VINERI

Notă: Sid Rosen, un psihiatru din New York şi vechi coleg al Dr-lui Erickson participă la şedinţa de astăzi. Stă în scaunul verde.

E: În această dimineaţă vorbeam cu soţia mea despre orientarea pe care ne-o constituim încă din copilărie. Discutam pe tema diferenţei dintre orientarea faţă de viaţă1 pe care o au un copil de la oraş şi unul de la ţară. Din orientarea copilului de la ţară fac parte: a se scula odată cu răsăritul soarelui, a lucra toată vara pâna la apusul soarelui – a lucra în permanenţă privind către viitor. Pui plantele în pământ, aştepţi până cresc şi apoi le recoltezi. Tot ceea ce faci la ţară este orientat către viitor.Copilul de la oraş e orientat către lucrurile care se desfăşoară în momentul prezent. Într-o societate a consumului de droguri, orientarea către momentul prezent este foarte comună. Este o orientare foarte limitată. De fiecare dată când vă vedeţi pacienţii ar trebui să vă întrebaţi “Ce tip de orientare faţă de viaţă au?” Aşteaptă ei ceva în viitor şi sunt cu adevărat îndreptaţi către viitor? Un băiat de la ţară priveşte către viitor, în mod natural.

Vă voi da un exemplu din propria mea experienţă. Mi-am petrecut o vară întreagă scoţând din pământ buruienile de pe 10 pogoane de pământ. Tatăl meu l-a arat în toamnă, l-a arat din nou în primăvara următoare şi a plantat ovăz. Ovăzul a crescut foarte bine şi speram să obţinem o recoltă excelentă. Pe la sfârşitul verii am ieşit în câmp să vedem cum e recolta şi pe când puteam s-o strângem. Tata a inspectat tulpinile şi a zis “Băiete, asta n-o să fie o recoltă record de 33 baniţe pe pogon. Va fi de cel puţin 100 de baniţe pe pogon, şi vor fi gata de recoltat lunea viitoare.” Pe când ne întorceam noi acasă fericiţi, gândindu-ne la cele aproape 1.000 de baniţe de ovăz şi la ce însemnau ele pentru noi din punct de vedere financiar, a început să picure. A plouat joi toată noaptea, toată ziua vineri, toată noaptea vineri, toată ziua sâmbătă, toată noaptea sâmbătă, toată ziua duminică. Luni dis-de-dimineaţă ploaia a încetat. Când până la urmă am reuşit să ne facem drum prin apă până la câmp, acesta era, în întregime inundat. Nu mai rămăsese nici un pai de ovăz în picioare. Tata a zis “Sper că ovăzul era suficient de copt încât să aibă ce încolţi. Aşa vom avea ceva verdeaţă ca să hrănim vitele în toamna asta. Iar anul viitor e un alt an!”Aceasta este adevărata orientare către viitor şi e foarte, foarte necesară atunci când cultivi pămantul.

Băiatul de la oraş are o orientare către momentul prezent. De regulă, el îşi dezvoltă orientarea către viitor ceva mai devreme decât cel de la ţară. Băiatul de la ţară e întotdeauna consecvent în orientarea lui. El trebuie să-şi planteze ovăzul şi, de regulă în plantează un pic mai târziu decât băiatul de la oraş. Cel de la oraş o face acum, iar cel de la ţară aşteaptă.În cultura drogurilor, oamenii nu par a avea o orientare către viitor. Ei află că cineva a murit de supradoză, dar asta nu înseamnă decât că dealer-ul i-a vândut heroină prea pură. Şi cu toţii vor să dea pe acel dealer ca să aibă şi ei parte de o doză mai tare, de un efect mai puternic. Iar cei care au avut o psihoză, un episod psihotic, datorat Pulberii Îngerilor2 vor lua, cu singuranţă şi o a doua doză şi vor avea un al doilea, al treilea episod psihotic. Lor le va lua mult timp ca să-şi formeze o orientare către viitor.

1 “orientation to life” în textul original (n.t.)2 Cocaină (n.t.)

1

Acum, am fost rugat să vorbesc despre, sau, cel puţin să fac o paranteză referitoare la evoluţia vieţii sexuale a individului. (Notă: înaintea acestei şedinţe l-am rugat pe Erickson să includă această temă în cadrul prelegerii de vineri.)

Activitatea sexuală este un fenomen biologic. Pentru bărbaţi este o chestiune locală. Nu-icreşte în plus nici măcar un fir de păr în mustaţă. Pentru el este doar o experienţă locală. Din punct de vedere biologic, pentru o femeie, o experienţă sexuală completă înseamnă: fecundare, o perioadă de nouă luni de sarcină, naştere, alăptarea copilului timp de şase- nouă luni şi apoi grija pentru acel copil, 16 sau 18 ani, în cultura noastră. Atunci când o femeie începe o viaţă sexuală activă, primul lucru care se întâmplă este o schimbare în sistemul endocrin. Nivelul calciului din scheletul ei se modifică. E posibil ca linia părului să se schimbe foarte, foarte puţin. Cuta sprâncenelor devine uşor mai proeminentă. Nasul ei se lungeşte cu poate un milimetru sau o fracţiune de milimetru. Buzele i se mai împlinesc un pic.Unghiul fălcii se schimbă. Bărbia devine un pic mai grea. Straturile de grăsime de pe piept şi coapse se măresc sau devin mai dense şi centrul de greutate se modifică. Ca urmare, femeia îşi poartă corpul în mod diferit. Mersul îi este diferit. Se schimbă complet modul în care îşi balansează braţele în timp ce merge şi modul general în care îşi poartă corpul. Iar dacă înveţi să observi, înveţi să recunoşti aceste schimbări aproape imediat. Fiindcă, din punct de vedere biologic, tot corpul ei participă la asta. Urmăreşti perioada de sarcină şi vezi cum corpul ei devine din ce în ce mai mare. Au loc schimbări pe tot parcursul perioadei de sarcină, pe tot parcursul perioadei de lactaţie.

Am avut o soră, care timp de 13 ani a încercat cu disperare să rămână însărcinată. Şi fiindcă eram fratele ei nu-şi imagina că mă şi pricep la medicină, lucru destul de comun între fraţi. Aşadar, a încercat să fie o mamă adoptivă pentru noii-născuţi, asigurându-le un cămin până ce aceştia erau adoptaţi. Nu dorea să adopte un copil. În cele din urmă, după ce zece ani a fost mamă adoptivă până când copiii împlineau un an, a venit la mie să-mi ceară sfatul. I-am spus doar atât “Ai tot încercat să rămâi însărcinată. Este ceva ce lipseşte în tine. Dar, dacă vei adopta un copil ca să cunoşti cu adevărat acel sentiment de apartenenţă fizică şi dacă vei considera că acel copil are o semnificaţie fizică pentru tine, o anume semnificaţie fizică – nu ştiu cum să-o descriu altfel – adoptă un copil şi în trei luni vei rămâne însărcinată. A adoptat un băieţel in martie, iar în iunie era însărcinată. A mai avut şi alte sarcini.

V-am povestit pe la începutul săptămânii despre atunci când m-am dus la Spitalul Municipal Worcester. Drul A m-a luat cu el la vizite, m-a invitat în biroul lui şi mi-a spus “Stai jos Erickson.” Apoi mi-a spus “Erickson, dacă te interesează psihiatria, atunci ţi-ai găsit calea. Am văzut că şchiopăţi bine. Nu ştiu cum te-ai pricopsit cu şhiopătatul, eu îl am pe-al meu din primul război monial. Ei bine, şchiopătatul tău este enorm de util în psihiatrie fiindca el va trezi instinctele materne ale femeilor şi ele se vor grăbi să ţi se confeseze. Cât despre bărbaţi, în calitatea ta de psihiatru, tu nu le vei inspira frică, ostilitate sau furie, fiindcă eşti doar un schilod. Iar ei îţi sunt superiori aşa că nu va fi vorba de nici o competiţie. Nimeni nu te va recunoaşte ca bărbat. Vei fi doar un schilod şi astfel, o persoană sigură, căreia i te poţi confesa. Aşadar, monteză-ţi o mască inexpresivă, ţine-ţi gura-nchisă, ţine-ţi ochii şi urechile deschise şi aşteaptă până cănd vei avea dovezi certe pe care să-ţi bazezi deducţiile şi raţionamentele.”

Atunci când vorbim despre creşterea si devoltare sexuală, un nou-născut este extrem de ignorant. Are reflexul suptului şi poate plânge. Dar plânsetul lui e lipsit de semnificaţie. Este vorba, cred, despre discomfortul pe care i-l crează noul mediu în care se găseşte. După o vreme, copilul realizează că, din când în când apare o senzaţie calduţă de umezeală. Şi este o senzaţie

2

plăcută. Îi ia ceva timp să descopere că întotdeauna după senzaţia călduţă de umezeală vine una rece, neplăcută. În cele din urmă, copilul începe să le asocieze una cu cealaltă.Poţi să ridici în braţe un prunc căruia îi este foame, să-l freci pe burtică şi să-l aşezi înapoi în pătuţ. Dac-ar putea gândi şi-ar zice “Ce mâncare bună, foarte stimulatoare!” Şi ar adormi până când l-ar lovi iar foamea. Atunci şi-ar zice “Mâncarea asta n-a rămas în stomac prea mult timp.” Aşa că îl iei din nou în braţe şi de data asta în freci pe spate iar el se simte stimulat şi confortabil. Îl pui în pătuţ şi adoarme până când îl loveşte iar foamea. Atunci începe să ţipe după mâncare pentru că frecatul pe spate n-a fost o “mâncare” adevărată şi nu ia rămas în stomac prea mult timp.

După o vreme mama începe să depisteze faptul că plânsetul copilului capătă o anumită semnificaţie: “Mi-e foame”, “Mi-e frig”, “Sunt ud”, “Mă simt singur”, “Vreau să mă mângâi”, “Vreau să mă iei în braţe”, “Vreau să-mi acorzi atenţie.” Pe măsură ce copilul începe să înţeleagă diferite lucruri fiecare plânset e altfel.

Prea multe mame încearcă şă-şi înveţe copii să facă la oliţă prea de timpuriu. Dacă încep prea devreme pot, practic, să-şi condiţioneze copilul să facă asta. Dar, în acest fel, curând, învăţarea dă greş iar mama nu poate înţelege de ce. De obicei, copilul stă pe o pătură pe podea sau în ţarc şi dintr-o dată se ridică şi începe să se uite prin toată camera. (Erickson demonstrează) E foarte curios. Iar mama spune “Johnny stă să facă pipi.” Se repede la el, îl ia şi-l pune pe oliţă. Johnny a descoperit un al treilea element care anunţă urinarea – presiunea pelvică. Nu ştie unde s-o localizeze; se uită prin toată camera. Aşadar, atunci când copilul învaţă să recunoască presiunea pelvică şi ştie că o să vină o senzaţie călduţă de umezeală, urmată de una rece, el va anunţa acest lucru. Acum, un lucru e sigur, un copil nu e familiarizat cu corpul lui. Nu ştie că mâinile lui sunt ale lui. Nu ştie că el le face să se mişte. Nu-şi recunoaşte genunchii sau picioarele. Pentru el sunt doar nişte obiecte. Aşa că trebuie să le pipăie înc-o dată şi-nc-o dată. A învăţa să-ţi recunoşti corpul este o treabă chiar foarte dificilă.

Eu ştiu cât e de greu. La 17 ani, când am rămas complet paralizat şi nu-mi putea mişca decât ochii – auzul şi gândirea mea nu erau afectate – sora medicală care avea grijă de mine îmi punea un prosop peste faţă, ca să nu pot vedea. Mă atingea pe mană şi mă punea să-i spun unde am fost atins. Trebuia să ghicesc: piciorul stâng, piciorul drept, abdomenul, mâna, mâna stângă, mâna dreaptă, sau chiar faţa. Mi-a luat mult, mult timp să învăţ unde-mi sunt degetele de la picioare sau unde-mi sunt picioarele, să recunosc diferitele părţi ale corpului meu. A trebuit să trec prin mai multe experenţe, legat la ochi până să le pot recunoaşte. Aşa am învăţat să înţeleg simpatetic ce le trece prin minte copiilor mici.

Acum, un copil mic ajunge la un stadiu de dezvoltare în care e capabil să ridice de jos o zbârnâitoare şi s-o scuture. Dar, totuşi, nu ştie exact unde-i sunt mâinile. Într-o zi vede un obiect care arată ciudat şi încearcă să-l ridice. Este o experienţă derutantă pentru el fiindcă zbârnâitoarea nu se mişcă din loc. Nu se mişcă într-o parte dintr-o dată. În cele din urmă, într-o zi îşi atinge mâna opusă şi este minunat să vezi feţişoara lui uluită. Fiindcă atinge asta … (Erickson îşi atinge mâna dreaptă cu cea stângă) Obţine excitare dorsală şi palmară şi pare a exista un fel de legătură între ele. Odată ce a localizat una dintre mâini copilul învaţă foarte repede să ajungă la cealaltă. Şi-apoi îl vedeţi cum îşi examinează cu atenţie fiecare deget, cum învăţă că toate sunt parte din asta şi parte din asta…(Erickson îşi atinge încheietura mâinii drepte, antebraţul şi cotul) şi că sunt în legătură cu asta şi tot aşa, până la umăr.

3

I-am urmărit pe toţi cei opt copii ai mei descoperindu-şi fiecare identitatea fizică. Cu toţii urmează aceeaşi schemă generală. Unii învaţă care le sunt mâinile înainte de a învăţa care le sunt picioarele.

Un alt lucru despre nou-născut – la naştere capul lui este 1/7 din lungimea corpului. Corpul copilului se lungeşte şi se tot lungeşte până când îşi poate ridica mâna până aici (Erickson îşi atinge capul cu mâna). Dar, pe viitor, o să-şi ridice mâna cu mult deasupra capului. În experienţa unui copil acesta este un lucru curios.Tata şi mama încearcă un foarte mare sentiment de satisfacţie atunci când îşi învaţă copilul diverse lucruri. “Arată-mi unde e părul tău, fruntea ta, ochii tăi, nasul tău, gura ta, bărbia ta, urecchea ta.” Ei cred că copilul ştie unde-i este părul sau unde-i sunt ochii. De regulă, părinţii au grijă ca copilul să înveţe toate aceste lucruri folosindu-se de mâna dreaptă, aşa încât copilul devine dreptaci. Johnny nu ştie cu adevărat unde-i sunt urechile fiindcă tot ce a învăţat de la părinţi este: ”Sus şi în faţa şi jos, pe aceeaşi parte cu mâna sa.” (Erickson îşi atinge partea stângă a feţei cu mâna stângă) Învăţarea părţii opuse este chiar un lucru greu. (Erickson îşi atinge urechea dreaptă cu mâna stângă) Apoi trebuie să înveţe să facă acelaşi lucru, dar invers. (Erickson îşi atinge urechea stângă cu măna dreaptă) Părinţii cred că el chiar ştie unde-i sunt urechile. Dar voi uitaţi-vă la copil şi urmăriţi-l când îşi ridică mâna până aici şi îşi atinge urechea. (Erickson îşi ridică mâna stângă pe deasupra capului şi-şi atinge urechea dreaptă) Ce privire uluită are când îşi spune “Tii, aici era urechea mea!” Şi mai trebuie să facă asta şi invers, cu cealaltă mână. (Erickson arată) Este foarte interesant să-l urmăreşti pe copil pipăindu-se din creştetul capului până în vârful urechii, cu cealaltă mână. Nu ştie unde-i sunt urechile până când nu-şi va duce o mână prin spatele capului şi îşi va atinge urechea opusă. (Erickson demonstrează) Şi uluit, dintr-o dată spune “Tii, aici era urechea mea!.” Trebuie s-o cunoască atingând-o de sus, de jos, din faţă şi din spate. Astfel, cunoaşterea lui este consolidată.

Mai sunt multe alte lucruri de învăţat. Copilul este în pătuţ iar tata şi mama sunt aplecaţi asupra pătuţului şi toată mişcarea se petrece aici sus. (Erickson demonstrează)Fiul meu, Robert s-a întors acasă după câteva luni de stat în spital, în urma unui accident rutier. Când, într-un final i-a fost dat jos ghipsul, stătea întins pe canapea, acasă. S-a răsucit, s-a uitat la podea şi a zis “Tati, podeaua e la fel de departe ca şi tavanul şi mi-e frică să mă ridic în picioare.” Eu am zis “Ai învăţat cât de departe e tavanul. Acum, trebuie să înveţi cât de departe este podeaua.” I-a luat câteva zile ca să măsoare distanţa. (Erickson demonstrează privind când sus, când jos, măsurând cu privirea distanţa de la podea la tavan.)

Capul unui copil în creştere este până aici (Erickson arată cât), iar ei se lungesc pe zi ce trece. Mâinile lui ajung până aici şi apoi ajung mai departe şi mai departe (Erickson începe cu capul său şi apoi îşi coboară mâna către genunchi) Aşadar, distanţa relativă dintre diferitele părţi ale corpului său se modifică aproape de la o zi la alta – cu siguranţă de la o săptămână la alta. Mi-l amintesc pe unul dintre băieţii de-al meu spunând “Mamă, hai să stăm spate în spate. Vreau să ştiu cât de înalt sunt.” Era cu un centimetru şi jumătate mai mic decât maică-sa. După două săptămâni s-a măsurat din nou. Era cu un centimetru şi jumătate mai mare decât maică-sa. Era la, ceea ce numim “faza ciudată.” Muşchii lui sunt la fel, dar oasele sale sunt mai lungi. Îşi foloseşte muşchii cu aceeaşi forţă dar cu amplitudini mai mari. Părinţii numesc asta faza ciudată. Este vârsta de creştere.

Aşadar, micul Johnny trebuie să localizeze şi să identifice fiecare parte a corpului său. Pentru el e o surpriză să descopere că urinează prin penis. Înainte era doar o senzaţie umedă şi călduţă.

4

Imediat ce învaţă să meargă, vrea să folosească baia şi să facă pipi din picioare, ca tati. Dar stropeşte toată baia şi asta-l nedumireşte. Învaţă o lecţie elementară. “Când îţi foloseşti penisul, dirijează-l”. Învaţă să folosească vasul wc-ului pentru a urina în el. Asta face parte din efort. Apoi trebuie să înveţe să facă legătura între urinare şi timp. Descoperă că e uşor să ajungă la baie din hol, la timp; că e mai greu să ajungă la baie din sufragerie; tot aşa de greu, din bucătărie; mult mai greu de pe veranda din faţa casei, cea din spatele casei, din curtea din spatele casei. În cele din urmă învaţă să ţină cont de cerinţele de timp, necesare pentru a ajunge la baie. Apoi învaţă o a doua lecţie, extrem de importantă pentru vitorul lui. Ajunge la baie la timp dar un adult e deja acolo. Aşa că face în pantaloni. (Erickson râde) Mama zice că a făcut-o de furie. El a făcut-o pentru că nu ştie care este importanţa urinării pentru populaţie, în general. (Erickson râde)El învaţă toate aceste lucruri într-o manieră segmentată. Învaţă că urinatul are şi un aspect social.

Apoi, altă belea: când Johnny e perfect antrenat ca să folosească baia, mama îi pune un costum nou-nouţ şi-i zice “Stai cuminte pe scaun; nu te mişca, nu te murdări. Mergem la biserică.” Johnny face în pantaloni. De ce? Păi, poartă un costum nou-nouţ şi unde naiba e penisul lui, în hainele astea noi?! Mama ar fi trebuit să-l ducă la baie şi să-l pună să-şi localizeze penisul în hainele cele noi. Din contră, mama crede că Johnny se răzbună pe ea. Ştie că el este perfect antrenat să folosească baia, dar i-a scăpat din vedere faptul că poartă un nou costum. Şi unde naiba se află penisul lui în costumul ăsta nou?!

Ca să ilustrez asta, o să vă spun o povestire amuzantă. Un general inspectează un corp de armată format din femei şi le zice “Sugeţi-vă burta şi nu mai purtaţi batistele în buzunarele de la piept.” (Erickson râde) Cineva a trebuit să-i spună că alea nu erau batiste. (Erickson râde) Asta fiindcă uităm … atât de multe lucruri pe măsură ce înaintăm în vârstă.

Aşadar, Johnny a învăţat să ajungă la baie la timp. A învăţat să controleze jetul de urină. A învăţat să se abţină atunci când este în societate; a învăţat că urinatul nu se limitează la toaleta de acasă. Chiar dacă unii oameni încearcă să restricţioneze urinatul la toaleta de acasă.

O să vă povestesc un caz. Două familii locuiau una lângă alta, peste drum de şcoala generală. O familie avea un băiat, cealaltă o fată. Cele două familii conduceau înmpreună o afacere. Când cei doi copii au termina şcoala generală şi au intrat la liceu, părinţii au vândut casele şi au cumpărat altele, vis-à-vis de liceu. Fiul şi fiica au terminat liceul şi nu s-au dus la colegiu. În cele din urmă, au intrat în afacerea de familie şi s-au îndrăgostit unul de altul, spre încântarea celor două perechi de părinţi. Într-o seară părinţii le-au pregătit o nuntă foarte frumoasă şi o petrecere la fel. Cele două perechi de părinţi au închiriat tânărului cuplu un apartament, cam la un kilometru şi jumătate depărtare. La ora 22:30 tinerii s-au dus la noul lor apartament şi, iadul pe pământ! Toaleta de acolo era una străină lor. Amândoi fuseseră obişnuiţi să vină de la şcoală acasă şi să folosească baia familiei. Toaleta de aici le era străină. Nu folosiseră niciodată până acum o baie străină de cea de acasă. Aşa că au trebuit să se îmbrace, să se ducă acasă şi să folosească baia familială. Şi-au consumat cu succes căsătoria însă, în dimineaţa următoare au trebuit să meargă acasă şi să folosească toaleta familială. Apoi au venit la mine ca să înveţe cum să folosească o toaletă străină. Aşa că a trebuit să-i învăţ că poţi urina oriunde e posibil şi cu toată intimitatea pe care o doreşti. Nu trebuie neapărat să fie o toaletă familiară. Părinţii lor nu doreau ca ei să nu folosească toaletele de la şcoală … sub nici o formă. Acum, pe măsură ce un băiat creşte…Sid Rosen: Cum i-ai învăţat? Le-ai spus poveşti despre asta?

5

E: I-am dus în baia mea şi le-am arătat-o. Le-am spus că opt copii şi doi părinţi o foloseau; o foloseau şi unii pacienţi. Le-am vorbit despre asta deschis.

Fiica mea a mers la un banchet însoţită de un tânăr care o invitase. Tatăl lui a venit la mine şi mi-a zis “Dre. Erickson fiul meu vrea s-o invite la banchet pe fiica dvs. Nu vreau să vă insult dar sunteţi conştient de faptul că noi aparţinem unor niveluri sociale diferite. Eu am zis “Da, ştiu, dvs. aţi moştenit milioanele de la bunicul dvs, iar soţia dvs a moştenit milioanele sale de la bunicul ei. Aşadar, sunteţi la un nivel social diferit.” El a zis “Acum, că ne-am înţeles, totul este în regulă. Sper că îi veţi da de înţeles fiicei dvs. că nu poate aspira la nimic.” Fusese foarte amabil. (Erickson zâmbeşte)După banchet a venit şi şi-a cerut scuze. A zis “Fiul meu a luat-o pe fiica dvs. la banchet iar toţi adulţii de acolo m-au făcut să mă simt foarte ruşinat. Erau o jumătate de duzină de linguri şi de furculiţe. Toţi aduţii s-au uitat pe furiş în stânga şi în dreaptă, ca să afle ce lingură trebuie să folosească. Fiica dvs s-a uiata şi ea în jur ca sa afle. Dar s-a uitat deschis şi sincer. Nu a încercat deloc să-şi ascundă ignoranţa.” Apoi a zis “Soţia mea vrea să ştie de unde şi-a luat fiica dvs. o rochie de seară atât de frumoasă.” Am chemat-o pe fiica mea de 12 ani şi i-am zis “Domnul X vrea să ştie de unde ţi-ai luat rochia de seară. S-a scuzat deja pentru faptul că m-a băgat la cheltuieli ca să-ţi cumpăr o rochie de seară atât de sofisticată.” Fiica mea a zis “Eu am făcut-o. M-am dus în centru, am cumărat material şi am făcut-o.” (Erickson zâmbeşte) Iar apoi el a început să se scuze şi mai tare (Erickson râde) pentru că soţia lui dorea să afle din ce magazin îşi cumpărase fiica mea o rochie de seară aşa frumoasă. Era de neconceput pentru el că o femeie îşi poate face singură o rochie de seară.

Acum, un penis nu are o utilizare limitată. (Erickson şi grupul râd) Un băiat trebuie să înveţe cum să facă pipi pe o pisică, pe un câine, pe maşina de tuns iarba, într-o sticlă, în conserve, prin găurile din ulucile gardului. Trebuie să se urce într-un copac ca să vadă dacă urina ajunge până la pământ. Cu alte cuvinte, există o recunoaştere oarbă a faptului că penisul este folosit şi în lumea exterioară, dar nimeni nu-ţi spune cum să-l foloseşti. Băiatul trebuie să experimenteze pentru a afla. Îmi amintesc că în Michigan, menajera şefă, o asistentă medicală, se înfuria atât de tare când găsea sticle şi cutii de conserve plină cu urină, pe care băieţii mei le ascundeau pe ici, pe colo. Nu puteam să-i spun de ce făceau asta pentru că era aşa de rigidă în gândire că nu-i puteai spune adevărul. Toţi băieţii trec prin această fază. Eu am şapte surori şi patru fiice. Toate au trecut prin aceeaşi fază. După ce se întuneca încercau să urineze într-un colţ al curţii din spate. Mergeau la picnic şi experimentau asta. Şi ele au trebuit să înveţe acelaşi lucru – că tractul genital şi cel urinar au o utilizare în lumea exterioară. Au trebuit să experimenteze pentru a descoperi despre ce era vorba.

Un băiat se poate trezi cu o erecţie. Este un fenomen datorat distensiei vezicii urinare. Una din obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească un băiat este să înveţe că penisul are trei tipuri diferite de inervaţii. Penisul flasc are un set de nervi în piele, un set de nervi (care este simplificat) în tijă şi un alt set de nervi în gland.Băiatul trebuie să învaţe care este senzaţia atunci când penisul este în stare flască. Atunci când penisul este parţial în erecţie senzaţiea e alta; când e pe jumătate sau pe de-a-ntregul în erecţie, din nou, senzaţia se schimbă. (Erickson demonstrează ridicând mâna stângă la jumătatea distanţei între braţul fotoliului şi braţul său, la trei sferturi din distanţă, etc.)

6

Şi băiatul mai trebuie să se mai şi joace cu penisul său. Oamenii numesc asta masturbare, eu o numesc “faza orientării către propriul organ sexual”1. El trebuie să învaţe care sunt senzaţiile în fiecare din stările erectile în care se poate afla penisul său. Trebuie să se bucure de aceste senzaţii. Trebuie să înveţe cum să-şi piardă erecţia şi cum s-o obţină înapoi. În experienţa mea psihiatrică am întâlnit bărbaţi care nu ştiau cum să obţină o erecţie. În experienţa mea psihiatrică am întâlnit bărbaţi care sufereau de ejaculare prematură, bărbaţi care resimţeau o frică puternică legată de intrarea penisului în vagin. Ei nu învătăseră multe lucruri.

Să revenim, băiatul practică masturbarea ca să înveţe cum să obţină o erecţie, cum să se bucure de ea, cum s-o piardă şi cum să o obţină din nou. Apoi, se confruntă cu o nouă problemă. Până în momentul acesta a intrat în tot felul de competiţii cu colegii lui “Uite ce puternic sunt! Pune mâna pe muşchii mei! Lasă-mă să pun şi eu mâna pe-ai tăi!” (Erickson ne arată asta folosindu-se de mâna stângă.) “Vezi, e la fel de tare ca muşchiul meu?” Deci, trebuie să trecă printr-o etapă în care se identifică cu alţi băieţi. Asta fiindcă trebuie să ştie că penisul lui este la fel de tare ca al celorlalţi băieţi. Deci experimentează mult şi se pipăie mult. Unii oameni numesc asta faza homosexuală. Eu o numesc “faza orientării de grup”, “faza orientării sexuale”, faza orientării către acelaşi sex.”

Apoi trebuie să “înveţe” să ejaculeze. Ca să simplificăm, ejacularea constă în secreţii din uretră, din prostată şi din vezicula seminală. Şi, prima ejaculare e foarte probabil să fie uretrală, sau parţial uretrală şi prostatică.A avea o ejaculare e ca şi cum ai mânca ceva. Când începi să-i dai copilului mâncare semisolidă, el o poate înghiţi. Timpul trece şi mâncarea trece prin stomac şi prin pilor şi ajunge în intestin înainte ca glandele salivare ale copilului să înceapă să secrete saliva pentru mâncarea respectivă. Copilul trebuie să înveţe să digere fiecare mâncare, să facă în aşa fel încât digestia să înceapă în cavitatea bucală şi-apoi să adauge, în partea inferioară a compartimentului gastric, secreţiile esofagiene celor ale stomacului. Secreţii de la A la Z. Copiii învaţă să digere diferite alimente, la vârste diferite. Aşadar, băiatul trebuie să se masturbeze până ejaculatul provine din cele trei zone – uretrală, prostatică şi seminală - şi să le obţină aproape simultan, dar în ordinea corectă.

Am avut un pacient, un doctor, care a venit la mine şi mi-a spus “ Sunt căsătorit de 13 ani. Am un băiat de 11 ani. Nici mie nici soţie mele nu ne place să avem raporturi sexuale. E o treabă neplăcută pentru noi.” Eu am zis “Cât de mult te-ai masturbat când erai copil?” El a zis ”M-am masturbat de două ori şi, slavă domnului! de fiecare dată tatăl meu m-a prins. N-am dus-o până la capăt.”I-am zis “E-n regulă. Ia o probă de lichid spermatic din prezervativul tău şi du-o la laborator pentru analize.” Cu totul a luat 13 probe, le-a dus la spitalul la care lucra şi un specialist i le-a analizat. În câteva era secreţie uretrală şi prostatică; în altele, prostatică şi seminală. Secreţia seminală era componenta cea mai puţin frecventă din ejacuat.A revenit la mine şi-a spus “Degeaba am mers la facultatea de medicină că n-am învăţat nimic!” Eu am zis “Era necesar să te fi masturbat sufient încât să obţii acele trei tipuri de secreţie în ordinea fiziologică corectă. Nu poţi obţine satisfacţie fiziologică deplină dacă aceste secreţii nu apar în ordinea corectă.” Aşadar, i-am zis să se încuie în fiecare zi în baie şi să se masturbeze. În cea de-a 28-a zi, cred, îndreptându-se către baie şi-a întâlnit nevasta pe hol. A ridicat-o în braţe, a dus-o în dormitor şi a avut un raport sexual cu ea. Amândoi mi-au spus că le-a plăcut, pentru prima oară. Învăţase să ejaculeze cum trebuie.

1 “the baby talk of penile orientation” în original, n.t.

7

Unii băieţi învaţă asta foarte repede. Alţii trebuie să se masturbeze de o mie de ori până “să se prindă care e treaba”. E ca orice alt lucru care trebuie învăţat.

Apoi, vine timpul ca băiatul să înveţe un alt lucru. Faptul că masturbarea cu ejaculare nu este doar o procedură manuală. Aşa că, în somn, băiatul începe să asocieze idei şi reacţii emoţionale cu ejacularea. Şi-aşa începe să aibă „vise umede”. Mama crede că iară s-a jucat cu “jucăria.” Ar trebui să-i fie ruşine, acum e băiat mare! De fapt, masturbarea este o modalitate biologică prin care un bărbat îşi dă seama că poate separa activitatea sexuală de cea manuală.

După asta începe să observe fetele. O să vă spun o poveste despre unul din fii mei. Era în liceu când mi-a spus “Tată, vreau să-mi fac temele acasă la Eve. E expertă la

matematică şi la istorie şi aş vrea să-mi fac temele cu Eve.” Şi a început să facă asta. Apoi a început să iasă cu Eve la patinoarul pentru patine cu rotile. La început patinau separat, şi, destul de devreme, au început să se ţină de mâini şi să patineze înmpreună – angajându-se într-o activitate fizică şi ritmică comună. Şi după ce ieşeau de la patinoar mergeau la Pat sau Mike sau Dairy Queen unde-şi stimulau reciproc membrana mucoasă.şi asta a devenit o parte, cu adevărat importantă a patinajului. Vara următoare a ieşit cu ea la înnot. Prima oară când a fost cu Eve să înoate, a venit acasă şi-a zis “Tată, îţi dai seama cât de multă piele are o fată?!” Eu i-am zis “tot atăt cât are şi-un băiat.”

Copiilor le place să mă privească, în fiecare dimineaţă când mă rad, fiindcă folosesc un brici. Întotdeauna le explicam “Fetiţelor, când se fac mari, nu le cresc mustăţi. Lor le cresc nişte umflături pe piept. Băieţilor, când se fac mari, le cresc munstăţi. Asta-i diferenţa între un băiat şi o fată.” Şi-aşa, fiu meu m-a întrebat despre umflăturile care-i apăreau lui Eve. I-am spus “Cât de mult le-ai observat, până acum?” El a zis “Păi, tuturor băieţilor le place să se ciocnească accidental, de sânii unei fete.” Am zis “Da, aşa e, şi, altceva?” El a zis “Păi, fundul lor e mai mare decât al băieţilor şi băieţilor le place întotdeauna să se împingă în fete.” (Erickson râde) Eu am zis “Aşa e. Aceasta este parte din procesul de maturizare.”

În cele din urmă, fiul meu a început s-o numească pe Eve “prietena” lui. A ieşit cu ea la înnot şi dans. Şi bineînţeles, îşi cumpărau mereu hamburger şi hot dog cu toate mirodeniile şi îngheaţată, cu toate aromele.

Într-o zi de iarnă, o vineri dimineaţă, când erau vreo 10 grade sub zero, băiatul meu cel mare mi-a zis “Cercetaşii o să meargă cu cortul o noapte în week-end-ul acesta. Vrei să ne duci tu?” Am zis “Desigur.” După ce-au sosit de la şcoală eram pregătit să-i duc. Atunci, fiul meu mi-a dat vestea “Nu plecăm decât la 22.30. noaptea cercetaşilor începe doar la miezul nopţii.” Am zis “E-n regulă.” Le promisesem pe cuvânt că o să-i duc. Mie, ca adult, nu-mi părea prea oportună ideea de a dormi în zăpadă şi la zece grade sub zero!După ce ne-am urcat în maşină, fiul meu mi-a dat vestea “Le-am promis celorlalţi băieţi că o să-i luăm noi cu maşina.” Ceilalţi băieţi ne aşteptau în satul Wayne. Şi-au încărcat cu toţii echipamentul în portbagaj şi s-au urcat în maşină.

Pe drum, unul dintre băieţi l-a întrebat pe fiul meu “Lance, ce-ai făcut în seara asta?” Lance a zis “Am fost la petrecerea cu licitaţia pachetelor, la şcoală.” Şi cât l-au mai bombănit! Auzi, ce băiat deştept face asta! Într-un final, după ce l-au bombănit bine că-şi cheltuie banii şi cumpără pachetul cu prânzul unei fete, pe bani frumoşi, unul dintre băieţi l-a întrebat “Pe-al cui pachet l-ai cumpărat?” El a zis “Pe-al lui Karen.” Toate bombănelile s-au transformat în admiraţie. “Bătrâne, de ce nu m-oi fi gândit eu la asta!” “Ce tare eşti!”, “Beton!” Şi alte expresii din jargonul lor, prin care-şi exprimau admiraţia.

8

Am ascultat şi m-am întrebat de ce era o idee aşa de bună să cumperi pachetul lui Karen. N-am zis nimic.Când am ajuns la locul desemnat s-au urcat pe un nămete de zăpadă de vreo trei metri şi-au ridicat acolo tabăra şi au dormit în saci de dormit. Îşi luaseră micul dejun sâmbătă dimineaţa. Au mai luat o gustare la miezul nopţii, la focul de tabără. Duminică seara m-am întors ca să-i iau.

După ce i-am dus pe băieţi la casele lor, l-am luat pe Lance într-o cameră separată şi i-am zis “Lance, le-ai spus băieţilor că ai fost la petrecerea cu licitaţie, la şcoală şi si-au bătut joc de tine; te-au făcut prost, idiot, tăntălău şi bătut în cap. Dar la un moment dat unul din ei a întrebat pe-a cui cutie ai cumpărat-o şi tu ai spus “Pe-a lui Karen.” Atunci cu toţii au început să-şi dorească să fi făcut asta. Acum, o să-ţi pun câteva întrebări şi am să te rog să le răspunzi întocmai. Karen e o fată drăguţă?” “Nu, e urâtă ca moaptea” “E o bună atletă?” “Ţţ, cea mai neîndemânatică din şcoală.” “Are o personalitate plăcută?” “Ţţ, nimeni n-o place.” “E cumva foarte deşteaptă?” “Ăă, cea mai tembelă din şcoală.” Epuizasem toate întrebările posibile, la care mă puteam gândi şi care mi-ar fi putut spune de ce pachetul lui Karen era aşa de răvnit. Am zis “Atunci, spune-mi de ce ai cumpărat pachetul lui Karen?” “E cea mai grasă fată din şcoală. Avea în pachet patru portocale, patru banane, patru felii de tort, patru bucăţi de plăcintă, opt sandvişuri cu unt de arahide şi jeleu. Dar eu pot să mănânc mai repede decât ea.” (Erickson râde. Râsete de grup)Drăguţă dovadă a faptului că drumul către inima unui bărbat trece prin stomacul lui.

Bert (fiul cel mare al lui Erickson) s-a înrolat în marină la vârsta de 17 ani. După ce s-a scurs perioada de recrutare s-a întors acasă.

Într-o zi a zis “Tati, ce crezi despre Rhonda?” Eu am zis “Mai nimic.” El a zis “Tată, ştii ce vreau să spun. Ce crezi despre Rhonda?” Eu am zis “Păi, de fapt, nu mă gândesc niciodată la ea. Părerea mea e că este o fată drăguţă şi deşteaptă.” Şi el a zis cu dezgust “Auzi tată, ştii foarte bine ce vreau să zic. De ce nu-mi răspunzi la întrebare?” Eu am zis “Din moment ce ştii foarte bine ce vrei să zici de ce nu-mi pui întrebarea în aşa fel încât să înţeleg şi eu ceea ce vrei să zici?”El a zis “Tată, când Rhonda o să se căsătorească, o să aibă o grămadă de copii şi cât mai repede posibil? O să-şi ţină părul pe bigudiuri toată ziua şi-o să se preumble prin casă în halat de baie şi papuci de casă? Când o să-i vină soţul acasă o să înceapă să ise plângă că nu se descurcă cu copiii, sau cu maşina de spălat, sau ceva de genul ăsta?” Eu am zis “ Bert, amândoi o cunoaştem pe mama ei. Cred ca Rhonda a avut un profesor foarte bun, probabil că va pune în practică învăţăturile pe care le-a primit de-alungul vieţii.” Zece ani mai târziu Bert, în vizită prin Michigan, se întâlneşte întâmplător cu un prieten de-al lui, cercetaş, care i-a zis “Bine ai venit, Bert.” Îi mai zice “Apropro, Bert, m-am însurat cu pasiunea ta din liceu, Rhonda. Vino la noi la cină, în seara asta, vrei?” Bert a zis “Mi-ar plăcea, Bob, dar nu crezi c-ar trebui s-o suni pe Rhonda şi să-i spui despre asta?” Bob a zis “ Nu, hai să-i facem o surpriză.” În acea seară au intrat în casă. Rhonda a zis “Bună Bert. Bob, copiii au fost pe jumate bolnavi toată ziua iar în frigider nu-i nimic de mâncare.” Bob a zis “Nu-i nimic Rhonda. O să-l invit pe Bert la un hamburger.” Era obişnuit cu asta. (Erickson se uită în jur şi râde)

Într-o zi am ieşit, cu cei doi băieţi ai mei să înotăm. S-au schimbat în costumele de baie în domitor. Pe cănd erau amândoi dezbrăcaţi, Lance a aruncat o privire spre Bert şi a zis “Doamne, Bert, îmbătrâneşti.” Şi Bert a admis cu modestie. Avea două fire de păr în zona pubiană. (Erickson râde) Semn de îmbătrânire.

Bert voia să se însoare. Când a considerat el că a venit vârsta să se însoare şi-a cumpărat un camion vechi cu un acoperiş ruginit. A început să-şi dea întâlniri cu fete de oriunde – de la Universitatea din Michigan şî de prin alte părţi. Şi pe când mergeau ei în camion, rugina de pe

9

acoperişul cmaionului cădea în părul fetei. El îi spunea că arată foarte bine. Rareori fetele mai veneau la o a doua întâlnire. Vroiau ceva mai bun decât un camion vechi cu un acoperiş ruginit.

Într-una din zile a văzut o fată, vizavi de casa pe care o cumpărase. Îşi cumpărase o casă în Garden City, spunându-şi “Sunt tânăr şi sunt în putere. Pot să-mi iau două slujbe şi pot să plătesc pentru casa asta acum cât sunt tânăr încă şi-n putere. Dacă soţiei mele îi place o s-o păstrăm. Dacă nu-i place, putem s-o schimbăm pe alta, păstrând banii pe care i-am dat până acum ca ipotecă. " Într-o zi s-a uitat peste drum şi a văzut o fată, blondă, având grijă de fraţii ei. A privit-o cu atenţie. I-a plăcut cum se purta cu fraţii ei mai mici. O admira. Avea cu adevărat un mod foarte frumos de a se purta cu copii. Aşadar, a închiriat un cal şi un plug, a brăzdat pământul pe peluza din faţa casei şi a transformat-o într-o grădină, pe care o săpa şi o îngrijea cât de bine putea. Şi-a lăsat ridichile să se transforme în seminţe, boabele de struguri să se usuce pe viţă, roşiile să putrezească pe lujere. Într-o zi, timid, fata s-a apropiat de grădină şi a zis “D-le Erickson ştiu că aveţi două slujbe diferite. Aveţi o grădină foarte frumoasă dar tot ce produceţi o să se risipească. Vă deranjează dacă fac conserve şi le împărţim?” Bert a zis “Nu, ar fi foarte bine.” Aşa că fata a început să pună în conserve tot ceea ce producea grădina. El avea o grădină mare.

Apoi, Bert a început să neglijeze săpatul. Într-o zi fata a zis “ D-le Erickson, ştiu ca sunteţi foarte ocupat şi sper că nu vă deranjează că am săpat eu parcela pe care dvs. n-aţi mai apucat s-o săpaţi.” Bert a zis că e foarte frumos din partea ei. Bert ştia că îşi dorea o soţie care să vrea să trăiască la ţară, căreia să-i placă să lucreze în grădină şi să pună în conserve fructe şi legume.

Iar acum au amândoi o fermă în vestul statului Arkansas. Au şase ajutoare la câmp şi unul în bucătărie. Lillian arată la fel de bine ca atunci când era tânără.

Atunci când s-a născut primul lor copil a fost fericită că e băiat. Când şi al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea s-au dovedit a fi tot băieţi, a fost foarte dezamăgită. Când doctorul i-a spus că al şaselea copil avea să fie fată, ea a izbucnit în lacrimi şi a zis “De ce-mi spuneţi o asemenea minciună? Eu nu pot avea fete.” Ei bine, s-a dovedit că doctorul avea dreptate. Al şaptelea băiat s-a născut după sora lui. Acum, cel mai mare dintre băieţi a terminat facultatea. Bert a spus că el n-o să se ducă la facultate fiindcă în clasă a trebuit să-i asculte pe toţi ceilalţi elevi făcând greşeli. Putea să citească diverse lucruri şi să înveţi şi acasă. Întotdeauna l-a interesat cultura plantelor. Are fişiere întregi cu informaţii din agricultură.

Încă de când era în Marină s-a gândit cu atenţie către viitor. Ştia depre Depresiune şi despre anii de Depresiune. Aşa că, în timp ce era în Marină, în zilele când de permisie a învăţat să repare pantofi. Asta fiindcă în vreme de Depresiune pantofarii nu-şi văd capul de treabă. E o slujbă sigură, care te ţine ocupat toată ziua şi toată noaptea. Aşa că a învăţăt să facă asta. A mai învăţat să îngrijească arborii; asta tot în Marină, în zilele lui libere.După ce a fost lăsat la vatră, a zis “Va trebui să merg în Detroit şi să-mi găsesc o slujbă.” Eu am zis “Eşti conştient de nivelul şomajului – toţi veteranii care se întorc îşi caută slujbe.” Bert a zis “Ştiu. Mă voi întoarce acasă cu o slujbă.” S-a dus în centrul oraşului. Din cauza furtunii foarte multe crengi ale copacilor se rupseseră. Echipa de horticultori a oraşului rânduia crengile rupte. Bert s-a dus la şeful de schipă şi i-a zis “Vă deranjează dacă strâng crengile?” Şeful de echipă a zis “Te rog, mai rău de-atât nici că se poate”. Bert a făcut o trebă profesionistă. Şeful de echipă s-a uitat şi a zis “Se pare că eşti talentat. Ia echipamentul ăsta şi pune-l pe tine. O să urcăm amândoi în copac şi voi vedea dacă ştii cum să tai crengile rupte”. L-a luat pe Bert sus şi, i-a arătat o crangă ruptă, iar el a tăiat-o cu fierăstrăul. Bert a făcut o treabă profesionistă.

10

Şeful de echipă a zis “Se pare că te pricepi bine. Acum taie-o şi pe cealaltă”. Bert a examinat situaţie. Era o creangă foarte dificil de tăiat. A tăiat pe bucăţi, cu atenţie şi a făcut o trabă de expert. Şeful a zis “Am nevoie de oameni în echipa de curăţire a copacilor, de oameni cu experienţă. Tu ai un talent înnăscut. Preia tu slujba mea de aici, de şef de echipă, iar eu voi fi şeful unei alte echipe de curăţire pe care o am pe teren”. Aşa că Bert a făcut rost de o slujbă. Sid Rosen : Mă simt un pic enervat şi-acum îmi dau seama de ce. Am avut impresia că-i insulţi pe orăşeni. Ai început vorbindu-ne despre două grupuri de oameni: cei de la ţară şi cei de la oraş. Multe din povestirile de astăzi au fost despre oameni de la ţară, care fac planuri şi culeg roadele a ceea ce-au planificat şi aşa mai departe. Mă întreb dacă povestirile astea ne-ar fi de folos dacă le-am spune şi pacienţilor noştri orăşeni?E: Accentuând mai puţin elementele principale.Sid Rosen : Accentuând mai puţin elementele principale.E: ÎhmSid Rosen: Cunosc povestirea despre bărbatul care a lucrat într-un restaurant, a început cu

munca de jos, a avansat şi aşa mai departe. Acest tip de povestire s-ar preta mai degabă cuiva care încearcă să intre în afaceri.

E: Celorlalţi nu le-am spus-o.Sid: Îhm E: Un băiat care terminase şcoala, un mexican a venit la mine şi mi-a zis: “Un Chicano n-are nici o şansă să obţină vreo slujbă. N-am decât opt clase. Mi-am căutat de lucru dar nimeni nu vrea să angajeze un Chicano.”

Eu am zis “Juan, vrei cu adevărat să lucrezi?” El a zis “Ba bine că nu!” eu am zis “Am să-ţi spun eu cum să obţii o slujbă, iar tu o să faci exact cum îţi spun. Eu cunosc un anume restaurant în Phoenix. Te duci acolo şi le ceri voie să ştergi podelele de două ori pe zi. Spune că vrei s-o faci pe gratis. Că vrei să înveţi cum să ştergi podelele în buncătărie. Nu accepta nici o plată. Nu accepta nici măcar mâncare în schimb. Mănâncă doar acasă, mâncarea pe care ţi-o dă maică-ta.” Am zis “Ei bine, tu le vei şterge podeaua bucătariei de două ori pe zi iar ei vor începe să profite de tine. Îţi vor cere să cureţi cartofii şi să tai legumele. Nu-ţi vor oferi bani în schimb. Dar îţi vor da din ce în ce mai multă treabă de făcut, până vor ajunge să depindă de tine. Cam într-un an de zile te vei alege cu o slujbă. Dar va trebui să munceşti pentru ea.” Juan şi-a făcut treaba ca un maestru. Destul de curând şi-au dat seama că avea mult potenţial şi că se irosea dacă-l foloseau doar pe post de ajutor de bucătar. In orele de aglomeraţie, îl foloseau pe post de picolo. Bucătarului şef îi plăcea de Juan fiindcă acesta era foarte priceput la pregătitul legumelor şi ca ajutor al său.

Apoi am aflat că în oras va avea loc un congres şi că majoritatea participanţilor vor mânca la acel restaurant. Aşa că i-am spua lui Juan “Va avea loc un congres în oraş lunea viitoare. Spune-i managerului că crezi că poţi obţine o slujbă plătită în Tucson si că speri că nu-l va deranja faptul că vei candida pentru obţinerea respectivei slujbe în Tucson.” Nu mai ştiu care erau salariile pe vremea aceea, nu-mi amintesc. I-am spus lui Juan să-i zică managerului că salariul pe care urma să o aibă era cu mult mai mic decât cel obişnuit. Managerul i-a spus ” Eu pot să-ţi ofer ceva mai bun.” I-a oferit lui Juan un dolar mai mult pe săptămână. Şi-aşa a ajuns Juan să aibă o slujbă permanentă.

Un an mai târziu funcţionarea bucătăria depindea de Juan. Bucătarul l-a instruit, iar el a învăţat repede. Apoi, în oraş urma să se ţină un alt congres, aşa că i-am zis lui Juan “Spune-i managerului că crezi că vei putea obţine o slujbă mai bine plătită în Tucson.” Managerul i-a zis “Eu pot să-ţi plătesc mai mult decât restaurantul din Tucson. Rămâi angajatul meu permanent.”

11

Juan a devenit unul dintre cei mai bine plătiţi bucătari şefi din Phoenix. Acum are propriul restaurant, cu o capacitate de 270 de locuri. Îşi construieşte un al doilea, care va avea o capacitate de 300 de locuri. (către Sid Rosen.) Despre povestirea aceasta vorbeai?Sid: Îmi place. Echilibru. Crezi că orăşenii pot învăţa ceva şi din povestirile despre flori, grădini şi aşa mai departe, chiar dacă nu au multă experienţă cu aceste lucruri?E: Am trimis mai mult de o persoană depresivă să sape şi să planteze o grădină cu flori pentru cineva. Pe un bărbat l-am trimis acasă la cumnata lui. Ea şi soţul ei aveau slujbe. Nu aveau copii şi ştiam că ea îşi dorea o grădină cu flori. Am vorbit cu ea înainte, apoi i-am spus pacientului meu din Yuma “Cumnata ta din Phoenix îşi doreşte o grădină cu flori. Aşa că ia-ţi uneltele şi fă-i o grădină de flori mare şi frumoasă.”

Înainte de a o termina localizasem deja un alt cuplu, care muncea şi care-şi dorea o grădină cu flori. Pacientul meu s-a bucurat foarte tare. Apoi s-a întors acasă şi şi-a curăţat curtea din spate. A construit nişte rafturi pentru soţia lui, în noua lor casă – noua casă îi cauzase depresia. Ipoteca era prea mare. Dar el şi-a revenit din depresie. Şi, de fiecare dată când venea în Phoenix, mergea să vadă grădinnile de flori pe care el le făcuse.

Sid : Încerc să găsesc echivalentul New York-ez al urcatului pe Squaw Peak. Am două persoane care traversează Brooklyn Bridge. Asta ajută. (Erickson aprobă) Alte două fac jogging. Le-am dat instrucţiuni speciale referitoare la locul de unde vor începe alergarea. Această activitate este un antidepresiv minunat.

E: George Washington Bridge.Sid: George Washington Bridge merge. E: Holland Tunnel.Sid: Holland Tunnel. Empire State Building. E: (încuviinţează cu capul)Sid : N-aş trimite pe nimeni să traverseze Holland Tunnel pe picioare. S-ar sufoca. E: Eu l-am traversat.Sid: Pe picioare?E: Nu, la volan, conducând foarte încet. Cred că pe picioare îl traversam mai repede. Sid: (Râde) Asta aşa e.E: Pentru toţi tinerii care sunt depresivi, dacă au ceva talent artistic să deseneze Empire State Building; să facă o schiţă a cerului văzut din New York. (Sid încuvinnţează din cap.) Să facă un desen cu Hudson River şi cu bărci de pe el. Sid: Eleşteul din Central Park.E: (aprobă din cap) Să găseşti un copac şi…Sid: Se dau în vânt după asemenea sarcini…E: Să meargă în Central Park şi să găsească un copac bine curbat, cu o veveriţă în el.Sid: (Sid zâmbeşte) Boojum?E: Un boojum.Sid: Un boojum – nu avem dintr-ăştia.E: Acum, referitor la revoluţia sexuală din anii ’60: în timpul revoluţii sexuale din anii ’60 bărbaţii şi femeile au început să locuiască împreună şi să se bucure de libertate sexuală. Dacă vrea cineva să audă ce cred eu despre asta iată: tot ce pot să spun este că sunt de acord cu Dr. Margaret Mead; că familia, restrânsă sau extinsă, există de cam trei milioane de ani. Nu cred că revoluţia anilor ’60 va afecta în mod serios cele trei milioane de ani de practică. Ce crezi despre asta Sidney?

12

Sid: Înclin să-ţi dau dreptate. Îmi place să accentuez pattern-urie şi lucrurile în care putem avea încredere că se repetă … copiii, ceea ce se tramsnite de la o generaţie la alta şi aşa mai departe. Asupra celui care ascultă acest lucru are un efect liniştitor şi încurajator.

E: Şi acum, să exemplificăm, dintr-un punct de vedere total diferit. Dac-aş fi într-un tren, care merge de la San Francisco la New York şi dacă m-aş simţi foarte singur şi aş vrea cu disperare să dau de cineva cu care să vorbesc dar n-aş cunoaşte pe nimeni, aş încerca să încropesc o conversaţie cu frumuşica de alături, care citeşte o revistă despre filme sau Confesiuni Adevărate? Nu. Aş încerca să vorbesc cu frumuşica de douăzeci de ani, care citeşte un roman? Nu. Aş vorbi cu bătrânica ce tricotează un ciorap? Nu. Aş vorbi cu bărbatul care citeşte o carte de drept? Nu. Aş vorbi cu un bărbat care are un stetoscop? Nu, fiindcă tot ce poate el să facă este să vorbească tot timpul despre profesia lui.Persoana cu care aş începe imediat o conversaţie ar fi bărbat ori femeie, de orice vârstă, atâta timp cât poartă la rever o insignă a Univesităţii Wisconsin. Aceşti oameni ar ştii totul despre Picnic Point, despre Science Hall şi State Street, despre baschet şi despre Observatory Hill. Ei ar cunoaşte limbajul meu, limbajul tinereţii mele, limbajul emoţiilor mele, al amintirilor mele. Am avea un limbaj comun. Desigur, dac-aş vedea pe cineva sculptând ceva m-aş opri şi aş vorbi cu el sau cu ea. Dacă aş vedea o femeie făcând o cuvertură din petice m-aş gândi la mama mea şi la toate cuverturile din petice pe care ea le-a făcut pentru copii ei, pentru nepoţii ei, pentru strănepoţii ei şi pentru mine. Iar asta ar fi o parte din limbajul meu.Şi tot aşa, atunci când priveşti un pacient, atunci când îl asculţi, descoperi care este tipul său de orientare faţă de viaţă. Apoi încerci să-I dai câteva idei despre cum să se orienteze. (Notă: Aici, Erickson repetă, intenţionat, povestirea văcuţei purpurie făcută de o fetiţă retardată.)

Şi tot în legătură cu dezvoltarea sexuală: fetele trec prin ea în mod similar, şi totuşi diferit, în multe privinţe. Poţi vedea patru fete de liceu mergând pe stradă ţinându-se de după mijloc, ocupând tot trotuarul. Cred că e o plăcere să te dai în lături doar ca să le laşi lor tot trotuarul. Ce învaţă fetele, în această clipă? Presiunea din jurul corpului.La comisia de de recrutare bărbaţi căsătoriţi sau cu iubite, veneau şi erau recrutaţi pentru serviciul activ, pentru a lupta. Le auzeam pe soţiile lor spunându-le “Sărută-mă până-mi sângerează buzele, fiindcă s-ar putea să nu mă mai săruţi niciodată. Îmbrăţişează-mă atăt de tare încăt să mi se frângă mijlocul. Vreau să-mi amintesc pentru totdeauna de această îmbrăţişare.” Cu toate astea, sărutul cel mai blând al unui violator arde ca focul, pentru că este pur şi simplu de neuitat şi distruge viaţa fetelor. Fondul emoţional este cel care contează.

Atunci când ai un pacient cu o fobie fără nici un sens, simpatizează cu el şi într-un fel sau altul fă-l să-şi violeze fobia!

Ţineam o prelegere în Memphis, Tennessee, la care participa şi familia care mă găzduia. La sfârştiul prelegerii ea remarcă “Prelegerea a durat cam mult, aşa că haideţi să mergem la un restaurant. Noi cunoaştem un restaurant francez foarte bun. Cinăm acolo timp de 25 de ani, de două ori pe săptămână.” Am privit această afirmaţie ca fiind pe de-a-ntregul patologică. Să mănânci în acelaşi restaurant în Memphis, unde sunt o grămadă de restaurante … să mănânci în acelaşi loc de două ori pe săptămână … aşa că am acceptat. Bineînţeles, având suspiciunile mele, am comandat melci. Să-i fi văzut cum se uitau la mine în timp ce-mi mâncam melcii! (Erickson se trage înapoi cu repulsie şi se strâmbă.) Când îmi mai rămăsese doar un melc l-am convins pe pe el să-l guste. A mâncat şi a zis “E bun!” Apoi am

13

convins-o şi pe soţia lui să încerce şi a găsit că e bun. Aşadar, am comandat o a doua porţie de melci pentru mine. Ei au comandat prima lor porţie de melci şi le-a plăcut.

Şase luni mai târziu, am revenit în Memphis să ţin o prelegere, iar ei au fost, din nou cei care m-au găzduit. Prelegerea a ţinut până târziu şi ea a zis “În loc să luăm cina acasă, haideţi să mergem la un restaurant. Cunoaştem noi un restaurant nemţesc foarte bun, sau poate preferaţi un altul? Ar mai fi un restaurant foarte bun unde se servesc draci-de-mare.” Mi-a oferit mai multe posibilităţi de alegere. Fiindcă-l menţionaseră pe cel nemţesc, am mers acolo cu ei. Pe la jumătate mesei, m-am întors către el şi i-am spus “apropo, când aţi fost ultima oară la acel restaurant franţuzesc?” El a zis “Nu ştiu, şase săptămâni, două luni. Draga mea, când am fost ultima oară la restaurantul franţuzesc?” Ea a zis “Oh, cred că acum două luni.” După ce timp de 25 de ani, de două ori pe săptămână … (Erickson râde) … asta chiar că era patologic. Sid: Dar, când mergeau la acel restaurant, comandau de regulă, şi acelaşi fel de mâncare?E: Nu i-am întrebat. Eu ştiam doar ceea ce evitau. Odată ce au mâncat melci, au putut să

meargă la orice alt restaurant din Memphis. Stai lângă piscină, la un motel şi vezi că sunt oameni care intră în piscină plonjând şi

oameni care întâi îşi vâră un deget de la picior, apoi altul, şi altul, până când ajung, treptat să-şi ude tot corpul.

Când m-am alăturat pentru prima oară colectivului din Worcester, un cuplu de acolo, tineri medici specialişti psihiatri, Tom şi Martha, s-au purtat foarte prietenos cu mine. M-au invitat să mergem să înotăm în lacul care era invecinat cu ferma spitalului. M-am îmbrăcat in costumul de baie, mi-am pus pe mine un halat şi m-am urcat în maşina lor. Martha era foarte ursuză şi tăcută şi apatică tot drumul până la lac, aproape un kilometru. Tom era încântător, sociabil şi foarte vorbăreţ. M-am mirat.Cănd am ajuns la plajă Martha a ieşit din maşină, dintr-o săritură, şi-a aruncat halatul în portbagaj. A stăbătut rapid distanţa până la malul lacului, a plonjat în apă şi a început să înoate imediat. Tom a coborât din maşină voios, neglijent. Şi-a pus halatul de baie pe bancheta din spate. Şi eu am făcut la fel. A mers până la apă şi când degetul cel mare de la piciorul lui Tom a atins nisipul umed el a zis “Cred că o să înot mâine.” Aşa că eu am plonjat în lac şi am înotat cu Martha. la întoarcere am întrebat-o pe Martha “Câtă apă pune Tom în cadă?” Ea a zis “Vreo două degete amărâte!”

În acea săptămână medicul primar psihiatru i-a oferit lui Tom o promovare. El i-a spus directorului administrativ “Nu cred că sunt pregătit.” Directoul administrativ i-a răspuns “Nu ţi-aş fi oferit-o dacă credeam că nu eşti pregătit. Ori accepţi promovarea, ori pleci şi-ţi găseşti o slujbă în altă parte.” Tom şi Marta au plecat. Până atunci ajunsesem s-o cunosc destul de bine pe Martha cât să-mi dau seama că era foarte îndrăgostită de Tom şi el de ea. Martha era nerăbdătoare să-şi întemeieze un cămin şi să aibe copii. 25 de ani mai târziu, ţineam o prelegere în Pennsylvania, când un bărbat cărunt şi o femeie trasă la faţă m-au abordat şi mi-au zis “Ne recunoaşteţi?” Am zis “Nu, dar întrebarea insinuează că ar trebui.” El a zis “Eu sunt Tom.” Iar ea a zis “Eu sunt Martha.” Eu am zis “Când mergi să înoţi, Tom?” El a zis “Mâine.” M-am întors către Martha şi i-am zis “Câtă apă pune Tom în cadă?” Ea a zis “Aceleaşi două degete amărâte!” Am zis “Cu ce te ocupi acum, Tom?” El a zis “M-am pensionat.” “Cu ce grad?” “Medic specialist psihiatru”. Dacă aş fi avut timp, aş fi făcut eu în aşa fel încât să-l bag pe Tom în lac. Sid: Şi Martha?

14

E: Martha ar fi putut avea copii. Fiindcă, odată ce-ai rupt acel pattern restrictiv, fobic, persoana în cauză se va aventura, va

îndrăzni să facă şi alte lucruri. Iar pacienţii noştri tind să-şi pună restricţii, să-şi fure singuri căciula.

Noaptea trecută am primit un telefon de al un prieten din California. Mi-a zis “În sfârşit, am găsit leacul pentru tâmpeniile adolescenţilor. Îi îngheţ şi-i ţin la rece până când or face 21 de ani.” (Erickson râde)

Fiul meu Lance, era foarte afectat de faptul că mă considera lipsit de inteligenţă. Nu se ferea să-mi spună, făţiş, că mă găsea cam tâmpit. Apoi a plecat la Michigan, la universitate. Mai târziu mi-a spus “Ştii tată, mi-au luat doar doi ani ca să-mi dau seama că, dintr-o dată, ai făcut un salt de la idioţenie la inteligenţă.” Nu cu mult timp în urmă m-a sunat din Michigan şi mi-a spus “Tată, iată-te răzbunat! Fiul meu cel mare a descoperit, în cele din urmă, că parcă aş avea totuşi o urmă de creier. Şi mai sunt încă trei care trebuie să descopere asta!” Un bărbat: Tatăl meu obişnuia să-mi spună poveştile astea. (Erickson încuviinţează din cap)E: Acum vă voi povesti un caz. E complicat şi, în acelaşi timp simplu.

Robert Dean a absolvit Academia Navală şi a fost promovat la gradul de secund de navă? Era în vreme de război; i s-a dat o permisie de o lună de zile, iar apoi a fost repartizat pe un distrugător. S-a dus la Francis Brakeland, şeful Spitalului Naval de Psihiatrie şi i-a explicat nevroza pe

care-o avea. Brakeland a recunoscut problema şi i-a zis “D-le secund, nu pot face nimic pentru dumneata. Nu pot schimba ordinele. N-am cum să-ţi obţin o slujbă pe uscat. Ai primit ordine să te îmbarci pe un distrugător. Tot ce pot face pentru dumneata este să te trimit în faţa curţii marţiale. Curtea marţială te va trimite la Spitalul Walter Reed. Starea ta se va înrăutăţi şi vei fi transferat la Spitalul St. Elizabeth’s. Acolo poţi trăi şi deveni psihotic şi când vei ieşi, îţi vei continua viaţa ca psihotic. Dar, cât timp eşti în permisie, ai putea merge la Spitalul Clinic Johns Hopkins să vezi dacă ei te pot ajuta.”

Robert s-a dus acolo şi le-a spus problema lui. După ce l-au interogat pentru ceva vreme i-au spus “Nu vă putem ajuta. Dar în Michigan există un bărbat, pe nume Erickson care v-ar putea ajuta.” Aşa că Robert l-a sunat pe tatăl său în New York. Tatăl m-a sunat pe mine şi m-a întrebat dacă sunt de acord să-l văd pe fiul lui. I-am spus că în săptămâna următoare voi fi în Philadelphia. Putea să vină în Philadelphia, să-mi povesteacă despre fiul său, iar eu voi reflecta la problema lui.

Tatăl a venit în camera mea de hotel – timpul petrecut cu el a fost pentru mine încântător şi interesant. A intrat, s-a prezentat şi mi-a zis “Eu am doar un metru cincizeci. A fost pentru mine al dracului de greu să mă lungesc cât să pot intra în armată, pentru primul război mondial. A trebuit să mănânc o grămadă de banane şi să beau lapte ca să îndeplinesc standardele de greutate. Iar în armată afurisiţii m-au ţinut pe post de soldat, pe toată durata primului război mondial. Când am ieşit din armată mi-am jurat că dacă mă voi căsători vreodată şi voi avea un băiat, îl voi creşte ca să fie ofiţer, de marină, preferabil. Asta fiindcă eu nu sunt de nici un folos Armatei U.S.

Eu am zis “E-n regulă, acum, care este problema lui Robert?” El a zis “Are ceea ce aţi numi o”vezică sfioasă”. Nu poate urina în prezenţa altor persoane. E un prost. Zice c-a avut o “vezică sfioasă” încă de când era copil. Academia a fost un iad pentru el. Apropo, credeam că voi psihiatrii cereţi o grămadă de bani. De ce ai o cameră aşa de ieftină? Chiar nu-ţi permiţi ceva mai bun? Sau eşti zgârcit de mori?” Eu am zis “Ce altceva îmi mai puteţi spune despre Robert?” El a zis “Păi, avea necazuri şi când mergea în tabără. De ce nu-ţi cumperi nişte haine decente? Nu-ţi poţi permite un costum de haine mai bun?” Am zis “Mai spuneţi-mi

15

despre Robert. ”Ei bine, Robert venea acasă pe timpul vacanţei. Toaletele publice din staţiile de benzină nu erau suficient de bune pentru el. Închiria o cameră de hotel, încuia uşa şi se ducea la baie ca să se uşureze. De fapt a făcut chestia asta tot timpul liceului … şi eşti prea zgârcit să-ţi cumperi o cravată?” Am zis “Spune-mi despre Robert.” El a zis “Se apropie prânzul. Crezi că poţi să-ţi târăşti scheletul ăsta incomod şi şontorog până în restaurantul hotelului?” I-am spus că cred că pot face asta.Coborând către restaurant m-a întrebat dacă nu mă încurca şchiopătatul meu stângaci. “Câte babe dobori când mergi pe stradă? Dar moşi? Peste câţi copii cazi?” Eu am zis “Mă descurc destul de bine.” Am ajuns în sala de mese şi a zis “Hotelul ăsta are mâncare prostă. Ştiu un restaurant chiar în mijlocul blocului următor. Crezi că poţi să-ţi târăşti scheletul ăla şontorog pe stradă fără să dobori vreo babă sau vreun moş, fără să cazi peste vreun copil? Sau trebuie să chem un taxi?” I-am spus că am încredere că-mi pot târâ scheletul. Când am ajuns la blocul cu pricina şi-a cerut scuze. Greşise. Restaurantul se afla în blocul următor. Şi mi-a insultat mersul, înfăţişarea, tot ce i-a trecut prin cap referitor la persoana mea şi putea insulta. Mi-a spus că era agent imobiliar. Vindea proprietăţi imobiliare. Şi a avut grijă să-mi spună că-şi învârteşte clienţii pe degete şi stoarce de la fiecare şi ultimul bănuţ.

În cele din urmă am ajuns la restaurant, doisprezece blocuri mai încolo. A zis “Desigur, putem lua cina la parter. Eu prefer să cinez în balcon. Poţi să-ţi târăşti scheletul în sus pe scări sau va trebui să te ajut eu?” Am zis “Cred că pot să mi-l târăsc.” Aşa că a ales o masă în balcon. Înainte ca ospătăriţa să vină mi-a spus “Acest restaurant are nişte bucătari excelenţi. Se pricep foarte bine să pregătească carnea de vită. Dar peştele pe care-l servesc e jumătate stricat-jumătate gătit, piureul este apos şi făcut doar pe jumătate. Ceaiul rece îl fac din apă de râu şi-l completează cu gheaţă. E îngrozitor.”

Ospătăriţa a sosit şi el a stabilit că eu urma să mă uit primul pe meniu. Eu am comandat coaste de vită prăjite, cartofi la cuptor şi cafea fierbinte. Am uitat ce altceva am mai comandat. Apoi, ospătăriţa s-a întors către el, i-a dat meniul iar el a zis “Anulează-i comanda. Adu-i peşte, piure de cartofi şi ceai cu gheaţă.” Şi apoi a comandat tocmai ceea ce cerusem eu: coaste de vită prăjite, cartofi la cuptor, cafea fierbinte şi acelaşi desert. Ospătăriţa se tot uita la mine iar eu îmi afişam o mina neutră, fiindcă mă distram de minune. Când, într-un final ospătăriţa a sosit, cu două tăvi şi părând stânjenită şi nefericită, i-am zis “ Peştele şi piureul de cartofi dă-le domnului care le-a comandat. Mie dă-mi costele de vită.” S-a executat şi-a şters-o cât de repede a putut. El s-a uitat la mine şi a zis “Este pentru prima oară când cineva îmi face aşa ceva.” Eu am zis “Pentru toate există un început.” Şi-a mâncat peştele, piureul de cartofi şi şi-a băut ceaiul cu gheaţă. Eu mi-am savurat coastele de vită prăjite. După ce am luat cina el a zis “Ei bine, eu te-am adus la un restaurant bun. Ce-ai zice să plăteşti tu nota?” Am zis “Dvs. m-aţi invitat. Sunt oaspetele dvs. Dvs. veţi plăti nota.” El a zis “Ce-ar fi să pui tu bacşişul?” Am zis “Asta este responsabilitatea gazdei.” Apoi a scos un portmoneu texan. Un portmoneu texan este un portmoneu plin cu bancnote şi, de regulă, îndeşi în el o bancnotă de o mie de dolari, câteva de cinci sute, bancnote de o sută, de cincizeci, de douăzeci, de zece, de cinci şi de un dolar. Şi-a scos portmoneul ăla ticsit până la refuz, a scos banii şi şi-a băgat mâna în buzunar după nişte mărunţiş. A lăsat bacşiş o monedă de cinci cenţi. Fără ca el să-şi dea seama am strecurat un bacşiş frumuşel pentru ospătăriţă. În starea de anxietate în care era avea nevoie de-un bacşiş! (Râsete) M-a întrebat dacă va trebui să-mi care scheletul în jos pe scări. I-am spus că, în cel mai rău caz,

16

puteam să cad. Nu voi avea nevoie de ajutorul lui. Când am ajuns la uşă a zis “Crezi că vei putea să-ţi târăşti scheletul înapoi la hotel, sau va trbeui să chem un taxi?” Am zis “Cred că rezist până la hotel.” El a zis “ Ei bine, pentru Dumnezeu, fii atent să nu dobori vreun moş sau vreo babă sau să te împiedici peste vreun copil.” Tot drumul înapoi la hotel a scos din el cele mai necuviincioase remarci.

Când am ajuns la hotel eu am zis “Ar mai fi câteva lucruri pe care aş dori să le ştiu despre fiul dvs.” Aşa că a urcat cu mine şi am intrat amândoi în cameră. M-a întrebat dacă nu-mi puteam permite o servietă mai bună. Mi-a spus că cea pe care o aveam era ieftină. Eu luam notiţe, scriind ceea e el îmi spunea. A zis “Care dracului e problema ta? Eşti unul din psihiatrii ăia care nu-şi pot cumpăra nici măcar un stilou? Foloseşti stiloul şi hârtia hotelului ca să iei notiţe?” Am zis “Vreau să ştiu mai multe lucruri despre Robert.” Aşa că mi-a mai spus câtva lucruri despre Robert şi a dorit să ştie dacă îl voi accepta ca pacient. Am zis “Spuneţi-i lui Robert să vină la cabinetul meu din Michigan, la ora 18.00.”

Robert a sosit: un second de navă, în uniformă. Din hol, s-a uitat la biroul meu şi-a zis “Deci, tu eşti deşteptu’ care-o să ma vindece?” Eu am zis “Eu sunt psihiatrul care va lucra cu tine.” Robert a intrat în cabinet şi s-a uitat lung şi cu atenţie la studentul de 1,90m, îmbrăcat în uniformă - studenţii medicinişti erau încorporaţi în armată, dar li se permitea să-şi continue studiile universitare în schimbul a mai multor ani în serviciul militar. Robert a zis “Ce-i cu pierde-vară ăsta aici?” Am zis “Jerry este studentul meu.” El a zis “Da’ ce fel depsihiatru eşti tu dacă trebuie să te ajute un student?” Am zis “Unul foarte competent.” Apoi l-a văzut în cameră pe profesorul de artă de la Universitatea Michigan. A zis “Ce face clovnul ăsta cu faţă de strecurătoare aici?” Am zis “Este profesor de artă la Universitatea Michigan. Şi el o să mă asiste în terapia cu tine.” Robert a zis “Credeam că consultaţiile medicale sunt confidenţiale.” Am zis “Da, sunt. Iar eu mi-am luat ajutoare tocmai în ideea de a păstra cât mai strict confidenţialitatea. Acum intră şi ia loc.”

S-a aşezat. Jerry a închis uşa. Apoi eu am zis “Jerry, intră într-o transă adâncă.” Jerry a intrat în transă şi eu am făcut o demonstraţie a tuturor fenomenelor hipnotice, iar Jerry era un subiect hipnotic excelent. Când Jerry era încă în transă m-am întors către profesorul de artă şi i-am spus “Acum, intră tu în transă. Jerry a intrat în transă ştiind că tu eşti în stare de veghe.” Când eşti în transă ai înfăţişarea unui om treaz. “Vei vorbi cu Robert şi cu mine dar nu vei putea să-l vezi sau să-l auzi pe Jerry.” Deci, şi profesorul de artă a intrat în transă.

După asta l-am trezit pe Jerry şi am început să disutăm banalităţi. Am avut şi câteva replici ocazionale cu profesorul de artă. Mi-a răspuns. Profesorul a făcut un comentariu către Robert, iar Jerry s-a întors către profesor ca să-i vorbească. Profesorul de artă a zis “Ascultă Robert.” Apoi mi-a pus mie o întrebare. Jerry era total uimit de comportamentul nepoliticos al profesorului. I-a pus o altă întrebare. Profesorul, însă vorbea cu Robert, ingorându-l pe Jerry, iar Jerry a făcut ochii mari, a zâmbit şi a făcut următoarea remarcă “Aşadar, în timp ce eu eram transă, l-ai pus şi pe el în transă.” Eu am zis “Întocmai.” Apoi l-am pus pe Jerry înapoi in transă şi l-am trezit pe profesor. L-am trezit pe Jerry, cu amnezia celei de-a doua transe a sa. Jerry era încă sub impresia că profesorul este în transă. A părut foarte uimit de faptul că profesorul îi vorbea. Robert era încurcat, aşa că m-am jucat pe rând cu Jerry şi apoi cu profesorul, demonstrând unul după altul fenomene hipnotice. Robert era foarte foarte interesat. Ostilitatea lui faţă de mine dispăruse.

17

Într-nu final am zis “Ei bine, noapte bună, Robert. Ne vedem mâine la ora 18.00.” Apoi i-am spus profesorului că nu e nevoie să mai vină. I-am spus lui Jerry “Tu să apari în fiecare seară!”

În seara următoare, când Robert a venit am zis “Robert, seara trecută ţi-am arătat ce înseamnă hipnoza. În seara asta o să-ţi induc ţie o transă uşoară. Poate fi uşoară, poate fi medie, poate fi profundă. Tot ceea ce vreau este ca tu, în transă să faci ceva sau totul din ceea ce Jerry a demonstrat, din ceea ce profesorul a demonstrat.” Robert a zis “O să-mi dau toată silinţa.”

Aşadar, Robert a intrat în transă. I-am explicat că îl văzuse pe Jerry desenând automat, scriind automat şi îndeplinind diferite sugestii post-hipnotice. I-am spus “După ce te trezeşti, mâna ta dreaptă se va îndrepta către birou. Va lua un creion şi va face un desen. Tu nu vei şti că desenezi fiindcă vei fi foarte interesat de discuţia pe care o vei avea cu Jerry.” Aşadar, Robert s-a trezit şi a început să vorbească cu Jerry. A purtat o conversaţie plăcută cu Jerry. Mâna lui dreaptă a ridicat un creion şi a desenat un bărbat pe un bloc de hârtie aflat la îndemână. Bărbatul era desenat astfel: un cerc drept cap, o linie dreaptă pentru gât, o linie dreaptă pentru corp, două linii drepte pentru braţe şi pentru picioare, două cercuri pentru mâini şi două cercuri pentru labele picioarelor. Sub desen a scris cuvântul “tată.” Spre surprinderea mea, fără să-şi dea seama ce face a rupt hârtia, a îndoit-o şi-a tot îndoit-o până a rămas doar un cocoloş de hârtie. Apoi, tot neatent, a strecurat-o în buzunarul de la bluză. Jerry cu mine l-am urmărit în raza periferică al vederii, în timp ce discutam despre diverse lucruri.

În următoarea seară, când a venit, Robert s-a înroşit. Şi eu şi Jerry am observat asta. eu am întrebat “Cum ai dormit azi-noapte?”Robert a zis “Bine. Am dormit foart bine.” Eu am zis “S-a întâmplat ceva neobişnuit noaptea trecută?” Robert a zis “Nu”, şi s-a îmbujorat din nou.Am zis “Robert, nu cred că-mi spui adevărul. Ce lucru neobişnuit a avut loc noaptea trecută?” El a zis “Ei bine, când mă pregăteam de culcare am găsit un cocoloş de hârtie în buzunarul de la bluză. Nu ştiu cum a ajuns acolo fiindcă eu nu l-am pus. Dar, un lucru e sigur: era acolo. L-am aruncat la coş.” S-a înmbujorat din nou. Am zis “Robert, cred că mă minţi. Ce-ai făcut cu cocoloşul de hârtie?” El a zis “L-am despăturit.” Eu am zis “Şi ce-ai văzut?” El a zis “Pe o parte a foii de hârtie era un desen copilăros al unui bărbat şi sub el era scris cuvântul ‘tată’ .” Am zis “Ce-ai făcut cu hârtia?” El a zis “Am aruncat-o la coşul de gunoi.” S-a înroşit din nou. Am zis “Robert, vreau să-mi spui adevărul. Ce-ai făcut cu bucata de hârtie?” El a zis “Ei bine, dacă ţii morţiş, o să-ţi spun. Am pus-o pe dulapul din baie, am urinat pe ea, apoi am aruncat-o în WC şi-am tras apa.” Am zis “Îţi mulţumesc pentru că mi-ai spus adevărul, Robert.” În continuare Jerry şi Robert au conversat. Apoi i-am dat drumul lui Robert şi i-am spus lui Jerry la ce să se aştepte. Jerry era un student la medicină, tânăr şi foarte deştept. Când Robert a sosit, a doua zi, s-au salutat şi au început să discute despre orice altceva numai despre problema lui, nu.

Robert mi-a povestit despre natura problemei sale încă din prima seară în care ne-am întâlnit. De când se ştia a trebuit să găsească un loc izolat pentru a putea urina. Nu ştia când a început s-o facă pentru prima oară. A spus că traiul în Academie a fost pentru el iadul pe pământ. Trebuia să încalce regulile dormitorului fiindcă nu putea folosi toaleta de acolo; îi era frică să nu cumva să intre cineva peste el. Făcuse o listă a tuturor toaletelor din Academie, le trecuse în ordina cronologică. Trei toalete erau libere, sigur, noaptea la ora 1:00, la ora 2:00 şi la ora 3:00 a.m. Trebuia întotdeauna să iasă pe furiş din dormitor şi să folosească una din aceste toalete. Reuşise să facă asta tot timpul cât fusese în Academie, fără să fie prins.

Apoi a zis “Un alt lucru infernal în Academie a fost că era de bon de ton ca membrii Academiei să accepte invitaţii pentru a petrece un week-end într-o anume casă privată.” Robert a zis “Veneau şi ne luau vineri seara, iar gazda te întreba dacă doreai cafea, ceai, lapte, băuturi

18

nealcoolice, vin sau suc de mere. Toate gazdele nu se gândeau decât să-ţi dea apă cu gheaţă, ceai, cafea, lapte sau băuturi nealcoolice. Trebuia să fiu politicos şi să beau. La micul dejun: un pahar cu lapte sau orice băutură nealcoolică doream. Cât era duminica de lungă beam, beam şi iarăşi beam. Trebuia să fii politicos, iar eu trebuia să aştept până luni dimineaţă, când mă întorceam la Academie, şi să încerc să găsesc vreuna din cele trei toalete liberă ca să mă pot uşura. Era un iad pentru mine să stau cu vezica plină vineri noaptea, toată ziua sâmbătă şi toată ziua duminică. A fost, pur şi simplu iadul pe pământ. De fiecare dată când auzeam paşi în afara closetului parcă mă lovea cineva cu ceva în cap şi înţepeneam. Câteodată îmi lua mai mult de o oră ca să-mi revin.

Mi-a fost îngrozitor de dificil în toţi anii petrecuţi în Academie. Nu aveam de ales. Tatăl meu vroia să fiu ofiţer în Marină iar eu trebuia să îndur. Şi în fiecare vacanţă tatal meu râdea de mine fiindcă foloseam o cameră de hotel. În tot timpul liceului era furios pe mine fiindcă mergeam întotdeauna la hotel.

Nu-mi place de tatăl meu. Bea bere în fiecare zi. Îi place să se îmbete în fiecare sâmbătă şi duminică. Îi spune mamei că e o sclifosită fiindcă merge la biserică şi fiindcă face parte din Asociaţia pentru Abstinenţă a Femeilor Creştine. Nu-mi place asta. Nu pot spune că am avut o copilărie prea fericită. Tatălui meu îi place să scoată tot ce poate de la clienţii lui şi o face. Stă şi bea berea aia iar eu nu suport nici măcar gândul de a bea bere. Iar tatăl meu îmi reproşează faptul că îi iau partea mamei.”

Şi pe când făceam noi conversaţie în acea noapte, Robert s-a uitat dintr-o dată pe fereastră şi a zis “Plouă? Ce alunecă pe geam? O picătură de apă?” Nu era nici măcar un nor pe cer. Pe geam nu era nici o picătură de apă. Mi-am notat acea observaţie ca fiind una simbolică. Ştiam că era ceva foarte important aici dar tot ce puteam deduce era: când plouă curge apă; cănd urinezi curge apă. În modul lui simbolic, Robert îmi comunica asta. Apoi i-am spus lui Jerry “Ţi-ai făcut vreun plan pentru week-end, Jerry?” Jerry a zis “Păi, dacă-mi daţi liber o să merg în nordul statului Michigan şi o să străbat râul Ausabe cu canoe. E un râu potrivit pentru o excursie cu canoe. Am mai fost. Vârtejurile de apă fac să fie foarte palpitant.” M-am întors către Robert şi i-am zis “Din moment Jerry nu va fi aici, tu ce-ai vrea să faci în week-end?” El a zis “mi-ar plăcea să merg acasă şi să o văd pe mama.” Am zis “Bun, dar ce vei face?” El a zis “Dacă nu plouă, o să tund iarba.” Pentru cineva care urmează să plece în război – în luptă – faptul că vrea să tundă iarba, dacă nu plouă, mi s-a părut foarte simbolic. Am zis “E-n regulă. Ne revedem luni la ora 18:00 p.m.” L-am întrebat pe Robert cu ce tren se va întoarce în Syracuse şi mi-a spus. Aşa că i-am zis “Asigură-te că o să prinzi trenul.”

I-am dat un telefon tatălui lui Robert, d-l Dean, şi i-am spus cu ce tren să vină la Detroit ca să se întâlnească cu mine. I-am spus să se asigure că va prinde trenul pe care i l-am indicat. M-a bodogănit. Nu vroiam ca el să-l vadă pe Robert sau ca Robert să-l vadă pe el.

În ziua următoare sosirii sale în oraş, când a venit la cabinetul meu, la ora 18;00 p.m., tatăl lui Robert a privit-o pe secretara mea şi a zis “Ce caută vrăjitoarea aia căruntă aici?” Am zis “D-ra X este secretara mea. Lucrează ore suplimentare ca să mă asiste în lucrul cu fiul dvs. În momentul acesta stenografiază tot ce spuneţi dvs., tot ce spun eu sau oricine alcineva.” El a spus “Nu putem scăpa de vrăjitoarea asta bătrână?” Eu am zis “Nu. Am nevoie de ea ca să noteze tot ceea ce se spune în acest cabinet.” El a zis “Ce-i cu pierde-vară acesta aici?” Am zis “E student la medicină. Mă ajută în terapia pe care-o fac cu fiul dvs.” Apoi el a zis “Da’ ce fel de psihiatru eşti tu dacă trebuie să te ajute un student?” Am zis “Unul foarte competent.”

19

Apoi l-a văzut şi pe profesorul de artă şi a zis “Dar clovnul ăsta cu faţă de strecurătoare ce face aici?” Am zis “Este profesor de artă la Universitatea Michigan. Şi el mă asistă în terapia cu fiul dvs.” A zis “Doamne Dumnezeule! Credeam că consultaţiile medicale sunt confidenţiale.” Eu am zis “Noi toţi păstrăm confidenţialitatea. Sper că şi dvs. veţi face la fel.” El a zis “Nu putem scăpa de vrăjitoarea aia bătrână?” Eu am zis “Mu e bătrână, a încărunţit prematur şi acum lucrează peste program. Şi va continua să lucreze peste program până când va fi plătită.” El a zis “E secretara ta. Eu n-a de ce să-i dau bani.” Iar eu am zis “Face ore suplimentare ca să mă asiste în lucrul cu fiul dvs. aşa că dvs. o veţi plăti.” El a zis “E secretara ta!” Eu am zis “Lucrează pentru fiul dvs. Plătiţi-o!” el a zis “Sunt obligat?” Am zis “Ba bine că nu!” Îi văzusem portmoneul la restaurant. Şi l-a scos din buzunar şi-a zis “Ce zici de un dolar?” Eu am zis “Nu fiţi caraghios!” El a zis “Adică trebuie s-o plătesc pe vrăjitoarea asta bătrână cu cinci dolari?” Eu am zis “În nici un caz. V-am spus să nu fiţi caraghios.” El a zis “Zece dolari?” Eu am zis “Sunteţi pe-aproape.” A zis “Că doar nu 15 dolari?!” Am zis “ Aveţi dreptate. Nu 15 dolari, ci 30.” El a zis “Eşti nebun?” Eu am zis “Nu, dar îmi să văd că oamenii sunt plătiţi cu cât merită.” A scos din teanc 30 de dolari şi i-a dat secretarei. Ea i-a dat o chitanţă, i-a mulţumit şi i-a urat ‘noapte bună’. Apoi D-l Dean s-a uitat în jur şi a zis “Da’ clovnii ăştia ce aşteaptă? Vrei să-i plătessc şi pe ei?” Am zis “Desigur.” El a zis “Cu treizeci de dolari?” Eu am zis “Nu fiţi caraghios! 75 de dolari pentru fiecare.” El a zis “Cred că pot să iau lecţii de la tine despre cum să-mi învârtesc clienţii pe degete şi să storc de la ei şi ultimul bănuţ.” Eu am zis “Bine, plătiţi-i.” Şi fiecare şi-a luat banii, i-a scris o chitanţa şi i-a urat ‘noapte bună’.

Apoi D-l Dean a spus “Presupun că vrei şi tu să fii plătit. Presupun că o sută de dolari.” Eu am zis “Nu fiţi caraghios! El a zis “N-o să-mi ceri 500 de dolari, nu?” Eu am zis “Bineînţeles că nu. Vă cer 1.500 de dolari, bani gheaţă, pe loc.” A zis “Chiar că pot să iau lecţii de la tine despre cum să iau de la clienţi şi ultimul cent.” Aşa că a scos trei bancnote de 500 de dolari şi mi le-a înmânat. I-am dat o chitanţă.

A zis “Acum, mai vrei ceva?” Eu am zis “Da. Vă place să beţi bere. Soţiei dvs. îi place să meargă la biserică. Face parte din Asociaţia pentru Abstinenţă a Femeilor Creştine. Nu-i place să vă vadă beat în week-end. Nu-i place că mirosiţi a bere în fiecare zi din săptămână. O să vă impun o limită de patru pahare de bere.” El a zis “La dracu! Păi e numa’ bine.” Eu am zis “Nu e aşa cum vă gândiţi dvs. Nu e vorba de paharele pe care vă gândeaţi să le folosiţi – ci de cele de 250 de grame. Acum scrieţi-mi un cec la purtător în valoare de 1.000$. Va fi o onoare pentru mine să-l încasez cu prima ocazie când vă îmbătaţi. Cât priveşte berea, puteţi bea patru pahare de 250 de grame şi nimic mai mult.” Mi-a scris cecul şi a zis “Acum ştiu că poţi să-mi dai lecţii despre cum să scot bani de la oameni.” Eu am zis “Bine. Robert îşi vizitează mama. Nu vreau să vă întâlniţi cu Robert. Nu vă veţi întoarce în Syracuse decât cu trenul care pleacă la ora cutare.” Şi i-am spus ora.

Robert s-a întors luni dimineaţa. Când a intrat în cameră s-a îmbujorat. Am zis “Cum te-ai distrat în week-end , Robert?” El a zis “Bine.” Eu am zis “Ce ai făcut?” El a zis “Am tuns iarba. Nu a plouat.” A roşit foarte puternic când a spus asta.

Îl rugasem pe Jerry să mă să mă intruiască referitor la limbajul militar. Robert era în picioare, cu faţa spre mine. I-am zis “Atenţie, vin ofiţeri! Stânga împrejur! Marş! La stânga, marş! Stai! Ia o gură de apă de la ţâşnitoare, mergi la closet şi pişă-te! Stânga împrejur! Marş! Opreşte-te la ţâşnitoare! Ia o gură de apă! Drepţi! Marş! La drepta! Intră în birou! Drepţi!” Când am zis “Atenţie – vin ofiţeri!” Jerry a sărit în picioare iar Robert a luat poziţia de drepţi. Au făcut întocmai cum le-am zis.

20

Apoi am zis “Acum, Robert, pe loc repaus! Săptămâna trecută ai spus ‘Plouă? Ce alunecă pe geam? O picătură de apă?’ Acestea au fost nişte observaţii simbolice. Singurul sens pe care l-am putut deduce era că atunci când plouă curge apă, cănd urinezi curge apă. Week-end-ul trecut ai fost acasă. Ai tuns iarba şi ai zis ‘Nu a plouat’. Ei bine, Robert, acum vreau să-mi spui tot adevărul.”

Robert a zis “E cam jenant. Am tuns iarba. Nu ştiu de ce. Am luat maşina de tuns iarba şi am băgat-o înapoi în garaj. Garajul are o uşă la intrare; uşa se deschide ridicându-se. Vecinii pot oricând să se uite în garaj şi să vadă tot ce se întâmplă. După ce am adus garaj maşina de tuns iarba, am urinat pe ea. Şi-atunci mi-am dat seama!Odată, copil fiind, am intrat în garaj, am văzut o maşină de tuns iarba nou-nouţă şi am făcut pipi pe ea. N-am auzit-o pe mama intrând în garaj. M-a pocnit peste urechi, mi-a dat una peste gură şi apoi m-a tras după ea în casă. Mi-a ţinut o predică înspăimântătoare. A fost predică lungă şi îngrozitoare. După acest incident n-am mai putut urina în casă decât dacă mama avea treabă în bucătărie iar tata era la serviciu. Şi când mergeam în tabără sau la şcoală trebuia să fug undeva unde să găsesc un loc izolat, ca să pot urina. Dacă vreo persoană se apropia simţeam că parcă-mi dădea cineva cu ceva în cap. Nu mi-am dat seama că era ca atunci când mă pocnea mama peste urechi.” Am zis “Aşadar, aceasta este problema ta, Robert. Atenţie, se apropie ofiţeri! Stânga împrejur! Marş! Stânga împrejur! Stai! Bea apă! Marş! Pişă-te! Stânga împrejur! Înapoi! Opreşte-te la ţâşnitoare! Bea apă şi intră în birou! Domnilor, pe loc repaus!” Am zis “Robert, crezi că acum vei mai întâmpina vreo dificultate?” Robert a râs şi a zis “Nu”. Când plouă curge apă. Pentru băieţiei o maşină de tuns iarba nou-nouţă, trebuie să fie botezată.

Ei bine, asta a fost în iulie. De Anul Nou am primit un telefon de la D-l Dean. A zis “Sunt beat turtă, aşa că încasează blestematul ăla de cec.” Eu am zis “D-le Dean, când mi-aţi dat un cec la purtător în valoare de 1.000$, v-am spus că voi fi onorat să-l încasez cu prima ocazie când vă îmbătaţi. Nu doresc să-l încasez acum.” S-a lăsat de bere şi a început să meargă la biserică cu soţia lui.

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, s-a întâmplat să nu pot pleca din Syracuse din cauza unei furtuni de zăpadă. L-am sunat din camera de hotel şi i-am zis” Bună seara, d-le Dean. Ce mai faceţi?” M-am prezentat. El a zis “Vreţi să ne faceţi o vizită?” Am zis “Nu, avionul meu pleacă mâine dimineaţă, la ora patru. Ar fi un deranj prea mare pentru dvs.” El a zis “D-nei Dean îi va părea foarte rău că nu v-a întâlnit.” Am zis “Spuneţi-i să mă sune atunci când se întoarce de la biserică.” El a zis “Îi voi spune.” Am avut cu el o discuţie plăcută şi lungă.

Pe toată durata războiului, Robert a fost la bordul unui distrugător. A fost la bordul navei de pe care a privit toată ceremonia de capitulare a Japoniei. După război s-a alăturat Forţelor Aeriene Maritime şi a fost ucis într-un accident aviatic, cam prin 1949.

Eu şi d-l Dean am ţinut legătura prin telefon – după faimosul telefon pe care mi l-a dat de la New York, când era “beat turtă “, am primit în fiecare an o felicitare de Crăciun. D-l Dean mi-a zis “De-atunci n-am mai băut bere deloc. Am mers regulat la biserică.” Când D-na Dean s-a întors de la biserică, în seara aceea, m-a sunat la hotel. D-na Dean m-a întrebat “Ce s-a întâmplat cucecul la purtător în valoare de 1.000 pe care vi l-a dat?” I-am spus “I l-am dat lui Robert. I-am spus sub ce condiţii l-a semnat d-l Dean. Robert mi-a spus că-l va păstra o vreme să vadă dacă d-l Dean intenţiona să stea treaz după care urma să-l ardă. Aşa că dacă nu era printre bunurile sale, pe care Armata vi le-a înapoiat, fără îndoială că l-a ars.”

Acum, d-l şi d-na Dean sunt morţi şi Robert e mort. Robert a avut la dispoziţie 28 de zile ca să îşi trateze „vezica sfioasă”. Mi-a luat un pic mai mult de o săptămână. Am lucrat orbeşte,

21

fără să ştiu ce fac, dar nu în totalitate. Am ştiut sa recunosc un tată tiranic atunci când l-am văzut. L-am supus şi-am făcut din el o fiinţă umană plăcută. (Erickson îl priveşte pe Sid şi îi aşteaptă reacţia)Sid: Frumoasă povestire!E: Aş vrea ca Robert să fie încă în viaţă. Jerry, profesorul şi “vrăjitoarea cea bătrână” trăiesc

încă. Eu cred că trebuie să-l iei pe pacient ca atare. El va trăi doar astăzi, mâine, săptâmăna viitoare, luna viitoare, anul viitor. Condiţiile lui de viaţă sunt cele prezente.

Insight-ul asupra trecutului poate fi întrucâtva educativ. Dar insight-ul asupra trecutului nu va schimba trecutul. Dacă ai fost gelos pe mama ta, faptul că ai fost gelos pe mama ta va fi mereu adevărat. Dacă ai făcut o fixaţie nejustificată asupra mamei tale, acest lucru va fi adevărat întotdeauna. Poţi avea un insight, dar acesta nu schimbă realitatea. Pacientul tău trebuie să trăiască în armonie cu lucrurile care există astăzi. Aşa că faci o terapie orientată pe pacientul care trăieşte astăzi şi mâine şi, să sperăm, săptămâna viitoare şi anul viitor. Şi tu speri că eu voi continua să trăiesc încă ceva ani, nu-i aşa? (Către Sid)Sid: Absolut. Tatăl tău a trăit până la 97 de ani, aşa ai spus. E: Îhm. Pe postul de televiziune PBS am văzut un reportaj trist şi dezgustător despre o femeie bătrână care trăia într-un azil. Ea povestea despre suferinţele pe care i le aducea traiul într-un azil. A trăit timp de 40 de ani din ajutor social. Acum, la 90 de ani trăieşte tot din ajutor social, într-un azil. Zicea “În ultimii şase ani n-am mai avut nici o clipă frumoasă, fiindcă am trăit cu frica că voi muri în ziua următoare. Şi în ultimii şase ani, m-am tot îngrijorat şi m-am ingrijorat şi m-am îngrijorat că voi muri, că n-am trăit nici o clipă de fericire.” M-am gândit “Croşetează dracului un pulover şi roagă-te să îl termini înainte să dai ortul popii!” (Erickson zâmbeşte)Deoarece cu toţii începem să murim din momentul în care ne-am născut. Unii sunt mai rapizi decât alţii. De ce să nu trăieşti şi să te bucuri de asta, fiindcă mâine te poţi trezi mort. Tu nici n-o să ştii. Altcineva se va îngrijora. Până atunci, trăieşte-ţi viaţa!

Ştii o reţetă bună pentru longevitate? (Catre Sid)Sid: Nu. Spune-ne. E: Întotdeauna să te asiguri că te vei trezi dimineaţa. (Râsete) Şi te asiguri bând multă apă

înainte de a te duce la culcare. (Râsete)Sid: Tu te trezeşti dimineaţa prea devreme. E: E absolut garantat! Cât este ceasul?Siefried: Trei fără zece.E: Vă voi povesti un alt caz. Dar trebuie să vă mai furnizez nişte informaţii înainte. În facultatea de medicină, unul din colegii mei era mai retras şi timid – un student bun, dar foarte timid. Îmi plăcea de el.

Într-o zi, la ora de fiziologie am fost împărţiţi în grupuri de câte patru. Fiecărui grup i-a fost dat câte un iepure pe care trebuia să facă anumite operaţii. Profesorul, Dr. Mead ne-a spus “Băieţi, dacă vă moare iepurele, luaţi zero puncte, aşa că fiţi atenţi!”Din nefericire iepurele grupului meu a murit. Dr. Mead a zis “Îmi pare rău băieţi, vă dau zero.” Eu am zis “Îmi pare rău, Dr. Mead, dar nu s-a făcut încă autopsia.” El a zis “Bun. Fiindcă ai fost destul de deştept cât să ştii că ar trebui să se facă autopsie, o să vă dau 50 de puncte.” Am făcut autopsia şi l-am rugat să privească. A văzut că iepurele murise într-adevăr de o pericardită masivă. A zis “Iepurele acesta nu trebuia să fie în viaţă când a ajuns în laborator, aşa că, băieţi, vă dau nota 10.”

22

Într-o zi de vară, acest coleg al meu a intrat în cabinetul meu şi a zis “Mi-am amintit mereu de povestea cu iepurele. Uram gândul că voi lua zero şi n-am uitat niciodată cum ai obţinut 50 de puncte şi apoi nota A doar vorbind cu Dr. Mead.

Eu practic medicina de 20 de ani într-o suburbie a oraşului Milwaukee, iar acum am fost obligat să mă pensionez fiindcă sunt prea nevrotic. Vezi tu, când eram băiat tatăl meu era foarte bogat şi mama mea, la fel de bogată. Aveam o casă foarte mare şi o peluză foarte mare, în Milwaukee. În fiecare primăvară trebuia să scot păpădiile şi-mi dădeau o monedă de cinci cenţi pentru fiecare tufă de păpădii. Când umpleam coşul cu păpădii îl strigam pe tata să iasă şi sa preseze cu piciorul păpădiile aşa încât coşul să rămână doar pe jumătate plin. Şi-apoi îl chemam din nou când coşul era plin. Mama sau tata ieşeau şi presau cu piciorul păpădiile. Îmi lua mult şi munceam din greu ca să umplu coşul. Şi pentru toată această muncă mă plăteau cu cinci cenţi. Când eram în facultatea de medicina am întâlnit o fată care locuia în Milwaukee. Părinţii ei erau ca şi ai mei. Ne-am îndrăgostit şi ne-am căsătorit în secret. Ea nu a îndrăznit să le spună alor ei iar eu nu am îndrăznit să le spun alor mei. Tatăl şi mama ei au murit; tatăl meu, de asemenea. Tatăl meu m-a lăsat bogat, fără să am nevoie de nimic, iar mama este la fel de bogată. Şi soţia mea este bogată, dar asta nu ne-a ajutat la nimic. Mi-am făcut internatul şi mama m-a anunţat că urma să practic într-o anumită suburbie. Ea a închiriat cabientul şi a angajat o asistentă foarte competentă care să-l conducă. Iar asistenta conducea cabinetul. Eu doar exmainam pacienţii, făceam anamneza şi scriam reţete. Asistenta lua reţetele, le explica pacienţilor cum să ia medicamentele şi le programa următoarea întâlnire. Eu făceam doar munca mea de doctor. Ea conducea cabinetul şi mă dirija şi pe mine. Întotdeauna fac pe mine, de mai multe ori pe zi. Întotdeauna am mai multe perechi de pantaloni în cabinet. Dar îmi place medicina.

Soţia mea este sociabilă. Eu n-am învăţat niciodată să fiu sociabil. Soţiei mele îi place să primească oaspeţi. Dacă se întâmplă să vin acasă şi să gasesc mulţi oaspeţi, trec rapid prin cameră şi cobor direct la subsol. Hobbyul meu este să cultiv orhidee. Rămân acolo până când sunt sigur că şi ultimul musafir a plecat. Iau micul dejun acasă, câteodată la restaurant, dar o fac într-un mod nevrotic. Nu suport să stau într-un restaurant prea mult timp. Nu suport să merg într-un restaurant în care servesc ospătăriţe. Pe mine trebuie să mă servească ospătari. Ca să fiu sigur că nu stau prea mult într-un restaurant comand piure de cartofi şi-l mănânc repede. Apoi merg în alt restaurant, comand cotlet de porc şi-l mănânc cât de repede pot. Apoi merg într-un alt restaurant, comand legume, pâine şi lapte, mănânc repede şi plec. Dacă vreau desert merg într-un alt loc, în care servesc ospătari.

Noi nu sărbătorim niciodată Ziua Recunoştinţei sau Crăciunul. Ca să evit Crăciunul îmi duc familia în Sun Valley, statul Idaho. Soţiei şi fiicei mele le place să schieze acolo unde schiază şi alţi oameni. Eu mă trezesc dimineaţa devreme şi schiez acolo unde nu vine nimeni. Mă întorc acasă după ce se lasă întunericul. Există câteva locuri în care poţi mânca şi unde sunt numai ospătari.

Mama are o casă de vară pe malul unui lac. Am cumpărat una şi pentru mine, pentru soţia şi fiica mea. Întotdeauna mă sună la birou şi-mi spune când să-mi iau vacanţă. Întotdeauna îşi ia şi ea vacanţă în acelaşi timp.

În fiecare dimineaţă mama mea trece pe la noi şi-i spune soţiei mele ce să mănânce la micul dejun, la prânz, la cină. Îmi spune în ce zile pot merge la înot, în ce zile pot să ies cu barca, în ce zile pot să merg cu canoe şi în ce zile pot să merg la pescuit. Şi eu nu am curaj să o înfrunt şi

23

nici soţia mea nu are curaj, fiindcă părinţii ei o tratau în acelaşi fel. Dar ei au murit. Acum, ea trăieşte viaţa pe care şi-a dorit-o, exceptând faptul că trăieşte cu un handicapat ca mine.

Îmi place să cânt la violoncel şi chiar mă pricep. Dar singurul mod în care pot cânta la violoncel este să mă duc în dormitorul meu, să încui uşa şi să cânt. Soţia şi fiica mea ascultă din spatele uşii.

În fiecare zi mama mă sună şi-mi povesteşte timp de o oră ce-a făcut în ziua respectivă. Trebuie să-i scriu de două ori pe săptămână, o scrisoare de zece pagini. Mă dirijează şi nu mai pot suporta asta. Am venit în Phoenix, mi-am cumpărat o casă şi un teren. I-am spus soţiei că renunţ la practica medicală şi că vom veni să locuim în Phoenix. S-a simţit prost că n-am lăsat-o pe ea să aleagă casa şi terenul. Dar mie mi-a fost frică să-i spun despre asta. Toată viaţa mea mi-a fost frică.”

Eu i-am spus “Ei bine, Ralph, înainte de a te accepta ca pacient, va trebui să vorbesc cu soţia şi cu fiica ta. Ce vârstă are fata ta?” El a zis “21.” Am zis “Bine, trimite-o pe soţia ta mâine şi pe fiica ta, a doua zi.”

Am vorbit cu ele, iar soţia a confirmat tot ceea ce soţul ei spusese. A adăugat că întotdeauna de Ziua Recunoştinţei , Ralph o scotea pe fată în oraş, la un restaurant, fiindcă el nu suporta să ia cina de Ziua Recunoştinţei, cu prietenii. A confirmat faptul că ei nu au sărbătorit niciodată Crăciunul, nu au avut brad de Crăciun şi nici cadouri de Crăciun.

Fiica a intrat şi a zis “Îmi iubesc tatăl. E foarte blând şi milos - e un om bun. Dar niciodată nu m-a îmbrăţişat, nu m-a sărutat, nu mi-a spus că mă iubeşte. Nu mi-a făcut niciodată cadouri de ziua mea, de Crăciun, nu mi-a scris o felicitare de Ziua Îndrăgostiţilor sau de Paşti. E doar blând şi milos, un om bun, căruia pare să-I fie frică de orice cu excepţia pacieţilor lui. Pacienţiilor lui le place de el. E priceput la medicină. Aş vrea să am un tătic.”

L-am reîntâlnit pe Ralph. I-am zis “Soţia şi fiica ta au confirmat spusele tale şi mi-au mai furnizat câteva detalii suplimentare.” Deci, i-am spus lui Ralph “Mă voi purta cu tine aşa cum m-am purtat cu Dr. Mead. Lui i-am spus că nu ne poate da zero fiindcă nu se făcuse încă autopsia. L-am văzut dându-ne 50 de puncte fiindcă autopsia nu fusese încă făcută. Din fericire, după ce a fost făcută autopsia ne-a dat nota A. Te voi trata în acelaşi mod, Ralph.

Acum, primul lucru pe care am să-l fac pentru tine, Ralph, este acela de a te opri să mai faci în pantaloni. Suntem la începutul verii. Ţi-am exmainat casa şi terenul. Sunt o mulţime de păpădii pe el. I-am spus soţiei tale să ia un făraş de grădină şi un coş. Îmbracă-te cu o pereche veche de pantaloni, negri. Ieşi afară la ora opt, aşează-te pe peluză şi începe să scoţi păpădii. Sunt o grămadă, Ralph. Vei sta pe peluză de la opt dimineaţa pâna la şase seara. Soţia ta îţi va pregăti10 litri de limonadă bună şi pastile cu sare. Ştii şi singur câte pastile cu sare va trebui să iei şi vei bea toţi cei zece litri de limonadă. De fiecare dată când simţi nevoia să urinezi, nu te ridica, urinează acolo pe pământ. Phoenix este un oraş mic (pe vremea aceea era) iar oamenii sunt prietenoşi. Trecătorii vor dori să se oprească şi să vorbească cu tine şi sa se uite la tine cum scoţi păpădii. Iar tu vei bea limonadă, vei urina şi vei sta acolo toată ziua.”

Ralph a făcut întocmai cum i-am zis. Şi-a pus o pălărie mare, ca să-l protejeze de soare. El scotea păpădiile din pământ. Soţia lui golea coşul pentru el. În acea noapte a făcut un duş şi s-a dus la culcare. În dimineaţa următoare şi-a pus o pereche de pantaloni şi s-a dus la vecini şi le-a scos şi lor păpădiile, toată ziua, ridicându-se şi mergând în propria baie ca să se uşureze.

Aşa că, datorită acelor condiţii restrictive a încetat să mai facă în pantaloni. Se săturase de pantaloni uzi. A învăţat să trăiască, purtând pantaloni uzi şi vorbind cu străinii. Aşa a aflat că poate să trăiască.

24

Apoi Ralph a început să vină la mine regulat, ca să discutăm diverse lucruri. Într-o bună zi i-am spus lui Ralph “Ai un mod ciudat de a face cumpărături. Iţi cumperi singur cămăşile, costumele şi pantofii. Faci asta intrând în magazin şi zicând ‘Vreau cămaşa aceea (Erickson arată într-o direcţie dar se uită în altă parte), trimiteţi-o ramburs. Când ajungi acasă te uiţi la mărime să vezi dacă ţi se potriveşte. Dacă nu, o trimiţi înapoi. Intri şi spui ‘Vreau cămaşa aceea’, (Erickson arată într-o direcţie dar se uită în altă parte) până când dai peste o cămaşă care ţi se potriveşte. Îţi cumperi costumele intrând în magazin şi spunând ‘O să cumpăr costumul acela. Trimiteţi-l contra ramburs’ ”. Pantofii şi-i cumpăra la fel .Eu am zis “Ei, chiar că nu şti cum să faci cumpărături! Aşadar, o să mergem împreună. Ori vii tu la mine la cabinet, ori vin eu şi te iau de-acasă. O să mergem la cumpărături marţi.”

Ralph a sosit şi mi-a zis “Eşti sigur că vrei să facem asta astăzi?” I-am zis “Da. Nu o să ne grăbim deloc şi vom avea multe posibilităţi de alegere.” Ralph s-a cutremurat când a văzut la ce magazin m-am oprit. Pe când intram în magazin o vânzătoare frumoasă s-a apropiat de noi şi ne-a zis “Bună dimineaţa, Dre. Erickson. Dvs. trebuie să fiţi Dr. Stevenson. Sunt convinsă că veţi dori să cumpăraţi nişte lenjerie de corp pentru soţia dvs.” Ne-a prezentat modele de chiloţi, sutiene, combinezoane, ciorapi şi ne-a ţinut discursul de rigoare.Ralph era nehotărât cu privire la chiloţii pe care urma să-i cumpere pentru soţia şi fiica sa. Vânzătoarea a zis “Doctore, chiloţii din dantelă neagră sunt foarte frumoşi. oricărei femei îi place să poarte chiloţi din dantelă neagră. Vedeţi, şi mie-mi place să port.” Şi şi-a ridicat rochia. Ralph a încercat să se uite în altă parte. A observat privirea mea, a văzut că mă uitam cu plăcere aşa că s-a uitat şi el. Ea şi-a scos bluza şi ne-a arătat sutienul şi ne-a prezentat modele de sutiene, combinezoane şi ciorapi. I-a arătat ce bine îi veneau ciorapii. Bietul Ralph, ştia că nu poate ieşi din magazin decât dacă priveşte articolele, pipăie materialul şi alege ceva.

Ralph nu s-a mai gândit şi la mărime. Şi-a făcut toate cumpărăturile. În 1950, lengerie de corp de 200$ însemna un morman de lenjerie. A pus-o pe vânzătoare să le împacheteze ca pe cadouri şi să i le trimită acasă. Soţia şi fiica lui s-au uitat şi n-au găsit mai nimic pe mărimea lor. Aşa că au dat lengeria de corp Armatei Salvării sau o altă organizaţie caritabilă. S-au dus în centrul oraşului şi şi-au cumpărat aceleaşi articole, dar care li se potriveau.

După asta i-am spus lui Ralph “Mai ai de făcut un pas, unul mare. Nu cred că ai dus-o vreodată pe soţia ta să vadă apusul de soare.” Ralph a admis că aveam dreptate. Eu am zis “Duminică vă voi duce pe tine şi pe soţia ta să vedeţi răsăritul de soare.” Am ajuns la ei la ora 3:00 a.m. M-am tot învârtit până când, în cele din urmă, am găsit un loc din care să vedem răsăritul de soare. Soţiei lui i-a plăcut şi amândoi am avut grijă să facem în aşa fel încât Ralph să facă observaţii referitoare la culorile răsăritului de soare. În acea noapte Ralph a mers cu soţia lui să vadă apusul de soare. N-avea de gând să mă lase pe mine să mă ocup de asta.

Apoi, într-o zi i-am spus “Ştii, Ralph, comportamentul tău în restaurante este supărător. Nu ţi-ai dus fmailia la un restaurant. Din nefericire, marţea viitoare, tu şi soţia ta ne veţi invita pe mine şi pe soţia mea la cină. Te asigur Ralph, că Betty şi cu mine vom fi forte bucuroşi să fim invitaţii voştri.” În drum către restaurant eu am zis “Sunt două intrări în restaurant Ralph. intrarea din faţă şi intrarea din spate. Ce alegi?” Am ghicit bine - Ralph a ales intrarea din spate. Şi pe când intram noi pe uşa din spate, o ospătăriţă frumuşică ne-a zis “Bună seara Dre. Erickson. Dumneavostră trebuie să fiţi Drul Stevenson.” S-a grăbit să-l ajute să-şi scoată haina şi pălăria. L-a condus la masă. Eu mi-am ales locul. Ea a vru să ştie dacă Ralph se simţea confortabil pe scaun

25

saum dacă nu, să-i aducă un alt scaun. A fost ospătăriţa cea mai plină de solicitudine – a făcut totul de o bună manieră şi de bun gust. Ea a fost foarte, foarte plină de solicitudine cu noi. Ralph nu mai ştia în ce parte să se uite.

Ospătăriţa a plecat, iar Ralph a descoperit subit că pe perete era un ceas la care se putea uita. Am aşteptat şi-am aşteptat. După o jumătate de oră ospătăriţa a apărut cu patru tăvi cu salate. Soţia lui, soţia mea şi cu mine n-am întâmpinat nici o dificultate în a alege. Ospătăriţa era foarte îngrijorată. Ralph s-a uitat în altă parte şi a zis “O iau pe aceea” (Erickson arată într-o direcţie dar se uită în altă parte)Ea a zis “Dar nici măcar nu v-aţi uitat la ea!” A folosit cleştele şi i-a arătat fiecare ingredient al salatei, explicându-i ce este. Ralph a zis “O iau pe aceea.” Ea a zis “Dar încă nu le-aţi văzut pe ceelalte trei.” Aşa că înainte de a-l lăsa să aleagă, i-a vorbit despre toate cele patru salate, de câte două ori.

Apoi i-a zis “Am patru sosuri diferite.” I le-a explicat lui Ralph pe îndelete şi apoi l-a pus să-şi aleagă sosul pentru salată. Dar a trecut prin toate ca să fie sigură că el ştie ce alege. I-a zis “Ce ziceţi de acesta, dar de acesta, dar de acesta?” A jonglat cu toate sosurile de două ori înainte de a-l lăsa pe Ralph să aleagă. După aceea ne-a servit salatele; au fost excelente. Apoi a mai trecut o oră iar Ralph s-a uitat la ceas toată ora până când, în cele din urmă ospătăriţa a venit şi ne-a adus meniul. Nouă, celor trei nu ne-a fost deloc greu să alegem. Dar a avut grijă ca Ralph să se gândească la fiecare fel de mâncare din meniu. a discutat despre virtuţile fiecărui fel şi apoi l-a lăsat să aleagă excelentele coaste de văcuţă prăjite. Ralph a răsuflat uşurat. Apoi ospătăriţa i-a atras atenţia asupra altceva “Cum doriţi să fie făcute? Prăjite, foarte prăjite, doar pe jumătate, în sânge, pe jumătate în sânge, foarte în sange? Doriţi să aibă multă grăsime sau doar puţină?”Bietul Ralph! A fost pentru el un chin să aleagă cât să fie făcută carnea, cu exactitate. Apoi ospătăriţa a venit cu cartofii. I-a oferit nu ştiu câte feluri de cartofi. În cele din urmă el a fost de acord cu cartofii la cuptor. Ralph a aflat că există şi unt, smântână şi arpagic. S-a răzgândit de mai multe ori, asta la fiecare fel de mâncare.Mâncarea a fost servită. Nouă, celor trei ne-a priit masa. Ospătăriţa a rămas lângă Ralph şi l-a tot întrebat dacă-i plăcea asta, dacă-i plăcea aia. I-a zis “Vă rog să vă uitaţi la mine când îmi răspundeţi.” Şi i-a mai spus şi bancuri. Era o veche prietenă de fmailie. bietul Ralph! În final ea a trebuit să-i spună “Nu aţi terminat tot de mâncat din farfurie.” Şi l-a făcut să cureţe farfuria. Iar când el a terminat ea a zis “V-a plăcut mult mâncarea, Dre. Stevenson?” El a zis “da.” Ea a zis “Păi, atunci spuneţi-o!” El a zis “Mi-a plăcut mâncare foarte mult.” Ea a zis “V-a plăcut foarte, foarte mult?” Ralph a văzut că mă uitam fix la el, aşa că n-a avut ce face şi i-a spus ospătăriţei că i-a plăcut mâncarea foarte, foarte mult. Apoi ea a zis “V-a plăcut foarte, foarte, foarte mult?” Şi Ralph a trebuit să-i spună că i-a plăcut mâncarea foarte, foarte, foarte mult. Ea a răsuflat uşurată şi a zis “Mă bucur atât de mult că v-a că plăcut mâncarea foarte, foarte, foarte mult. Restaurantul acesta are o regulă. Când unui client I-a plăcut mâncarea foarte, foarte, foarte mult, atunci el trebuie s-o sărute pe bucătăreasa şefă. Ea este foarte grasă. Sunt două moduri de a ajunge în bucătărie: pe uşa din faţă sau pe cea din spate. Vă pot conduce pe unde doriţi. Deci, doriţi pe uşa din faţă sau pe cea din spate? Dacă o luăm prin spate nu trebuie să trecem prin toată bucătăria.” Ralph s-a uitat la mine apoi s-a uitat în altă parte şi a zis “O să merg prin spate.” Ea a zis “Vă mulţumesc Dre. Stevenson. Bunătate de care daţi dovadă dorind s-o luaţi prin spate reprezintă o

26

recompensă suficientă. Acum, permiteţi-mi să vă ajut să vă puneţi haina şi pălăria şi mai poftiţi pe la noi!”În seara următoare Ralph şi-a dus soţia şi fiica la acelaşi restaurant. Şi aceeaşi ospătăriţă i-a servit, cu un comportament absolut profesionist. O instruisem foarte bine. După acea seară Ralph a putut să-şi scoată fmailia la restaurant şi să se simtă foarte bine.

Apoi eu i-am zis “Ştii, Ralph, pentru soţia şi fiica ta traiul în Phoenix e foarte obositor pentru că e prea cald şi n-au nimic de făcut. Iar soţiei tale îi place să danseze.” Ralph a zis “Eu nu ştiu să dansez.” Eu am zis “Mi-era teamă că o să spui sta, Ralph. Am aranjat cu nişte fete tinere şi foarte frumoase să te înveţe să dansezi. Desigur, soţia ta s-a oferit ea dar cred poate tu le preferi pe fetele cele tinere şi foarte frumoase.” El a zis “O s-o las pe soţia mea să înveţe.” Ralph a venit la mine şi mi-a zis “Ştii, am simţit întotdeauna dorinţa puternică de a dansa cadril. Crezi că ar fi potrivit pentru mine să dansez cadril?” Eu am zis “Da, Ralph. Este o dorinţă excelentă! Cred că îţi va plăcea. Şi din moment ce te bucuri de asta, cred că, în schimb, vei cânta la violoncel pentru soţia şi fiica ta, pentru ca şi ele să se bucure foarte mult şi ca să nu mai stea în spatele uşii dormitorului să te asulte cântând la violoncel.” Ralph a fost de acord să să concerteze public, pentru soţia şi fiica sa şi a schimbat mai multe partenere dansand cadril. Şi chiar a participat reprezentaţie dată de clubul de cadril.Ralph a descoperit că îi plăcea cadrilul. Mergea în fiecare seară şi dansa cu soţia lui. S-a înscris în toate cluburile de cadril din Phoenix. Mi-a trimis chiar o vedere, prin poştă. A fost pentru el un act de mare îndrăzneală. Poza de pe vedere înfăţişa două uşi de closet – pe una scria “cowboys” şi pe cealaltă “cowbelles.”

Apoi i-am zis lui Ralph “Totuşi, mai ai un mare obstacol de trecut pentru a te însănătoşi. Până acum te-ai descurcat bine. De când eşti în Phoenix mama ta te-a sunat de două ori pe săptămană iar tu, de fiecare dată, I-ai explicat timp de o oră ceea ce ţi se întâmplă. Şi mama ta îţi scrie între două şi patru scrisori lungi, în fiecare săptămană. În afară de telefoane, trebuie să-i răspunzi şi la scrisori, aşa că îi scrii cel puţin zece pagini pe săptămană. Ei, va trebui să schimbăm situaţia. Am să tai eu cordonul ombilical în locul tău. Aşadar, cumpără o masă de picnic şi aşeaz-o în curtea din faţa casei. Ia o sticlă goală de whiskey, cu eticheta pe ea şi încă o sticlă de whiskey, pe jumătate plină, cu o etichetă colorată pe ea. Cumpără-ţi o pălărie de paie şi stai în curtea din faţa casei, desculţ, cu picioarele pe masă; o sticlă de whiskey va sta culcată, cu eticheta la vedere, cealaltă sticlă, pe jumătate plina, va sta în picioare, cu eticheta la vedere. Pune-ţi pălăria pe-o parte. Vei sta tolănit pe scaun, cu ochii pe jumătate deschişi. Soţia ta o să te dea pe nas şi pe obraji cu ruj, roşu. O să-ţi facem o fotografie frumoasă şi o s-o trimitem mamei tale.” N-a mai primit nici un telefon de la maică-sa şi nici o scrisoare.

Într-o vară Ralph i-a scris mamei sale “Eu cu Laura şi Carol ne vom petrece vacanţa în casa de pe marginea lacului între zilele cutare şi cutare.” Ei s-au dus iar mama n-a apărut deloc. Au petrecut o vacanţă frumoasă.

Într-o zi fata lui a venit la mine şi mi-a spus “Ştiţi, se apropie Crăciunul. Tata nu mi-a făcut niciodată un cadou de Crăciun, sau de ziua mea, nu mi-a dat o felicitare de ziua mea, nu m-a sărutat, nimic. Aş dori să văd un pom de Crăciun în casa mea.” I-am spus soţiei sale “Sunt prea ocupat ca să merg cu Ralph şi să cumpărăm un brad de Crăciun. Sunt prea ocupat ca să-l ajut să-l împodobească. Mergeţi dvs., luaţi un pom de Crăciun, înmpodobiţi-l şi cumpăraţi toate cadourile pe care vi le doriţi pentru dvs., pentru fiica dvs. şi pentru Ralph. Ralph nu vă va pune nici o întrebare când va vedea pomul de Crăciun. El doar se va înfiora când va vedea pachetele de sub pom fiindcă va ştii că, într-un fel sau altul, eu sunt în implicat în asta.

27

În Ajunul Crăciunului eu cu Dna. Erickson şi cu băiatul meu cel mare am mers la ei. Eu am zis “Ralph, la unii oameni există tradiţia deschiderii cadourilor de Crăciun în Ajun. La familia Erickson există tradiţia deschiderii cadourilor în ziua de Crăciun. Deci, hai să începem cu obiceiul vostru. Ralph, nu există decât un singur mod de a oferi un cadou de Crăciun. Îl iei de sub pom (Erickson gesticulează) şi îl înmânezi persoanei căreia vrei să i-l oferi. Îi spui pe nume, îi urezi un Crăciun fericit şi o săruţi.” Ralph s-a apropiat de pom fără nici o tragere de inimă. Eu aranjasem cum trebuie cadourile. A ridicat pachetul şi s-a îndreptat către fiica lui. Privind în podea a zis “Crăciun fericit, Carol!” şi a sărutat-o pe obraz. Eu am zis “Carol, aşa se procedează?” Ea a zis “Nu. M-a sărutat în fugă şi de-abia l-am auzit când mi-a urat ‘Crăciun fericit!’ sau când mi-a spus numele.” Am zis “Ce vei face?” Carol a zis “Hai să-i facem o demonstraţie!” Eu am zis “Mă temeam că o să trebuiască să facem asta. Din acest motiv l-am adus pe fiul meu cu mine. E de vârsta ta, arată destul de bine aşa că poţi să alegi între fiul meu şi mine.” Ea a zis “Vă aleg pe dvs, Dre. Erickson.” Deci, eu am luat cadoul de sub pom, m-am dus către ea şi am zis “Crăciun fericit, Carol!” Şi-a pus braţele în jurul meu şi m-a îmbrăţişat timp de 10 minute. Apoi a zis “Tată, nu te-ai uitat. Acum va trebui s-o fac din nou.” De data asta Ralph s-a uitat. El a ridicat al doilea cadou. Aranjasem ca acest cadou să fie pentru soţia lui. S-a uitat la soţia sa. Soţia lui se uita la mine şi la fiul meu. Ralph s-a dus la ea şi I-a zis ““Crăciun fericit, Laura!” A sărutat-o pe gură. Restul cadourilor au fost oferite ca la carte. (Erickson râde)

Iar apoi Carol a venit la mine şi mi-a zis “Mă voi căsători. Tata obişnuia să meargă la fiecare nuntă a pacienţilor săi. La fiecare nuntă începe să plângă. Ţipă atât de tare încât se aude în toată biserica. Eu vreau să mă căsătoresc şi religios. Nu vreau ca tata să plângă ca o bocitoare şi să dernjeze pe toată lumea cu ţipetele lui. Puteţi opri acest lucru?”Eu am zis “Da, pot. Dar spune-i mamei tale să stea în strana familiei. Ralph va sta în stânga ei iar eu voi sta în stânga tatălui tău.” Ralph a fost surprins să vadă că mă alătur lui, soţiei şi familiei sale în strană. Am luat mâna lui Ralph, degetul şi am pus un ‚lacăt chinezesc’ pe degetul lui. Am făcut în aşa fel încât să-l doară. (Erickson demostrează prinzând în cleştele degetelor sale articulaţia degetului arătător al lui Ralph şi apăsând puternic). Pe măsură ce nunta continua, de îndată ce am văzut că faţa lui Ralph dă semne că vrea să plângă, i-am strâns degetele iar privirea lui plângăreţă s-a transformat într-o privire mânioasă. Nunta a continuat în linişte.Am zis “Carol ţine petrecerea de nuntă în curtea bisericii. Ei bine, Ralph, noi vom merge mână în mână sau crezi că te vei descurca şi singur?” El a zis “O să mă descurc singur.” Şi aşa a făcut.

Ralph planifica construcţia unei case, pentru soţia lui, în Apache Junction, unde ea alesese locul. Şi-a instalat o linie telefonică şi a construit casa conform indicaţiilor soţiei sale. Înainte de terminarea casei Ralph a venit la mine şi mi-a zis “În ultimele două luni m-a tot durut vezica.” Eu am zis “Ralph, la vârsta ta să stai cu o durere de vezică timp de două luni – ştii că trebuia să vii a mine mai devreme.” El a zis “Da, ştiu că trebuia să vin. Ştiam că-mi vei spune să mă duc la doctor. Nu vreau să mă duc la doctor.” Eu am zis “Descrie-mi durerea.” Ralph mi-a făcut o descriere perfectă a durerii. Am zis “Ralph, sper că e o tumoare benignă dar cred că ai o tumoare malignă de proastată. Vreau să te duci la un urolog.” Ralph a zis “Nu mă duc la urolog. şi nu mă poţi forţa.” Eu am zis “O să le anunţ pe soţia şi fiica ta.” El a zis “Nu-i nici o problemă. Nu mă voi duce la urolog.” În urma insistenţelor, timp de câteva săptămâni al soţiei şi fiicei sale, a consimţit să se ducă la urolog. Apoi a zis “Dar nu în Phoenix.” Eu am zis “Unde doreşti să mergi?” El a zis “Ei bine, aş

28

putea să merg la Mayo.” Am zis “Cum vei călători?” El a zis “Nu-mi place să merg cu avionul.” Eu am zis “Rămâne trnul sau autobuzul. Autobuzul opreşte de prea multe ori şi poţi să te răzgândeşti, aşa că îţi sugerez să mergi cu trenul. Ei bine, Ralph, trebuie să trimit nişte asistente frumoase cu tine ca să fiu sigur că ajungi la Mayo, sau îmi dai cuvântul tău de onoare că vei ajunge acolo şi singur?” Ralph a zis “îţi dau cuvântul meu că voi ajunge acolo singur.”

De fapt, a luat avionul din Chicago până în Rochester, Minnesota şi m-a sunat din Mayo ca să-mi spună că a ajuns. Iar eu am sunat înapoi în Mayo să văd dacă era într-adevăr acolo. Era. L-au consultat şi l-au operat. I-au spus “Dacă aţi fi venit la noi cu doar două luni mai devreme, v-am fi putut salva viaţa. În cel mai bun caz mai aveţi cam doi ani de trăit, bucuraţi-vă de viaţă cât de mult puteţi.Ralph s-a întors şi mi-a spus “Ar fi trebuit să-ţi spun încă de la început fiidncă ştiam că mă vei face să merg. Mai am doi ani de trăit. Ai vreun sfat?” I-am zis “Grăbeşte-te cu construcţia casei. Cel puţin, o vei vedea gata. Şi fă în aşa fel încât viaţa socială să-ţi asigure cât mai multe plăceri, ia cina în oraş, mergi şi dansează.”

În ultimile luni de viaţă Ralph a fost atât de bolnav încât a trebuit să stea în pat. I-a luat cam o lună să moară. Am mers să-l văd pe patul de moarte. O asistentă îl îngrijea. Când am intrat în cameră ea s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a zis “Ah, dvs. eraţi dre. Erickson. N-am de gând să stau în aceeaşi cameră cu dvs.” S-a întors şi a plecat. Ralph a zis “De ce te tratează aşa?” Eu am zis “Are un motiv bun. Nu-ţi face nici o grijă. O să mă descurc.” Am conversat o vreme şi apoi mi-am luat la revedere de la Ralph. El şi-a luat la revedere de la mine. Mi-a mulţumit că i-am dat câţiva ani de viaţă foarte fericiţi, ani în care i-a plăcere să să trăiască. A adăugat cu sinceritate “Nu mi-a plăcut modul în care ai făcut unele lucruri.”

Cât despre asistentă, cam după două luni m-a sunat şi mi-a zis “Dre. Erickson, sunt asistenta care era cu dr. Stevenson. V-am văzut intrând în cameră şi am zis că nu voi sta în aceeaşi cameră cu dvs. Vă amintiţi de ce v-am spus asta?” Eu am zis “Da. Cu mult timp în urmă ţi-am spus ‘Soţul tău câştigă bine ca mecanic. Tu predai la şcoală tot anul iar vara lucrezi ca asistentă. Tot ceea ce câştigi cheltuieşti plătind impozitul pe venitul tău, cheltuielile curente şi impozitul pe venitul soţului tău. Toate acestea le plăteşti din propriile tale venituri’. Când te-am văzut pentru prima oară aveai un fiu de trei ani. Mi-ai spus că soţul tău a cumpărat o maşină şi ca nu era satifăcut de ea. Şi fiindcă era mecanic s-a angajat să construiască super super maşina viitorului. Ţi-am spus atunci că soţul tău îşi petrece fiecare oră liberă, fiecare seară, fiecare vacanţă, fiecare duminică lucrând la acea super super maşină şi cheltuind toate veniturile sale cumpărând piese noi şi apoi renunţând la ele; cumpărând din ce în ce mai mult şi rămânând nesatisfăcut; plătind în fiecare an impozitul pentru maşina respectivă doar pentru a putea să dea o tură cu ea în jurul blocului, din când în când, asta dacă mergea motorul. Cumpăra părţi noi, cadre noi, capote noi, motoare, tot felul de chestii noi. Cu ani în urmă, când te-am văzut prima dată, ţi-am spus că fiul tău, dacă creşte într-un asemenea cămin, unde mama lucrează din greu ca să întreţină familia şi îi permite soţului să cheltuiască toţi banii lui construind o super super maşină şi să-şi petreacă fiecare minut liber lucrând la maşină … că băiatul tău de trei ani va creşte şi va fi arestat pentru infracţiune legată de automobile, înainte de a împlini 15 ani.”

Ea a zis “Da, aceasta este povestea. M-am enervat aşa de tare încât am refuzat să vă plătesc şedinţa. În toţi anii aceştia m-a măcinat furia. Fiul meu va împlini 15 ani luna viitoare. A fost arestat pentru furt de maşini şi eliberat condiţionat. Acum a mai furat o maşină şi a încălcat

29

condiţiile eliberării. Va face 15 ani doar săptămâna viitoare. Am să vă trimit prin poştă un cec pentru a mă achita de ceea ce vă datorez.”

Eu am zis “Nu te obosi. Ţi-ai plătit lecţia cu vârf şi îndesat. Aş dori să-ţi mai dau nişte sfaturi. Când trebuie să-şi reînoiască soţul tău permisul de conducere?” Ea a răspuns “Luna aceasta.” Am zis “Mi-am imaginat. An notat acest lucru în dosarul tău. De data asta, lasă-l să se ducă să dea examenul de reînoire a permisului auto cu propria super super maşină a viitorului; nu-i împrumuta maşina ta.”

Aşadar, soţul ei s-a dus să-şi dea examenul de reînoire a permisului auto. A luat examenul scris. Inspectorul a ieşit cu el ca să dea proba de oraş. Când s-au îndreptat către maşina lui inspectorul a zis “Dvs aţi adus chestia asta aici?” S-a învârtit de jur împrejurul maşinii, a ridicat capota şi s-a uitat la ea. A exmainat maşina cu atenţie. A deschis uşa de la portbagaj şi a mai chemat un inspector. Amândoi au exmainat înfăţişarea exterioară acelei super super maşini. S-au consultat între ei, apoi s-au apropiat de el şi i-au spus “Dacă v-am fi zăzut când aţi adus maşina în această parcare, v-am fi amendat. Dar nu v-am văzut. Însă nu veţi merge cu maşina asta pe stradă. Noi vom anunţa poliţia oraşului. Tot ce puteţi face este să chemaţi o firmă de remorcare. Vă recomand să o remorcaţi până în oraş şi s-o abandonaţi sau s-o vindeţi la maşini vechi.” Bărbatul i-a convins pe cei de la firma de remorcare să cumpere maşina pentru maşini vechi. După ce a fost adus acasă i-a spus soţiei “Îmi pare rău.” I-a explicat situaţia şi a adăugat “Îmi pare rău. De acum înainte o să-ţi dau ţie salariul meu şi o să te las să-mi cumperi o maşină cu care să mă duc la serviciu. Voi renunţa la ambiţia mea.” Ea a spus cu amărăciune “Odată cu super super maşina la care renunţi, renunţi şi la fiul nostru. o să-ţi cumpăr o maşină şi o să-ţi iau salariul în fiecare săptămână.”

(Erickson se adresează grupului) Nu-i aşa că e o povestire înfiorătoare?Sid: Ce avea maşina de era aşa de respingătoare?E: Şasiul nu încăpea în cadru. Motorul era prea mare pentru o maşină de acel tip. Carburatorul nu era în regulă. Inspectorii erau furioşi. Spuneau că e un pericol public. L-au întrebat câţi kilometri a făcut cu ea. Nu făcuse mulţi – vreo trei. Au spus că probabil n-o să reziste decât până când firma de remorcare va ajunge cu ea la cimitirul de maşini.

Sid: Ai văzut maşina? Ai bănuit că vor spune ceea ce au spus?E: Asta este ceea ce inspectorul i-a spus lui şi ceea ce el i-a spus soţiei sale. Ea mi-a spus

mie.Sid: Dar tu i-ai spus soţiei să-l lase să vină cu propria maşină la examen.E: Da.Sid: Ştiai că urmează să se întâmple ceva.E: Fiindcă ea mi-a spus câte seturi diferite de aripi cumpărase şi cum nici una nu se potrivise

cu capota. Aşa că a cumpărat capote noi, care nu se potriveau cu aripile. Apoi a cumpărat un şasiu care nu se potrivea cu aripile şi nici cu capota. Sau o nouă uşă de portbagaj care nu se potrivea cu portbagajul.

Sid: Înţeleg.E: N-am ma vâzut-o niciodată exceptând conversaţia amară în care mi-a povestit ce au spus

inspectorii, ce l-au sfătuit şi ce a rezultat de aici. Există oameni pe care nu-i poţi ajuta. Poţi încerca.

Tehnica de şoc pe care am încercat-o pe ea a fost greşită. I-am spus care erau consecinţele faptelor ei. Ar fi trebuit să ştie că, din moment ce soţul ei avea un salariu mai mare decât al ei, ar fi trebuit să-şi plătească singur impozitul pe venitul global. Dar le-a plătit ea şi asta m-a făcut pe

30

mine să cred că situaţia cerea o terapie de şoc. În mod evident, ea nici măcar nu-şi dădea seama că gresea plătind impozitul pe venit, al soţului său.

Sid: Care crezi că ar fi fost un tip de terapie mai bun?E: Ştiu că nu l-aş fi putut aborda pe el. El era obsedat de ideea unei super super maşini a

viitorului. Era mândru de priceperea lui ca mecanic. Nu-i puteam lua asta în nici un fel, iar ea n-a putut primi adevărului gol-goluţ. El ar trebui s-o întreţină pe ea. Ea nu ar trebui să-i plătească lui impozitul pe venit, impozitul pe maşină şi să împrumute maşina ei ca să-şi reînnoiască permisul de conducere.

Cât de oarbă poate fi o femeie? Pot fi îngrozitor, îngrozitor de oarbe.Sid: Un bărbat de asemenea. Cu alte cuvinte, nu puteai face nimic ca să-i deschizi ochii? E: Eu n-am putut găsi nici o cale. Am încercat – la început cu blândeţe, apoi spunându-i direct adevărul. Dar cred că m-a sunat doar fiindcă am fost blând cu ea la început. Când am văzut că cu blândeţea nu reuşesc nmic, i-am prezentat adevărul dureros. Nici asta n-a putut să suporte.

Ah, da, am mai primit un telefon de la ea doi ani mai târziu. A zis “În vara asta nu lucrez. Îmi iau concediu.” Acum o să vă spun o altă poveste. Ralph mi-a spus “Sora mamei mele locuieşte în

Milwakee. Are 52 de ani. Nu s-a căsătorit niciodată. Este suficient de bogată cât să trăiască fără nici o grijă. Pe mătusă mea o interesează doar un singu lucru în viaţă. Nu pierde nici o ocazie posibilă pentru a merge la Biserica Episcopală. Nu are nici un prieten acolo .nu vorbeşte niciodată cu nimeni. La sfârştiul slujbei se furişează şi pleacă. Îi place de mine iar mie îmi place de ea dar în ultimile nouă luni a fost îngrozitor de deprimată. O menajeră şi o servitoare vin la ea în fiecare dimineaţă. Stau toată ziua şi se ocupă de cumpărături, gătit şi curăţat. Plăteşte un muncitor de la depou ca să vină şi să-i întreţină peluza şi să-i cureţe aleea de zăpadă, pe timp de iarnă. Menajera se ocupă de toate.

Mătuşa mea taie frunză la câini; doar citeşte din biblia ei şi merge la bserică. Nu are nici un prieten. E certată cu mama mea şi nu-şi vorbesc. Mă simt prea neputincios ca s-o vizitez foarte des. Întotdeauna am ţinut la ea si ştiu că e profund deprimată în ultimile nouă luni. Data viiitoare când ţii o prelegere în Milwakee şi ai drum pe-acolo, ai vrea să-i face o vizită şi să vezi ce poţi face pentru ea? “

I-am făcut o vizită într-o seară. Menajera şi servitoarea plecaseră. m-am prezentat cu foarte mare atenţie. A fost foarte pasivă iar i-am cerut să-mi arate casa. A fost suficient de pasivă ca să mă însoţească într-un tur al casei. M-a dus din cameră în cameră. Am privit totul cu foarte mare atenţie. În camera de la răsărit am văzut trei violete africane, înflorite de culori diferite şi încă un ghiveci în care sădise alte violete africane.

Ştiţi, violetele africane sunt plante forte fragile. Mor repede la cel mai mic semn de neglijenţă. Când am văzut cele trei violete de culori diferite am zis “O să vă fac nişte recomnadări medicale şi vreau să le îndepliniţi. Înţelegeţi ceea ce vă spun. Sunteţi de acord să le îndepliniţi?” A fost de acord, într-un mod foarte pasiv. Apoi am zis “Mâine vă trimiteţi servitoarea la pepinnieră sau la florărie şi cumpăaţi violete africane, în toate nuanţele.” Cred că, în vremea aceea existau 13 nuanţe diferite de violete africane. Am zis “Acelea vor fi ale dvs. şi dvs. veţi avea grijă de ele. Aceasta este o ordin medical. Apoi îi veţi spune menajerei dvs. să cumpere şi 200 de ghivece de flori, ghivece pentru cadouri, 50 de ghivece pentru sădit şi pământ. Vreau ca dvs. să rupeţi câte o frunză din fiecare violetă africană, să o sădiţi în ghiveci şi să creşteţi cât mai multe violete.” Se înmulţesc prin frunze.

31

Am zis “Şi când veţi avea o rezervă adecvată de violete africane, vreau să trimiteţi o floare pentru fiecare copil care se va naşte în biserica dvs. Vreau să trimiteţi câte o violetă africană fmailiei ficărui copil botezat în biserica dvs. Vreau să trimiteţi câte o violetă africană în dar, fiecărei persoane bolnave care aparţine de biserica dvs. Atunci când o fată îşi anunţă logodna vreau să trimiteţi o violetă africană. Când se căsătoresc, vreau să trimiteţi câte o violetă africană. În caz de deces vreau să prezentaţi codoleanţe şi să le însoţiţi de o violetă africană. Şi la bazarele de binefacere pe care le organizează biserica vreau să contribuiţi cu o duzină sau cu douăzeci de violete africane.” La un moment dat ştiam că are 200 de violete africane mature în casă.

Orice persoană care are grijă de 200 de violete africane e prea ocupată ca să fie deprimată. (Râs general) A murit pe la şaptezeci de ani. Cu titlul de “Regina din Milwaukee a Violetelor Africane.” Eu m-am întâlnit cu ea o singură dată. (Erickson râde)Sid: Şi-avea şi o gramadă de prieteni, sunt sigur.E: Da, desigur, avea prieteni de toate vârstele. Când un copil se îmbolnăveşte şi primeşte un ghiveci minunat cu o floare foarte frumoasă în el, ea şi-a făcut un prieten din acel copil. Părinţii vor fi atât de mulţumiţi încât îl vor pune pe copil să-i mulţumească. Deci, a fost foarte ocupată timp de peste 20 de ani. Cred că acest lucru era important, şi nu insight-ul asupra trecutul ei, sau insight-ul asupra vieţii ei de om singur.

Sid: Acţiunea. E: Acţiunea. A face ceva care avea semnificaţie socială. Dar ea nu a realizat câtă importanţă socială avea acest lucru. Pur şi simplu a fost absorbită de el. Acesta a fost un alt lucru pentru care Ralph a fost foarte recunoscător.

Un fermier a adus-o pe soţia lui la mine. El a zis “Este deprimată şi are tendinţe suicidale de nouă luni încoace. Are artrită. Nu suntem căsătoriţi de mult. A dezvoltat o artrită gravă şi s-a dus la un chirurg ortoped pentru terapie. Eu am dus-o la psihiatrii pentru psihoterapie. Cu toţii mi-au recomandat şocuri electrice sau şocuri cu insulină. Vrea să aibă un copil dar ortopedul i-a zis ‘Dacă rămâneţi însărcinată artrita dvs. se va înrăutăţi şi eu vă sfătuiesc să nu faceţi asta din moment ce sunteţi deja suficient de handicapată’. S-a dus la un obstetrician care i-a zis ‘Nu vă sfătuiesc să rămâneţi însărcinată. Sunteţi puternic handicapată şi artrita s-ar putea înrăutăţi. S-ar putea să nu fiţi capabilă să aduceţi pe lume copilul’ .” Soţul ei a adus-o la mine pe braţe. Am lăsat-o să-şi spună povestea. Mi-a spus că sarcina este pentru ea mai importantă chiar decât viaţa. Soţul a zis “Trebuie să ascund de ea orice cuţit care taie.” Pentru că un pacient suicidal va comite suicid în ciuda grijii pe care i-o acorzi – pentru că pot apărea mai multe perioade de amânare înainte de a avea loc suicidul. Eu am zis “Deci, doamnă, spuneţi că o sarcină e pentru dvs. mai importantă chiar decât viaţa. Obstetricianul nu vă sfătuieşte asta. Chirurgul ortoped nu vă sfătuieşte asta. Şi nici psihiatrii dvs. Sfatul meu este: rămâneţi însărcinată cât de repede puteţi. Dacă artrita dvs. se înrăutăţeşte, rămâneţi în pat şi vă puteţi bucura de sarcină. Când vine timpul să naşteţi, puteţi face o cezariană. Nici o lege nu interzice asta. În cazul dvs este ceva justificat.”

Aşadar, a rămas însărcinată imediat, iar artrita ei s-a înmbunătăţit şi n-a mai fost deprimată. A fost o perioadă de sarcină, foarte fericită. A născut fără probleme şi s-a bucurat foarte mult de Cynthia – este numele pe care i l-a dat copilului. Soţul ei a fost foarte fericit.

Din nenorocire, la vârsta de 6 luni Cynthia a murit. După câteva luni soţul ei a adus-o la mine şi mi-a zis “E mai rău ca niciodată.” Am întrebat-o pe ea. Mi-a zis “Nu vreau decât să mor. N-am nici un motiv ca să trăiesc.” Foarte aspru şi cu ţintă am spus “Femeie, cum de poţi fi atât de proastă?! Timp de noua luni ai trăit cele mai fericite clipe din viaţa ta. Vrei să te sinucizi şi să

32

distrugi aceste amintiri? Nu e bine. Te-ai bucurat de Cynthia timp de şase luni lungi şi încântătoare. Vrei distrugi aceste amintiri? Asta este de-a dreptul criminal.”Aşadar, soţul tău te va duca acasă şi-ţi va cumpăra un puiet de eucalipt. Tu îi vei spune unde să-l planteze. Copacii de eucalipt cresc foarte repede în Arizona. Vreau să numeşti puietul de eucalipt ‘Cynthia’. Vreau să o urmăreşti pe Cynthia cum creşte. Vreau să aştepţi cu nerăbdare ziua când te vei putea adăposti la umbra Cynthiei.” Un an mai târziu m-am dus d-o văd. Puietul crescuse foarte repede. (Eu avem unul în curte, înalt de cel puţin 18 metri şi nu avea decât şase ani.) M-a primit cu braţele deschise. Nu mai era ţintuită în pat sau în scaun. Mergea, iar artrita ei se înmbunătăţise. Avea paturi de flori care ocupau mai mult loc decât toată clădirea asta. M-a însoţit şi mi le-a arătat pe toate. Mi-a arătat toate tipurile de flori. Când am plecat, mi-a dat un braţ întreg de sângele voinicului, ca să duc acasă.

Deseori, pacienţii nu pot gândi pentru ei. Poţi să-i faci să gândească, într-un mod real şi benefic. Fiecare floare pe care o creştea îi amintea de Cynthia, ca şi eucaliptul pe care l-a numit Cynthia.

Am folosit această strategie într-o mulţime de cazuri. Am avut un bărbat care muncea pentru Reynolds Aluminum, care lucra şi suferea de o durere de spate acută. L-am făcut să vorbească despre durerea lui, viaţa lui de familie, greutăţile slujbei sale, despre faptul că era nerăbdător să aibă propria lui casă, o casă de vis. A construit casa conform planurilor visate, dar în casa aceea a intrat fiecare bănuţ pe care a reuşit să îl economisească de-alungul timpului, iar ipoteca era pentru el o povară îngrozitoare. Mi-a spus că cel mai rău lucru era că, încă din copilărie visase să aibă o casă a lui, cu un gard de ţăruşi alb, de jur-înmprejur. A zis “Nu-mi pot permite să mai cumpăr o bucată de lemn, iar spatele mă doare prea tare ca să mai construiesc un gard de ţăruşi şi oricum, nu mi-l pot permite. Vroiam să-l vopsesc în alb iar casa asta de vis nu mă mulţumeşte. Vin de la muncă şi mă legăn în balansoar şi asta-i toată liniştea de care am parte. Dacă stau la masă începe să mă doară spatele.”

Eu am zis “Va trebui să ne vedem altă dată, dar, mai întâi vreau să te duci la un prieten de-al meu, reumatolog. Reumatologul îmi datorează o mulţime de bani şi îi voi spune să te consulte pe gratis. Vom trece consultaţia în contul pe care el mi-l datorează.” Reumatologul era un doctor foarte priceput. L-a exmainat cu atenţie şi mi-a zis “Nu e nimic patologic de natură organică. Eu cred că pe bărbat îl apasă prea puternic povara vieţii.” L-a trimis înapoi la mine.

Eu am zis “Nu-ţi permiţi să cumperi suficient lemn pentru gard la casă şi la terenul mare pe care-l ai. Dar ai visat la asta timp de mulţi ani lungi. Aşadar, cred că-ţi va plăcea să te duci la Depozitul Beacon’s Storage. Acolo au multă mobilă din şipci pe care o desfac şi le rămâne multă lemn la mâna a doua, pe care îl aruncă în curtea din spate. Mai sunt şi alte locuri în oraş, în care se face mobilă, unde sosesc ambalage din lemn sau lucruri de genul acesta. Cred că-ţi va plăcea să treci prin curţile din spate şi să găseşti acolo lumber de care ai nevoie pentru gardul tău de ţăruşi. Iar varul e foarte ieftin. Poţi să-ţi faci un gard de ţăruşi în jurul curţii şi te poţi bucura de el. Şi te poţi bucura când o să-l văruieşti. Varul nu te va costa foarte mult. Desigur, va trebui să-l reînnoieşti dar vei lucra cu hotărâre şi vei economisi bani. Aşadar vei avea casa de vis, cu gardul cel alb.” A găsit foarte mult lemn la mâna a doua în depozitul Beacon’s şi în diferite magazine de mobilă şi şi-a făcut gardul de ţăruşi. Ei bine, de ce nu?

Fiul meu, Bert, pe când locuia în Phoenix, spunea că vrea să câştige nişte bani ca să cumpere utilaje pentru ferma sa. Firma la care el lucra primea camioane de materiale ambalate în lăzi de lemn de mesteacăn. Şi-a asigurat şeful că va stivui restul de lemn, sau că va face cu el ceea ce şeful dorea. Şeful lui a zis “Vom economisi bani dacă îl duci la groapa de gunoi.” Bert a zis “O

33

să încerc să-i găsesc eu o întrebuinţare.” Aşa că a construit o casă din lemn de mestacăn. Si a construit şi un coviltir la camionul lui şi şi-a dus familia într-un tur prin zona Munţilor Stâncoşi. Eu cred că oamenii ar trebui să muncească.

Iată un alt exemplu: Un om a dat un anunţ publicitar la TV cum că avea 12.000 de portocali adulţi care se uscaseră. Erau uscaţi de mai mulţi ani. Un agent imobiliar a apărut şi s-a oferit să cumpere terenul cu portocalii. A dat un anunţ publicitar cum că oferă toţi aceşti portocali celui care vine şi îi taie. Anunţul s-a dat la TV, la ştiri, dar nu a apărut nimeni. Dacă copacii se usucă şi nu crapă atunci, acesta-i lemn adevărat! Iar lemnul de portocal este foarte căutat în industria lemnului. 12.000 trunchiuri de portocal erau o avere pentru orice dorea să câştige nişte bani. Fiindcă ai putea lua un ferăstrău cu lanţ – e muncă grea – dar, ai putea lua un ferăstrău cu lanţ şi ai putea tăia cam 1.000 de copaci pe zi sau poate 500. Le tai partea superioară, îi tai de la pământ şi stivuieşti buştenii. Ai avea lemn preţios de vândut unei fabrici de mobilă. În ciuda faptului că anunţul a apărut timp de şase luni, în cele din urmă, agentul imobiliar a trebuit să dea foc portocalilor. Dacă fiul meu ar fi fost disponibil, l-aş fi trimis acolo cu un ferăstrău cu lanţ şi l-aş fi pus să închirieze un camion. De îndată ce Depresiunea a început să se facă simţită de-a binelea, destul de mulţi oameni măturau străzile în căutare de cutii de conserve, sticle şi lemn aruncat. Unii câştigau din asta cam 100 $ pe săptămână, când înainte trăiseră din ajutor social. Sid: Cunoşti vreo modalitate prin care să-i facem pe oameni să nu mai trăiască din asigurări? Am un pacient bolnav de spate, tot aşa cum era cel de care vorbeaţi mai înainte. Am folosit hipnoza ca să cunosc motivul durerii sale. În cele din urmă mi-a venit cu “mirosul de vopsea.” Apoi a început să prolifreze înjurături la adresa foştilor săi şefi, care-l trataseră rău timp de mulţi, mulţi ani şi care, în cele din urmă îl concediaseră când el era în spital. A zis “Compania de asigurări mă tratează bine. E o companie minunată.” Acum pare a fi hotărât să trăiască din acea asigurare toată viaţa. E: Ştiu, am avut o mulţime de astfel de pacienţi. Sid: Este vreo modalitate de a-i face să renunţe?E: Cercetezi cu atenţie dorinţele lor din copilărie, visurile lor şi ceea ce le place cu adevărat

să facă. Ca şi cu bărbatul cu durerea de spate. Era o povară veche. Îşi dorea o casă de vis cu un gard de ţăruşi.

E: OK. Bine.E: În Portland, Oregon am un prieten pe nume Don. În timpul unei călătorii pe care am făcut-o acolo pentru a ţine o prelegere, am petrecut câteva zile în casa lui. Este chirurg plastic şi e priceput şi la hipnoză. Într-o noapte a fost chemat penru o urgenţă. Un vitezoman fusese aruncat din maşină şi alunecase pe faţă, cam vreo 6 metri, pe pietriş. Faţa sa fusese făcută harcea-parcea. Când a venit la spital suferea îngrozitor.

Don a zis “Ştii, înainte de a-ţi da un anestezic, trebuie să-ţi spăl faţa şi ai auzit vreodată de viori?” Pacientul a zis “Mă doare. Nu vreau să aud despre viori.” Don a zis “Viorile se fac în felul următor. Mergi cu maşina, te uiţi în jur şi vezi un copac uscat, un buştean sau nişte lemn aruncat. Îl cercetezi la el cu atenţie. Apoi iei glaşpapir şi o rindea. Te aşezi şi începi să-l dai cu glaşpapir şi să-l băiţuieşti. Poţi să faci viori şi violoncele.” Don i-a dat detalii foarte amănunţite. Pacientul spunea într-una “Nu vreau să aud despre nici o vioară. De ce nu te ocupi de faţa mea?” Don continua să vorbească cu dragă inimă despre viori. I-a spus cum a câştigat un campionat naţional, ca violonist de muzică country; cum s-a înscris la concursuri de scripcă, din toată ţara şi

34

cum a caştigat campionate. I-a vorbit despre copacul de mirt şi despre alte specii de copaci, despre fibra copacului, despre cum îţi cere să-ţi încordezi atenţia. Pacientul a zis “Când o să te ocupi de faţa mea?” Don a zis “Păi, mai intâi trebuie să-ţi spăl faţa şi sa scot din ea pietrişul. Ştii melodia asta?” Şi a continuat să-l plictisească pe pacient, să-i plictisească durerea. În cele din urmă Don I-a spus asistentei “Îţi place cum am lucrat?” Pacientul a zis “Ei, dar mi-ai terminat de cusut faţa?!” Sid: I-a plictisit durerea. Nemaipomenit! E: El a zis “Pacientul a fost atât de surprins!” Pacientul a zis “Cum pot să vă mulţumesc?”

Don a zis “Poţi să-ţi aduci aminte de mine.” Sid: Ce?E: “Poţi să-ţi aduci aminte de mine.” Cândva mai târziu, prietenul meu a primit un bloc de lemn, din care a făcut câteva violoncele şi viori. Când pare că faci lucruri stupide, pacientul tău nu se mai gândeşte la durere. Iar Don se pricepea de minune la asta. (Către grup) Vă rog, cât e ceasul?

Sid: 4:22.E: Să vă fie ruşine, iar m-aţi făcut să lucrez peste program! Glasul meu e din ce în ce mai răguşit. Dar, ştiţi, un magnetofon nu ţine sema de defecutl meu de vorbire. Înregistrează ce spun şi apoi redă foarte bine. Nu înregistrează defectele. Se pare că pe bandă am o voce foarte bună.Sid: Excelentă.E: Mulţumesc.Siegfried: Mâine nu mai avem nici un seminar. Mâine e sâmbătă. E: A venit timpul să mă odihnesc şi eu. Îmi ia cam două zile să-mi revin. (Râsete de grup) Şi,

Sidney?Sid: Da?E: Pe când observam grupul, sper că ai fost foarte atent. Fiindcă, atunci când ţii o prelegere

unui grup de studenţi şi-i priveşti, observi semne de vorbire subliminală. Sid: Oh, da. Am văzut multe semne. Am simţit câteva chiar şi pe pielea mea. Vrei să spui

semne clare de vorbire subliminală şi nu doar mişcări?E: Vorbire subliminală şi mişcari.Sid: Da. Eu văd, mai degrabă mişcările. E: Şi e surprinzător cât de multe fete sunt laşe.Sid: Laşe? În ce sens?E: Câteodată, când te uiţi la studenţii tăi observi o anumită expresie facială. Îndelungata mea

experienţă îmi spune ce înseamnă acele expresii faciale. Ei sunt, de regulă, prea laşi ca să le pună în cuvinte sau să acţioneze în conformitate cu ele.

Sid: Îhm.E: (către o femeie) Citesc ce scrie pe faţa ta.Femeia: Da? (Râsete)

Participanţii îi mulţumesc dr-lui Erickson, îi cer autografe pe cărţi şi apoi pleacă.

35