitate fapt ce are efecte pozitive, dar şi negative asupra muncii.

Tocmai de aceea, o cerinţă cu caracter general privind conduita este aceea că în relaţiile dintre funcţionari să apară atitudini incompatibile cu demnitatea umană în general, cu cea profesională în special. În categoria unor astfel de atitudini care se repercutează negativ asupra calităţii climatului de muncă inclusiv asupra relaţiilor cu publicul se cuprinde tot ceea ce lezează într-un fel sau altul sensibilitatea sau demnitatea ori raţiunea umană, tot ceea ce apare ca nedrept, incorect, absurd, înjositor, trivial etc.

Şi în relaţiile dintre funcţionari, ca dintre toţi oamenii se cuprinde totdeauna o doză puternică de afectivitate, sensibilitate, se afirmă principii raţionale şi morale, au loc schimburi de informaţii, de consideraţii sociale, filozofice, artistice etc.

Deşi acestea sunt adevăruri cunoscute, nu întotdeauna se ţine seama de ele, unii dintre ei fiind şefi ori subordonaţi, se comportă în colectivele de muncă după impulsuri sau tendinţe spontane, fără să devină conştienţi de semnificaţia acestora. Se acordă prea puţină atenţie surâsului, privirii, salutului, strângerii de mână, efectului unei vorbe bune, al unui gest amical, amabilităţii, sensibilităţii, etc. în crearea unor relaţii optime de muncă.

Funcţionarul public intră în relaţii cu oameni de cele mai variate profesiuni şi stări socio-culturale, cerându-i-se să devină un factor activ de stabilitate în convieţuirea civilizată a acestora.

În îndeplinirea acestui rol, funcţionarul public va lua drept model specificul relaţiilor din colectivul său de muncă, iar în funcţie de calitatea acestora el va exterioriza în relaţiile cu oamenii fie un comportament civilizat, corect, fie unul viciat.

- 202 -

Caracterul relaţiilor interindividuale este determinat de o serie de factori între care: ansamblul condiţiilor de muncă, personalitatea şefului, trăsăturile individuale şi calităţile personale ale oamenilor, de exemplu, munca în spaţii necorespunzătoare, deficienţele de organizare, supraaglomerarea cu sarcini, neritmicitatea în rezolvarea problemelor generează animozităţi şi deteriorează calitatea relaţiilor dintre lucrătorii respectivi.

Rezultatele inegale în muncă, la diferiţi funcţionari, aduc după sine diferenţieri şi creează nemulţumiri privind aprecierea, salarizarea, promovarea, contribuie la conturarea unor resentimente faţă de cei care obţin constant succese în profesie.

De asemenea, situaţiile familiale, deficitare, o viaţă personală dezordonată, instabilitatea afectivă, minusurile caracterologice etc., influenţează negativ relaţiile dintre ei, generează neîncredere, suspiciune.

O bună organizare a muncii, repartizarea raţională a sarcinilor pe oameni, îndrumarea competentă a fiecărui funcţionar de către şeful său au consecinţe pozitive asupra calităţii relaţiilor dintre lucrători.

Relaţiile şef – subordonat Şeful va trebui să aibă întotdeauna faţă de fiecare angajat un comportament

corect, civilizat, fără a se lăsa influenţat de alte persoane (alţi şefi) în aprecierea la adevărata valoare a fiecărui subordonat.

Va trebui să aibă întotdeauna faţă de fiecare angajat un comportament corect civilizat, să nu jignească şi să nu lezeze personalitatea, demnitatea subalternilor săi.

Şeful instituţiei şi şefii subordonaţi acestuia trebuie să-şi considere subalternii ca fiind cei mai apropiaţi colaboratori, nu doar persoane cărora le dă dispoziţii. Trebuie să manifeste bunăvoinţă, politeţe, stăpânire de sine, preocupare faţă de oameni, respect faţă de demnitatea umană, corectitudine, spirit de dreptate, omenie, forţă interioară, cunoaşterea legilor şi aplicarea lor corectă, principialitate, sociabilitate, exigenţă faţă de sine şi faţă de alţii, exemplul personal.

Un şef care se interesează numai de sine şi de apropiaţii săi se îndepărtează de oameni, iar temperamentul său poate influenţa pozitiv sau negativ, în mare măsură, relaţiile de muncă şi randamentul muncii.

Un şef coleric, impulsiv nestăpânit, înclinat spre aprecieri lipsite de nuanţe, care îl pot determina să fie pripit, exagerat, uneori nedrept în relaţiile cu subordonaţii săi, făcând observaţii lipsite de temei unui funcţionar melancolic, de exemplu poate declanşa un întreg proces de conştiinţă care va duce la descurajare, anxietate şi în final va avea influenţe negative asupra muncii funcţionarului respectiv.

Se poate aprecia că randamentul scăzut în muncă al unui funcţionar aflat într-o astfel de situaţie ar putea fi consecinţa unor relaţii interindividuale viciate de un comportament necorespunzător al şefului.

Tonul cu care şeful discută cu funcţionarii subalterni are o mare importanţă. Un ton dispreţuitor, dispoziţiile date, însoţite de cuvinte necorespunzătoare, înrăutăţesc relaţiile dintre acesta şi subordonaţi, duc la deteriorarea climatului de muncă; se repercutează negativ asupra relaţiilor pe care subalternii săi le au cu publicul şi creează resentimente privind subordonarea.

- 203 -

Rolul şefului în asigurarea unor relaţii propice (corespunzătoare) de muncă

În primul rând trebuie să cunoască foarte bine ansamblul problemelor de muncă, sarcinile şi capacităţile subordonaţilor. El nu va acţiona (izolat) singur, ci va stabili constat relaţii de serviciu cu subordonaţii, interesându-se nu numai de munca acestora, ci şi de problemele de viaţă din afara profesiunii.

Colaborarea cu subalternii presupune un continuu dialog, o continuă comunicare, precum şi un element afectiv favorabil.

Şeful trebuie să asculte cu răbdare ideile, opiniile şi dorinţele subalternilor. Înainte de a-şi definitiva o părere şi de a da o dispoziţie privind o problemă de

muncă sau vizând un subordonat, şeful trebuie să fie cât mai bine informat, putând demonstra şi cu probe doveditoare. A da dispoziţii şi a acţiona după simple impresii, înseamnă a închide calea succesului în muncă, în relaţiile cu ceilalţi funcţionari etc.

Prin dialogul cu subordonaţii, şeful va trebui să creeze un climat favorabil colaborării grupului respectiv, iar deciziile exprimate să fie optime, mai propice, mai posibile prin care să se declanşeze acţiuni eficiente în rezolvarea problemelor respective, nu va stabilii modalităţi rigide de acţiune, de derularea relaţiilor interumane din cadrul instituţiei pe care o conduce.

Recomandat este de a lăsa oamenii să acţioneze autonom, să găsească singuri procedeele adecvate la specificul problemelor cu care se confruntă, astfel dezvoltându-se spiritul creator, flexibilitatea gândirii, încredere în propriile forţe şi-i va apropia ca oameni nu doar ca profesionişti.

Nemulţumirile faţă de subalterni şi sancţionarea acestora vor fi întotdeauna întemeiate pe argumente şi probe imbatabile, clare, verificate, de al căror temei să fie convins, iar dispoziţia să exprime concluzia unui raţionament logic, corect.

Uneori în relaţiile dintre şefi şi subordonaţi pot apărea tendinţe de favoritism, de indulgenţă exagerată, de toleranţă peste limitele acceptabile faţă de unii şi intoleranţă faţă de alţii.

Indiferent de situaţie şeful trebuie să fie exemplu de comportament, corect în relaţiile cu subalternii, cu publicul.

Să aibă un stil de muncă riguros, ordonat, să aibă capacitatea de a-i înţelege pe subordonaţi, să ştie a şi-i apropia, să creeze un climat psiho-social pozitiv în instituţia pe care o conduce.

Astfel, va obţine o anumită identificare a fiecărui funcţionar public cu instituţia în care lucrează cu rostul ei, o integrare eficientă în sistemul de relaţii de muncă, de relaţii cu publicul.

Rolul şefului nu trebuie înţeles, însă, ca fiind de supraveghere şi îndrumare măruntă, ci de coordonator de activităţi din grupul respectiv.

Precizări pentru subordonaţi Funcţionarul are obligaţia de a se subordona şefului său, de al încunoştinţa

periodic despre activităţile întreprinse, despre stadiul realizării sarcinilor ce i-au revenit, despre neregulile ce au apărut în munca sa, iar la nevoie solicitându-le sprijinul.

- 204 -

Orice funcţionar (subordonat) este dator să îndeplinească dispoziţiile primite şi să aducă la cunoştinţă şefului său direct de modul de îndeplinire.

Controalele efectuate de către superiori, eventualele nemulţumiri ale acestora, nu trebuie să ducă la descurajări sau supărări, ci trebuie să ducă la perfecţionarea activităţii funcţionarului respectiv.

Situaţia cea mai echilibrată (favorabilă) este cea în care un lucrător este apreciat deopotrivă şi de şefi şi de colegi.

În situaţia în care funcţionarul ce a depus efort s-a implicat, a obţinut rezultate, nu este apreciat nici de şef nici de colegi, deşi prin rezultatele obţinute ar fi îndreptăţit la acest lucru. Atunci apar nemulţumiri, părerea lui despre cei care trebuia să-i aprecieze munca este negativă, el va începe să sufere, iar în viitor sarcinile şi le va îndeplinii în mod defectuos.

Opinia pozitivă a colegilor de muncă exercită o influenţă foarte mare asupra activităţii funcţionarului, asupra atitudinii sale faţă de instituţie, faţă de sarcinile specifice acesteia.

Aprecierea corectă a funcţionarului public după efortul şi munca depusă duce la eliminarea neajunsurilor şi determinarea funcţionarului la o mobilizare mai mare, dornic de afirmare şi obţinerea de rezultate mai bune.

Iar o comunicare eficientă şi corectă între şefi şi subordonaţi influenţează obţinerea de rezultate foarte bune.

- 205 -

ASPECTE PRIVIND VINOVĂŢIA ÎN CAZUL LEGITIMEI APĂRĂRI

Inspector principal de poliţie drd. Raluca IONUŞ

Reputatul om de ştiinţă român V. Dongoroz50 arăta că: „Înlăturarea caracterului penal al faptei în cazul legitimei apărări se întemeiază, pe absenţa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, trăsătură fără de care nu poate exista infracţiune, iar absenţa acestei trăsături îşi găseşte cauza în acţiunea de constrângere sub silnicia căreia s-a produs acţiunea de apărare”.

Nu putem invoca în apărarea acestei opinii, justificate din punct de vedere al statului socialist care necesită explicaţii „ştiinţifice” pentru anularea şi clasificarea ca „perimate” a teoriilor pe care se justificau instituţiile penale în lumea occidentală, decât însuşi codul penal pe care aceste considerente îl comentau, prin oferirea unor „explicaţii teoretice”.

În acest sens, o definiţie a vinovăţiei ar clarifica, pe deplin, orice polemică între accepţiunile perimate ale sistemului de drept franco-german şi evoluţia superioară a dreptului penal socialist. Legea atât în statele vestice, cât şi în cele socialiste, reprezenta unicul izvor de drept, pentru legislaţiile care derivă sau aparţin ramurii continentale de drept, respectiv dreptul franco-german.

Vom apela astfel, la legislaţia penală actuală, la prevederile dreptului pozitiv în materie penală. Din păcate, Codul penal în vigoare51 nu defineşte expres sintagma de vinovăţie penală sau vinovăţie în cauze penale sau pur şi simplu vinovăţia, precizări asupra conceptului fiind oferite doar contextual, în articolul 19, „Vinovăţia”, unde se precizează că „Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă”, fără însă a ni se explica, în mod concret, ce putem înţelege prin acest termen.

Conceptul de vinovăţie este definit doctrinar, nu şi legal. Legea penală nu reţine, conform cunoştinţelor noastre, o definiţie legală a conceptului de vinovăţie. Aspectul vinovăţiei apare însă ca un element al descrierii infracţiunii, care este o faptă comisă cu vinovăţie, pe lângă celelalte trăsături enumerate la art. 17 din Codul penal. Ce putem facem însă pentru a identifica o soluţie credibilă, în dreptul penal LEGEA fiind unica sursă, ca izvor de drept, pentru oferirea unor definiţii, interpretări etc.? 50 V. Dongoroz, colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român vol. I, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003 51 Legea nr. 15 din 1968, privind Codul penal al României, Buletinul oficial nr. 79-79 bis din 21.06.1968, republicat în B.Of. al României nr. 55-56/23.04.1973, şi republicat în temeiul legii 140/1996, în M.O. al României nr. 65/16.04.1997

- 206 -

Suntem obligaţi la parcurgerea acestui efort intelectual de urmărire a definiţiei vinovăţiei din două motive: pe de o parte, opiniile doctrinei sunt subiective şi pot cunoaşte interpretări, iar, pe de altă parte, în aplicarea legii penale se aplică textul de lege, conţinutul expres al articolului, iar nu şi opinia doctrinei. Doctrina poate influenţa legiuitorul, constatând inadvertenţe sau prezentând propuneri, dar nu poate influenţa aplicarea legii, autorităţile de aplicare a legii aplicând legea, iar nu opiniile doctrinei.

În acest sens clarificarea aspectului definirii indirecte a vinovăţiei, prin precizarea limitativă ale celor două forme ale acesteia, respectiv intenţia şi culpa, ne-a oferit încrederea că, în baza textului de lege vom fi în măsură să demonstrăm că dreptul socialist este superior dreptului occidental (deşi este evidentă originea comună a acestora, toate fiind segmente ale dreptului continental franco-german), că fundamentul ştiinţific al justificării lipsei întrunirii trăsăturii vinovăţiei în cazul legitimei apărări rezistă şi că într-adevăr teoriile dreptului natural şi ale contractului social sunt perimate şi nu rezistă unei cercetări sistematice, serioase şi fundamentate ştiinţific.

Suntem de acord că, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere habemus – sau unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. Per a contrario, altfel spus, unde legea distinge şi noi suntem obligaţi să utilizăm distincţia legii. Am constat astfel că, dacă legea distinge doar două forme ale vinovăţiei, nici noi nu trebuie să distingem altele decât acestea, intenţia şi culpa. Celelalte tipuri de distincţie au caracter polemic doctrinar şi nu pot fi luate în considerare decât tot ca motivaţii doctrinar-polemice, fără relevanţă penală, decât în urma preluării propunerilor concrete în legislaţie, prin modificarea dreptului pozitiv cu propunerile de legea ferenda, prin acţiunea legiuitorului, nu a doctrinei.

Într-un sistem de drept în care legea primează, este extrem de facil să ajungi la o concluzie legală: ceea ce legea permite şi persoanei îi este permis, in extenso, ceea ce legea nu interzice, persoanei îi este permis.

În prezenţa unei definiţii exprese a intenţiei şi culpei, îi este permis persoanei să depăşească în vreun mod cadrul legal al interpretării literale atât de importante pentru legea penală? Este expresia verbis superioară expresiei intenţiei care se distinge în urma interpretării strict a textului de lege, nu şi a opiniei doctrinei? Considerăm că răspunsul a fost oferit, fără să intrăm în amănunte dogmatice, de principiul legalităţii reţinut de art. 2 al Codului penal, conform căruia nu există nici infracţiune nici pedeapsă fără text expres de lege care să le consemneze.52

În acest context al unei precizări atât de clare, utilizarea doctrinară a vinovăţiei, în calitate de trăsătură care elimină caracterul penal al faptei, poate determina inexistenţa unei infracţiuni, în cazul statuării lipsei vinovăţiei la comiterea unei fapte în stare de legitimă apărare? Adică poate o interpretare doctrinară impune aplicarea legii penale, a stabili dacă o faptă este sau nu infracţiune, prin incidenţa stării de legitimă apărare, în contextul lipsei trăsăturii vinovăţiei?

52 Art. 2, Cod Penal reţine că „Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.”

- 207 -

Nu am întâlnit opinii contrare în doctrină şi presupunem că da, răspunsul corect este da, o faptă poate fi considerată ca nefiind infracţiune datorită faptului că nu are caracter penal, acesta lipsind, potrivit doctrinei tocmai datorită acestui element al vinovăţiei, trăsătură care trebuie, lex dixit, să definească infracţiunea.

Este însă relevantă această situaţie în activitatea practică? Se impune aplicarea doctrinară a lipsei vinovăţiei în recunoaşterea inexistenţei unei infracţiuni, dacă fapta este comisă în stare de legitimă apărare sau este suficient textul de lege care stabileşte că „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare ….” (art. 44, CP)?

Opinia noastră este că practic nu este relevant dacă fapta a fost comisă cu vinovăţie, dacă există sau nu caracter penal, dacă se atrage sau nu răspunderea penală, dacă avem infractor sau nu, dacă sunt întrunite celelalte trăsături atâta vreme, cât textul de lege este expres foarte clar: „nu constituie infracţiune…”. Acest aspect elimină orice supoziţii şi orice propuneri de fundamentare a inexistenţei caracterului penal.

Important, în opinia noastră, la art. 44 CP, nu este dacă fapta întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, ci doar dacă este prevăzută de legea penală şi dacă persoana care a comis-o se află sau nu în stare de legitimă apărare. Considerăm că virulenţa cu care sunt combătute o serie de teorii şi identificarea unor „fundamente ştiinţifice” pentru justificarea legitimei apărări este inutilă, această dezbatere neputând avea decât un caracter polemic. Ea nu aduce modificări practice de aplicare şi nu se justifică datorită faptului că, în conformitate cu principiile actuale ale legii penale, cu textul de lege expres care defineşte intenţia cu încadrarea obiectivă a faptei comise în stare de legitimă apărare, această faptă întruneşte toate cele trei trăsături ale infracţiunii, în forma în care sunt reţinute în textul de lege, contrar opiniei doctrinei care susţine că trăsătura vinovăţiei nu este întrunită la legitima apărare, în considerentul existenţei unei constrângeri superioare care ar influenţa voinţa autorului faptei respective.

Nu susţinem că această opinie este falsă, dar ea contravine, în mod flagrant şi nepermis, opiniei legiuitorului, la care, în calitate de atenţi observatori şi direct implicaţi în aplicarea prevederilor legale, suntem obligaţi să subscriem.

Ar putea exista anumite reticenţe, poate chiar majore, asupra punctului de vedere menţionat mai sus. Este un punct de vedere asumat în baza studierii textului de lege care, în ce priveşte vinovăţia, aşa cum am mai arătat, reţine două aspecte, odată ca pe o componentă – trăsătură a infracţiunii, iar apoi ca pe un concept utilizat pentru a îmbrăca două forme, intenţie şi culpă, aşa cum am mai arătat, pentru prima teză, la art. 17 al CP, iar pentru cea de-a doua la art. 19 din CP.

Pentru a clarifica şi practic încadrarea unei fapte ca întrunind toate cele trei trăsături ale infracţiunii, deşi e comisă în stare de legitimă apărare, vom apela la un exemplu, şi anume al soţiei care comite fapta descrisă la art. 175, lit. c, omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate, din CP - Partea Specială.

Infracţiune gravă contra vieţii, omorul se pedepseşte, dacă este comis cu intenţie, directă sau indirectă, cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Soţia bătută, în mod

- 208 -

repetat, ameninţată cu omorul în mai multe rânduri, în prezenţa unor martori credibili, care au şi depus plângeri repetate la poliţie (vecinii şi mama soţiei deranjaţi de comportamentul tiranic al soţului violent şi băutor înrăit) decide că nu mai suportă tratamentul la care este supusă şi se hotărăşte să părăsească domiciliul conjugal. În timp ce-şi strângea o serie de bunuri, soţul se întoarce într-o stare avansată de beţie, îi surprinde intenţiile de plecare şi începe să o lovească în mod repetat, provocându-i leziuni grave în zona capului prin lovirea de un zid. Ulterior, ia un cuţit de bucătărie şi începe să-şi rănească superficial soţia în zona gâtului şi susţine că o va ucide pe loc, după ce-şi va termina sticla cu băutură pe care o avea asupra sa. În momentul în care soţul lasă cuţitul pe masă pentru a lua sticla cu o mână, cu cealaltă imobilizându-şi consoarta, soţia decide să nu aştepte concretizarea ameninţării şi în timp ce soţul finaliza băutura din sticlă, ridică cuţitul şi-l înfige în gâtul soţului, care decedează rapid în urma secţionării unei artere.

Soţia este reţinută de organele de poliţie dar eliberată ulterior de instanţă pe motiv de stare de legitimă apărare, în motivarea cauzei instanţa susţinând că autorul (n.n. soţia) se afla în stare de legitimă apărare, atacul fiind material, direct, imediat şi injust, soţul pregătindu-se să o ucidă cu cuţitul cu care a fost omorât la rândul său, întârzierea datorându-se unei plăceri sadice de a-şi chinui victima în timp ce se pregătea, inclusiv psihic, pentru săvârşirea actului de omor, prin îngurgitarea unor cantităţi de alcool „pentru a prinde curaj”, care ar fi putut să-i diminueze capacitatea de reacţie şi discernământul.

În opinia practicienilor (n.n. instanţa) nu există nicio relevanţă asupra comiterii faptei respective cu vinovăţie sau nu, respectiv cu intenţie sau nu. Nu incumbă asupra încadrării faptei dacă soţia a urmărit să omoare pe agresor sau dacă „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte” (art. 19, pct. 1., lit. a) – Infracţiunea săvârşită cu intenţie directă, din Codul penal). Nu ştim dacă autorul omorului a realizat caracterul acţiunii sale (înfigerea unui cuţit în gâtul unei persoane), dacă a prevăzut urmarea (stingerea vieţii soţului) şi dacă a acceptat-o, dar ştim că a susţinut că a sperat că-l va ucide, că a declarat că a fost conştientă de faptul că numai omorând acea persoană poate scăpa, la rândul ei, cu viaţă din acea situaţie.

În acest sens, ne permitem să subliniem că potrivit definiţiei intenţiei directe, dacă autorul a „dorit” producerea urmărilor prejudiciabile, dându-şi seama de caracterul prejudiciabil al faptei, acest autor a săvârşit fapta cu intenţie directă, ceea ce reprezintă, conform analogiei făcute cu art. 17 şi 19, o formă a vinovăţiei penale. De altfel, unanimă în doctrină, opinia majoritară susţine că înţelesul pe care vinovăţia îl poartă poate fi numai dedus din art. 17-19, ea reprezentând, conform unor autori români consacraţi, Dongoroz, Bulai, Nistoreanu etc., atitudinea psihică conştientă şi volitivă a persoanei în procesul comiterii infracţiunii, sau conform unei alte definiţii, din Republica Moldova, care cuprinde însă, conceptual, aceleaşi elemente, „atitudinea psihică (conştientă şi volitivă) a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă săvârşită şi urmările prejudiciabile ale acesteia, ce se manifestă sub forma de intenţie sau imprudenţă”53. 53 Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., Drept Penal partea generală, vol. I, Cartier juridic, Chişinău, 2006, p. 201

- 209 -

Ori dacă putem accepta că vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de urmările faptei şi având în vedere că, în cazul legitimei apărări, autorul faptei penale îşi poate exprima liber voinţa ca efect al unui atac material, direct, imediat şi injust, conştientizând că poate produce şi chiar urmăreşte producerea urmării socialmente periculoase, considerăm că opinia doctrinară a lipsei vinovăţiei la starea de legitimă apărare ar trebui revizuită.

În concret, nu putem fi de acord cu susţinerea opiniei conform căreia la comiterea faptei în stare de legitimă apărare nu este întrunită trăsătura vinovăţiei deoarece potrivit textului de lege disponibil care face referiri la vinovăţie, respectiv intenţie, considerăm că sunt îndeplinite condiţiile legale care impun asumarea comiterii unei fapte cu vinovăţie, chiar dacă persoana se afla în stare de legitimă apărare. Fapta este comisă cu vinovăţie, sau cel puţin din analiza literală şi gramatical – contextuală a textelor de lege aşa rezultă, în opinia noastră.

Nu intenţionăm să combatem fără propuneri constructive. Nu dorim să iscăm o controversă ştiinţifică asupra justificării comiterii unei fapte prevăzute de legea penală. Considerăm că legiuitorul este unicul în măsură să stabilească regulile jocului. Tocmai de aceea în practică se aplică textul de lege iar interpretarea doctrinară poate sau nu fi luată în seamă. În exemplul concret legat de comiterea unei fapte de omor calificat nu este relevant dacă autorul a comis fapta cu vinovăţie sau nu. Probabil că un control amănunţit medico-legal ar fi demonstrat că femeia a acţionat cu deplin discernământ, deşi acesta a fost puternic influenţat afectiv de starea prelungită de incertitudine, de violenţe fizice şi verbale, de insuportabilitatea unei vieţi trăite în permanentă ameninţare. Conform definiţiei intenţiei, autorul chiar şi-a dorit şi a acceptat posibila urmare a săvârşirii unui act material, urmărind producerea urmărilor, fiind chiar satisfăcută pentru uciderea propriului ei soţ, salvându-şi astfel propria ei viaţă.

Cu certitudine ea a pus în balanţă viaţa ei proprie cu cea a soţului ei şi într-un acces de disperare, conştientizând ameninţarea morţii, a decis să acţioneze diferit decât urmărea forţa de constrângere reprezentată fizic şi psihic de ameninţările şi rănirile superficiale efectuate de soţ asupra ei.

Suntem convinşi că dacă nu ar fi fost incidentă starea de legitimă apărare, fapta comisă ar fi constituit infracţiunea de omor calificat, indiferent de opinia doctrinei care susţine că în stare de legitimă apărare fapta nu prezintă trăsătura esenţială a vinovăţiei.

Legiuitorul defineşte starea de legitimă apărare nu prin absenţa voinţei şi conştiinţei voliţionale a făptuitorului, ci prin alte trei criterii care nu sunt niciunul de ordin subiectiv, ci toate trei se referă la dimensiuni concrete obiective: apărare, atac şi gravitate. Poate doar interpretarea de către cel care se apără a gravităţii atacului să poată naşte disensiuni doctrinare asupra efectului depăşirii legitimei apărări, dar asupra vinovăţiei toate aceste trei elemente nu au influenţă.

Ceea ce susţinem este că vinovăţia este un element al infracţiunii, ori fapta prevăzută de legea penală comisă în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune, ceea ce ne determină să credem că practic este extrem de puţin relevant dacă fapta s-a comis cu intenţie, din culpă sau fără vinovăţia solicitată de necesitatea întrunirii

- 210 -

trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, pentru a putea fi în măsură să abordăm fapta respectivă ca o potenţială infracţiune.

Ori în posibila incidenţă a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei – inclusiv legitima apărare, nu importă întrunirea tuturor celor trei trăsături, ci numai a uneia singure – prevederea faptei în legea penală, ulterior stabilindu-se dacă fapta comisă şi prevăzută de legea penală a fost comisă în stare de legitimă apărare sau nu. Dacă nu este incidentă această cauză, şi numai atunci, organul de aplicare a legii va decide să identifice prin probare dacă şi celelalte două trăsături ale infracţiunii se regăsesc sau nu la fapta prevăzută de legea penală comisă în acel context care a dus la analizarea existenţei infracţiunii.

Suntem reţinuţi în ce priveşte lipsa infracţiunii prin lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, ca urmare a existenţei unei stări de constrângere, care ar influenţa şi nega posibilitatea de decizie voliţională şi conştientă, a autorului unei fapte în stare de legitimă apărare. Suntem reţinuţi din aceleaşi motive pentru care am abordat problematica vinovăţiei: legea nu distinge asupra existenţei unei forme de constrângere pentru comiterea unei fapte penale în stare de legitimă apărare, art. 44 precizează doar că nu este infracţiune fapta prevăzută de legea penală care se comite în stare de legitimă apărare, fără a condiţiona existenţa acelei stări de legitimă apărare de apariţia vreunei forme de constrângere.

Suplimentar, Codul penal precizează între cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, la art. 46, constrângerea fizică sau psihică, arătând că nu constituie infracţiune fapta comisă sub influenţa unei constrângeri, fizice sau morale54.

Nu putem astfel să fim de acord că în stare de legitimă apărare persoana nu acţionează cu vinovăţie deoarece există o formă de constrângere, pentru că dacă există o acţiune de constrângere fizică sau morală, atunci în niciun caz nu se aplică art. 44 – starea de legitimă apărare, ci art. 46, constrângerea fizică sau morală.

Considerăm astfel că fapta comisă în stare de legitimă apărare nu poate fi comisă cu o formă de vinovăţie provocată de constrângere, iar justificarea ştiinţifică a legitimei apărări prin invocarea eliminării vinovăţiei ca urmare a prezenţei unei constrângeri nu este corectă. Susţinem acest lucru deoarece, aşa cum am arătat, constrângerea constituie în sine o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, fiind definită, în primul rând, de lipsa posibilităţii dirijării propriei voinţe, datorită unei forţe superioare exterioare şi nu poate fi considerată cauză incidentă lipsei de vinovăţie pentru justificarea unei fapte comise în stare de legitimă apărare, pentru că instituţia cauzelor acţionează pentru calificarea unei fapte ca infracţiune şi nu pentru existenţa sau nu a unei forme de vinovăţie pentru faptele comise într-o altă circumstanţă care, la rândul ei, reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Mai mult decât atât, legea prezintă suficiente elemente de distincţie în acest sens, starea de legitimă apărare este definită expres prin existenţa a unei fapte prevăzută de legea penală comisă conştient şi deliberat, la constrângere fapta penală fiind comisă conştient, dar obligat. 54 art. 46 CP precizează că „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.”

- 211 -

Chiar dacă acceptăm denumirea de constrângere pentru forţa exterioară ce-l influenţează pe cel care se apără să reacţioneze la un atac material, direct, imediat şi injust, această forţă de „constrângere” nu are drept efect comiterea unei fapte în sensul dorit de agresor, ci, dimpotrivă, contravine, în mod evident, aşteptărilor acestuia. În mod concret, un bărbat aflat în stare de constrângere psihică, ameninţat fiind că i se omoară familia, falsifică un înscris, dar în stare de legitimă apărare ucide pe cel care-i ameninţă familia. Poate exemplul este insuficient elaborat şi nu reţine detaliat toate caracteristicile constrângerii şi stării de legitimă apărare, dar sugerează un fapt, în opinia noastră evident: legea apără împotriva aplicării pedepsei persoana care comite o faptă penală fiind constrânsă de un alt autor, cel moral, iar în cazul legitimei apărări nu putem vorbi de o astfel de constrângere, pentru că autorul faptei comise în stare de legitimă apărare se îndreaptă împotriva agresorului însuşi, şi nu asupra altor valori sociale pe care cel ce efectuează acţiunea de constrângere intenţionează să le vatăme.

Utilizarea constrângerii în justificarea faptei comise în stare de legitimă apărare ne apare, astfel, ca nefiind oportună, deoarece autorul faptei săvârşite în stare de legitimă apărare poate decide singur dacă se apără sau nu, are capacitatea liberă de a stabili care este modul de reacţie al său faţă de atacul înregistrat de el ca fiind material, direct, imediat şi injust, fiind îndeplinită condiţia comiterii faptei cu o formă de vinovăţie reţinută de legea penală. În cazul constrângerii autorul faptei penale nu poate decide singur, nu poate să-şi dirijeze singur acţiunile şi nu acţionează împotriva constrângătorului, ci împotriva unei alte valori sociale.

Este perfect adevărat şi suntem de acord că numai o forţă exterioară de constrângere îi poate justifica percepţia acelei forţe ca reprezentând un atac material, direct, imediat şi injust, dar nu suntem de acord că acest act de constrângere exterioară îl determină să acţioneze fără acea atitudine voliţională şi conştientă în măsură să-i califice fapta ca fiind comisă cu vinovăţie.

Am abordat acest aspect, în mod detaliat, deoarece în doctrină am constatat o serie de confuzii de interpretare şi considerăm că prin argumentele prezentate, bazate în primul rând pe interpretarea textelor de lege, şi doar ulterior influenţaţi de doctrină, am ajuns la această concluzie conform căreia nu importă întrunirea tuturor trăsăturilor infracţiunii pentru a încadra o faptă ca fiind comisă în stare de legitimă apărare, care deci nu constituie infracţiune, ci doar o singură trăsătură, respectiv prevederea în legea penală. Justificarea prin lipsa vinovăţiei nu are valoare conceptuală deosebită deoarece nu aduce clarificări pertinente pentru practicieni sau legiuitor.

Legiuitorul oricum a considerat irelevant acest aspect al întrunirii trăsăturii vinovăţiei, prin excluderea expresă a celorlalte două trăsături, în opinia legiuitorului, unica valabilă pentru aplicare. Relevanţa încadrării faptei la art. 44 CP apare numai dacă fapta este prevăzută de legea penală şi este comisă în stare de legitimă apărare. Starea de legitimă apărare se aplică, conform aceluiaşi art. 44 din Codul penal, pentru o faptă prevăzută de legea penală comisă pentru respingerea unui atac material, direct, imediat şi injust, fără a se distinge forma de vinovăţie sau absenţa acesteia.

Interpretarea doctrinară devine în acest context puţin relevantă pentru practicieni şi nu susţinem utilitatea ei în procesul de explicare ştiinţifică a stării de legitimă apărare deoarece transcede sau depăşeşte cadrul strict impus de lege prin art. 44 CP, care precizează doar una din cele trei trăsături descrise la art. 14 al CPRM (prevederea în legea penală).

- 212 -

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Subinspector de poliţie Cătălin Gabriel PUŢ

Conceptele de identificare şi identitate Stabilirea identităţii unor persoane sau obiecte, în sens larg, reprezintă

elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică. Acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice. Se apreciază că această identificare reprezintă „problema centrală a investigaţiilor criminalistice”55, fiind în acelaşi timp „piatra unghiulară a acestei ştiinţe”56. Raportându-se la necesităţile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este „indisolubil legat de actul de justiţie”57.

Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci şi pe baza declaraţiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este, de pildă, recunoaşterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Acest proces este posibil datorită perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de fiinţe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, sau persoane în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor58.

Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistică presupune recunoaşterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine însuşi.

Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, permanente, ce le deosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei lor. De precizat că, prin identic, trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect sau chiar fenomen59.

55 Paul L. Kirk, Crime Investigation, Physical Evidence and the Police Laboratory, Interscience Publishere, New York, 1966, pag. 12 56 Emilian Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Bucureşti, 1986, pag.26 57 L.Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag.5 58 C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.16 59 Emilian Stancu, Criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 38

- 213 -

Cu privire la condiţiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare a persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:

a) Pentru stabilirea identităţii nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esenţiale prin care acesta se individualizează şi se distanţează de celelalte obiecte.

b) Deşi identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare.

c) Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mişcare şi transformare, fiind supus acţiunii şi influenţei unor factori externi sau interni.

Procesul este propriu atât fiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv urmelor acestora60.

Deci identificarea criminalistică se distinge, faţă de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale ştiinţei, prin anumite elemente de specificitate.

Astfel, într-o opinie, prin identificarea criminalistică „se înţelege stabilirea obiectului care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare”61.

Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca „un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar şi individualizat, conţinute, transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaştere ştiinţifică a obiectelor, relevante din punct de vedere al probaţiunii şi de creare a posibilităţilor descoperirii relaţiilor ce leagă obiectele unele de altele62.

Identificarea criminalistică este, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de particularităţi sau trăsături caracteristice. Identificarea servind în ultimă instanţă, scopului procesului penal de aflare a adevărului.

Prin urmare, putem defini identificarea criminalistică şi ca un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar63.

Rolul identităţii şi al identificării criminalistice în stabilirea anumitor împrejurări care au legătură cu fapta cercetată a fost şi este controversat în literatura de specialitate. După unii autori identificarea operează nu numai în cazurile în care obiectul cercetării constă în stabilirea anumitor stări de fapt, ci în oricare altă situaţie chiar şi în aceea a corectei încadrări juridice a unei fapte penale. Adepţii acestei teze argumentează că, în fond, realizarea unei corecte încadrări juridice, în ultimă instanţă, înseamnă a stabili identitatea între elementele constitutive ale infracţiunii cercetate şi cele ale unei fapte prevăzute de legea penală. 60 Ibidem, pag. 38-39 61 N. Dan, Tratat practic de criminalistică, vol.II., Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1979, pag. 10 62 C. Dumitrescu, Identificarea criminalistică – Notă de curs, 1992, pag. 2 63 Emilian Stancu, Criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, pag. 40

- 214 -

Nu există nicio îndoială că elemente ale identificării logice pot fi întâlnite în orice activitate care urmăreşte punerea în evidenţă a împrejurărilor faptice ale cauzei penale cercetate, dar nu este mai puţin adevărat că identificarea criminalistică are specificul ei determinat de conţinutul problemelor incluse în obiectul ştiinţei criminalistice, în general, şi în obiectul propriu identificării, în special. În criminalistică sunt supuse identificării obiecte ce posedă un sistem de caracteristici şi care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată. Pentru a demonstra, de exemplu, legătura cauzală dintre acţiunea sau inacţiunea unei persoane şi rezultatul faptei sale, trebuie determinate mai întâi legăturile existente între diferite obiecte.

Obiectul identificării. Definiţie şi clasificare În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte, persoane,

fenomene care au anumite caracteristici, particularităţi şi care se află în relaţie cauzală cu fapta cercetată.

De aceea, pentru a demonstra existenţa legăturii cauzale între o anumită faptă şi consecinţele acesteia, este necesar mai întâi să se stabilească cât mai exact raporturile dintre diferitele obiecte în ansamblul faptic verificat. De aici se poate concluziona că identificarea criminalistică are un rol determinant în cercetarea datelor faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea şi verificarea elementelor materiale care pot explica şi proba o anumită stare de fapt.

Nu intră în sfera identificării criminalistice probleme cum ar fi vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea şi clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta. Astfel, criminalistului nu i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o anumită persoană a comis furtul, în schimb poate fi întrebat dacă urmele de mâini descoperite la faţa locului au fost sau nu create de o anumită persoană.

Se remarcă deci că pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme de natură juridică, ci probleme de natură faptică64.

Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el fiinţă sau lucru, precum şi fenomenul care a generat o anumită stare de fapt, care prezintă caracteristici sau proprietăţi, precum şi însuşiri particulare, prin care el se manifestă în spaţiu şi timp, îl face susceptibil, de a crea urme şi implicit, de a fi identificat, stabilindu-se astfel şi relaţia lui cauzală cu faptele cercetate.

Identificarea criminalistică presupune existenţa obligatorie a două categorii de obiecte, care trebuie diferenţiate în raport cu scopul acestei activităţi.

Din acest punct de vedere prima categorie o reprezintă obiectele de identificat, respectiv acele obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică, aceste obiecte mai sunt denumite şi obiecte scop, avându-se în vedere de fapt, ceea ce se urmăreşte prin identificare.

A doua categorie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare sau într-o altă terminologie obiecte mijloc, deci acelea care poartă urmele unei fapte şi urmele însăşi, acestea servind la identificarea obiectelor care le-au creat65. 64 ***, Tratat practic de criminalistică, vol II, 1978, pag. 11; Emilian Stancu, Criminalistică, pag. 40. 65 E. Stancu, Criminalistică,1997, pag. 41, 1994, pag. 48-49

- 215 -

În literatura de specialitate, obiectele scop sunt denumite şi obiecte căutate, iar obiectele mijloc obiecte verificate66.

De exemplu, dacă la locul faptei au fost descoperite urme de încălţăminte, pantofii care au creat urmele vor fi obiecte scop (căutate), iar pantofii presupuşi a fi creat urmele examinate, vor fi obiecte mijloc (verificate). De asemenea, glonţul sau tubul descoperit la locul faptei în cazul descoperirii unei arme de foc la comiterea unei infracţiuni, constituie obiect mijloc, în timp ce arma bănuită ridicată de la făptuitor constituie obiectul scop, de identificare.

Delimitarea foarte exactă a acestor obiecte nu prezintă doar importanţă terminologică, strict teoretică, dimpotrivă ea are importanţă practică, confuziile între cele două categorii de obiecte menţionate putând atrage erori cu consecinţe negative asupra justei finalizări a cauzelor.

Stabilirea identităţii între caracteristicile obiectelor identificatoare şi cele ale obiectului de identificat, se rezolvă în raport de obiectele supuse cercetării, din care cauză, acestea nu se mai numesc obiecte de identificat.

În procesul identificării, pe lângă obiectele căutate şi verificate, mai sunt şi urmele lor. Tocmai aceste urme oferă posibilitatea criminalistului să examineze şi să stabilească proprietăţile, caracteristicile individuale ale obiectelor cercetate. Deci, pe de o parte, există obiecte de identificat, iar pe de altă parte, urmele acestora, denumite obiecte identificatoare.

Practica judiciară atribuie identificării criminalistice şi înţelesul de individualizare a unui obiect după un semn distinctiv sau modificat intenţionat ori accidental. Se exemplifică în acest sens, relevarea seriilor pilite de pe arme sau motoare, reconstituirea unor acte distruse prin ardere, spălare, răzuire, evidenţierea unor scrisuri acoperite şi altele.

În activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor se întâlnesc numeroase situaţii în care identificarea autorilor unor infracţiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre cu identitate necunoscută sau a unor obiecte, animale etc., se face pe baza altor date decât cele oferite de cercetarea tradiţională criminalistică a urmelor descoperite la faţa locului. Este vorba de identificarea unei persoane, a unui obiect sau a unui animal după memorie, pe baza imaginii acestora, respectiv a unor trăsături exterioare sau a altor caracteristici, aşa cum acestea au fost văzute, percepute de către o altă persoană: martor, victimă, iar în cazuri mai rare chiar de făptuitor67.

Principiile identificării

Principiul identităţii Acest principiu presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect

concret, dar, aşa cum aminteam, este important a fi stabilită şi neidentitatea, necesară excluderii din cercul suspecţilor a persoanelor bănuite de săvârşirea unei fapte penale.

66 ***,Tratat practic de criminalistică, vol II, op. cit. pag. 11 67 C. Dumitrescu, E. Gacea, Elemente de antropologie judiciară, Bucureşti, 1993, pag. 11

- 216 -

Aplicarea acestui principiu trebuie respectată într-un mod riguros pentru a se evita eventualele confuzii redate de situaţia în care cercetarea se rezumă numai la stabilirea elementelor de asemănare a persoanelor fără aprofundarea cunoaşterii şi relevării elementelor specifice.

Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării şi obiecte mijloc de identificare

Obiectul scop al identificării se află în legătură cauzală cu fapta ilicită şi se concretizează în diferite ipostaze (persoana infractorului sau a victimei, instrumentele folosite la săvârşirea faptei ş.a.).

Obiectul mijloc de identificare constă în urmele obiectului scop şi în modelele de comparaţie realizate experimental în laborator.

Este absolut necesară distincţia între cele două obiecte, nefiind permisă nicio abatere de la acest principiu.

Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare Caracteristicile esenţiale ale unei persoane nu sunt suficiente pentru a-l

individualiza de celelalte fiinţe umane, ele trebuind să prezinte şi o anumită stabilitate. Această stabilitate se raportează la intervalul de timp cuprins între momentul descoperiri urmelor şi momentul efectuării examenelor comparative.

Expertul criminalist va trebui să delimiteze caracteristicile schimbătoare de cele relativ stabile şi să determine cu precizie dacă acestea au putut fi influenţate de diverşi factori interni sau externi, în formă sau conţinut.

Principiul dinamicităţii caracteristicilor de identificare Prin prisma schimbării trăsăturilor şi proprietăţilor caracteristice, a

interacţiunii cauzale cu factori care pot determina modificări de ordin calitativ şi cantitativ, este necesară abordarea cercetării persoanelor în mişcare.

Formele şi etapele identificării Formele identificării Fazele procesului de identificare marchează momentele mai însemnate de

stabilire a caracteristicilor esenţiale ale obiectului-mijloc şi obiectului-scop, în urma examinării lor comparative68.

Înainte de identificarea propriu-zisă, obiectele sunt delimitate – pe baza caracteristicilor descoperite – în tipuri, grupe şi uneori chiar în subgrupe, activitate ce se realizează prin reţinerea, în procesul examinării, a trăsăturilor esenţiale şi comune mai multor obiecte, fenomene sau fiinţe asemănătoare.

Utilitatea practică a primei faze din procesul identificării constă în aceea că deschide posibilitatea eliminării acelor obiecte, fiinţe ori fenomene din sfera cercetării, care nu au trăsăturile de grup respective şi orientării atenţiei asupra unei sfere mai restrânse de exemplare, în care se află şi cel căutat, adică obiectul-scop.

Când obiectele-mijloc redau detalii individuale ale obiectelor, fenomenelor sau fiinţelor supuse examinării, procesul examinării continuă cu cea de-a doua fază, cea a identificării obiectului-scop, a delimitării sale de toate celelalte asemănătoare lui. 68 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16

- 217 -

Această din urma fază constă în stabilirea acelor caracteristici de detaliu ale obiectului-scop şi redate de obiectele-mijloc, care sunt proprii numai unei singure fiinţe sau a unui singur obiect ori fenomen.

În funcţie de natura exemplarelor studiate comparativ şi cu precizia cu care obiectele-mijloc redau caracteristicile obiectului-scop, trăsăturile coincidente, necesare identificării, pot fi diferite ca număr.

Indiferent de natura exemplarelor supuse cercetării, cu cât între obiectele-mijloc şi obiectul-scop se constată mai multe caracteristici individuale (comune), cu atât identificarea se face cu mai mare precizie.

Metoda folosită în procesul identificării constă în examinarea comparativă a obiectului-scop cu fiecare din obiectele-mijloc. Întâi, se reţin trăsăturile comune mai multor persoane sau obiecte, realizându-se astfel determinarea de grup apoi urmează selectarea caracteristicilor, care, prin specificul lor şi prin detaliile ce le prezintă, pot fi întâlnite numai la un singur obiect-scop69.

Întregul examen din procesul identificării parcurge două etape. Prima constă în stabilirea caracteristicilor coincidente şi a deosebirilor dintre exemplarele examinate. A doua etapă cuprinde explicarea raţională a coincidenţelor şi necoincidenţelor stabilite.

În această etapă este necesar ca explicaţiile ce se dau situaţiilor constatate să se bazeze pe faptul că:

– numai o parte din caracteristicile obiectului creator, aflate pe partea de contact cu obiectul primitor, sunt redate în urma sa;

– claritatea caracteristicilor obiectului creator, reproduse în obiectul primitor sau pe suprafaţa acestuia depinde de natura ambelor obiecte;

–caracteristicile obiectelor-mijloc şi ale obiectului – scop suferă, de la formare şi până la examinare, modificări mai mult sau mai puţin perceptibile. Este necesar să se ţină seama de împrejurările în care au fost create caracteristicile respective, de timpul şi condiţiile de păstrare, de mijloacele cu care au fost transportate obiectele-mijloc şi obiectul-scop, spre a se face aprecierile corespunzătoare70.

Etapele identificării criminalistice Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular.

Trăsăturile caracteristice ale obiectelor sau persoanelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, tipului, modelului, etc. până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenţei generice şi identificarea individuală.

Ambele trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua71.

În practica identificării criminalistice sunt cazuri în care nu sunt parcurse cele două etape ale identificării.

69 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16 70 Ibidem, pag. 16-17 71 L. Ionescu, D. Sandu, op. cit. pag. 102, E. Stancu; Criminalistică, 1997, pag 47

- 218 -

Astfel, atunci când din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce priveşte genul, concluzia va fi de excludere a identităţii şi ca atare cercetarea se opreşte la prima etapă.

În acelaşi stadiu se rămâne atunci când caracteristicile identificatoare sunt insuficiente, urma nu este complet imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absenţa particularităţilor necesare identificării individuale.

Se cunosc însă şi situaţii în care stabilirea identităţii nu este precedată în mod obligatoriu de o determinare generică. De exemplu, un text scurt, dactilografiat, dar care conţine caracteristici specifice, oferă suficiente elemente pentru a concluziona că a fost scris la o anumită maşină.

A. Etapa stabilirii apartenenţei de gen (identificarea de gen sau generică) Determinarea apartenenţei de gen constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în

sine obiectul sau urma dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, grup îi aparţine. Sistemul se materializează în clasificări ale lucrurilor, deci în operaţii logice de includere a unui obiect într-o anumită clasă72.

Pentru determinarea apartenenţei de gen se apelează în primul rând la clasificările şi sistematizările ştiinţelor naturii şi tehnicii. Drept criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcţia obiectelor, structura sau compoziţia chimică a substanţelor, iar pentru fiinţe însuşirile anatomice, fiziologice şi psihice.

Pe de altă parte, clasificările interesând identificarea criminalistică trebuie să ţină seama şi de specificul acesteia şi anume de a servi ca mijloc de probă în justiţie.

Deci, pentru realizarea identificării în prima etapă, sunt examinate şi evidenţiate trăsăturile generale ale obiectelor, determinându-se apartenenţa la gen (categorie, grup). Este vorba de însuşirile fizice şi funcţionale cele mai generale, care conduc la stabilirea categoriei mari de obiecte care au aceste însuşiri73.

Astfel, prin examinarea unei urme lăsate de pneurile unui autovehicul, pe îmbrăcămintea victimei unui accident de circulaţie se poate stabili lăţimea pneurilor, desenul anvelopei, iar pe această bază, categoria de autovehicule echipate cu astfel de pneuri (camion, autoturism). De asemenea, din examinarea tubului sau glonţului tras, găsite în apropierea victimei, respectiv în corpul acesteia, se poate stabili calibrul armei cu care s-a tras, deci categoria (genul, grupul) mare din care face parte această armă.

În literatura de specialitate74, această etapă mai este denumită şi identificarea criminalistică de gen sau generală.

În logică, termenii menţionaţi au următoarele semnificaţii: – “grupul” - reprezintă ansamblul de fiinţe, de obiecte, de plante

asemănătoare, reunite din punct de vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcţional;

72 L. Ionescu, D. Sandu, op. cit. pag. 104, E. Stancu, Criminalistică, 1995, pag. 48 73 E. Stancu, Criminalistică, 1992. Pag. 35; 1994, pag 54, C. Dumitrescu, Identificarea criminalistică, Note de curs, 1994, pag 15 74 ***,Tratat practic de criminalistică, vol II, 1978, pag. 13

- 219 -

- “genul” - este o clasă de obiecte având aceleaşi note esenţiale şi cuprinzând cel puţin două specii;

- “categoria” - include grupa de fiinţe sau obiecte asemănătoare şi înrudite în clase, ordine, familii75.

B. Etapa identificării propriu-zise ( individuale ) În cea de a doua etapă se finalizează procesul de identificare prin

individualizarea sau determinarea obiectului concret aflat în legătură directă cu fapta cercetată. Această etapă este denumită etapa identificării criminalistice.

La aceasta se ajunge prin restrângerea treptată a sferei cercetărilor, eliminând succesiv, dintre obiectele care fac parte din acelaşi gen sau grup, pe acelea care au trăsături particulare ce nu se regăsesc la obiectul identificator.

Astfel, continuând exemplificarea din etapa identificării de gen, în cazul urmei de pneu prezentată pe îmbrăcămintea victimei, prin evidenţierea unor elemente de uzură, defecte de fabricaţie, reflectate în urmă şi existenţa acestora pe unul din pneurile autovehiculului bănuit, se poate stabili în concret autovehiculul echipat cu pneul care a creat urma. În cel de-al doilea exemplu, după ce în etapa identificării de gen, s-a stabilit calibrul 7,62 mm al armei bănuite, pe baza comparărilor succesive cu gloanţele şi tuburile modele de comparat, pot fi evidenţiate o serie de elemente de detaliu (din câmpurile de striaţii de pe glonţ sau din microrelieful urmelor percutorului de pe tub), putându-se stabili în mod cert arma de foc (exemplarul concret) ce a fost folosit la săvârşirea faptei.

Se înţelege că stabilirea obiectului concret este mult mai valoroasă pentru organul judiciar, dar şi determinarea apartenenţei la gen are o reală importanţă, cel puţin din două motive: în primul rând ajută la restrângerea progresivă a sferei obiectelor verificate, implicit uşurând sarcina identificării concrete; în al doilea rând dă posibilitatea elaborării unor versiuni cu privire la obiectele care ar fi putut crea urmele descoperite la faţa locului76.

Deci procesul identificării criminalistice începe cu stabilirea celor mai generale caracteristici, ceea ce permite determinarea apartenenţei la o categorie mare de obiecte. Pe măsură ce sunt evidenţiate însuşirile, caracteristicile, cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se îngustează, pentru ca în final, pe baza unor calităţi, proprietăţi, semnalmente şi semne particulare, să se ajungă la stabilirea concretă a obiectului sau persoanei căutate.

Bineînţeles, etapa finală, în care se ajunge la identificarea individuală, are o valoare deosebită sub raportul aflării adevărului în procesul penal.

Deşi una din sarcinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă stabilirea persoanei sau obiectului concret aflat în legătură directă cu săvârşire infracţiunii – deosebit de importantă pentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit.

Astfel, pot fi frecvent întâlnite situaţii când urmele nu conţin destule caracteristici de individualizare (ex. – un fragment de urmă papilară, glonţul extras din 75 Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1972, pag. 472 76 ***,Tratat practic de criminalistică, vol II, 1978, pag. 13

- 220 -

victimă a suferit deformări esenţiale, unele urme de natură dinamică – urme de frânare).

De asemenea, în numeroase cazuri, obiectul de identificat nu are un caracter determinat, strict individual, aşa cum este cazul identificării unor substanţe (sânge, vopsele, uleiuri), când nu este posibil a se stabili decât apartenenţa de gen a acestora.

În cazul urmelor materiale (fire, fibre, cioburi de sticlă, minerale), microurmelor, procesul identificării vizează, de regulă determinarea categoriei sau grupului căreia îi aparţine urma cercetată.

Totuşi şi în cazul acestor urme, nu trebuie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator de urmă, datorită perfecţionării mijloacelor tehnico-ştiinţifice de investigaţie, ori stabilirea unor împrejurări concrete în care s-a format urma.

Diversitatea urmelor de reflectare a obiectelor şi fiinţelor conturează două genuri de identificare distincte: identificarea după imaginile fixate material şi identificarea după imaginile fixate în memorie77. Primul reprezintă modalitatea cea mai frecvent întâlnită şi se realizează prin compararea urmelor cu obiectele presupuse că le-au creat sau cu reflectările acestora. Cel de-al doilea gen se bazează pe capacitatea de memorizare a subiectului care, în anumite condiţii de spaţiu şi timp, a perceput caracteristicile unei fiinţe, unui obiect sau fenomen78.

În marea majoritate a situaţiilor şi împrejurărilor de fapt, în care la un anumit moment se ajunge la cercetarea criminalistică, se apelează la diverse categorii de specialişti şi experţii atât din domeniul ştiinţei criminalistice, cât şi din alte domenii ca: fizicieni, chimişti, biologi, antropologi, psihologi, medici legişti.

Prezentăm câteva din domeniile de identificare criminalistică mai frecvent întâlnite în practică: identificarea traseologică, identificarea dactiloscopică, identificarea balistică judiciară, identificarea grafică, identificarea persoanelor după scris, identificarea maşinilor de scris, identificarea persoanelor după semnalmentele, identificarea cadavrelor, identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice etc.

Metodologia identificării criminalistice Obiectele supuse identificării sunt deosebit de variate atât ca formă sau

mărime, cât şi ca natură ori funcţionalitate. Ca urmare şi caracteristicile identificatoare vor fi diferite de la o categorie de obiecte la alta. De exemplu, caracteristicile în cazul identificării instrumentelor de spargere sau mijloacelor de transport.

În identificarea criminalistică trebuie să se aibă în vedere următoarele: – construcţia (structura) obiectului (de ex. caracteristicile exterioare ale

instrumentelor de spargere, urmele lăsate de interiorul ţevii pe proiectil, urmele de mâini, urmele mijloacelor de transport etc.);

– componenţa obiectului (de exemplu, componenţa lubrifianţilor sau carburanţilor);

– deprinderile funcţionale şi obişnuinţele motrice ale persoanei (ex. deprinderea scrierii, gesturile, mimica etc.). 77 C. Dumitrescu, Unele aspecte ale identificări criminalistice, în Analele Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza”, 1994, pag. 86 78 L.Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990

- 221 -

Studiul obiectelor supuse identificării are două stadii, şi anume: Examinarea separată a fiecărui obiect în parte, în scopul evidenţierii

caracteristicilor identificatoare. Acestea pot fi studiate atât nemijlocit, cât şi pe modele. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, examinarea caracteristicilor se face pe modele obţinute pe cale experimentală, care trebuie să corespundă anumitor cerinţe şi, în special, să fie compatibile cu urmele obiectului căutat. În acest scop, specialistul sau expertul trebuie să cunoască cât mai exact condiţiile în care s-a format urma obiectului căutat pentru a le reproduce cât mai fidel în momentul obţinerii modelelor. De exemplu, o probă de scris luată unei persoane în stare de ebrietate poate să difere de scrisul firesc al acesteia, cum la fel pot interveni modificări dacă poziţia scriptorului va fi alta decât aceea din momentul scrierii actului în litigiu.

Condiţiile în care sunt obţinute modelele de comparaţie au o importanţă deosebită pentru întregul proces al identificării şi rezultatele acesteia.

Examinarea separată a obiectelor de identificat, de regulă, începe cu obiectul căutat, nefiind exclusă nici posibilitatea examinării la început a obiectului verificat.

Examinarea comparativă constă în compararea proprietăţilor şi caracteristicilor exterioare ale obiectului căutat cu cele ale obiectului verificat, pentru a se stabili care dintre acestea sunt asemănătoare şi care se deosebesc. Mai întâi vor fi comparate caracteristicile de ordin general, după care se va trece la cele strict individuale. Compararea obiectelor supuse identificării se poate face pe calea confruntării, juxtapunerii sau suprapunerii.

– Procedeul confruntării este cel mai răspândit, el fiind accesibil în majoritatea cazurilor. Sunt folosite în acest scop microscoape comparatoare sau alte mijloace optice ori de protecţie, iar în laboratoarele de expertiză criminalistică o astfel de examinare se face cu ajutorul fotografiilor, mai ales în situaţiile în care este nevoie de mărirea imaginii.

– Procedeul juxtapunerii, cunoscut şi sub denumirea de continuitate liniară, este folosit în examinarea striaţiilor, cum ar fi, de exemplu, urmele create de instrumente de spargere, urmele lăsate pe proiectile. Procedeul este deosebit de eficace, dar o incorectă folosire a luminii la fotografiere poate determina grave erori. De exemplu, juxtapunerea a două fotografii reprezentând obiectul căutat şi cel verificat, la executarea cărora nu au fost respectate aceleaşi condiţii de iluminare (poziţie, intensitate, culoare, etc.) poate duce fie la obţinerea unei continuităţi liniare inexistente în realitate, fie la nerelevarea celei existente şi la privarea cercetării penale de un rezultat categoric.

– Procedeul suprapunerii, după cum arată şi denumirea, constă în suprapunerea imaginii transparente a unuia din obiecte peste imaginea celuilalt obiect. Acest procedeu, de asemenea, are o aplicare destul de largă, datorată posibilităţilor pe care le oferă în relevarea asemănărilor sau deosebirilor dintre diferite obiecte comparate.

În cazul identificării, aprecierea de către specialist sau expert a asemănărilor şi deosebirilor se materializează sub forma concluziilor, care pot fi certe (categorice) şi probabile. Sunt situaţii însă în practica expertizei criminalistice când nu se pot formula niciuna din concluziile de mai sus.

- 222 -

Concluziile certe, la rândul lor, pot fi pozitive sau negative. De exemplu „glonţul extras din victimă nu a fost tras cu arma seria....” sau „glonţul extras din victimă a fost tras cu arma seria....”. În primul caz este vorba de o concluzie certă pozitivă, iar în al doilea de o concluzie certă negativă.

O categorie de concluzii ce au generat multe discuţii în rândurile specialiştilor şi practicienilor sunt cele de probabilitate.

De cele mai multe ori, la o asemenea concluzie se ajunge din cauza insuficienţei cantitative sau calităţii necorespunzătoare a materialelor comparate. Cu alte cuvinte, obiectul căutat, în special, nu oferă specialistului sau expertului caracteristici suficiente din punct de vedere cantitativ şi calitativ care să permită formularea unei concluzii categorice.

O opinie exprimată în literatura de specialitate şi îmbrăţişată de cea mai mare a practicienilor, susţine admisibilitatea şi utilitatea concluziilor de probabilitate. Concluziile de probabilitate nu exclud existenţa unei anumite împrejurări, dar nici nu o pot confirma pe deplin, rămânând o presupunere ştiinţifică argumentată cu privire la existenţa sau inexistenţa acesteia.

O situaţie aparte este aceea referitoare la cazurile în care specialistul sau expertul este pus în imposibilitatea de a rezolva problema cu care a fost sesizat. Asemenea situaţii sunt determinate, în principal, de doi factori: de cantitatea cu totul insuficientă de caracteristici la obiectul căutat şi de lipsa metodei sau aparaturii ştiinţifice necesare efectuării examinării respective. Astfel concluzia se va exprima prin formula „nu se poate stabili”. Cu alte cuvinte, imposibilitatea formulării unei concluzii se referă nu numai la obiectul de comparaţie pus la dispoziţia expertului, ci la oricare altă persoană ori obiect existent în natură. Aşa cum rezultă din practica judiciară, sunt cazuri în care concluzia „nu se poate stabili” este luată drept o concluzie negativă, adică, persoana bănuită este exclusă din cercul de suspecţi. O asemenea apreciere a acestei concluzii este total greşită şi ca atare, trebuie eliminată din activitatea organelor judiciare.

- 223 -

OPINII PRIVIND PROCEDURI ACŢIONALE FOLOSITE DE STRUCTURILE JANDARMERIEI MONTANE ÎMPREUNĂ CU

FORMAŢIUNI SPECIALIZATE PENTRU SALVAREA PERSOANELOR ACCIDENTATE ÎN CREVASE

Maior drd. Cristian PROFIRESCU Maior drd. Daniel STANCIU

Reprezentând peste o treime din teritoriul ţării, munţii Carpaţi, alături de

celelalte masive muntoase, se evidenţiază în peisajul României ca puternice fortăreţe naturale, de o frumuseţe aparte. Rezervaţiile naturale, fondul silvic şi cinegetic, flora specifică, staţiunile turistice şi balneare, obiectivele turistice devenite celebre în ţară şi în străinătate, atrag din ce în ce mai mulţi turişti români şi străini pentru practicarea drumeţiilor montane, a sporturilor specifice de iarnă, vizitarea obiectivelor turistice sau participarea la competiţii sportive.

Pe timp de iarnă, pe lângă pericolul accidentării si surprinderii acestora de avalanşe, turiştii amatori de drumeţii montane şi de ascensiuni, personalul din cadrul structurilor Jandarmeriei Montane, Asociaţiei Naţionale a Salvatorilor Montani, Romsilva, Inspectoratului Local pentru Situaţii de Urgenţe Civile sunt expuşi şi pericolului accidentării ca urmare a alunecării pe gheaţă sau căderii de la înălţime, în crevase.

Crevasele sunt crăpături în gheaţă sau în zăpada îngheţată, care se formează atunci când în urma declanşării avalanşei (sau ca urmare a încălzirii şi creşterii temperaturii), zăpada se deplasează peste terenul accidentat produs în urma alunecărilor de teren care au generat rupturi adânci în scoarţa terestră şi în sol, sau când, datorită creşterii temperaturii, zăpada se topeşte şi alunecă de pe versanţii înalţi ai muntelui la vale, iar la scăderea temperaturii, aceasta se opreşte pe crestele abrupte ale altor versanţi mai mici de înălţime, peste grotele care se formează în urma alunecărilor de teren ori când zăpada (sau gheaţa) acoperă terenul accidentat care a dus la formarea grotelor.

Din punct de vedere al formării şi dispunerii acestora, crevasele pot fi la vedere sau ascunse, având dimensiuni variabile , unele dintre acestea ascunzând în interior stânci de diferite dimensiuni, ascuţite şi deosebit de periculoase. Crevasele care se formează la suprafaţă sunt vizibile, au crăpături mari în scoarţa gheţii şi se pot evita pe timpul deplasării.

Cele mai periculoase sunt crevasele ascunse, care au la suprafaţă un strat subţire de gheaţă, acestea fiind greu de observat, iar în momentul în care persoana care se deplasează pe munte, cade şi alunecă pe zăpadă spre aceasta, nu o observă sau calcă pe marginea ei, gheaţa se rupe, crevasa se lărgeşte instantaneu iar persoana cade de la înălţime în interiorul crevasei.

- 224 -

Pe pantele abrupte ale muntelui sau cu înclinaţii de până la 45 grade, orice persoană care nu cunoaşte modul de deplasare, care nu are echipament adecvat, ori datorită gheţii sau zăpezii îngheţate dispuse pe traseu, a timpului nefavorabil (ceaţă, viscol şi vizibilitate redusă), poate aluneca pe distanţe de până la 50 de metri, pe această distanţă, sau la capătul acesteia, existând pericolul căderii şi accidentării în crevase. Forţa de impact la căderea în crevasă a unei persoane este mai mare decât o cădere de la înălţimea de 10 metri.

Ca urmare a căderii de la înălţime în crevasă, victima poate suferi diferite tipuri de leziuni luxaţii, fracturi iar în unele situaţii, ca urmare a traumatismelor sau leziunilor grave produse, poate deceda instantaneu sau în timp scurt.

De regulă, pe munte, unde terenul este accidentat, existând rupturi ale scoarţei terestre, de diferite adâncimi, acolo unde se formează o crevasă, în imediata apropiere a acesteia, se pot forma şi altele.

Pentru prevenirea accidentării în crevase, persoanele care urmează a se deplasa pe munte, pe timp de iarnă, vor respecta următoarele reguli de siguranţă:

– se vor documenta înainte de deplasarea pe orice traseu montan, dacă acesta este deschis sau închis şi nu se vor deplasa pe traseele închise;

– înainte de deplasarea pe traseele montane deschise, turiştii români sau străini se vor dota cu echipament specific de iarnă şi materiale specifice, astfel: combinezon, (scurtă şi pantalon de iarnă), bocanci pentru deplasarea pe munte, căciulă (fes), ochelari de protecţie, fular, mănuşi, rucsac care să conţină hrană ce asigură necesarul de calorii, articole de echipament de schimb, 1-2 cordeline de alpinism, trusă sanitară completă, termos cu ceai cald/cafea, binoclu, sac de dormit, cort, ustensile de aprins focul, hartă cu traseele de deplasare, obiectivele montane, dispunerea secţiilor şi posturilor de jandarmi montane, a sediilor sau refugiilor personalului din Asociaţia Zonală a Salvatorilor Montani, numerele de telefon ale acestor structuri, mijloace de comunicaţii, busolă, dispozitive electronice G.P.S., sau alte materiale specifice.

Este cunoscut faptul că jandarmii montani şi personalul Salvamont pentru acţiuni de salvare ale persoanelor aflate în dificultate pe munte, sunt echipaţi cu ţinuta şi echipamentul specific de misiune, rucsac cu materialele anterior menţionate şi trusă de prim-ajutor, precum şi cu următoarele materiale şi mijloace de deplasare, care în funcţie de specificul acţiunii pot fi: akia, schiuri, clăpari, bocanci de tură, cordeline, pioleţi, pitoane, ciocan pentru fixat pitoanele, dispozitive de: escaladă, coborâre şi siguranţă; colţari, căşti de protecţie, lopeţi pliabile, lanterne, aparatură de căutare prin G.P.S a persoanelor surprinse de avalanşe, sonde telescopice de căutare sub zăpadă a persoanelor surprinse de avalanşe, motor-bike-uri sau alte materiale specifice.

Având în vedere faptul că, în ultimii ani s-au produs accidente cu urmări tragice pe munte inclusiv în rândul alpiniştilor profesionişti, înainte de desfăşurarea concursurilor de alpinism sau de schi, asociaţia sportivă care organizează competiţia sportivă în domeniu, va înştiinţa instituţiile locale abilitate ale statului precizând toate datele referitoare la organizarea şi desfăşurarea competiţiei sportive pentru primirea avizului, iar în acest sens vor informa în scris, cu cel puţin 48 de ore formaţiunea Salvamont, subunitatea de jandarmi montană din zonă şi celelalte instituţii abilitate ale statului cu atribuţii în domeniul montan, se vor documenta cu privire la prognoza meteorologică, gradul de risc al masivului muntos de escaladat, traseele deschise (sau

- 225 -

închise) ale acestuia, locurile sau zonele unde există pericolul acumulării de zăpadă şi declanşării avalanşelor sau unde pot să apară alte pericole (ex. căderi de stânci, etc.), locurile unde sunt dispuse refugiile jandarmeriei şi cele Salvamont.

De asemenea, este indicat ca alpiniştii şi schiorii să execute exerciţii de pregătire suplimentară în zone şi pe pante asemănătoare traseelor din concurs, iar înainte de începerea competiţiei vor înştiinţa instituţiile abilitate: Jandarmeria montană şi personalul din cadrul Asociaţiei Zonale a Salvatorilor Montani, pentru asigurarea protecţiei zonei, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Traseele, cărările cu teren accidentat precum şi celelalte locuri din zona montană unde s-au format crevase, unde există posibilitatea producerii avalanşelor sau prezintă un grad ridicat de pericol precum căderile de stânci, se impun a fi cunoscute şi monitorizate permanent de către alpinişti, jandarmii montani şi personalul Salvamont, pentru a fi înştiinţaţi operativ turiştii, în vederea prevenirii accidentelor de orice natură.

Dacă pe timpul deplasării pe traseul montan turiştii sunt surprinşi de timp nefavorabil precum viscol puternic, ninsori abundente, ceaţă densă, ori terenul de pe traseu favorizează producerea de accidente, aceştia se vor deplasa către cea mai apropiată cabană sau loc de refugiu, folosind cordelina de alpinism, pentru realizarea siguranţei deplasării tuturor membrilor grupului. Pe timpul deplasării cordelina va fi întinsă normal, fără a se afla în tensiune.

De regulă, podurile de gheaţă se ocolesc, dacă grosimea gheţii nu prezintă siguranţă pentru traversarea peste acestea. În situaţii cu totul deosebite, când nu există un alt itinerar de deplasare, podul de gheaţă se observă cu atenţie pentru a nu avea fisuri sau crăpături, se verifică cu atenţie cu pioletul de un membru al grupului grosimea gheţii şi dacă gheaţa rezistă, acesta se traversează asigurat cu ajutorul corzii de alpinism de ceilalţi membri.

La traversările peste podul de gheaţă coarda de alpinism va fi întinsă obligatoriu astfel încât toţi membrii grupului să fie asiguraţi cu ajutorul acesteia şi se va călca uşor pe gheaţă, pe cât posibil pe margine cât mai aproape de versant.

Pentru acţiunile de salvare a persoanelor accidentate în crevase pe timp de iarnă, desfăşurate de jandarmii montani în cooperare cu personalul din instituţiile specializate, în opinia noastră pot fi aplicate următoarele proceduri acţionale:

a) Proceduri aplicate de membrii grupului de turişti până la sosirea jandarmilor montani şi a personalului specializat din cadrul A.Z.S.M. sau SMURD.

– dacă un membru al echipei de turişti/alpinişti cade şi alunecă pe zăpada îngheţată a unei pante, cel care observă primul căderea îi înştiinţează pe ceilalţi membri, inclusiv pe cel care se află în vârf, strigând: ,,CĂDERE", se culcă rapid pe zăpadă cu faţa în jos, înfige adânc pioletul şi colţarii în zăpada îngheţată pentru a opri partenerul din alunecare (cădere), până când acesta se opreşte, se ridică prin măsuri de siguranţă, evaluează situaţia, acordă măsurile de prim ajutor persoanei în cauză dacă aceasta a suferit escoriaţii, echimoze sau fracturi, folosind trusa medicală, informează personalul din cadrul Jandarmeriei montane, personalul Salvamont şi continuă foarte atenţi deplasarea spre prima cabană sau refugiu.

– dacă persoana care alunecă pe zăpadă nu poate fi oprită, alunecând spre marginea unei crevase/grote, cel care declanşează acţiunea de salvare se deplasează

- 226 -

spre acel loc imediat, fiind asigurat cu ajutorul cordelinei (frânghiei) de ceilalţi parteneri şi va întinde braţul, având înfăşurat pe acesta o cordelină de alpinism sau un articol de îmbrăcăminte (fular, pulover) către persoana aflată în pericol pe marginea crevasei, pentru ca aceasta să se poată prinde.

Se va evita pe cât posibil întinderea mâinii libere, deoarece greutatea corpului celui care cade în crevasă este mare, nu poate fi menţinut mult timp, existând pericolul ca şi cel care încearcă acţiunea de salvare, să cadă în crevasă odată cu acesta.

Folosind mijloacele de comunicaţii, unul din partenerii de grup va anunţa personalul din cadrul secţiei/postului de jandarmi montan, personalul A.Z.S.M, comunicând ce s-a întâmplat, locul producerii accidentului, caracteristicile acestuia, numărul persoanelor aflate în grup, starea victimei(lor), dacă victima este uşor accidentată, grav sau netransportabilă, în ce constă accidentarea, cum sunt echipaţi, dacă au trusă de prim ajutor şi hrană, starea vremii, a traseului, dacă s-a coborât în crevasă pentru a se acorda ajutor persoanei accidentate şi în ce a constat acesta sau dacă persoana a decedat, precum şi alte date şi informaţii utile.

– în situaţia în care un turist/alpinist a căzut în crevasă şi datorită adâncimii mari a acesteia, a pereţilor abrupţi sau a leziunilor produse în cădere, nu poate ieşi la suprafaţă, acesta va trece în jurul corpului cordelina de alpinism care va fi coborâtă în crevasă de echipa de salvare aflată la suprafaţă, executând două noduri la cordelină, va da semnalul pentru a fi ridicat şi va încerca să rămână tot timpul atent la semnalele echipei de salvare, pentru prevenirea intrării în hipotermie.

Şocul termic poate fi recunoscut la persoana accidentată, prin apariţia la început a unei senzaţii de arsură, apoi treptat, prin apariţia unei dureri din ce în ce mai accentuate în tot corpul, ulterior instalându-se ,,tremuratul” – reacţie a corpului uman în încercarea de compensare a pierderii căldurii. De regulă, fracturile pot provoca la scurt timp şocul hipotermic.

– în cazul în care unul sau doi turişti / alpinişti au căzut într-o crevasă adâncă, chiar dacă unul sau ambii au suferit leziuni, cel care are cele mai uşoare leziuni acordă primele măsuri de ajutor celui accidentat mai grav, îl va întreba pe acesta dacă se poate mişca şi ridica iar dacă acesta confirmă, îl va ajuta să se ridice în picioare, ambii evitând a se aşeza pe zăpadă (gheaţă).

Dacă unul dintre aceştia are traumatisme grave şi nu se poate ridica, partenerul său va încerca să introducă cu foarte mare atenţie pe sub corpul acestuia o pătură (un sac de dormit, fular sau alt obiect de îmbrăcăminte), pentru ca acesta să nu stea cu corpul pe zăpadă (gheaţă), va discuta cu el şi-l va menţine treaz, administrându-i calmante şi ceai cald (sau cafea) din termos.

Cel care are cele mai puţine leziuni, va evalua situaţia, va acorda primul ajutor medical partenerului cu leziuni mai grave şi va menţine permanent legătura cu partenerii aflaţi la suprafaţă şi echipa de salvare.

Dacă leziunile celor doi nu sunt grave, după acordarea ajutorului medical reciproc, folosind cordelinele, pitoanele, pioletele, carabinele, dispozitivele de siguranţă, colţarii şi celelalte materiale de alpinism din dotare, cei doi vor începe ascensiunea spre suprafaţă cu măsuri de siguranţă.

Pe timpul desfăşurării acţiunilor de salvare a persoanelor accidentate în crevase, pot să apară şi unele riscuri sau disfuncţii, astfel:

- 227 -

– starea vremii se poate schimba, se poate lăsa întunericul iar acţiunea de salvare devine dificilă şi deosebit de periculoasă, putându-se amâna pentru a doua zi, existând pericolul ca persoana care a suferit leziuni grave să nu mai poată fi salvată în viaţă; – mijloacele de comunicaţii ale turistului/alpinistului accidentat sau ale membrilor echipei de salvare nu mai funcţionează, ca urmare a măririi timpului acţiunii de salvare, a descărcării acumulatorilor, a defectării acestora în cădere sau ca urmare a faptului că acţiunea se desfăşoară într-o zonă fără acoperire radio-telefonică, ceea ce îngreunează acţiunea de salvare; – datorită adâncimii mari a crevasei, vocile celor de la suprafaţă nu pot fi auzite de cei aflaţi în dificultate sau comunicarea este imposibil de realizat datorită leziunilor foarte grave produse asupra victimelor; – la altitudini de peste 2000 de metri, oxigenul din ce în ce mai rarefiat, împreună cu zăpada în cantităţi mari pe traseul de deplasare în cantităţi mari, provoacă stare de oboseală în deplasarea pedestră a membrilor echipelor spre locul unde urmează a se desfăşoară acţiunea de salvare; – local în care s-a accidentat persoana, precum şi zona adiacentă acestuia nu permite aterizarea elicopterului echipajului SMURD, pentru transportarea victimei la cea mai apropiată unitate medicală din zonă, aceasta necesitând a fi transportată pe distanţe mari, pe akie-uri sau pe mijloace improvizate.

b) Proceduri de acţiune ale jandarmilor montani, în cooperare cu formaţiuni specializate.

Deplasarea jandarmilor din cadrul echipelor specializate din secţia sau postul de jandarmi montani,în cooperare cu personalul din cadrul formaţiunilor A.Z.S.M., iar în unele acţiuni de salvare, în cooperare cu personal medical îmbarcat pe elicopter aparţinând SMURD, pe timp de iarnă se desfăşoară rapid, folosindu-se snow-mobile (motor-bike-uri) pentru deplasare pe zăpadă, telecabina, telescaunul sau elicopterul (echipajele SMURD), până în locurile unde acestea funcţionează. În continuare echipele de jandarmi se deplasează pe jos sau pe schiuri, până la locul producerii accidentului, folosindu-se pentru deplasarea pedestră pioleţi, colţari, corzi de alpinism, pitoane, carabine, dispozitive de coborâre/urcare şi de siguranţă, akie-uri, rucsac cu materiale specifice alpine, trusă de prim-ajutor, lanterne etc.

– la apropierea de locul unde persoana a căzut în crevasă, se ia legătura cu victima sau cu partenerii acesteia de la suprafaţă, se analizează terenul, se evită deplasarea printre crevase şi se constituie echipe de salvare şi echipe de siguranţă a zonei, trecând la acţiunea de salvare;

– în funcţie de situaţie, doi sau mai mulţi membri ai echipei de salvare coboară în crevasă cu ajutorul corzilor de alpinism, asiguraţi de la suprafaţă de membrii echipei de siguranţă, iar la ajungerea la persoana accidentată, o vor întreba dacă se poate mişca (pentru a depista eventuale traumatisme la coloana vertebrală sau în alte locuri) se palpează cu deosebită atenţie victima pe coloana vertebrală şi se acordă acesteia ajutorul medical asigurând-o cu cordelina pentru a fi ridicată la suprafaţă.

– dacă victima este lovită şi accidentată la coloana vertebrală, la cap, bazin sau în alte parţi vitale ale corpului, se ridică foarte atent de către toţi membrii echipei în

- 228 -

acelaşi timp, se aşează şi se imobilizează persoana în akie-uri şi se începe acţiunea de ridicare la suprafaţă a acesteia, ulterior a celeilalte persoane cu leziuni mai uşoare (dacă există) şi apoi a membrilor echipei de salvare, cu măsuri stricte de siguranţă, asigurându-se transportul spre cea mai apropiată formaţiune medicală.

– în situaţia în care se constată că victima este în stare foarte gravă şi trebuie să i se acorde asistenţa medicală de specialitate în timp scurt, când distanţa de la locul de salvare până la formaţiunea medicală din zonă este foarte mare iar terenul este dificil, se solicita deplasarea la faţa locului (sau într-un loc apropiat unde poate ateriza) a unui elicopter cu personal medical aparţinând SMURD, echipa de salvare deplasează cu atenţie victima la locul de aterizare al elicopterului, asigură îmbarcarea şi transportul acesteia la cea mai apropiată formaţiune medicală specializată.

Deoarece în prezent personalul profesionalizat din cadrul Centrului de Perfecţionare a Pregătirii Jandarmilor Montani Sinaia, care au atribuţii de pregătire a tuturor jandarmilor montani, executând totodată şi acţiunile de intervenţie cu cel mai ridicat nivel de dificultate pentru salvarea persoanelor aflate în dificultate pe munte, opinăm pentru dotarea acestei structuri cu un elicopter, întrucât jandarmeria montană nu are în dotare acest mijloc de deplasare rapidă.

Totodată, se va lua legătura şi cu membrii de familie ai persoanei salvate şi în cooperare cu alte structuri se va proceda la consilierea acestora pe toată durata acţiunii de salvare a persoanei accidentate.

– în situaţia în care pereţii crevasei sunt acoperiţi de gheaţă groasă, pentru ieşirea cu victima la suprafaţă, jandarmii montani vor folosi şuruburile pentru gheaţă, care vor fi înşurubate în pereţii de gheaţă ai crevasei şi se vor folosi pentru escaladă de cordeline, pitoane, carabine şi piolete.

În concluzie, acţiunile executate de jandarmii montani în cooperare cu personalul din celelalte formaţiuni cu atribuţii de salvare a persoanelor care s-au accidentat în crevase pe timp de iarnă, sunt deosebit de complexe prin particularităţile menţionate, eficienţa acestora necesitând:

– o pregătire specifică continuă în poligoane alpine; – pregătire în condiţii complexe de timp şi anotimp, în situaţii cât mai

apropiate de realitate; – aptitudini, forţă, rezistenţă şi echilibru psihic în acţiunile de escaladă,

căţărare, salvare şi pe timpul transportului; – cunoaşterea şi aplicarea tehnicilor de comunicare şi consiliere a persoanei

accidentate, pe toată durata acţiunii de salvare; – reducerea timpului de intervenţie; – umanism şi spirit de echipă; – cunoştinţe şi deprinderi de specialitate pentru acordarea primului ajutor; – consilierea membrilor familiei persoanei accidentate; – cooperare între structuri. În cei şase ani de existenţă a structurilor Jandarmeriei Montane, acţiunile

desfăşurate pentru salvarea persoanelor aflate în dificultate în zona montană au dovedit şi vor continua să dovedească un înalt grad de profesionalism din partea celor aflaţi permanent în slujba cetăţeanului, pentru salvarea celui mai preţios bun al omului –VIAŢA.

- 229 -

SOFTWARE DE BUZUNAR

Subcomisar de poliţie Viorica SIMION

În ultima vreme, bătrâna dischetă a dispărut aproape complet de pe

firmamentul IT. Majoritatea utilizatorilor de calculatoare au înlocuit-o cu CD/DVD-uri reinscriptibile (dintre acestea, discurile în format mini au diametrul de numai 8 cm, astfel încât pot fi păstrate într-un portmoneu, oricând la îndemână). Problema intervine însă atunci când calculatorul de pe care vreţi să copiaţi anumite informaţii nu dispune de unitate inscriptoare. "Fenomenul" PC-fără-inscriptor este pe cale de dispariţie, dar celebrul Murphy vă asigură că, din o sută de calculatoare, exact cel care vă interesează nu va avea inscriptor.

Soluţia de mijloc, folosită tot mai frecvent, este unitatea USB-flash. Având, în general, dimensiuni foarte reduse (de unde şi denumirea "thumb-drive" – în traducere liberă "unitate-degeţel") şi greutatea de aproximativ 10-20 de grame, unităţile USB-flash pot fi folosite fără probleme ca brelocuri pentru chei.

Avantajul absolut faţă de discurile optice reinscriptibile este că informaţia poate fi stocată pe USB-flash în timp real. Astfel, poţi rula anumite programe care păstrează în fişierele proprii de configurare eventuale modificări operate de utilizator, sau chiar adaugă informaţii în fişiere suplimentare.

Mai mult decât atât de pe unităţile USB pot fi rulate sisteme de operare, unele dintre ele chiar în emulator (de ex., poţi rula o distribuţie Linux pe calculatorul unui prieten, fără a fi nevoie ca el să-şi repornească Windows-ul).

Putem vorbi, la ora actuală, despre veritabile aplicaţii software "de buzunar", deloc puţine la număr, care oferă opţiuni suficient de complexe pentru orice utilizator, fie acesta începător sau avansat. Singura limită este mărimea buzunarului, mai bine zis suma pe care fiecare este dispus să o investească într-o unitate USB-flash, întrucât de aceasta depinde capacitatea de stocare a micului dispozitiv. Este suficientă şi o unitate de 256 MB (care costă deja mai puţin de 100 RON), dacă sunt de transportat documente şi aplicaţii utilitare, însă dacă obiectul transferului îl constituie filme sau fişiere multimedia, atunci mai bine achiziţionaţi o unitate de l GB, pe care încape întregul conţinut al unui CD (costă între 250-300RON). Cât despre viteza de transfer, se recomandă unităţile compatibile cu standardul USB 2.0, deoarece diferenţa de preţ este foarte mică, însă timpul necesar pentru transferul informaţiilor este mult mai scurt faţă de unităţile cu interfaţă USB 1.1.

În deschiderea listei aplicaţiilor portabile se află câteva dintre noile programe de la Mozilla Foundation, deoarece au dat dovadă de o ergonomie şi stabilitate demne de cele mai bune recomandări. Aceste aplicaţii portabile dispun de toate funcţiile

- 230 -

versiunilor "instalabile", iar meritul de a le face compatibile cu rularea de pe unităţi USB-flash (prin integrarea unui lansator corespunzător) îi revine programatorului John T. Haller. De pe site-ul acestuia, www.johnhaller.com pot fi descărcate cele mai recente versiuni ale mai multor proiecte interesante

Portable Firefox 1.0.6 ( http://portablefirefox.mozdev.org) – versiunea portabilă a deja cunoscutului browser a fost descărcată de peste un sfert de milion de utilizatori. Dacă utilizaţi pe calculatorul personal acelaşi browser, e foarte simplu de "sincronizat" book-mark-urile, cookie-urile şi chiar parolele, astfel încât să le aveţi mereu cu dvs. şi, în acelaşi timp, să nu "lăsaţi urme" pe calculatoare străine; în acest fel, puteţi naviga, de pe orice calculator, ca şi cum aţi fi acasă.

Portable Thunderbird 1.0.6 (http://portablethunderbird.mozdev.org) este un client de e-mail confortabil care vă permite să verificaţi toate conturile de mail (care dispun de suport POP/IMAP), cu un singur clic, chiar şi atunci când nu lucraţi pe calculatorul de acasă. Mai mult decât atât, puteţi descărca toate mesajele chiar pe unitatea USB, pentru a le studia ulterior şi a expedia răspunsurile cu ocazia următoarei "conectări" on-line. Vă puteţi confrunta poate cu situaţii în care persoanele pe care le vizitaţi dispun de conexiuni prin dial-up şi nu ar fi încântate să îţi verifici e-mailurile şi să răspunzi folosind interfaţa webmail, din cauză că "Time is money"...

Portable Sunbird v.0.2 R.3 (http://portablesunbird.mozdev.org) – este o agendă personală foarte asemănătoare cu aplicaţia Calendar integrată de MS-Outlook. Versiunea portabilă vă permite să aveţi mereu la îndemână mai multe calendare (de exemplu puteţi gestiona simultan agenda personală, pe cea de serviciu, chiar şi orarele copiilor la şcoală). Un alt aspect interesant este posibilitatea de a crea calendare interactive pentru grupurile de lucru, care pot fi păstrate on-line, iar Sunbird poate fi configurat să le verifice/sincronizeze de fiecare dată când porniţi aplicaţia portabilă de pe USB (desigur, dacă respectivul computer dispune de conexiune la Internet). În acest fel, puteţi fi la curent cu sarcinile de serviciu oriunde v-aţi afla, fără a fi nevoie să luaţi după dvs. un laptop conectat la VPN-ul companiei, economisind spaţiu în bagaje şi – eventual – chiar banii firmei.

"Biroul deschis" Portable Open Office (www.johnhaller.com) – la secţiunea

"Useful Stuff" (utilităţi). Acelaşi programator care coordonează proiectele aplicaţiilor portabile de la

Mozilla Foundation, a reuşit să "pregătească de drum" şi binecunoscuta suită de birotică de la OpenOffice.org. Deocamdată, versiunea portabilă 1.1.4 se află în stadiul de testare. Întreaga suită (chiar şi v.2.0 Alpha) ocupă mai puţin de 128MB, deci poate fi folosită fără probleme chiar şi de pe unităţi USB având capacitatea respectivă. Este impresionant, deoarece se oferă posibilităţi de editare complexă a documentelor şi foilor de calcul tabelar în cele mai populare formate digitale, precum şi compatibilitate (aproape!) completă cu aplicaţiile integrate în suita MS-Office.

...şi lista My… continuă... Din această scurtă prezentare, reiese că în curând nu va mai fi nevoie să

plimbaţi calculatorul personal, ci doar o minusculă unitate USB, deoarece – nu-i aşa? – calculatoare găsiţi deja "peste tot".

- 231 -

CUM SĂ NE ALEGEM DISPOZITIVELE DE INTRODUCERE A DATELOR

Comisar de poliţie Adina POP

Când folosim PC-ul, cel mai mult interacţionam fizic cu tastatura şi cu mouse-ul, deşi, dacă ne gândim bine, pe ele le băgăm cel mai puţin în seamă. Ergonomia este un bun motiv pentru care ar trebui să ne gândim la upgradarea dispozitivelor de input, dar chiar şi persoanele care nu au probleme cu încheieturile mâinilor ar trebui să se gândească la faptul că un nou mouse optic, o tastatură mai compactă sau o tăbliţă grafică le poate transformă în bine experienţa utilizării PC-ului.

Ce trebuie să ştim Tastaturile şi dispozitivele de tip pointing (de indicare) sunt cele două mari

clase de dispozitive de introducere a datelor. Acestea sunt disponibile într-o varietate de design-uri şi cu multe opţiuni diferite.

Cum să alegem o tastatură bună Deşi dispunerea tastelor pe tastatură nu s-a modificat de mai mult de un secol,

asta nu înseamnă că nu ar trebui să ne gândim la ce e în neregulă cu tastatura pe care o folosim acum. Pe lângă problemele medicale, cauzate de sindromul mişcărilor repetitive, ar trebuie să ne gândim la utilitatea unei tastaturi care ne oferă câteva butoane extra, foarte folositoare.

- 232 -

Până de curând, existau două metode principale de fabricare a tastaturilor: mecanică şi cu membrană. Deşi cele mecanice sunt net superioare, tastaturile cu membrana au monopol pe piaţă pentru că sunt mult mai ieftine.

Într-o tastatura mecanică, fiecare tastă are propriul switch (comutator) intern care semnalează apăsarea ei şi care este separat de cel al tastelor alăturate. Tastaturile mecanice seamănă mult cu maşinile de scris, în sensul că switch-ul din interiorul fiecărei taste face clic atunci când ridici degetul de pe ea; acestea oferă mai multă rezistenţă la apăsare şi revin mai repede în poziţia iniţiala decât cele cu membrană.

În interiorul unei tastaturi cu membrană, toate tastele sunt poziţionate pe o "foaie" de plastic de lungimea tastaturii. Membrana este imprimată cu un model care, atunci când este atins de o tastă, acţionează ca switch-ul dintr-o tastatură mecanică, trimiţând semnalul "tastă apăsată" către computer. Tastaturile cu membrană sunt mai ieftine pentru că sunt făcute din mai puţine componente. Tastaturile cu membrană ieftine dau o senzaţie mai "buretoasa" la apăsare; cu cât o tastatură este mai ieftină, cu atât va fi mai proastă la atingere şi la răspuns.

Pentru a le conecta la computer, tastaturile folosesc fie un port PS/2, fie unul USB. Majoritatea PC-rilor şi toate Mac-urile folosesc acum conexiuni USB. Aproape toate tastaturile sunt livrate şi cu un convertor USB to PS/2, în cazul în care PC-ul nu are niciun port USB liber.

Ultimul "trend" în materie de tastaturi este wireless: o tastatură cu baterii trimite un semnal către un receptor USB conectat la PC-ul tau. Avantajul unei conexiuni wireless este că tastatura nu va fi legata de PC, adică se scapă de sumedenia de fire de pe birou. Acesta este un amănunt destul de util, mai ales, oamenilor de afaceri, în timpul prezentărilor de la conferinţe, pentru că o tastatură wireless poate fi plasată oriunde, în limita unei raze de 10 m de la receptor.

Tastaturile "de lux" oferă o mulţime de alte funcţii, de la taste speciale pentru lansarea aplicaţiilor sau pentru adrese de Web până la cele multimedia care controlează CD-uri şi DVD-uri. Aceste funcţii adaugă multe conveniente, dar necesita instalarea unui soft special.

Alegerea celui mai bun diapozitiv de indicare Mouse-ul e cam tot atât de "bătrân" ca şi PC-ul şi tot de atunci mouse-urile au

reprezentat cauza numărul unu a multor vătămări ale încheieturilor mâinii şi ale braţului. Motivul este simplu: folosirea mouse-urilor le solicită utilizatorilor să ţină mână într-o poziţie ciudată, nenaturală, pentru perioade lungi de timp. Nu este un proces pentru care am fost "construiţi".

Au apărut pe piaţă numeroase alternative la dispozitivele de indicare care se presupune că rezolvă această problemă: mouse-uri conturate după forma mâinii; trackball-uri care solicita mai puţin mişcarea braţului; touchpad-uri folosite în special cu laptop-uri, care se bazează pe simpla mişcare a degetului şi tăbliţe grafice care folosesc un indicator de tip creion.

În prezent poţi alege între două tipuri principale de mecanisme pentru mouse: mecanic şi optic. Un mouse mecanic "traduce" mişcarea unei bile din interiorul dispozitivului către pointer-ul de pe ecran. Mouse-ul optic utilizează o micro-cameră care înregistrează mişcările.

- 233 -

Principala diferenţă între mouse-urile optice şi cele mecanice este sensibilitatea răspunsului. În lipsa unei bile şi a roller-elor, un mouse optic nu agaţă scame şi praf care îngreunează apoi mişcările pointer-ului.

Atât mouse-urile mecanice, cât şi cele optice au atât variante cu fir, cât şi wireless. Ca şi tastaturile, versiunile cu fir folosesc mai mult conexiuni USB decât PS/2, însă producătorii includ, de obicei, şi convertoare. În timp ce mouse-urile pentru Mac au un singur buton, cele pentru PC au cel puţin două - stângul şi dreptul - şi pot avea alte butoane în plus, customizabile, sau o rotiţă de scroll.

Trackball-urile seamănă cu un mouse întors "cu fundul în sus", folosind o bilă care transformă mişcările degetelor în mişcările pointer-ului de pe ecran. Trackball-urile pot ameliora vătămările legate de mişcarea repetitivă. Acestea sunt proiectate mai ergonomic decât mouse-urile (aproape toate mouse-urile sunt proiectate pentru dreptaci), iar unele folosesc chiar acelaşi sistem optic precum în cazul mouse-urilor de high-end, care le face mai precise. Logitech, Kensington şi Microsoft pun la dispoziţie o varietate de trackball-uri.

Cea mai importantă alternativă la un mouse sau la un trackball este o tăbliţă grafică. Indicatorul de tip creion este, de fapt, un subtitut pentru mouse. O lovitură scurtă cu vârful creionului pe tăbliţă funcţionează ca un clic-stânga; două lovituri scurte echivalează cu un dublu-clic. Un buton programabil de pe corpul stiloului operează ca butonul drept al mouse-ului. Software-ul tăbliţei adaugă şi alte funcţionalităţi cum ar fi recunoaşterea scrisului de mână sau folosirea anumitor gesturi pentru a deschide aplicaţii. Stiloul folosit cu tăbliţele le face ideale pentru graficieni; de fapt, multe tăbliţe populare cum sunt cele de la Wacom adaugă funcţionalităţi de desenare programului de editare foto Adobe Photoshop.

Ergonomia contează Confortul ar trebui să fie condiţia numărul unu atunci când ne decidem să ne

achiziţionăm o tastatură. Însă nu ne vom da seama de cât de confortabilă este decât după ce am utilizat-o pentru ceva timp, aşa că trebuie luate în seamă condiţiile de returnare din certificatul de garanţie.

Majoritatea utilizatorilor de tastaturi nu au probleme asociate cu tastarea. Însă chiar dacă nu se simte niciun disconfort în timpul tastării, o tastatură ergonomică – adică una care corespunde mai bine dimensiunilor, formelor şi contururilor mâinii, braţului şi încheieturii tale – poate îmbunătăţi felul în care te simţi atunci când utilizezi un computer. Pe piaţă se găsesc destule tastaturi ergonomice. Tastatura "Natural" produsă de Microsoft, lansată în 1998, este un exemplu tipic pentru acest design "conturat", care le permite oamenilor sa-şi ţină mâinile într-o pozitie mai confortabilă în momentul tastării.

Sfaturi de cumpărare Pentru tastaturi Confortul la tastare este cel mai important. Întotdeauna, înainte de cumpărare,

testaţi cu mâinile voastre tastatura. Dacă nu este posibil, asiguraţi-vă că puteţi returna ulterior produsul.

Feriţi-vă de tastaturile ieftine. Puteţi cumpăra o tastatură şi cu 10 lei şi exact atât va merita. O tastatură de calitate costă cel puţin 50 lei. Desigur, pe măsură ce

- 234 -

adăugaţi funcţii şi butoane speciale, gândiţi-vă că veţi ajunge undeva la 100 lei. O tastatură wireless bună costă cel puţin 150 lei şi reprezintă o alegere bună dacă doriţi ceva mai multă libertate în utilizare.

Păstraţi la îndemână încă un set de baterii pentru tastatura wireless. De obicei, acestea folosesc patru baterii AA, care durează vreo şase luni (este valabil şi pentru mouse-uri). Încercaţi o tastatură ergonomică. Tastaturile ergonomice cum sunt cele "Natural" de la Microsoft trebuie luate in considerare, mai ales dacă ştiţi ca aţi avut neplăceri legate de utilizarea îndelungată a tastaturilor. O să vă ia ceva timp până vă obişnuiţi cu un model ergonomic, dar merită.

Pentru mouse-uri, trackball-uri şi tăbliţe grafice Alegeţi ce vi se potriveşte. Majoritatea PC-urilor din ziua de azi au un mouse

cu două butoane, pe care îl pot utiliza şi dreptacii şi stângacii. Dacă nu aveţi probleme în a utiliza un asemenea mouse şi nu simţiţi niciun disconfort după, să zicem, doua săptămâni, atunci nu trebuie să-l schimbaţi.

Mouse-urile ergonomice şi trackball-urile au mai multe funcţii şi sporesc confortul. Modelele "conturate", cum sunt cele din seria MouseMan de la Logitech, sau din familia IntelliMouse de la Microsoft, sunt proiectate ergonomic pentru o utilizare îndelungată, însă sunt doar pentru dreptaci. Multe dintre aceste dispozitive de indicare au şi butoane în plus, programabile.

Rotiţele de scroll sunt foarte utile. Multe mouse-uri şi trackball-uri au o rotiţă de scroll între cele două butoane, care permite o navigare mai rapidă în documente şi pe paginile de Web. Rotiţa funcţionează şi ca buton programabil, pentru funcţii ca dublu-clic sau escape. Cumpăraţi o tăbliţă suficient de mare. Dacă intenţionaţi să luaţi o tăbliţă grafică, asiguraţi-vă că suprafaţa activă este suficient de mare. De asemenea, asiguraţi-vă că soft-ul inclus în pachet vă acoperă toate nevoile.

- 235 -

OPINII METODICO-PSIHOPEDAGOGICE REFERITOARE LA CAUZELE CARE INFLUENŢEAZĂ REZULTATELE

OBŢINUTE DE CURSANŢI (TRĂGĂTORI), LA ŞEDINŢELE INDIVIDUALE PRACTICE DE TRAGERE

CU ARMA ÎN POLIGON

Comisar-şef de poliţie Marian CONDRUŢ Cauzele posibile ale neîndeplinirii şedinţelor de tragere Atunci când rezultatele obţinute de cursanţi în cadrul orelor de tragere nu se

situează la nivelul aşteptat atât instructorul, cât şi şeful cursului se străduiesc să remedieze deficienţele. Sunt întreprinse, pe cât posibil, cele mai inspirate şi eficiente măsuri. De regulă, aceste măsuri sunt în funcţie de priceperea şi competenţa acestora.

De cele mai multe ori, se trece la intensificarea şi mărirea duratei de desfăşurare a antrenamentelor. Se consideră că vina aparţine în exclusivitate cursanţilor (trăgătorilor) care nu au depus suficient efort şi interes, nu s-au străduit corespunzător situaţiei. Dar, trebuie ştiut un fapt real, nu intensificarea antrenamentelor este antidotul universal care să facă miracole. Trebuie făcută o analiză, cu răbdare şi realism asupra lanţului de condiţii de care depinde, în ultimă instanţă, lovirea ţintei.

În general, este mulţumitoare o trecere în revistă a principalelor cauze posibile, dar, adesea, se ajunge la concluzia că trebuie să fie intensificate şi suplimentate antrenamentele. Însă, şedinţele de antrenament nu sunt, întotdeauna benefice, uneori se dovedesc a fi chiar dăunătoare. Nu se poate spune că există un cerc vicios de cauze, ci o mare influenţă o are, lipsa experienţei a instructorului. Aşa că, de cele mai multe ori cauzele reale ale nereuşitei tragerii, rămân ascunse. Acest lucru explică, în fapt, inerţia în folosirea unor procedee de învăţare şi antrenament evident ineficiente. Mai trebuie menţionat faptul că şi atunci când este absolut necesar, antrenamentul nu dă, automat, rezultate spectaculoase.

Pe parcursul desfăşurării antrenamentelor şi a şedinţelor individuale de tragere, au fost evidenţiate mai multe cauze care influenţează îndeplinirea sau neîndeplinirea tragerilor.

Acestea pot fi: – consecinţele coeficientului personal la reglarea armamentului; – cauzele care ţin de armament; – deplasarea spre lateral, involuntară a cătării; – înşurubarea sau deşurubarea involuntară a cătării;

- 236 -

– apariţia unor jocuri laterale ale foii gradate a înălţătorului; – uzura avansată a canalului ţevii; – loviturile accidentale aplicate gurii ţevii; – degradarea ţevii (îndoirea ţevii); – apariţia unor jocuri anormale la patul armei faţă de armă ori a altor

repere sau mecanisme.

Cauzele care ţin de calitatea muniţiei Există situaţii când şedinţa de tragere nu este îndeplinită din cauza stării

muniţiei (defectelor acesteia). Acest fapt este cu atât mai pregnant când tragerea se execută în timp sau asupra ţintelor care apar pentru perioade scurte, iar incidentele nu pot fi rezolvate imediat; incidentele fiind provocate de funcţionarea defectuoasă a cartuşelor. Trăgătorul nu poate trage în timp util cantitatea de muniţie afectată, care asigură lovirea ţintei.

În acest sens, un exemplu poate fi dat de muniţia folosită la garantarea siguranţei unor obiective militare strategice, sedii, obiective de interes naţional, ori alte formaţiuni, care din cauza încărcării şi descărcării repetate în şi din încărcătoare poate suferi defecţiuni şi, în mod deosebit, desertizări.

Prin folosirea acestei muniţii, la şedinţele de tragere în poligon, se poate ajunge la imposibilitatea îndeplinirii lovirii ţintei.

Cauze care ţin de trăgător Sunt mai numeroase şi necesită stabilirea cu precizie a factorilor care au dus la

neîndeplinirea condiţiilor şedinţei de tragere. Dificultăţile sunt destul de însemnate, iar instructorul care conduce şedinţa de tragere nu poate urmări, de la distanţă, de unde se află în poligon, modul cum fiecare trăgător execută operaţiunile de care depinde precizia tragerii. El nu poate face decât, cel mult, să constate dacă trăgătorul:

– a luat corect poziţia de trageri; – a deschis focul la momentul oportun.

În afara acestor fapte, pe timpul executării tragerii, mai poate interveni, la unii trăgători, factorul emoţional, care le schimbă acestora, într-o anumită măsură comportamentul, diminuând precizia şi acurateţea operaţiunilor transformate în deprinderi la instrucţia focului.

Cauzele care ţin de funcţionarea poligonului Calitatea tragerii este, de asemenea, influenţată de modul de funcţionare a

poligonului. Pot să apară defecţiuni şi disfuncţionalităţi la instalaţiile din poligon. Cu atât

mai mult cu cât poligonul este automatizat. Pot să intervină defecţiuni care afectează: – apariţia în timpul dat al unor ţinte şi obiective; – ţinte şi obiective date ca nelovite, deşi acest lucru a fost realizat; – imposibilitatea lovirii la rând a ţintelor de către 3-4 trăgători (a aceluiaşi

obiectiv);

- 237 -

Succesiunea în care trebuie căutată cauza neîndeplinirii condiţiilor şedinţelor de tragere în poligon

Este de importanţă vitală ca persoana (instructorul) care conduce activitatea în poligon tragerea, să înceapă căutarea cauzei în acea succesiune (pe baza unei algoritm) care poate determina pe drumul cel mai scurt, stabilirea adevărului. Întrucât cauzele care ţin de armament, muniţie şi poligon sunt mai uşor de depistat accentul va fi pus mai mult pe acelea care depind de trăgător.

Poziţia de tragere lipsa înclinării corpului faţă de planul (direcţia) de tragere; o poziţie incomodă, forţată, nefirească, încordată a picioarelor ori a altor

părţi ale corpului; caracterul accidentat al terenului, care atrage incomoditatea poziţiei

trăgătorului (de multe ori regiunea abdomenului stă suspendată) sau denivelări care stânjenesc poziţia de tragere. Lipsa reazemului corespunzător pentru coate (în situaţia poziţiei pentru luptă culcat);

o stare de jenă produsă de echipament, armament ori celelalte materiale auxiliare pe care le are asupra sa trăgătorul;

poziţia greşită în care sunt ţinute braţele şi care nu formează un triunghi isoscel cu vârful pe axa longitudinală a armei iar baza pe linia imaginară care uneşte coatele;

nepăsarea, nestrângerea cu o forţă determinată a armei; înclinarea laterală a armei.

Operaţiunile de tragere (executarea tragerii) neînchiderea ochiului care nu este director; supraîncordarea muşchiului pleoapei; oprirea respiraţiei după o inspiraţie sau expiraţie profundă.

Acest lucru determină o supraîncordare a numeroase grupe de muşchi şi au ca urmare apariţia unui tremur, mai mult sau mai puţin, accentuat al întregului corp;

respiraţia involuntară pe timpul ochirii şi al dării focului. Lucrul ce impune, chiar imperceptibil, schimbarea continuă a poziţiei armei şi implicit îngreunarea ochirii;

durata prea îndelungată a ochirii, care duce la nevoia de a se relua respiraţia, iar de aici rezultând deranjarea ochirii;

durata prea îndelungată a ochirii, care duce la nevoia de a se relua respiraţia, iar de aici, rezultând deranjarea ochirii;

apăsarea defectuoasă a trăgaciului; – smucirea; – eliberarea pe timpul întreruperii ochirii în vederea reluării respiraţiei; – discontinuitatea apăsării pe trăgaci; – mânuirea trăgaciului pe timpul cât a fost reluată respiraţia sau atunci

când ochirea nu este corespunzătoare.

- 238 -

stabilirea strângerii în mână a armei pe timpul ochirii şi mânuirii trăgaciului;

slăbirea apăsării armei în umăr (atunci şi la armamentul la care este cazul); continuarea apăsării pe trăgaciul armei după ce ţinta începe să coboare

(sau să deplaseze lateral, să înainteze etc.) datorită expirării timpului regulamentar de apariţie.

Regulile de tragere O grupă deosebită de cauze care ţin de pregătirea trăgătorului, dar care se

manifestă în mod specific este aceea care se referă la aplicarea regulilor de tragere în diferite situaţii concrete.

Există multe situaţii când, deşi există o singură armă, iar trăgătorul execută corect operaţiunile de tragere, obiectivul să nu fie lovit. Aceasta, ca urmare a neaplicării anumitor corecţii de ochire, în raport cu condiţiile exterioare de tragere.

Pot fi relevate următoarele situaţii în acest context: trăgătorul nu aplică corecţiile de ochire pentru că nu le cunoaşte; trăgaciul deşi cunoaşte din punct de vedere teoretic corecţiile de ochire, nu

le aplică, deoarece uită de ele pe timpul executării trageri, neavând deprinderea de a le utiliza în practică;

trăgătorul cunoaşte corecţiile ce trebuie folosite, încearcă să le aplice, dar comite erori fie în ceea ce priveşte aprecierea condiţiilor exterioare, care impun introducerea corecţiilor de ochire, fie la aprecierea poziţiei punctului de ochire faţă de centrul obiectivului;

corecţia de ochire necesară când obiectivul se află la distanţe mai mari (peste 200 m de trăgător), vântul bate lateral are o viteză de cel puţin 4 m/s. efectul neaplicării (sau aplicării) corecţiilor de ochire, creşte deosebit de rapid pe măsura scăderii vitezei rămase a glonţului;

corecţia pentru ochire la tragerea asupra obiectivelor care se deplasează perpendicular sau oblic faţă de direcţia de tragere. Chiar dacă se trage la distanţe mici, neaplicarea corecţiei duce, în mod sigur, la ratarea ţintei;

corecţiile de tragere în înălţime la tragerea cu unghiuri mai mari de 150. Asemenea situaţie se întâlneşte la tragerile executate în poligoanele care refac anumite condiţii. Unghiul de teren influenţează tragerea.

Din totalul cauzelor care influenţează precizia focului (şi deci într-o mare măsură eficacitatea acestuia) ponderea maximă, după cum rezultă, revine pregătirii propriu-zise a trăgătorului. Cu alte cuvinte calităţile execuţiei operaţiunilor de tragere în condiţiile specifice ale fiecărei şedinţe de tragere. La rândul lor, acestea nu au o pondere uniformă. Cele mai multe au legătură cu neaplicarea corecţiilor de ochire, mai cu seamă la tragerile în condiţii de vânt lateral şi atunci când se face tragerea asupra obiectivelor aflate în mişcare. Smucirea trăgaciului este una din greşelile frecvente, făcute de un număr apreciabil de trăgători (şi în special de trăgătorii neexperimentaţi).

Necoordonarea ochirii cu respiraţia şi mânuirea lină a trăgaciului pentru darea focului (operaţiuni executate concomitent) etc.

- 239 -

Iată cu ce ar trebui să înceapă căutarea cauzelor rezultatelor slabe la tragere. Se mai evidenţiază faptul că, reglarea armamentului, constituie o activitate de mare răspundere şi rigurozitate. Precizia reglării liniei de miră determină într-o măsură însemnată la eficacitatea focului la distanţe mijlocii şi mari. Spre exemplu, la tragerea asupra ţintei cu cercuri, dependenţa între corectitudinea reglării liniei de miră şi numărul de puncte totalizate este deosebit de evidentă.

Ca o concluzie generală rezultată, că înainte de tragere, conducătorul tragerii, trebuie să acorde o mare atenţie aducerii armamentului la situaţia normală. Dar trebuie şi să educe trăgătorii în spiritul păstrării şi îngrijirii atente la acestuia.

Elemente de psihofiziologie a tragerilor Tragerea cu arma este o acţiune complexă, care are un scop precis lovirea

ţintei (obiectivului) şi care necesită punerea în valoare a tuturor resurselor fiziologie şi psihologice ale trăgătorului. Executarea tragerii se produce, de regulă, în cadrul unei interacţiuni optime între componentele psihice şi cele motrice ale activităţii. Munca de instruire şi educare a trăgătorilor urmăreşte, în fapt, crearea posibilităţii de îmbinare a celor două componente, în situaţiile complexe şi des schimbătoare ale folosirii armamentului în situaţiile reale, din teren, pe timpul executării misiunilor specifice ale lucrătorilor M.I.R.A..

Pentru obţinerea unor rezultate foarte bune este necesară cunoaşterea şi folosirea cu pricepere a concluziilor aplicative care sunt puse la dispoziţia instructorilor de psihologia şi fiziologia modernă.

- 240 -

WIDGETS – URMĂTOAREA MANIE A UTILIZATORILOR DE INTERNET?

Subcomisar de poliţie Corina-Nicoleta MECA Widget-urile nu sunt nimic mai mult decât mici aplicaţii care stau pe desktop-ul

tău, oferindu-ţi acces la diferite informaţii (majoritatea de pe Web), fără a te mai obliga să deschizi pentru asta un program sau, în marea majoritate a cazurilor, un browser. Programul care se află la originea acestei nebunii este Konfabulator, iniţial disponibil doar pentru Mac; asta până în 2004, când a apărut prima versiune pentru Windows. Konfabulator a fost achiziţionat de către Yahoo pe 25 iulie 2005, fiind gratuit în acest moment. Avantajul este că oricine poate să creeze propriile sale widget-uri, în funcţie de preferinţe. Din acest motiv, există deja pe Internet foarte multe site-uri unde sunt oferite nenumărate astfel de aplicaţii. Yahoo are de gând să le folosească pentru a spori interactivitatea serviciilor oferite utilizatorilor săi, care ar avea astfel acces mai uşor la unele facilităţi ale portalului. Microsoft a anunţat şi el că Windows Vista va dispune de suport pentru asemenea aplicaţii şi nu ar fi de mirare, ca Google să se implice, de asemenea, având în vedere concurenţa între aceşti giganţi.

Pentru mulţi dintre noi, aceste "progrămele" par de o crasă inutilitate, nefăcând altceva decât să "mănânce" resursele sistemului, fără să-ţi ofere în schimb nimic altceva decât o funcţie simplă, pe care oricum o poţi obţine cu un minim efort. Pentru alţii însă, ele se pot dovedi destul de utile, în această categorie intrând mai ales cei care au nevoie de informaţia sau funcţia respectivă foarte des pe parcursul unei zile şi nu au timp sau dispoziţie să o caute de fiecare dată. În cele ce urmează, vom face o scurtă prezentare a două dintre cele mai folosite platforme pentru widget-uri: Konfabulator şi Desktop X, precum şi a unor widget-uri interesante, în opinia mea, compatibile cu fiecare dintre ele.

Această platformă, ultima achiziţie a celor de la Yahoo, se laudă cu faptul că se foloseşte din plin de capabilităţile de ordin grafic ale sistemelor din ziua de astăzi, iar widget-urile pe care le poate suporta se integrează în desktop într-un mod fluid, fără a fi constrânse de diferite forme fixe de ferestre.

Utilizatorii cu cunoştinţe de XML şi Javascript sunt încurajaţi să dea frâu liber ideilor lor, pe care le pot transforma în widget-urile de care au nevoie. Konfabulator nu face decât să pună pe desktop widget-urile descărcate de pe Internet. Interesantă este funcţia Konspose, care îţi va ascunde ferestrele active, lăsând pe monitor doar widget-urile care sunt activate, în momentul în care se apasă tasta F8. O fi asemănarea cu Mac destul de evidentă, dar ideea e chiar interesantă.

- 241 -

Şi acum să trecem în revistă câteva asemenea mici "aplicaţii" pentru Konfabulator, mai mult sau mai puţin utile. Winamp Remote este relativ comod, permiţându-ţi să ai la îndemână comenzile cele mai comune ale player-ului - start, stop, volum, poziţia în piesă, trecere la piesa următore sau la cea dinainte. Există şi câteva teme de culoare, astfel încât poţi să faci Winamp Remote să se potrivească dispoziţiei tale de moment. Dezavantajul este acela că Winamp trebuie să ruleze în background, contribuind şi el la consumul resurselor. Simpatic este şi faptul că ai o opţiune prin care Winamp Remote îţi poate citi titlurile pieselor şi numele artistului, opţiune complet inutilă, dar interesantă, totuşi.

Digital Clock este şi el un widget interesant, oferind un ceas digital cu mai multe opţiuni, cum ar fi modul de afişare a formatului orei (AM/PM sau 24 de ore) sau culoarea afişajului. Pe lângă aceasta, ţi se oferă, de asemenea posibilitatea, de a seta alarme care să te anunţe atunci când ai ceva important de făcut.

Următorul la care m-am oprit este „The Weather”, care îţi oferă exact ce spune şi numele său – prognoza meteo pentru următoarele câteva zile, cu simboluri intuitive pentru precipitaţii, temperaturi şi chiar fazele lunii. Tot ce ai de făcut este, să îi spui localitatea pentru care ai nevoie de datele meteo, iar acesta te va informa.

Un alt widgets este „Drugs”, care îţi oferă informaţii destul de detaliate despre un număr foarte mare de medicamente. Astfel, poţi afla în tratamentul căror afecţiuni sunt folosite, contraindicaţii, mod de administrare şi alte informaţii de acest gen. Aceste informaţii s-ar putea dovedi chiar utile la un moment dat.

Ultimul din seria widget-urilor pentru Konfabulator care mi-a atras atenţia este Simpsons Quoter, de-a dreptul simpatic. Acesta te va delecta cu câte un citat din episoadele celebrilor membri ai familiei Simpson, schimbând citatul la intervalul la care doreşti tu. Merită încercat, pentru că sunt adevărate "mostre de înţelepciune".

Singurul reproş pe care 1-ai putea avea de făcut Konfabulatorului este acela că, în mare parte, trebuie să te cam mulţumeşti cu Widget-urile găsite pe www.widgetgallery.com, site-ul – galerie al companiei producătoare a softului, în rest fiind destul de rare pe Internet.

Trebuie menţionat că, la capitolul memorie "înghiţită", Desktop X stă mult mai prost decât Konfabulator, încetinind sistemul în mod semnificativ, în mare, programul face cam acelaşi lucru pe care îl face şi Konfabulator, adică încarcă widget-uri, însă dispune şi de o funcţie suplimentară, aceea de încărcare a diverselor teme DesktopX, disponibile pe Internet. Acestea încearcă, şi chiar reuşesc, să schimbe în totalitate modul în care arată Windows-ul, bineînţeles cu preţul unui consum "(ne)sănătos" de resurse. Există însă, teme de acest gen care sunt de-a dreptul reuşite şi destul de comode în utilizare, un exemplu în acest sens fiind Module v.3.1, care e în stare să-ţi facă Windows-ul de nerecunoscut. La capitolul widgets, Desktop X stă mai bine decât Konfabulator, prin prisma faptului că există un număr mare de site-uri pe Internet de unde se pot descărca gratuit (vezi site-urile www.wincustomize.com, tp://mod-ules.deviantart.com/dxobject/).

În continuare, la fel ca în cazul lui Konfabulator, îţi voi prezenta câteva widget-uri pentru DesktopX care mi-au atras atenţia, în mod special .Voi începe cu SpyEncode, un widget care te ajută să trimiţi prietenilor (dotaţi şi ei cu acest widget)

- 242 -

mesaje criptate. Pur şi simplu dai clic pe "encode", copiezi textul rezultat şi îl trimiţi. Prietenul tău nu va trebui decât să introducă textul primit în SpyEncode şi să facă un clic pe "Decode", moment în care va putea citi mesajul. Bineînţeles că nu este vorba aici de o metodă prin intermediul căreia să poţi transmite în siguranţă secrete de stat, dar ideea este totuşi interesantă.

Arcade este un widget simpatic, destinat probabil celor care au nostalgia sălilor de jocuri de pe vremuri sau a consolelor cumpărate de prin pieţe. Ai ocazia, astfel, să te delectezi cu unsprezece dintre jocurile celebre din respectiva perioadă, printre ele numărându-se Duck Hunt, Pacman sau Frogger. Merită încercat!

Dar să trecem la lucruri mai serioase şi mai utile, întrucât este de presupus că, după o partidă nebună de Duck Hunt, vei dori să reintri în realitate şi să afli imediat ce s-a mai întâmplat prin lume cât timp tu trăgeai cu puşca în raţe. Exact asta te ajută Omni News să faci, prin păstrarea unei legături permanente cu serverul BBC World News. Ştirile sunt organizate pe categorii şi actualizate la intervale foarte scurte, astfel încât ai o panoramă destul de largă asupra evenimentelor. Ţi se oferă titlul şi informaţiile importante legate de respectivul subiect, iar un clic pe acesta deschide un minibrowser în care poţi citi întregul articol.

„Radiowave” este şi el comod, oferindu-ţi acces direct la posturile de radio care emit pe Internet, în cazul în care te-ai plictisit de colecţia personală de MPS-uri. Tot ce trebuie să faci este să îi dai adresa postului pe care vrei să-l asculţi în momentul respectiv, iar el se va descurca singur de aici încolo. Ar fi fost excelent dacă mai dispunea şi de o opţiune de căutare a unui asemenea post, dar oricum găseşti o mulţime, indiferent de genul de muzică pe care îl preferi, pe www.shoutcast.com.

Şi, dacă tot am ajuns la capitolul muzică, voi menţiona, de asemenea „CD Cover”-ul, a cărui ocupaţie este, să caute pe Internet coperta albumului de pe care provine piesa pe care tu o asculţi, indiferent de player-ul pe care îl foloseşti, afişând-o cât timp aceasta merge. Nu este un lucru extrem de util, dar precis există unii cărora le va face plăcere.

În încheiere voi aminti „Currency Converter”, care este, aşa cum o spune şi numele său, un convertor valutar. Acesta te scuteşte de căutarea cursului valutar pe Internet şi poate să convertească din şi în câteva zeci de monede naţionale, inclusiv leul românesc, putându-ţi oferi şi grafice ale creşterilor şi descreşterilor din ultima vreme ale monedei respective.

Nu ştiu dacă s-ar putea da un verdict sigur cu privire la evoluţia pe care o vor înregistra acest tip de aplicaţii în perioada care urmează, dar cert este că, tot mai multă lume le foloseşte, cu fiecare zi ce trece.

- 243 -

AFLĂ UNDE POATE DUCE O BANALĂ CĂUTARE PE NET

Comisar-şef poliţie Adrian LUMEZEANU

Dacă îţi imaginezi că acele cuvinte-cheie tastate în timpul unei căutări pe Google sunt secrete, ei bine, te înşeli amarnic.

Cât de mult ştie Google despre tine? Dacă vrei să afli care este nivelul intelectual al unei anumite persoane, nu

trebuie decât să urmăreşti cuvintele-cheie pe care le foloseşte atunci când apelează la un motor de căutare. Din fericire aceste informaţii sunt secrete, nu-i aşa? Poate că lucrurile sunt altceva decât par a fi.

De exemplu, dacă foloseşti motorul de căutare Google şi nu blochezi accesul pentru "cookies", te vei trezi că, în sistem, apare un cookie rezident care expiră abia în 2038. Acesta permite urmărirea tuturor căutărilor efectuate de tine şi a adreselor de web, care apar în rezultatul căutării, pe care le accesezi. Cookie-ul te identifică după informaţiile conţinute în sistem şi adresa IP.

Se pare că asta căuta de fapt guvernul american atunci când a somat compania Google să dezvăluie identitatea a milioane de utilizatori, în vederea stabilirii dacă este sau nu necesară o noua lege referitoare la pornografia on-line. Google s-a împotrivit somaţiei guvernului şi presa internaţională a reacţionat imediat. Pentru Google a fost bine, din păcate însă AOL, MSN si Yahoo! se conformaseră şi oferiseră deja cel puţin o parte din informaţiile cerute.

În general, orice căutare efectuată pe net are implicaţii mai mici sau mai mari şi în particular, căutările cu ajutorul motorului de căutare Google. Compania care deţine şi administrează, în prezent, cel mai mare motor de căutare de pe net ar putea avea arhive care conţin log-urile milioanelor de utilizatori care au făcut căutări şi adresele de web pe care aceştia le-au vizitat. Dar oficialii companiei nu au recunoscut niciodată că deţin asemenea arhive, evitând chiar să dea un răspuns la această întrebare care le-a fost pusă în repetate rânduri.

Din fericire, există modalităţi de a scăpa de aceste "cookies", fie folosind setările browser-ului fie recurgând la softurile care "curăţă" sistemul de intruşi. Dar acesta este un alt subiect, despre care s-a vorbit suficient.

Se constată că pericolul pe care îl reprezintă aceste "cookies" necesită o reacţie promptă atât din partea administratorilor de site-uri, cât şi a fiecărui internaut în parte. Pentru că pe măsură ce spaţiile de stocare devin tot mai puţin costisitoare, administratorii de sistem şi cei ai site-urilor comerciale au tot mai mult tendinţa să păstreze, cât mai mult timp posibil, toate informaţiile, riscând să încalce prevederile legale. Probabil, tocmai din acest motiv, în cadrul conferinţei "Usenix Large

- 244 -

Installation System Administration", unul dintre participanţi a făcut administratorilor de reţele şi site-uri recomandarea de "a păstra numai log-urile utile şi a distruge restul".

În această situaţie, dacă Google îşi doreşte ca motto-ul companiei "Don't Be Evil" să fie o reprezentare a realităţii, atunci trebuie să facă o selecţie rapidă a "log-urilor utile" şi să se descotorosească de restul...

- 245 -

EVOLUŢIA ISTORICĂ A RĂSPUNDERII PENALE A

PERSOANEI JURIDICE ÎN LUME ŞI ÎN DREPTUL ROMÂNESC

Comisar de poliţie Ionel SEINU-DRAGNEA Încă din antichitate s-a pus problema răspunderii penale a persoanelor

morale: astfel, Codul lui Hammurabi (cea mai veche lege cunoscută vreodată, exceptând legile lui Ouhyn în China), prevedea pedepse contra colectivităţilor.

Şi în dreptul roman s-a pus problema angajării răspunderii penale a grupării de persoane. Cei care au făcut interpretarea textelor juridice din acea perioadă au ajuns la un consens în legătură cu faptul că exista capacitatea juridică pentru corporaţii în dreptul roman, dar nu s-a format o părere unanimă în legătură cu admiterea de către juriştii romani a răspunderii penale a persoanei juridice.

Astfel, unii dintre autori au apreciat că în dreptul roman actele comise de majoritatea membrilor grupului erau considerate ca fiind comise de universitas, ceea ce înseamnă că posibilitatea ca o persoană juridică să comită o infracţiune în dreptul roman era o realitate.

O altă parte a doctrinei neagă, însă, ideea răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul roman. Aceasta deoarece dreptul roman nu recunoştea noţiunea de persoană juridică, nefiind în spiritul operei jurisconsulţilor romani elaborarea de concepte teoretice, ci găsirea unor soluţii echitabile la situaţii de fapt date.

Pe de altă parte, istoria romană consemnează numeroase cazuri de pedepse aplicate unor oraşe întregi (se dă exemplul oraşului Capua, devastat datorită faptului că a trecut de partea lui Hannibal în timpul războaielor punice).

Dreptul germanic promova ideea de răspundere colectivă, iar ideea de comunitate bazată pe relaţii de rudenie juca un rol primordial în organizarea societăţii.

În condiţiile în care statul nu exista sau era foarte puţin dezvoltat şi în lipsa altui organism social decât clanul familial, acesta din urmă ar putea să ceară răzbunarea răului cauzat unuia dintre membrii săi, dar, în acelaşi timp, putea răspunde şi pentru delictele comise de către aceştia.

Sancţiunea aplicată era, însă, mai mult o compensaţie şi mai puţin o pedeapsă şi, deoarece caracterul reparatoriu al sancţiunii prevala, caracterul ei colectiv era o necesitate.

În dreptul canonic începe pentru prima dată să se dezvolte un concept tehnico-juridic de persoana juridică, pornind de la necesităţile cu care se confruntau instituţiile bisericii.

În legătură cu aceasta s-a apreciat că o corporaţie nu este capabilă de a acţiona, pentru că, fiind o ficţiune juridică, ea va fi nevoită ca de fiecare dată să acţioneze printr-un reprezentant.

- 246 -

La Conciliul de la Lyon, din 1245, s-a decretat interdicţia pronunţării unor sentinţe de excomunicare împotriva corporaţiilor, datorită pericolului ca pedeapsa să se răsfrângă şi asupra sufletelor inocente.

Doctrina dominantă din acea vreme, deşi a admis teoria ficţiunii, a admis totuşi capacitatea delictuală a persoanelor juridice şi posibilitatea de a le aplica o pedeapsă, mai ales datorită necesităţilor practice apărute în viaţa socială.

Sancţiunile care puteau fi aplicate erau de două categorii: seculare şi sancţiunile de natură spirituală. Între cele seculare se numărau: amenda, suprimarea unor drepturi şi desfiinţarea persoanei juridice.

Sancţiunile spirituale vizau interdictul, suspendarea şi excomunicarea. În secolul al XIV-lea, post-glasatorii au admis şi ei ideea ficţiunii persoanei

juridice, dar şi capacitatea juridică a ei, implicit capacitatea delictuală. Se făcea chiar o departajare între infracţiunile specifice persoanei juridice şi cele specifice persoanei fizice.

Acest curent de opinie a fost dezvoltat în Evul mediu şi s-a ajuns la ideea că orice colectivitate laică sau religioasă era supusă legii civile, dar şi celei(ROL) penale deopotrivă.

În acest fel au fost consemnate numeroase cazuri de aplicare a unor sancţiuni împotriva unor colectivităţi. În Franţa s-a consacrat în mod expres, în anul 1579, răspunderea penală a persoanei juridice.

În acelaşi timp, însă, se aprecia că, pentru ca persoana juridică să poată fi trasă la răspundere penală pentru o anumită faptă, hotărârea de a o comite pe aceasta să fi fost luată în cadrul unei adunări precedate de o deliberare.

Este, de fapt, o cerinţă care se referă la obligativitatea existenţei unui element intenţional care să caracterizeze comportamentul obiectiv.

Revoluţia franceză de la 1791 nu numai că a suprimat răspunderea penală a persoanelor juridice, dar le-a suprimat şi pe acestea, interzicând orice formă de asociere a persoanelor fizice.

De fapt, nu răspunderea penală a persoanelor juridice era incompatibilă cu ideologia promovată în epocă, ci existenţa corporaţiilor în sine.

Răspunderea penală a lor a dispărut ca o consecinţă a desfiinţării persoanelor juridice – cea care a dominat începutul secolului al XIX-lea este teoria ficţiunii, receptată şi de către dreptul românesc.

În a doua jumătate a aceluiaşi veac s-a formulat şi teoria realităţii, în care persoana juridică este, la fel ca şi individul, o unitate vitală cu corp şi cu suflet, care poate transforma într-o faptă ceea ce doreşte, fiind capabilă de voinţă şi acţiune.

După cum s-a observat controversele şi oscilaţiile înregistrate pe plan internaţional în legătură cu problema răspunderii penale a persoanei juridice s-au reflectat şi în doctrina românească, iar punctul de vedere formulat în sens pozitiv a fost cel care a influenţat modul de reglementare a art. 84 şi 85 din Codul penal român din 1936.

În temeiul acestor texte normative, instanţa putea dispune, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, închiderea localului industrial sau comercial al acesteia pe o durată de la o lună la un an.

- 247 -

În art. 85 era prevăzută posibilitatea luării măsurii de siguranţă, a dizolvării sau suspendării persoanei juridice, dacă directorii sau administratorii săi, lucrând în numele său şi cu mijloacele provenite de la ea, au comis o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puţin un an închisoare.

Reglementarea nu a mai fost preluată în Codul penal din 1969 aflat în vigoare şi în prezent, considerându-se că, în raport cu concepţiile regimului politic al vremii şi cu organizarea societăţii, situaţiile care determinau starea de periculozitate socială a persoanei juridice şi care ar fi justificat luarea unor măsuri preventive contra acesteia nu mai existau.

O altă etapă importantă în ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanei juridice este dreptul penal românesc a reprezentat-o Legea nr. 301/2004 privind un nou Cod penal al României.

În acest act normativ se recunoştea în mod expres posibilitatea ca persoana juridică să răspundă penal pentru comiterea unor infracţiuni.

Astfel, în art. 45 al Legii nr. 301/2004, se menţiona că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice,de către organele sau reprezentanţii acestora. Mai mult, este acelaşi act normativ se preciza că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea acelei(ROL) fapte.

Sistemul pedepselor care se puteau aplica persoanei juridice era stabilit în art. 59 din Legea nr. 301/2004:

„Pedepsele care se aplică persoanelor juridice pentru crime sau delicte sunt: pedepse principale şi pedepse complementare.

Pedeapsa principală este amenda de la 10.000.000 lei(ROL) la 10.000.000.000 lei(ROL).

Pedepsele complementare sunt: a. dizolvarea persoanei juridice; b. suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe

o durată de la un an la trei ani; c. interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată

de la un an la 5 ani; d. interzicerea accesului la unele resurse financiare pe o durată de la un an la

5 ani; e. afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al

României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală”. De asemenea şi în partea generală a Legii nr. 301/2004 se mai făceau unele

precizări cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice. Articolul 35 din Legea nr. 301/2004 stabileşte că, în cazul persoanei juridice,

se sancţionează cu o amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate, dacă legea nu prevede altfel. La această pedeapsă se poate adăuga una sau mai multe din pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice.

- 248 -

Articolul 54 din Legea nr. 301/2004 reglementa modul în care se stabileşte pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de persoana juridică.

Astfel, în caz de concurs de infracţiuni săvârşit de persoana juridică, se aplică amenda până la maximul special prevăzut în art. 80 alin.(2) sau (3) pentru infracţiunea cea mai gravă, care poate fi majorat cu o pătrime. În cazul în care persoana juridică a mai fost condamnată anterior definitiv pentru o infracţiune, se aplică dispoziţiile alin.(1), dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată.

Dacă pedeapsa anterioară a fost executată, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 80 alin.(2) sau (3), care poate fi majorat cu o treime.

În temeiul Legii nr. 301/2004, începând cu momentul intrării sale în vigoare, urma să se creeze în concret posibilitatea ca o persoană juridică să răspundă din punct de vedere penal.

Totuşi, intrarea în vigoare a Legii nr. 301/2004 urma să se facă la un an de la publicare, acest moment a fost amânat succesiv pentru 1 septembrie 2007 şi apoi pentru 1 septembrie 2008, iar prin Legea nr. 278/2006, pentru modificarea şi completarea Codului penal în vigoare s-a creat posibilitatea ca şi persoană juridică să răspundă penal.

Totuşi şi în perioada 2004-2006 cel puţin din punct de vedere teoretic, posibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei juridice în România a existat.

Avem în vedere prevederile Legii nr. 299/2004, privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori.

În temeiul art. 1 din această lege, persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, urmau să răspundă penal în cazul infracţiunilor de falsificare de monede sau de alte valori prevăzute la art. 282 C.pen. şi art. 284 C.pen., precum şi al infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori prevăzute la art.285 C.pen., săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea acelei(ROL)aşi fapte.

Infracţiunile pentru care se preciza că persoana juridică răspunde din punct de vedere penal sunt cele de falsificare de monede sau de alte valori (art. 282 C.pen.), falsificare de valori străine (art. 284 C.pen.) şi deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 285 C.pen.).

Art. 282 C.pen., stabileşte ca: „(1) falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie în orice mod, a valorilor falsificate arătate în alineatul precedent sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie.

(3) Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi

- 249 -

interzicerea unor drepturi, iar dacă au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

(4) Tentativa se pedepseşte.” Codul Penal în art. 284, prevede că sunt protejate împotriva infracţiunilor de

falsificare şi monede sau timbre ale altor state ori alte valori străine. Articolul 285 C.pen., menţionează că falsificarea ori deţinerea de instrumente

sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor protejate de lege se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Legea nr. 299/2004, prin dispoziţiile art. 2, stabilea că pedepsele care urmau să se aplice persoanei juridice pentru infracţiunile enumerate erau: amenda, ca pedeapsă principală şi suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, ca pedeapsă complementară.

Astfel, infracţiunea prevăzută la art.282 alin.(1) şi alin.(2) C.pen., săvârşită de persoanele juridice se pedepsea cu amendă de la 10.000.000 lei(ROL) la 2.000.000.000 lei(ROL). În cazul săvârşirii infracţiunii de către o persoană juridică, în condiţiile art. 282 alin.(3) teza I, pedeapsa era amenda de la 15.000.000 lei (ROL) la 5.000.000.000 lei (ROL), iar dacă era săvârşită în condiţiile art.282 alin.(3) teza a II-a, pedeapsa era amenda de la 25.000.000 lei(ROL) la 7.000.000.000 lei(ROL).

Tentativa la infracţiunea prevăzută la 282 C.pen. săvârşită de o persoană juridică se pedepseşte cu amenda cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului amenzii prevăzute la alin.(1) şi alin.(2).

Dispoziţiile anterioare se aplică şi în cazul în care infracţiunea de falsificare priveşte monede sau alte valori străine.

Infracţiunea prevăzută la art. 285 C.pen., săvârşită de persoana juridică, atrăgea sancţiunea cu amenda de la 7.000.000 lei(ROL) la 1.000.000.000 lei(ROL).

Mai mult, în temeiul art. 6 din Legea nr. 299/2004, pedeapsa complementară a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice putea fi aplicată pe o durată de la un an la 3 ani, pedeapsa urmând să constea în interzicerea activităţii sau a acelei(ROL)a dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Actul normativ citat făcea menţiune expresă, în finalul său, în sensul ca aplicării în mod corespunzător a dispoziţiilor „prevăzute în partea generală a Codului penal (…..) şi în cazul răspunderii penale a persoanelor juridice prevăzute în prezenta lege”.

Această reglementare este înţeleasă în sensul în care ea face trimitere la prevederile Legii nr. 301/2004, presupusă a deveni Noul Cod Penal al României, întrucât în Codul penal în vigoare nu exista la momentul respectiv niciun fel de referire la răspunderea penală a persoanei juridice.

Legea nr. 299/2004 a fost însă surprinsă de amânarea intrării în vigoare a Legii nr. 301/2004, dar nu a fost abrogată decât mult mai târziu. Cu toate acestea, şi în perioada sa de aşa-zisă activitate ea nu a avut aplicabilitate concretă, deoarece dispoziţiile Codului penal, la care ea făcea referire expresă,nu au mai fost introduse in vigoare.

- 250 -

De altfel, Legea nr. 299/2004 a fost abrogată în mod expres de art. VII din Legea nr. 278/2006.

În prezent, persoana juridică poate răspunde din punct de vedere penal în România, în condiţiile prevăzute de Codul penal în vigoare. Prevederile referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice au fost introduse în Codul penal tocmai prin Legea nr. 278/2006 şi sunt asemănătoare cu cele din Legea nr. 301/2004.

- 251 -

STREAMING: CUM SĂ TE BUCURI DE CONŢINUT

MULTIMEDIA FĂRĂ SĂ-L DESCARCI Subcomisar de poliţie Viorica SIMION

Ce este streaming-ul? Sintagma "streaming media" se referă la conţinutul multimedia care este

consumat (în sensul că este citit, ascultat sau văzut) în acelaşi timp în care este trimis, expresia fiind folosită, în general, în legătură cu orice conţinut care este trimis prin intermediul unor reţele de calculatoare.

În anii 70, unele studii au arătat fezabilitatea streaming-ului media pe calculatoare, cu toate că tehnologia necesară afişării de conţinut multimedia a început să fie disponibilă doar spre sfârşitul anilor '80. Cu toate acestea, viteza de transfer a reţelelor era încă destul de mică, iar conţinutul media era livrat în marea lui parte pe dischete şi, mai apoi, pe CD-uri. Totul s-a schimbat spre sfârşitul anilor '90 însă, când factori cum ar fi creşterea lăţimii de bandă, accesul tot mai mare la reţele de calculatoare (şi, mai ales, la Internet), folosirea de protocoale standard, precum şi caracterul comercial dobândit de Internet au făcut ca streaming-ul media să devină un lucru accesibil şi practic pentru marea majoritate a consumatorilor.

Un stream este de fapt o combinaţie a mai multor tehnologii, care interacţionează. Astfel, camerele video sau web creează media brută, pe care editorii o prelucrează şi o transformă într-un fişier, stocat apoi pe un server, de unde un client o ia şi o afişează utilizatorului. Serverele stochează informaţia într-o multitudine de tipuri de fişiere, folosind diferite feluri de formate de stream pentru a o trimite şi primi, iar comunicarea între server şi client se realizează prin intermediul reţelelor, pe baza unui protocol de reţea comun. Serverul va fi cel care va transforma informaţia în stream înainte ca aceasta să fie transmisă, iar clientului îi revine onoarea de a recepţiona stream-ul şi de a-l decoda astfel încât să poată fi vizualizat (codarea şi decodarea se fac prin intermediul codec-urilor).

Cu toate acestea, conţinutul multimedia are, în continuare, dimensiuni mari, iar preţurile pentru transmiterea de volume semnificative de date nu sunt nici ele foarte mici, motiv pentru care, în majoritatea cazurilor, conţinutul este comprimat înainte de a fi stocat pe server sau trimis prin streaming. Stream-urile pot fi de două feluri – la cerere (on demand) şi în direct (live) – cele în direct sunt disponibile doar la un anumit moment (cum ar fi transmisia unui eveniment anume), în timp ce stream-urile la cerere sunt stocate o perioadă pe un server, putând fi trimise în momentul în care un utilizator cere acest lucru.

- 252 -

The Orb – Cum să te simţi ca acasă pe calculatorul altcuiva Ce putem face dacă vrem să vedem anumite fişiere cu caracter personal, nu doar

pe cele puse la dispoziţie de un furnizor oarecare? Cine poate să spună că nu a trăit momente mai puţin plăcute atunci când era la serviciu, voia să se laude în faţa colegilor cu "realizările notabile" din concediu şi, din cauza unei aplicaţii, care numai să meargă nu voia, sau a conexiunii la Internet, care exact atunci şi-a găsit să nu funcţioneze, n-a reuşit? Ştiu că nu e o situaţie de viaţă sau de moarte, dar poate ar fi mai uşor să poţi deschide fişierele media de pe calculatorul de acasă direct de pe web, fără a mai trebui să instalezi ceva pentru asta.

Exact asta oferă aplicaţia The Orb – streaming al fişierelor media aflate pe calcu-latorul tău de acasă, de absolut oriunde, prin intermediul unei simple interfeţe Web. Practic, tot ce ai de făcut este să instalezi soft-ul (descărcat în prealabil de pe site-ul www.orb.com) pe calculatorul tău de acasă, să-ţi creezi un nume de utilizator şi o parolă şi să-l rulezi. Odată realizate aceste "operaţiuni", trebuie doar să intri pe https://my.orb.com, şi vei avea acces la fişierele pe care le-ai ales. Este inutil de menţionat că şi conexiunea la Internet trebuie să fie destul de rapidă, atât în cazul calculatorului de acasă, cât şi în cazul celui pe care lucrezi.

Odată autentificat, site-ul îţi dă de ales între şase rubrici mari cu care poţi lucra - Home, TV, Video, Photo, Audio şi Add-Ons.

La Home ai o privire de ansamblu a conţinutului pe care îl poţi vedea, cu număr de fişiere audio disponibile, playlist-uri sau imagini, putând de aici să accesezi cu uşurinţă respectivul conţinut.

Rubrica TV oferă acces nu numai la posturile tale preferate de televiziune pe Internet, ci îţi oferă chiar posibilitatea de a te uita "la televizor" de pe placa TV de acasă, metodă bună de a nu pierde meciul echipei preferate atunci când eşti la serviciu. Poţi de asemenea să programezi înregistrarea de emisiuni şi să vezi înregistrările realizate. Atunci când ceri vizualizarea unui fişier sau program de televiziune, Orb îl deschide într-o fereastră de Windows Media Player (sau alt player suportat, la alegere). Tot de aici poţi să vizualizezi imaginile surprinse de camera web de acasă - metodă bună de supravegheat copiii atunci când sunt singuri acasă şi tu eşti la serviciu.

Următoarea la rând este rubrica Video, care te ajută să îţi vizualizezi fişierele video de acasă, precum şi emisiunile TV înregistrate cu ajutorul Orb. Streaming-ul funcţionează destul de repede - după un scurt interval de buffering chiar şi un fişier mare, cum ar fi un film, poate fi vizualizat fără timpi morţi. Player-ul folosit pentru redare va fi şi de această dată unul dintre cele instalate pe calculatorul pe care lucrezi, la alegerea ta.

Vom trece acum la următoarea rubrică a site-ului tău Orb, şi anume Photo. Aceasta îţi pune la dispoziţie colecţia ta de imagini de acasă şi trebuie să recunosc că fişierele se încarcă extrem de repede. Ai la dispoziţie tot aici şi o opţiune slideshow, cu ajutorul acesteia imaginile putând fi prezentate atât în ordinea din directorul în care se găsesc, cât şi aleatoriu. Ai chiar şi o opţiune de rotire a imaginii pe care o vizualizezi, care poate fi şi ea utilă. Poţi, de asemenea, să cauţi o anumită fotografie în funcţie de numele său şi să partajezi poze din colecţia ta cu prietenii. Avantajul lui Orb în faţa serviciilor de găzduire de imagini pe Internet este că nu mai trebuie să pierzi timpul cu încărcatul pozelor pe site-ul respectiv.

- 253 -

Rubrică, Audio, cu ajutorul căreia poţi să ai oricând la îndemână colecţia personală de mp3-uri, organizată exact la fel cum o ai pe hard discul de acasă. Melodiile pot fi ascultate atât în ordine cât şi aleator, precum şi în ordinea din playlist-urile tale, şi nelipsind de aici opţiunea de căutare după un anumit fişier. De asemenea, poţi asculta posturi de radio on-line sau chiar să înregistrezi o anumită emisiune de pe un astfel de post (există milioane pe www.shoutcast.com).

Pe lângă acestea, mai există şi o rubrică numită Add-ons, care te ajută să instalezi diferite actualizări pentru Orb, de apreciat fiind faptul că le poţi instala de pe site-ul direct pe PC-ul de acasă, fără a fi necesar să fii acolo.

Avantaje: – ai acces rapid la fişierele media de acasă; – transferul este de la IP la IP, motiv pentru care nu faci trafic decât în reţeaua

locală. Dezavantaje: – există anumite fişiere mp3 pe care Orb nu le deschide; –nu ai acces la toate fişierele media din calculatorul de acasă, ci trebuie să le

alegi dinainte pe cele care vor fi disponibile.

- 254 -

COMPUTERUL ŞI RISCUL PENTRU SĂNĂTATE

Comisar-şef de poliţie Adrian LUMEZEANU

Disconfortul ocular este principala problemă a operatorilor de calculator

Statisticile relevă că 70-90 % dintre operatori au astfel de probleme spre deosebire de funcţionarii din birourile clasice, care sunt afectaţi numai într-un procent de 45%. Problemele oculare determinate de activitatea la computer sunt tranzitorii şi sunt cunoscute sub următoarele denumiri: suprasolicitare oculară, oboseala oculară sau astenopie, a declarat dr. Nuţi Deliu, de la Secţia de Medicina Muncii din cadrul Institutului de Sănătate Publică. Ea a precizat că, dintre cele patru forme de astenopie, cele mai importante sunt cea vizuală şi cea oculară.

Astenopia vizuală se caracterizează prin vedere înceţoşată, vedere dublă, fotofobie, pete în câmpul vizual, imagini remanente. Cea oculară se manifestă prin ochi obosiţi, dureroşi, senzaţie de usturime, arsură, mâncărime si uscăciune oculară, senzaţia de nisip în ochi, înroşire oculară, lăcrimare. Astenopia este mai frecventă la femei, în cazul introducerii datelor, achiziţionării de date şi al conversaţiei prin intermediul computerului. Frecvenţa acestei afecţiuni creşte cu cât persoanele stau mai mult la computer. Pentru a evita apariţia ei este necesară o pauză de 7-10 minute la fiecare oră, sau o pauză de 15-20 de minute la fiecare două ore, a menţionat dr. Deliu. Alte efecte care pot apărea sunt cele mioarticulare, descrise în special în zona coloanei cervicale, umerilor, mâinii şi pumnului. Aceste afecţiuni sunt determinate de condiţiile dificile de dactilografiat, de lectură, iluminat necorespunzător.

Ca urmare a introducerii computerelor, în marea majoritate a locurilor de muncă au apărut şi procesele de stres. În anii ‘80 s-a constatat, pe baza unor studii epidemiologice, o incidenţă crescută a avorturilor spontane sau a malformaţiilor la copiii născuţi de femei care lucrau la ecrane catodice. Studiile efectuate pe cohorte nu au găsit niciun risc de avort spontan la femeile care lucrau la computer în primul trimestru de sarcina. Un răspuns clar la această problemă se aşteaptă să fie dat abia peste cinci ani, când se vor finaliza mai multe studii referitoare la acest aspect.

- 255 -

NOUL NET ESTE APROAPE

Comisar-şef de poliţie Adrian LUMEZEANU Un al doilea nivel de servicii internet, aflat momentan în incubatorul marilor

companii, naşte controverse printre specialişti. „Cu numai un click, navigatorul virtual va putea să transfere în timp real ziua

şi ora conferinţei în calendarul electronic propriu“, anunţa recent un articol din „The New York Times“, referindu-se la conferinţa anuală mondială WWW Consortium (W3C), care s-a desfăşurat la Edinburgh. Printre oamenii de ştiinţă interesaţi de domeniul virtual şi furnizorii de servicii Internet din întreaga lume a participat şi Tim Berners-Lee, cunoscut în breaslă ca „părintele web-ului”.

Principalul subiect dezbătut a fost inovaţia Web 2.0, o nouă faţă a internetului, care îi va uşura utilizatorului căutările în lumea virtuală. Inovaţia se referă la o a doua generaţie de servicii electronice de conţinut, disponibile pe internet în forma lui actuală.

Tehnologie exclusivistă Termenul este asociat cu site-urile care oferă servicii noi cu un grad mare de

interactivitate, bogate în conţinut actualizat, cel mai bun exemplu constituindu-l site-urile care integrează jurnale personale online (bloguri), podcasturi (transmisii radio on line), sau forum-uri.

Astfel, dezvoltatorii de site-uri web au venit cu noi concepte de interacţiune socială sub emblema web2.0, printre care script-urile Ajax sau rss/atom, într-o continuă evoluţie.

Web 2.0 nu trebuie confundată cu Internet 2, o organizaţie non-profit, formată din 207 universităţi, care dezvoltă tehnologii avansate pentru transferul rapid de date. Deşi inovaţia nu a fost încă standardizată, câteva portaluri au implementat-o deja. De ceva timp, prima pagina a Yahoo foloseşte limbajul de scripting Ajax, adică Web 2.0.

Fiind doar la început, iniţiativa este una exclusivistă, dar în scurt timp va fi folosită de majoritatea site-urilor, pentru că este mai interactivă, mai rapidă şi uşor de folosit chiar si pentru neiniţiaţi.

Internetul ciopârţit Cu toate acestea, Lee se declară împotriva noii inovaţii : Web 2.0 nu face

parte din modelul original de internet, şi, o dată ce acesta va lua cu asalt lumea virtuală, modelul actual va fi dat uitării. „Cred că web-ul este unul singur şi aşa trebuie să rămână. Oricine încearcă să îl ciopârţească în două va descoperi că bucata lor este

- 256 -

foarte plictisitoare“, este de părere Lee. Temerile acestuia sunt traduse de programatorul Horaţiu Măntescu : „Momentan numai o treime dintre navigatori ar putea să acceseze un site care a implementat Web 2.0. Pentru a avea acces la acestea, vizitatorul are nevoie de resurse : calculatorul trebuie să ţină pasul cu tehnologia, banda de internet folosită trebuie să fie destul de mare“, explica el.

Buni de plată O dată cu implementarea celui de-al doilea internet, companiilor li se va

impune o condiţie inexistentă până în acest moment în lumea virtuală şi anume plata pentru ca un utilizator să aibă acces total la informaţiile despre firma cu pricina. „Cei care pot plăti vor fi cu un pas înaintea celor care nu-şi permit. Acesta este un mare dezavantaj, mai ales, pentru universităţi sau asociaţii non-profit. Din această cauză, cred că web-ul este unul singur şi aşa va rămâne“, conchide Lee, cunoscut pentru activismul său în favoarea liberului acces la informaţie prin internet.

- 257 -

INFO – NOUTĂŢI – EVENIMENTE „Pregătirile României, ţară membră a Uniunii Europene, pentru aderarea la

spaţiul Schengen reprezintă un complex de măsuri care trebuie să fie adoptate şi implementate în mod coordonat, unitar şi planificat, de către instituţiile/structurile cu responsabilităţi în domeniu. Acest demers se poate materializa numai printr-un efort inter-instituţional care să exprime capacitatea tuturor celor implicaţi de a gestiona coerent acest proces complex. În plus, pregătirea pentru aderarea la spaţiul Schengen trebuie să aibă o asemenea calitate încât să permită o evoluţie pozitivă a României pe parcursul procesului de evaluare Schengen şi adoptarea deciziei Consiliului Uniunii Europene privind eliminarea controalelor la frontierele interne.

În cadrul măsurilor de pregătire a aderării la spaţiul Schengen, soluţionarea aspectelor referitoare la asigurarea resurselor umane necesare şi formarea profesională corespunzătoare a acestora, reprezintă una din condiţiile esenţiale pentru succesul întregului proces. Mai mult decât atât, recomandările şi cele mai bune practici existente la nivel european impun elaborarea şi adoptarea unui concept clar şi integrat, al pregătirii în domeniul Schengen.”( din Concepţia de pregătire a personalului instituţiilor/structurilor implicate în procesul de aderare a României la Spaţiul Schengen)

În perioada 11-15.12.2007, la sediul Centrului s-a desfăşurat seminarul

„Promovarea şi dezvoltarea activităţii de prevenire a criminalităţii”, organizate în colaborare cu experţi din Ministerul Federal de Interne din landul BADEN-WURTTEMBERG, Germania. Cu această ocazie, partea germană a efectuat o donaţie constând în dotarea unui laborator de prevenire în cadrul instituţiei noastre.

Mulţumim colegilor germani! ORGANIZAŢII TERORISTE, Editura Artprint, Bucureşti, 2008

Recenzie întocmită de Inspector principal Drd. Cristina ALBU Centrul de Psihosociologie al MIRA

Urmare a preocupărilor constante în domeniul fenomenului terorist, chestor

general, prof. univ. dr. Anghel ANDREESCU şi comisar şef dr. Nicolae RADU aduc în atenţia celor interesaţi o nouă lucrare, numită ORGANIZAŢII TERORISTE. Fenomen social de factură deosebită, terorismul a căpătat la acest început de secol şi mileniu, prin amploarea şi diversitatea formelor sale de manifestare, un caracter complex, extins la scara întregii planete. Momentul 11 septembrie 2001 şi nu numai acesta, confirma pe deplin extinderea terorii.

- 258 -

Înainte de toate, în concepţia de lucru a autorilor, sensul filosofiei terorismului este dat de manifestările violente, precis orientate şi foarte bine organizate, care oferă o imagine apocaliptică şi tind să creeze o psihoză paralizantă a terorii chiar şi în timp de pace, cu diversificări multiple în situaţii de criză sau în caz de război. În urma unui studiu, iniţiat de Universitatea Laiden

din Olanda şi aprofundat de autori, s-a ajuns la concluzia că elementul de violenţă era prezent în 83,5% dintre cazurile înregistrate, ţelurile politice, în 65% dintre acestea, în vreme ce în procent de 51% se pune accentul pe elementul inducerii sentimentelor de frică şi teroare .

Considerând cele amintite, prin cuprinsul cărţii ORGANIZAŢIILE TERORISTE, ce se doreşte drept un suport şi pentru cei interesaţi de înţelegerea GENEZEI TERORII şi a formelor sale de manifestare specifice, autorii caută răspuns la o serie de întrebări:

• Există conflict între civilizaţii, respectiv între cea occidentală şi cea islamică?

• Este AL QAIDA copilul teribil al globalizării? • De ce democraţia, pluralismul, liberalismul din întreaga lume modernă

nu au influenţat pozitiv lumea musulmană, ba chiar au determinat o mare parte din aceasta să se întoarcă spre fundamentalism şi tradiţionalism?

• De ce Occidentul nu poate să înţeleagă lumea islamică şi se situează mereu în postura profesorului, uneori poate prea exigent?

Nu lipsite de însemnătate sunt şi sursele de documentare oferite de Biblioteca Virtuală Evreiască şi de către Polish Terrorism Center şi utilizate de către autori în decriptarea paradigmelor terorii.

Întrebările pot continua în aceeaşi manieră, însă autorii reuşesc sa plaseze demersul întreprins cât mai departe de xenofobia confesională existentă în contextul globalizării. Urmărind, selectiv, „calea cea bună”, marcată de SHARIA, lucrarea depăşeşte „Cortina de fier” reactualizată, între lumea islamică şi cea occidentală, prin războiul purtat împotriva terorismului.

Neglijarea aspectelor reale ale lumii contemporane de către Occident ajută la extinderea terorismului, mediatizarea imaginii războiului “Islam - Occident”, amplificând doar starea de incertitudine existentă. Potrivit autorilor, campania antiteroristă nu trebuie să devină o declaraţie de luptă împotriva lumii arabe, cu un număr de circa 350 milioane de locuitori, dispuşi în 22 de ţări.

Structurată într-un cuprins format din 9 capitole şi cu un număr de 195 pagini, lucrarea ORGANIZAŢII TERORISTE reprezintă punctul de legătură cu un nou studiu anunţat de către autori. Acesta este dedicat semnificaţiilor ce revin civilizaţiei islamice şi JIHADULUI ISLAMIC.