M I N I S T E R U L E D U C A Ț I E I A L R E P U B L I C I I M O L D O V A

U N I V E R S I T A T E A D E S T A T D I N M O L D O V A

FACULTATEA BIOLOGIE SI PEDOLOGIE

DEPARTAMENTUL DE BIOLOGIE

Lucru individual la Psihologia Virstelor

Pe tema:Caracteristica psihologica a virstelor 1-3 ani anteprescolara.Criza de la 3 ani.

Studentul:Veriga A lexandru, Biologie,anul II

Coordonator:Tarnovschi Ana

Chisinau,2015

Perioada antepreşcolară Această etapă, de intensă expansiune subiectivă are, printre altele,

următoarele caracteristici diferenţiale: A. Este etapa constituirii primare coerente, a trăirii experienţei

de viaţă curentă. Copilul începe să fie integrat în interrelaţiile grupului familial şi al celor ce frecventează

familia. Începe să sesizeze regulile, interdicţiile, orarul şi stilul de viaţă al familiei, trăind conflicte şi stări

de confort psihic sau de euforie condiţionate de această realitate complexă. B. Experienţa de viaţă

devine impregnată de învăţarea comunicării verbale. La începutul acestei perioade, vorbirea copilului

este restrânsă, inconsistentă şi încărcată de mari dificultăţi de pronunţie; la 3 ani copilul vorbeşte relativ

fluent, în propoziţii inteligibile, dispunând de un limbaj situativ bogat. El poate să formuleze impresii,

dorinţe, constatări, interogaţii, etc. Lumea devine pentru copil un spectacol în care îi place să fie asistat

de comunicarea cu adultul. C. Copilul este angajat în perioada antepreşcolară în căutarea de mijloace de

a-şi consolida autonomia prin perfecţionarea deplasării, pe de o parte şi, pe de alta, prin consolidarea

deprinderilor de mânuire a obiectelor. Emaniciparea relativă de sub tutela mamei şi a înlocuitorilor ei

este mai evidentă pe planul acţiunilor decât pe cel afectiv. Pe acesta din urmă se constituie adevărate

inflaţii de dorinţe şi intenţii mijlocite doar de teama de a nu pierde afecţiunea şi asistenţa adultului.

Activitatea formativă cea mai frecventă între 1-3 ani constă în mânuirea de obiecte. În contextul întregii

dezvoltări din perioada primei copilării pot fi desprinse trei subetape. În prima din ele (de la 12 la 18

luni), caracteristică este consolidarea mersului şi concomitent o mai bună percepere a mediului

înconjurător. La 15 luni copilul devine deosebit de nestatornic şi instabil, atras de toate reperele

câmpului vizual stimulat de cerinţe exterioare. Deplasarea îi oferă condiţii prielnice de a căuta prin

colţurile casei, 45 prin sertare, ce este şi cum este sub pat, vrea să vadă ce este pe masă şi trage faţa de

masă, urcă scara şi o coboară, întâi în patru labe, apoi sprijinindu-se de balustradă şi aducând pe rând

picioarele pe aceeaşi treaptă. A. Gesell a considerat că în această perioadă copilul este ca un fel de

„jeep” în plină schimbare de viteză. Copilul explorează cu frenezie toate suprafeţele accesibile ale

spaţiului locativ al familiei. A doua perioadă, între 18 şi 28 luni, se caracterizează mai ales printr-o

accentuată dezvoltare a comunicării verbale, şi folosirea de soluţii noi în diferite situaţii de viaţă. În faza

a treia (după 2 ani şi jumătate), se dezvoltă o mai largă conciliere cu adulţii, un echilibru uşor meditativ –

copilul este preocupat de aspectele evaluative ale acţiunilor şi demersurilor sale, devine sensibil faţă de

cei din jur, se antrenează în jocuri, uneori cu un partener. Caracteristici ale creşterii biosomatice. Între 1

şi 3 ani ritmul creşterii este încă foarte intens şi multilateral, cu o uşoară încetinire spre limita superioară

a etapei. Diferitele segmente ale corpului au ritmuri de creştere inegale (cap, torace, membre), ceea ce

contribuie la modificări ale înfăţişării generale a copilului. Creşterea ponderală (în greutate), ceva mai

influenţată de sistemul de nutriţie, însumează 4,5 kg. pe întreaga perioadă. Dezvoltarea mişcărilor este

foarte activă între 1-3 ani. Acestea se efectuează şi prin imitaţie. La 17 luni copilul imită modul în care

citeşte tata ziarul sau mişcările de fumat ale bunicului, tusea lui, etc. Prin imitaţie, copilul îşi însuşeşte o

vastă experienţă. În genere, copilul dobândeşte un mare grad de independenţă prin intermediul

mişcărilor şi activităţilor. Mişcarea şi deplasarea creează o lărgire evidentă a cunoaşterii şi utilizării

caracteristicilor mediului înconjurător, fenomen vizibil în progresele ce se manifestă la copil în ceea ce

priveşte orientarea în mediul apropiat. Dezvoltarea comunicării Între 18 şi 24 de luni are loc formarea

vorbirii în propoziţii, iar între 48 şi 60 de luni are loc organizarea sintaxei (regulilor gramaticale) în

vorbire, ceea ce ordonează vorbirea totală. 46 După 1 an, copilul construieşte propoziţii simple de 2,

apoi de 3 cuvinte. El începe să folosească propriul nume în referinţele despre sine, după modelul luat

de-a gata de la ceilalţi (vorbeşte despre sine la persoana a treia o perioadă de 2-3 luni). Copilul începe să

denumească numeroase acţiuni ca: gătitul, scrisul, desenatul, călcatul, dormitul, mâncatul, jocul, etc. La

3 ani copilul dispune de aproximativ 1.100 cuvinte. Progresele privind exprimarea sunt evidente la 2 ani

şi în alte direcţii. Copilul începe să-şi transfere foamea de experienţă senzorială pe planul interogaţiei

verbale: la 2 ani, se manifestă o fază de acută insistenţă în întrebarea „Ce este asta?”. Se consideră acest

moment ca un fel de „mare identificare” a lumii obiectuale. Copilul începe să-şi exprime verbal

dorinţele, voinţa, dificultăţile, sentimentele. Dorinţa de comunicare devine intensă, copilul se

străduieşte să povestească din ce în ce mai mult ceea ce i s-a întâmplat sau ar fi voit să i se întâmple. La

3 ani copilul intră într-o fază complicată de dezvoltare a limbajului (ca instrument al gândirii). Se instituie

o nouă etapă interogativă, în care întrebările perseverente sunt „de ce?”, „cum?”. Această fază atrage

atenţia şi interesul asupra planului gândirii în plină expansiune, spre numeroasele interrelaţii şi

dependenţe (inclusiv de cauzalitate) dintre fenomenele din jurul copilului, dar şi dintre acţiunile

înfăptuite de cei din jurul lui. Interogaţia „de ce?”, „pentru ce?” permite o vastă acumulare de

experienţă, dar şi creşterea curiozităţii faţă de relaţiile şi interrelaţiile dintre fenomene şi obiecte şi

sensibilizarea faţă de explicaţii ca expresie a inteligenţei ce se adaptează la condiţiile realităţii ca obiect

al cunoaşterii. Dezvoltarea evidentă a inteligenţei practice, a mişcărilor animate de curiozitate care se

transformă în momente de interes, contribuie la acumularea de experienţă umană şi la transformarea

acesteia în conduite. Dezvoltarea afectivităţii şi a comunicării afective La 18 luni rezonanţa afectivă

creşte, copilul este mai impresionabil şi intuieşte dispoziţia mamei. Ataşamentul faţă de mama sau de

persoana care o înlocuieşte devine acaparant. Se manifestă gelozia, dacă mama acordă atenţie altui

copil sau dacă nu-i acordă lui (copilului) destulă atenţie. Gelozia este la copiii mici un spaţiu dramatic al

47 trăirilor psihice în care se activează ambiguitatea legată de intrusiune (o a treia persoană în relaţiile

de afecţiune dintre copil şi mamă). Timiditatea faţă de persoanele străine, simpatia, antipatia încep să

fie nuanţate. Copilului de 2 ani îi place „păcăleala”, gluma, comicul, surâde la complimente, are multe

accese de generozitate. După 2 ani, copilul devine impulsiv, neînţelegător şi instabil. Tendinţele ostile

faţă de adult cresc, deoarece creşte câmpul frustraţiilor. Se constituie negativismul primar ce devine

vehement de multe ori. Copilul se trânteşte, plânge, ţipă dacă i se ia un obiect oarecare (jucăria); dacă i

se restituie – îl aruncă. Deosebit de pregnant se manifestă la copiii antepreşcolari ataşamentul. Această

rezonanţă afectivă (ataşamentul) face ca în momentul de teamă (de ceva cu totul neobişnuit) copilul să

se refugieze în braţele mamei, sau (după 2 ani) să se ascundă în spatele ei. Ataşamentul se exprimă ca o

dorinţă de conservare a unei apropieri emoţionale de o persoană dată. Conduitele de ataşament se

complică şi se diferenţiază, pot să se manifeste şi faţă de o jucărie sau obiect, pe care copilul le poartă cu

el peste tot. Ataşamentul este selectiv activ şi faţă de membrii familiei. Aspecte deosebite sunt legate şi

de anxietate. Se consideră că în copilăria timpurie se manifestă următoarele forme de anxietate: (a)

anxietatea faţă de persoane şi situaţii străine, (b) anxietatea de separaţie. Treptat se constituie şi (c)

anxietatea morală ca teamă de pedeapsă şi trăire a sentimentelor de vinovăţie. (a) La unii copii de 12-14

luni, anxietatea faţă de persoane străine este foarte intensă. Teama de persoane străine se diminuează

spre vârsta de 3 ani. În schimb, anxietatea de acest tip se conservă faţă de „necunoscut”. Astfel, copilul

poate manifesta teamă de „bau-bau”, de „baba-cloanţa”, de „moşu” etc. În astfel de situaţii se exprimă

însă şi aspecte de teamă morală (de pedepsire). (b) Anxietatea de separaţie (mai ales de mamă) capătă

în jurul vârstei de 21-24 luni forme dramatice, mai ales dacă copilul este obişnuit ca mama să fie cu el tot

timpul, sau dacă persoana care îngrijeşte copilul, substituind mama, este puţin tandră. Fenomenul de

hospitalism, de abandon, în caz de avitaminoză afectivă operează prin mărirea anxietăţii care acţionează

asupra resurselor intime ale dezvoltării, deteriorând-o. 48 (c) După vârsta de 2 ani, copilul începe să

intuiască mai clar limitele ce i se impun şi să sesizeze conduitele admise, corectitudinea lor, etc.

Strategiile de evaziune se constituie din teama de pedeapsă. Acestea au un rol deosebit în formarea

identităţii. Procesul de identificare În structura comportamentului imaginea de sine, identificarea de sine

joacă un rol important. Fenomenul legat de conştientizarea identităţii a fost studiat mai ales prin

„recunoaşterea de sine” în oglindă a copiilor mici. Se pot diferenţia două serii de evenimente cognitive

în actul de identificare în oglindă. Primul se referă la recunoaşterea faptului că în oglindă se află propria

persoană sau imaginea ei, al doilea la faptul că ceea ce se vede în oglindă nu este o persoană în carne şi

oase, ci o imagine ce reflectă spaţialitatea realităţii. Identificarea primară a fost plasată de A. Gesell la

peste 2 ani. R. Zazzo a deplasat spre 3 ani această recunoaştere a copilului în oglindă. El semnalează o

mare perplexitate a copilului în faţa oglinzii, însoţită de bucuria de recunoaştere, o oarecare teamă şi

uneori evitare. În aceste faze timpurii ale dezvoltării umane sunt încă puţin coezive cele trei faţete mai

importante ale sinelui: sinele corporal material (ce se referă la conştientizarea caracteristicilor proprii

corporale), sinele social (ce se referă la statut, rol, la apartenenţă de grup social) şi sinele spiritual (care

se referă la aptitudini, activităţi). Acesta este „sanctuarul emoţiilor şi dorinţelor”. În constituirea

identităţii primare sunt implicate şi reacţiile opozante. La 2 ani acestea pot deveni foarte intense. Cele

mai multe manifestări de mânie, ostilitate, agresivitate şi negativism sunt legate de exercitarea

obiceiurilor şi a regimului zilnic. Or, se ştie că acestea încorporează reguli de convieţuire. Pe al doilea loc

stau manifestările protestatare şi ostile faţă de autoritatea celor din jur (conflicte de autoritate). Pe locul

trei se află reacţiile de mânie şi protest faţă de dificultăţile care se manifestă în joc sau în traseele de

realizare a dorinţelor. Spre 3 ani reacţiile protestatare ale copilului se diminuează (se semnalează un

declin al ţipătului de scurtă durată). Stările afective ale copiilor mici sunt intense, fără a fi profunde. Ele

se multiplică, se diferenţiază şi se complică. Axul diferenţial afectiv al ambilor părinţi creează echilibrul în

familie şi în comportarea copilului cu ei. 49 Identitatea exprimă o disponibilitate complexă, structurată,

concretizată în lărgirea sinelui. Dezvoltarea sociabilităţii copilului în joc face progrese importante între 1

şi 3 ani. La 2 ani copilul se joacă cu alţi copii, dar se opreşte, din când în când spre a se odihni şi observa

jocul partenerilor. În genere, cooperarea cu alţi copii este complicată şi dificilă, adeseori dramatică.

După vârsta de 2 ani copilul poate să-şi aştepte rândul cu alţi copii la diferite activităţi. Cu copiii mai mici

este mai înţelegător şi cooperant, iar cu copiii mai mari, mai activ şi integrat. Cu persoanele mari care se

joacă cu el este perfect integrat.

Anteprescolarul – stadiul primei copilarii (1-3 ani)

Dominante in profilul de dezvoltare al anteprescolarului :

-          Cucerirea autonomiei de deplasare, a mersului si placerea de a merge („fiinta tropaitoare);

-           Insusirea propriu-zisa a limbajului si placerea de a vorbi („fiinta trancanitoare”);

-          Aparitia reprezentarilor si trecerea de la inteligenta senzorio-motorie la gandire ;

-          Aparitia constiintei de sine.

1. Regimul de viata si activitatea anteprescolarului

-          Regimul alimentar este bogat in proteine usoare, produse lactate, fructe si legume

proaspete;

-          Copilul trebuie sa doarma 10-12 ore noaptea si 1½ –  2 ore dupa-amiaza ;

-          Intervalele de veghe sunt mai lungi si mai active ; in afara orelor de masa si igiena, copilul

se joaca foarte multe, se plimba, exploreaza activ spatiul in care se afla ; spatiul este larg, variat

(strada, parc, teatru de copii etc.) ;

-          Se largesc relatiile de comunicare cu ceilalti membri ai familiei sau cu prietenii si

cunoscutii acesteia, iar daca este la cresa, cu altii copii si personalul acestei institutii.

2. Dezvoltarea biologica a anteprescolarului

Chiar daca relatiile se diversifica, dezvoltarea copilul este favorizata, in principal, de cadrul

familial care-i ofera securitate afectiva si stimulari variate si continue in conditiile unei legaturi

afective de profunzime.

Cresterea in inaltime este mai accentuata la inceputul stadiului, apoi scade usor, iar la varsta de

trei ani, copilul va avea 94-95 cm.

Greutatea ajunge la 14 kg ; cresc mai mult membrele si se schimba usor proportia dintre cap,

trunchi si membre.

Se produc importante procese de osificare in toate zonele corpului. Intre un an si un an si trei

luni, se inchide fontanela anterioara, continua osificarile la nivelul coloanei si membrelor, se

dezvolta, mai departe, dentitia provizorie, astfel incat, la doi ani, copilul are 20 de dinti.

 Dupa un an, incep progresel procesele privind controlul evacuarii (G. Mouco).

Anteprescolaritatea este „varsta robinetului si a olitei”. In ultimul patrar al celui de-al doilea an

de viata, se atinge „varsta olitei”, iar dupa 1½ - 2 ani, copilul atinge si varsta robinetului, adica

poate preveni si astepta putin evacuarea. Apoi reuseste sa isi regleze bine evacuarea in timpul

zilei, iar la trei ani, devine curat si noaptea. Trebuie evitata pedepsirea absentei acestui control,

care ar putea provoca grave tulburari afective (Debess). Controlul sfinctelor este posibil datorita

tonifierii generale a sistemului muscular.

La nivelul SNC, se produc perfectionari functionale, mai ales in zonele motorii si verbo-motorii.

Creierul creste in greutate pana la 1100 gr. la trei ani. Se adancesc scizurile si se contureaza mai

bine circumvolutiile. Dar copilul oboseste repede, manifesta instabilitate si nervozitate daca

ramane mai mult intr-un spatiu inchis sau cand plimbarea se prelungeste.

Sistemul imunitar nu este foarte puternic, copil avand putina rezistenta la imbolnaviri.

Progresele biologice sunt evidente si sustin toate achizitiile semnificative ale acestui stadiu.

3. Dezvoltarea perceptiei la anteprescolari

Perceptia, care si-a construit mecanismele de baza in primul an de viata, evolueaza, intre unu si

trei ani, in directia schemelor perceptive pentru obiectele din mediul apropiat, devenind astfel

mult mai operativa, mai bine organizata, cu o mai mare rezolutivitate, dar numai in fata unor

stimuli mai simpli. 

Perceptiile tactile au o foarte mare importanta la varste timpurii pentru ca, impreuna cu

sensibilitatea kinestezica, asigura contactul direct cu obiectele si dezvoltarea impresiei de

materialitate si obiectualitate a acestora. Anteprescolarul are tendinta marcanta de a pune mana

pe tot ce-l inconjoara (mana este, in acest stadiu, un adevarat organ de cunoastere a lumii). De

asemenea, copilul duce, inca, la gura tot ce apuca (pana in jur de un an si opt luni) sporindu-si

astfel posibilitatea de a cunoaste lucrurile in obiectualitatea lor. Inca nu pipaie, ci manipuleaza

obiectele. Informatia tactila tinde sa fie integrata informatiei vizuale, dar nu complet. De accea,

copilul poate pipai, dar nu si recunoaste obiectul dupa pipait.

Perceptia vizuala devine tot mai dominanta in experienta perceptiva a copilului, orientand

miscarile lui in spatiu si manevrarea obiectelor. Sunt realizate mai bine cele insotite de placere

sau cele legate de satisfacerea trebuintelor importante, iar celelalte ramang globale, slab

diferentiate. Se dezvolta mecanismele constantei de marime, pana la 10 metri, dincolo de aceasta

distanta perceptiile fiind foarte neclare, iar distantele nu sunt evaluate aproape deloc. De aceea,

anteprescolarul este in stare sa-ti ceara luna de pe cer, la propriu. Apare posibilitatea de

verbalizare a tonurilor cromatice fundamentale (rosu, galben, albastru, verde, alb, mai tarziu,

negru), precum si a insusirilor de marime, dar nu prea nuantat (mare-mic). Copilul incepe sa

invete denumirile obiectelor din jur. Au preferinte si perceptii bune ale desenelor clare, simple si

expresive.

Perceptia auditiva este impartita in :

-          auzul fizic, care este dezvoltat mai bine, copilul receptionand multe sunete si zgomote

naturale, comparativ cu sugarul ; copilul le raporteaza corect la surse, se orienteaza bine dupa

ele;

-          auzul verbal se afla intr-o faza incipienta ; perceptia auditiva verbala este sincretica, adica

copilul face putine discriminari verbale ale sunetelor ; inca nu se poate regla suficient activitatea

aparatului fonator ;

-          auzul muzical este tot intr-o faza incipienta ; copilul percepe linii melodice scurte si simple,

ii place muzica si ritmul, chiar incearca sa cante.

4. Debutul functiei semiotice si particularitatile reprezentarilor la anteprescolari

Acest debut se petrece la un an jumatate – un an si opt luni si exprima maturizarea

neurofunctionala programata genetic. Consta in faptul ca, in structurile neuronale cerebrale, se

conserva informatii, semnificatii ale obiectelor reale (semnificanti). Exista mai multe tipuri de

semnificanti :

1.      Imitatia amanata – consta in capacitatea copilului de a face un gest evocativ pentru un

obiect perceput anterior ;

2.      Desenul, care parcurge doua etape : a) realismul fortuit (copilul face o mazgalitura si zice ca

a desenat un catel) si b)realismul neizbutit (copilul isi propune sa deseneze un obiect din mediu,

dar nu face altceva decat o mazgalitura) ;

3.      Jocul simbolic, condus deja de o anumita manifestare interna, subiectiva, ce face posibila

atasarea mai multor functii la un obiect, mai multe decat cele de care acest obiect dispune in mod

obisnuit (un bat e pusca etc.) ; functiile pot fi probate si schimbate (batul poate fi doar un bat la

inceput, dupa care devina pusca, dupa care nava spatiala !).

4.      Reprezentarea propriu-zisa (aceea imagine mentala ce apare si se mentine in minte la

distanta in timp fata de perceptia obiectului) care are urmatoarele particularitati : sunt foarte

strans legate de perceptie si nu exista in afara obiectelor, au un foarte slab grad de generalizare,

conserva efectele centrarilor perceptive ; se reliefeaza cel mai bine in jurul a trei ani, cand copilul

realizeaza primul desen al omului ;

5.      Cuvantul – un simbol special al culturii uamne, care se insuseste in anteprescolaritate.

Insusirea limbajului de catre anteprescolar

La inceput, copilul pronunta cate 3-5 cuvinte (holofraze), intre un an si un an si sase luni, invata

sa pronunte cateva cuvinte (gasim o faza de probabila stagnare in achizitia mecanismelor de

pronuntie a cuvintelor, de aceea, parintii mai tineri chiar se sperie), iar incepand cu un an jumate,

un an si opt luni, inregistram debutul functiei semiotice (copiii incep sa invete sa pronunte mai

multe cuvinte si sa le foloseasca efectiv). Se formeaza, apoi, vocabularul activ (intre 400-600

cuvinte ceea ce ni se pare enorm ; am zice ca nu sunt mai multe de 150]).

Totodata, incepe sa invete si structurile de comunicare, cu urmatoarele faze :

-          Prima faza (limbajul telegrafic) : copilul alatura doua-trei cuvinte, fara flexionare, fara

cuvinte de legatura, ca un fel de telegrama ;

-          A doua faza : folosirea propozitiilor simple, imitare absoluta a propozitiilor folosite de catre

adulti (ex: o fetita zice „mai vrei portocale!”) ;

-          A treia faza : inceputul adaptarii structurilor de comunicare imitate la calitatea lui de

interlocutor ;

-          A patra faza : faza structurii de comunicare corecte, faza frazei gramaticale ; la inceput,

copilul formeaza propozitii simple si scurte, care se imbogatesc spre sfarsit, mai ales cu cuvinte

de legatura, iar copilul va fi capabil sa poarte un dialog cu cei apropiati lui.

In relatarea unor intamplari trecute, antreprescolarul foloseste si vocabularul de care dispune si

structurile de comunicare insusite pana atunci, dar insusirea acestui material verbal se realizeaza

ca limbaj situativ si contextual. Limbajul situativ domina si se caracterizeaza prin : folosirea

multor cuvinte substantive si verbe pe care le poate inlocui cu gesturi indicative daca se refera la

obiectele din jurul lui sau poate inlocui cuvintele cu actiunea afectiva sau foloseste pronumele

demonstrativ (asta, ala etc.), multe onomatopee si, daca ascultatorul nu a fost de fata, nu poate

pricepe nimic.

Catre finalul stadiului (aprox. doi ani si jumatate), incepe sa foloseasca limbajul contextual,

caracterizat prin : folosirea cuvintelor pentru tot ce vrea sa comunice, folosirea corecta a

structurilor de comunicare, asigurarea succesiunii eventimentelor povestite, fie respectand fazele

unei activitati reale, fie respectand succesiunea in timp, fie, mai spre sfarsit, respectand legaturile

logice dintre fapte, astfel incat, ceea ce povesteste poate fi corect receptionat de catre

interlocutor. Copilul incepe sa foloseasca corect cuvintele de legatura, unele adeverbe de timp si

de loc, denumirea culorilor principale si poate povesti ceva ce se refera la obiecte si fiinte din

spatiul inconjurator, implicandu-l si pe el ca personaj. In acelasi timp, manifesta o atitudine

caracteristica – observa ca toate obiectele din jurul lui au un nume si pune mereu intrebari

adultului : „ce e asta?”. De aceea, cercetatorii au numit acest stadiu „etapa marii identificari”.

O problema speciala a limbajului anteprescolarului este pronuntia cuvintelor. La inceput, este

foarte deficitara si se imbunatateste treptat. Se datoreaza, pe de-o parte, imperfectiunii

functionarii aparatului fonator si, pe de alta parte, insuficientei coordonarii acestui aparat de catre

centri corticali ai limbajului. Cele mai frecvente modificari in pronuntia cuvintelor sunt :

inlocuirea unor sunete cu altele (r, l, s etc.), simplificarea cuvintelor (omisiunea unor silabe) sau

inlocuirea unor silabe complicate cu unele mai simple, inversarea silabelor (camara in loc de

macara etc.), amalgamarea cuvintelor (combinarea mai multor cuvinte in unul singur ; ex:

disimate – desene animate).

Datorita acestor dificultati de pronuntie, limbajul copilului din acest stadiu a fost numit „limbajul

mic”, neinteles decat de catre parinti, care indeplinesc un rol de traducator. Adultii, in general,

sunt tentati sa foloseasca „limbajul mic” in relatia de comunicare cu anteprescolarul, un lucru

care nu este recomandabil ! In schimb, recomandabil este ca adultii sa vorbeasca clar, rar si

corect, sa nu ironizeze „limbajul mic”, si sa aiba rabdare pentru ca, in mod normal, aceste

dificultati vor disparea. Daca, totusi, ele continua dupa 4-5 ani, ar trebui rezolvate pe calea

specialistului logoped.

5. Specificul atentiei la anteprescolar

Atentia are mecanisme innascute de tip reflex neconditionat, este pe de-a intregul involuntara si

externa, superficiala ca grad de concentrare, duce la perceptii superficiale, este fluctuanta. Chiar

intr-un joc placut, de zece minute, copilul are 3-4 intreruperi. Stabilitatea atentiei este redusa, dar

la sfarsitul stadiului, copilul poate ajunge pana la 15 minute de concentare. Anteprescolarul este

foarte usor de distras, dar incepe sa se subordoneze comenzii adultilor, motiv pentru care, atunci

cand vor sa comunice copilului ceva, adultii incep cu „ia fii atent !”.

6. Particularitatile memoriei anteprescolarului

In acest stadiu incep sa se formeze mecanismele psihologice ale memoriei si sa se manifeste – cu

anumite particularitati – procesele de baza ale memoriei. Continutul celor memorate este aproape

exclusiv concret (se refera la miscari invatate si realizate). Odata cu insusirea limbajului, apare

memoria verbala, care se refera, mai intai, la semnificatia cuvintelor din vocabularul pasiv si

activ, mici poezioare, cantecele foarte scurte si chiar povesti/povestiri care sa-l includa si pe el ca

erou.

In ceea ce priveste conservarea (stocarea, pastrarea continuturilor), se constata ca este foarte

influentata de masura in care ceea ce e manevrat se refera la ceea ce-i place. Timpul de stocare

este, la inceput, de maximum trei saptamani, iar catre sfarsit, intre cinci si sapte luni.

Actualizarea se realizeaza, la inceput, dominant, ca recunoastere, iar dupa aparitia limbajului, si

ca reproducere, insa copilul trebuie ajutat, fie cu intrebari, fie cu inceputuri de fraze/propozitii.

Anteprescolarului ii este caracteristica asa-numita amnezie infantila, care este oarecum benefica,

uitandu-se fapte afectogene negative. Explicatia pentru amnezia infantila se refera la gradul de

maturizare al culturilor neurocerebrale.

7. Continuarea stadiului senzorio-motor si trecerea la gandire

Pe baza tuturor achizitiilor precizate pana acum, se creeaza conditii pentru continuarea

dezvoltarii stadiului senzorio-motor si, ulterior, aparitia gandirii.

Imediat dupa implinirea a un an, caracteristicile stadiului al cincilea (stadiul reactiilor circulare

tertiare) se consolideaza, adica schemele conduitelor inteligente, de tipul suport-sfoara-bat, pot fi

aplicate si in alte situatii, pot fi imbogatatite, montate in raport cu situatiile noi si pregatesc

instalarea celui de-al saselea stadiu, caracterizat prin implicarea reprezentarilor si realizarea

combinarii datelor experientei anterioare in plan mintal si apoi raspunsul adaptativ se

exteriorizeaza brusc.

Odata cu consolidarea reprezentarilor si insusirea limbajului, apare posibilitatea ca obiectele si

fenomenele exterioare sa fie reprezentate in plan mintal, iar actiunile practice sa se interiorizeze

si sa devina actiuni mintale. Astfel, se trece la gandire.

Gandirea foloseste reprezentari si niste concepte primare (preconcepte). De aceea, gandirea

anteprescolarului a fost numita simbolica si preconceptuala. Preconceptele au urmatoarele

caracteristici :

-          un grad foarte mic de generalizare, de aceea, Piaget spune ca copilul se afla la jumatatea

drumului dintre unu si mai multi ;

-          amestec indistinct de insusiri importante, semnificative si neimportante, nesemnificative ;

-          tind sa fie legate de actiunile mintale si apar, astfel, primele rationamente, de tip

transductiv (de la particular la particular sau analogii imperfecte) ;

-          actiunile mintale nu sunt reversibile si tind sa se inlantuie, fie dupa schema actiunilor

practice, fie datorita trebuintelor si dorintelor eului.

 Gandirea anteprescolarului este, prin urmare, precauzala si are urmatoarele caractere :

-          egocentrica (copilul gandeste ca tot ce-l inconjoara este pentru el) ;

-          animista (transfera insusirile fiintelor la lucruri) ;

-          magica (stabileste legaturi, care nu exista in realitate, intre lucruri dar care corespund

trebuintelor si dorintelor sale).

8. Dezvoltarea afectivitatii la anteprescolari

-          continuarea pozitivarii trairilor afective pe masura ce adaptarea la mediu se realizeaza din

ce in ce mai bine ;

-          emotiile anteprescolarilor sunt insotite de manifestari organice, adesea spectaculoase (plans

foarte puternic, reactii de voma, dureri abdominale) ;

-          dinamica emotiilor se caracterizeaza prin fluctuatie, capriciozitatea, adesea superficialitate ;

-          se consolideaza si se manifesta intens atasamentul fata de mama, avand un varf la doi ani ;

totodata, se dezvolta si atasamentul fata de tata si fata de cate o jucarie, pe care o va purta cu el

peste tot ;

-          se dezvolta noi emotii, imbogatindu-se si diversificandu-se viata sa afectiva si, astfel, unele

si aceleasi emotii pozitive pot fi generate de o varietate de stimuli si relatii, la fel cele negative ;

se constata, astfel, ca anteprescolarul poate sa manifeste un fel de anxietate morala, ce arata ca

copilul incepe sa-si aminteasca reactiile adultilor fata de actiunile lor si de urmarile acestora si sa

incerce sa evite urmarile (daca a spart ceva, ii comunica adultului, intr-o forma prin care sa fie

absolvit de orice vina – „cana s-a spart” sau „pisica a spart cana!” etc.) ;

-          apar reactii afective daca este spectator la teatrul de papusi sau i se spune o poveste ;

anteprescolarul empatizeaza cu personajele, tinde sa intervina ca sa le imbunatateasca situatia ;

-          apare posibilitatea imbogatirii conduitelor emotional-expresive, copilul imitand gesturi si

reactii verbale legate de diverse emotii, atat pozitive, cat si negative ;

-          anteprescolarul manifesta o nevoie speciala pentru a obtine dragostea celor din jur, in

special a parintilor si, de aceea, are comportamente caracteristice : tine neaparat sa fie luat in

brate, mangaiat, pupat, el insusi mangaie, si pupa pentru a fi rasplatit in acelasi fel ;

-          incepe sa fie capabil sa reactioneze corect din punct de vedere afectiv, daca este amaanta o

promisiune care i s-a facut, cu conditia ca amanarea sa nu fie prea lunga ;

Criza afectiva de la 2- 3 ani

Un copil de 2 ani nu prea stie ce vrea in afara cazurilor in care este sigur ca NU vrea sa faca ceea

ce doriti dumneavoastra sa faca. Micutul de 2 ani se lupta cu parintii inainte sa accepte sa intre in

cada ca sa faca baie, apoi dupa ce intra, nu accepta in ruptul capului sa mai iasa din baie. Uneori,

micutul este o pacoste, iar situatiile acestea sunt greu de infruntat de catre dumneavoastra,

parintii lui. Totusi, acesti ani nu trebuie neaparat sa fie groaznici, ba chiar pot fi grozavi. Copilul

dumneavoastra pur si simplu trece de la stadiul de bebelus la cel de copil. Iata sfaturile de la

Desprecopii despre inceputul crizelor de independenta

Sfaturi importante de educatie la 2 anisori:

- Folositi cartile cu ilustratii pentru a imbogati vocabularul copilului. Cititi-i copilului carti

pentru a-l ajuta sa-si dezvolte limbajul.

- Alocati-va timp pentru a-i permite sa alerge in siguranta si sa exploreze imprejurimile.

- Tovarasii de joaca sunt importanti, deci permiteti-i copilului sa capete experienta jocului cu alti

copii de varsta lui. Acest lucru este posibil la gradinita sau in grupul dumneavoastra de prieteni

de familie care au copii. Nu va asteptati ca la aceasta varsta sa accepte sa cedeze jucariile altor

copii.

- Limitati programul petrecut la televizor. Nu folositi televizorul ca bona sau ca inlocuitor al

interactiunii dintre dumneavoastra si copil. Urmariti impreuna cu copilul programele lui

preferate ori de cate ori este posibil. Inchideti televizorul in timpul mesei.

- Nu va faceti griji daca micutul devine curios in legatura cu partile corpului sau. Este un lucru

normal varsta asta. Si este mai bine sa folositi denumirile corecte cand vorbiti despre organele

genitale.

- Petreceti timp cu copilul invatandu-l cum sa se joace. Incurajati jocul imaginativ si impartirea

jucariilor (dar sa nu va mirati daca micutul de 2 ani nu vrea sa dea si altor copii jucariile).

- Copilul de 2 ani adopta adesea un obiect care il ajuta sa se simta in siguranta (o patura, jucaria

de plus preferata etc.), pe care il lua cu el in cea mai mare parte a timpului. Si acest lucru este

normal, iar micutul va renunta la acel obiect atunci cand se va simti pregatit sa o faca.

Recomandări pentru părinţi

- Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi cât mai obiectiv situaţiile care îi creează

dificultăţi 

- Observaţi în ce momente apar comportamentele problematice (când este obosit, când i se refuză

ceva, când este nevoit să împartă o jucărie cu un alt copil etc.) 

- Stabiliţi reguli de comportament acasă, pe care le puteţi enunţa şi chiar reprezenta sub formă de

imagini sugestive pentru copil

- Pentru un copil cu tulburare de opoziţie, consecinţele pozitive trebuie să fie cu mult mai

frecvente decât cele negative -  observaţi aspectele „pozitive” ale copilului şi faceţi remarci

pozitive frecvente la adresa acestora

- În timpul crizelor de furie, duceţi copilul într-un loc unde se poate linişti, fără a-l brusca sau a

încerca să-l determinaţi să se liniştească 

- Păstraţi-vă calmul – ameninţările, tonul ridicat, ridiculizarea, etichetarea nu vor face decât să

crească opoziţia 

- Atunci când este liniştit, discutaţi cu copilul despre comportamentele agresive, despre greşeli

sau certuri şi ajutaţi-l să găsească alternative de reacţie în asemenea situaţii 

- Menţineţi un "jurnal" zilnic al comportamentelor "bune şi rele" – astfel, veţi putea monitoriza

progresele;

- Amintiţi-vă că scopul negativismului copilului nu este lipsa de respect. El încearcă să se afirme

pe sine ca un individ separat, să ajungă la un echilibru între nevoia lui de independență şi nevoia

de dependență.

- Păstrați-vă simțul umorului atunci când sunteţi în preajma copilului, folosiţi formulări

amuzante – de ex: „Am nevoie de ajutor să pun jucăriile astea năzdrăvane în lumea cuminţeniei”

mai degrabă decât "Strânge jucăriile!"

- Formulaţi întrebări deschise, în locul întrebărilor care vor necesita un răspuns de tip "da" sau

"nu". Copilul va spune, fără îndoială, "NU!". De exemplu, în loc de "Vrei prăjiturica la gustare?"

spuneţi "Pe care prăjiturică o vrei?"

- Evitați lupta pentru putere cât mai mult posibil. Flexibilitatea este utilă mai ales atunci când

ştiţi că este important să deţineţi controlul – oferiţi copilului alternative, pentru că astfel este

mult mai probabil să accepte ceea ce îi cereţi. De exemplu: "Acum trebuie să plecăm la grădi.

Vrei să te încalţi singur sau ai nevoie de ajutorul meu?"

- Concentraţi-vă pe întărirea comportamentului dorit, mai degrabă decât pe atragerea atenției

asupra comportamentului nedorit. De ex: "Îmi place când îi dai jucăria fratelui tău fără să vă

certaţi" mai degrabă decât "Nu vă mai certaţi!"

- Fiţi fermi, atunci când trebuie să stabiliţi limite.

- Şi, cel mai important: nu uitaţi că toţi copiii au nevoie să parcurgă această etapă de

independență, pentru a putea deveni adulţi care ştiu ce vor şi pot gândi pentru ei înșiși.

Exista o serie de masuri comportamentale care pot fi aplicate de parinti cu scopul de a face un

bun management al acestor manifestari. Cateva strategii de interventie intr-o astfel de criza

presupun:

Controlul si managementul propriului comportament

Identificarea sursei frustrarii/furiei si validarea emotiilor copilului

Interventia inainte ca cel mic sa-si piarda controlul

Distragerea atentiei

Ignorarea atunci cand criza are drept scop atragerea atentiei

Dezvoltarea de noi abilitati emotionale si de rezovare a problemelor prin discutii cu copilul dupa

calmarea acestuia

Sa nu se recompenseze copilul pentru ca s-a Calmat

Perseverarea intr-o atitudine ferma care il linisteste si ii fixeaza cu claritate limitele cerintelor

sale

Multi copii au mai frecvent crize de furie/frustrare in prezenta unei anumite persoane din jurul

sau. Adesea se manifesta in public dupa ce a primit o interdictie. Daca primeste ceea ce si-a dorit

criza se va opri. Manifestarile din timpul crizei depind de nivelul de energie al copilului, de

factorii de mediu, de rabdarea si calmul parintelui si de abilitatile de parenting.Atunci cand

parintii se simt depasiti de acest comportamentul sau daca manifestarile cresc ca frecventa,

intensitate si durata, copilul este foarte iritabil/agitat, are stima de sine scazuta sau este foarte

dependent, e bine sa se adreseze medicului specialist.La Medicover, pe langa diagnosticul

competent al tulburarii, beneficiati de o abordare medico-psihologica orientata spre nevoile

specifice ale copilului si ale parintilor; va pot fi oferite consiliere, cursuri de parenting, evaluari

medicale si psihologice la standarde de excelenta, totul intr-o atmosfera prietenoasa.Datorita

dezvoltarii unor anumite capacitati, mai ales de manevrare a obiectelor sau de deplasare, pot

apare ciocniri intre dorinta copilului de a-si manifesta autonomia si restrictiile si cerintele

adultului, prin care acesta [adultul] in protejeaza. Aceasta ciocnire duce mai ales la reactii

afective – plans puternic, chiar urlet, se poate zbate, tranti pe jos, se pot adauga reactii verbale :

„nu, nu, nu!” sau „eu, eu, eu!”. Criza afectiva e deranjanta pentru adult si, acesta fiind neavizat,

poate crede ca criza e efectul esecului educatiei acordate copilului. De aceea, va tinde sa

inaspreasca atat cerinta, cat si calea de a pedepsi si stopa manifestarile copilului. In realitate, doar

le intensifica.Aceste manifestari de criza sunt favorizate de starea de oboseala, monotonia

activitatii anterioare, mentinerea copilului in spatii inchise.

Recomandari : sa nu i se dea atentie, sa se profite de faptul ca atentia anteprescolarului e usor de

distras si sa i se arate, daca se poate, ceva nou si interesant.

 Recomandari pentru prevenirea crizei : sa nu se intrerupa brusc activitatea copilului pentru a fi

satisfacuta cerinta parintelui, sa se lase timp pentru adapatarea la cerinta adultului.

9. Sociabilitatea si socializarea anteprescolarului

Dezvoltarea capacitatilor psihice la care ne-am referit pana acum permit anteprescolarului sa fie

mai des atent la ce se intampla in jur si, mai ales, la ceea ce fac adultii si sa ii imite. La doi ani,

incep sa fie atenti la jocurile celorlalti copii din preajma, apoi incep sa prefere mereu copiii.

Sociabilitatea in formare se exprima si prin dorinta de a se juca cu copiii mai mari (pentru

organizarea mai buna). Anteprescolarului nu-i place sa stea singur. Posibilitatea de a stabili

anumite relatii cu ceilalti copii – active si pozitive (da jucaria altuia etc.) active si negative (ia

jucaria altuia etc.), pasive pozitive si negative. Se pot dezvolta reactii defensive – active (fuga)

sau negative (plansul).