MIHAIL KOGALNICEANU

Kogîlniceanu Mihail s-a născut într-o familie veche de răzeşi înstăriţi şi cu slujbe, tatăl scriitorului, Ilie Kogîlniceanu, a izbutit să ajungă la ranguri şi funcţii însemnate. Mama, Catinca Stavilă, a fost crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza. Dintre cei zece copii ai lor, Mihail este cel dintîi născut. După primele învăţături primite acasă, el urmează, alături de V. Alecsandri, lecţiile călugărului maramureşean Gherman Vida, adept al Şcolii ardelene. M. Kogîlniceanu a învăţat apoi la pensionul lui Victor Cuenim din Iaşi şi la Institutul francez de la Miroslava, în apropiere de Iaşi. În vara anului 1834, este trimis la studii în Franţa, la Luneville, împreună cu cei doi fii ai domnitorului,de unde însă în curînd pleacă la Berlin.

Începînd cu anul 1839, Kogălniceanu se dedică unei munci modeste ân aparenţă, dar fundamentale. Redactă o scriere nouă din “Alăuta românească”, suplimentul la” Albina”, voind a face din ea o adevărată revistă literară, apoi “Floarea sătească a principatului Moldovei” (aprilie 1840 - decembrie 1845). Tot în această perioadă Mihail Kogălniceanu a tipărit aproape toate publicaţiile fondate de el: revistele “Dacia Literară”, “Arhiva Românească”, “Propăşirea “. “Foaie ştiinţifică şi literară» şi “Calendar pentru poporul romînesc” cu anexa literară “Almanah de învăţătură şi petrecere”, editat în continuare de Ghiorghe Asachi, un număr mare de cărţi de biserică, opere cronicăreşti şi alte lucrări de valoare pentru neamul nostru. Ân publicaţiile periodice ale lui Kogălniceanu au văzut lumina tiparului majoritatea scrierilor sale literare, articole pe teme sociale şi culturare. de un an. De aceea în 1844, împreună cu P. Baliş şi I.Ghica, Kogălniceanu începu altă revistă, “Propăşirea”, care suferă întîi schimbarea titlului, rămînînd doar o “Foaie ştiinţifică şi literară”, apoi, după o mai lungă apăriţie, fu suspen-dată. Kogălniceanu recurse atunci la acţiunea orală şi spuse la Academia Mihăileană cuvinte care ar fi înspăimîntat orice cenzură,prin acest fapt făcîndu-şi mulţi duşmani inclusiv şi pe M. Sturdza. Este ales membru al Societăţii de istorie antichităeţii din Odesa, pentru care pregătise un discurs. În procesul-verbal al şedinţei cu pricina se menţiona că Mihail Kogălniceanu “a scris Istoria Valahiei, Moldovei şi a valahilor transdanubieni şi alte lucrări istorice şi pregăteşte editarea letopiseţelor atît de importante pentru istoria ţinutului nostru”.

Încă din 1839 Mihail Kogălniceanu face parte dintrun comitet teatral în care peste un timp deveni codi-rector alături de C. Negruzi şi V.

Alexandri, al teatrului francez şi al celui românesc din Iaşi. În această calitate a pledat înbunătăţirea repertoriului, promovînd pe scenă lucrări inspirate din realitătile contemporane, pentru sporirea nivelului profesionist al actorilor, urmărind scopul ca teatrul să fie artă, nu prăbusire, precum se exprima scriitorul însuşi. Tot în acest timp apare tot din iniţiativa sa “Dacia literară” întîia revistă literară organizată, care nu avu îngăduinţa de a continnua mai mult alahiei, Moldovei şi a valahilor transdanubieni şi alte lucrări istorice şi pregăteşte editarea letopiseţelor moldoveneşti atît de importante pentru istoria ţinutului nostru» (1841).

Pe data de 24 noiembrie anului 1843. Rosteşte renumitul său Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie nanaţională la Academia Mihăileană, tipărit în acelaşi an la Iaşi. Acest discurs constituie una din principalele scrieri în care M. Kogălniceanu şi-a expus concepţia cu privire la istorie.

Fiind un patriot înfocat Kogălniceanu participă la mişcarea petiţionară din Moldova, iar după înăbuşirea acestea scrie broşura “Întîmplăriledin Moldova din luna lui martie 1848 “şi alte lucrări menite să informeze opinia publică asupra evenimentelor ce au avut loc. Fiind pus sub urmărire de către agenţii lui M. Sturza, Mihail Kogălniceanu la 12 august trece, travestit, în Bucovina, unde împreună cu Vasile Aalecsandri, C. Negri, Gh. Sion ş. a. Face parte dintr-un comitet de luptă împotriva regimului instituit în ţară. Din însărcinarea acelui comitet, alcătuieşte şi editeză lucrarea programatică “Dorinţele partidei naţionale în Moldova” şi un” Proiect de constituţie în Moldova” , în care şi-a expus ideile cu privire la reformarea societăţii societăţii, preconizînd desfiinţarea boierescului, asigurare egalităţii drepturilor civile emanciparea şi înproprietărirea ţăranilor. Colaboreză la ziarul “Bucovina”, în care a publicat pamfletul “Carte a fostului rege Ludvig Filip către încă fiindul domn Mihail Sturza” şi mai multe articole. A tipărit în broşură aparte la Cernăuţi pamfletul “Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu”.

De la cernăuţi Kogălniceanu pleacă laViena, unde poposeşte un timp, apoi la Paris. În ţară se întoarce către sfîrşitul anului, după detronarea lui Mihail Sturta şi alegerea la domnie a lui Grigore Ghica.În “Gazeta de Moldavia”, redactată de Gh. Asachi, apare începutul de roman “Tainele inimii”, una dintre primele încercări de acest gen în literatura romînă.

Începînd cu anii cincizeci odată cu deschiderea Divanului ad-hoc al Moldovei în 1857, şi pînă la sfîrşitul vieţii sale Kogălniceanu s-a manifestat ca ompolitic şi de stat, deţinînd posturi înalte de prim-ministru, ministru de externe reprezentant plenipotenţiaral României în Franţa.ca membru al parlamentului aparticipat în decurs de zeci de ani la

II

examinarea problemelor de ordinea zilei, vădinduşi irudiţia, spiritul constructivşi talentul oratoric.

Activitatea acestei personalităţi nu s-a încetinit nici în ultimii ani de viaţă. În anul 1891 la şedinţa solemnă a Academiei Romîne organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la formarea acestui for ştiinşific Mihail Kogălniceanu a rostit discursul “Dezrobirea ţiganilor, şterderea privilegiilor boiereşti”, considerat de însuşi oratorul “cîntecul meu de lebădă”, în care marele om de stat se referea la cele mai importante acte social-politice, la realizarea cărora acontribuit şi care a jucat unrol decisiv în dezvoltarea Romîniei moderne.

Mihail Kogălniceanu este, putem zice, întemeietorul spiritului critic. Pese tot în revistele sale el ştie ce vrea. Vrea ca producţiile româmeşti să fie “din orice parte a Daciei”, să fie originale, nu simple traduccţii din alte limbi şi încă proaste şi nu din ceea ce e mai însemnat în istoria culturii universale. Vrea critică “nepărtimitoare” lovind “cartea,dar nu persoana”.

Kogălniceanu este de pe acum, sub raportul conţinutistic al criticii, un tradiţionist şi un teoretician al specificului naţional. În “Dacia literară” publică “Scene pitoreşti din obiceuirile poporului (Nou chi de a face curte)” şi încheia regretînd aceste «ceremonii care din zi în zi se per prin civilizaţia cea făcătoare de bine, adecă prin cea civilizaţie care ne face cosmopoliţi, dărîmîndune obiceiuri strămoşeşti, caracter şi limbă...»

Cu toată stima ce se dă lui Kogălniceanu ca orator, azi e greu a găsi satisfacţii în fraze moarte, din care totuşi se poate face o ideie despre căldura şi îndeminarea omului. Proza nu poate de asemeni suferi comparaţia cu aceia a lui C. Negruzzi pe care o emită , dar memerealistul are în “Iluzii pierdute”, unde povesteşte idila sa juvenilă cu Niceta, fata unui profesor de elină, care îi dăruise o acadea în chip de inimă, pagini de o graţioasă melancolie bonomă. Proza cea mai valoroasă e aceea mai veche din scrisorile către babacă şi surori, contrafăcute la modul Dinicu Golescu, cu caligrafii orientale, spre a place bătrînului:

“Cu multă fiască plecăciune sărut mîinile dumitale, babacă. Mai întîi doresc a şti dacă mult scumpă mie sănătatea dumitale se află întro deplină şi fericită stare, ca să şau laudă cerescului împărat, din a căruia milă ne aflăm şi noi sănătoşi.”

Descripţiile sunt savant naive:“Îndată ce am trecut în silezia şi am lăsat Galiţia, alt port,alte

năravuri şi altidiomă de limbă ne-au că nu mai eram în aceiaşi ţară, măcar că amîndouă aceste locuri sunt tot sub o stăpînire. În Galiţia toate drumurile era pline de calici, oameni slujiţi şi împovăraţi supt muncă, femeile ca nişte stahii. Portu ţăranilor îi ca şi acela a moldovenilor, iară femeile sînt îmbrăcate dintîi cu o rochie lungă de pînză albă, cu capu îmbrobodit iar cu o rufă albă şi în spate cu o bucată albă, care le slujeşte şi de basma şi de sac, unde pun multe povoare, şi deşal şi de blană.”

III

De altfel stilul acesta bătrînesc mai pote avea şi altă pricină. Aga Ilie Kogălniceanu îşi crescuse odrasla cu străşnicie, după tipicul vechi, trimiţînd-o la şcoală ţn antereu de cutnie şi cu işlic de piele de miel sură, care se prefăcea minge pe mîinele copiilor.

IV