Numele elevului: Profesor coordonator:Bocsa Petru-Andrei Jeflea Natalia Cls a-XI-a F.B.E.

1

TIPURI DE MIGRAŢII

Pornind de la cauzele generale şi particulare care generează

mobilitatea populaţiei în teritorii, obţinem următorul tablou general

al migraţiilor:

a)Migraţii individuale determinate în primul rând de factori

economici. În funcţie de raza lor de acţiune, de perioada de

deplasare şi de mijloacele de deplasare, acestea se subdivid în

migraţii sezoniere şi deplasări definitive la mare distanţă. Acestea

pot adeseori deveni definitive (migraţii forţate, migraţii libere pe

rază limitată, migraţii industriale sau agricole). Cea mai des

întâlnită formă de migraţii de acest fel este cunoscută sub

denumirea de exod rural care vizează în primul rând mişcările din

interiorul ţărilor. Sunt de asemenea cunoscute deplasările periodice

fără legătură cu gradientul de muncă - de tip turism şi de tip

pelerinaj.

b)Migraţii pe grupe organizate, care pot fi definitive (migraţii război-

nice - o parte a marilor invazii, colonizarea -, migraţiile vânătorilor,

crescătorilor de animale, agricultorilor după epuizarea terenurilor

lor). Ele pot fi de asemenea ritmice, desfăşurându-se într-un spaţiu

definit (nomadism pastoral, nomadismul pescarului, vânătorului,

culegătorului, agricultorului cu ritm sezonier) sau cu caracter de

seminomadism viaţă agricolă şi pastorală de munte etc. Asemenea

mişcări sînt determinate de un anumit mod de viaţă, conturat

secole de-a rândul.

MARILE MIGRAŢII, ROLUL LOR ÎN POPULAREA GLOBULUI

Migraţiile populaţiei sînt foarte vechi. Marile migraţii de la

sfârşitul perioadei antice şi începutul sclavagismului timpuriu au

avut un rol important in apariţia multor popoare din Asia şi Europa.

Această perioadă este adeseori denumită şi epoca marilor migraţii

ale popoarelor.

Acestui timp îi aparţine răspândirea popoarelor germanice in

Europa centrală şi de nord, inclusiv pătrunderea lor în insulele

Britanice. În această perioadă, popoarele slave se răspândesc într-o

serie de ţări din Europa de răsărit şi Peninsula Balcanică.

În prima jumătate a mileniului I, emigrează din regiunile

Uralului în regiunile Dunării mijlocii, maghiarii (ungurii de astăzi). În

aceeaşi perioadă sînt cunoscute cuceririle arabe (începând cu

secolul al VII-lea e.n.) care au fost urmate de răspândirea arabilor în

ţările Orientului Mijlociu şi Apropiat, în ţările Africii de nord şi

asimilarea de către aceştia a populaţiilor locale.

Printre migraţiile primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu se

remarcă invaziile mongolilor in multe ţări din Asia şi Europa

3

răsăriteană, cuceririle turceşti din Asia Mică, incursiunile triburilor

din ţările Africii ecuatoriale, în Africa de sud şi altele.

O nouă fază în mişcarea migratorie a populaţiilor este deschisă

de epoca marilor descoperiri geografice.

În acest timp, spre America se îndreaptă fluvii de oameni. Mai

întâi spanioli şi portughezi (în America Centrală şi de Sud), apoi

francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi - îndeosebi în America

de Nord.

Numai în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din

Europa au emigrat peste ocean circa un milion de oameni; aproape

2/3 din aceştia sînt originari din Marea Britanie. Sunt cunoscute de

asemenea transmutările forţate ale unui imens număr de negri -

sclavi aduşi din Africa in America şi a1te colţuri ale lumii.

Cercetările actuale apreciază cifra negrilor-sclavi la câteva zeci

de milioane, ceea ce a determinat o depopulare a Africii în secolul

al XVIII-lea şi sporirea populaţiei Americii. Negrii amestecaţi cu

emigranţii din Europa au pus baza formării multor naţiuni latino-

americane.

Secolele următoare marchează un proces continuu şi

sistematic a1 emigrărilor. Cele mai caracteristice pentru secolul XIX

şi începutul secolului al XX-lea sînt emigrările de populaţie din

Europa în America; proces ce se accentuează îndeosebi prin anii

1830-1850, când media anuală de emigranţi din Europa în America

atinge circa 3.000.000 persoane.

Emigraţia europeană a fost strâns legată de dezvoltarea rapidă

a capitalismului, ca urmare a apariţiei unei suprapopulări agrare,

destrămării meşteşugurilor şi apariţiei şomajului. Mările de peste

ocean au oferit în acelaşi timp câmpuri deschise, o cerere puternică

de forţă de muncă.

PRINCIPALELE ETAPE ALE MIGRATIEI IN SECOLELE XIX ŞI XX

Migraţia din ultimul secol şi jumătate poate fi grupată, după

numărul, originea şi caracterul ei specific în cinci mari etape, şi

anume:

a)Etapa 1335-1846, perioada unor mari prefaceri social2 în aproape toate statele

Europei occidentale, marchează o reînviorare a migraţiei din secolul

al XVIII-lea. Curenţii principali pornesc din ţările atlantice, îndeosebi

Anglia şi Scoţia, din ţările Scandinaviei şi, în secundar, din Franţa.

Numărul celor plecaţi se apreciază la circa 100 000 persoane în

întreaga perioadă, emigranţii fiind în principal ţărani sau, în parte,

meşteşugari. Direcţiile de deplasare vizau îndeosebi America de

Nord şi coloniile europene din Australia şi Noua Zeelandă.

b)Etapa 1846-1880 se caracterizează prin deplasări masive care

ajung la 300 000-500 000 persoane pe an. in această perioadă, în

care predomină emigranţi lipsiţi de mijloace materiale, direcţiile de

deplasare rămân de regulă aceleaşi din perioada anterioară.

c)Etapa 1880-1914, perioadă premergătoare primului război mon-

dial, se caracterizează printr-o creştere puternică a emigraţiei

atingând, în medie, circa 800.000 persoane anual (cu maximum de

2 milioane în 1910, din care 1,3 mil. proveneau din Europa).

Curenţii de emigrare vizează de asemenea pe anglo-saxoni, la care

se adaugă locuitorii din Europa central-orientală şi meridională

(ucraineni, polonezi, cehi, italieni). Participă activ japonezii şi

chinezii. Masa emigranţilor o formează muncitori necalificaţi, fără

mijloace si resurse de trai. Zonele de imigrare se extind, America de

5

Nord rămânând în continuare atracţia principală.

Deplasările masive, într-o perioada relativ redusă, creează

situaţii sociale ale căror consecinţe trag primele semnale de alarmă,

generând ideea unei anumite reglementări a imigraţiei în ansamblu.

d)Etapa 1914-1940 prezintă trăsături distincte. Ia amploare, spre

deosebire de perioada de dinaintea primului război mondial,

emigraţia forţată rezultată din poziţia unor guverne faţă de

minorităţile naţionale sau din alte atitudini politice şi religioase, din

condiţiile unor tratate de pace, în urma formării noilor state

independente etc.

Migraţii însemnate au loc după războiul greco-turc (1921-

1922). În Grecia au venit circa 1.200.000 greci din regiunea Turciei

europene şi din Asia Mică, iar în Turcia au venit circa 400.000 turci

din Grecia sau din alte ţări balcanice (Iugoslavia, Bulgaria).

După primul război mondial se înviorează din nou emigraţia

europeană peste ocean, circa 600.000 de persoane/an, pentru ca

apoi să scadă, deoarece în S.U.A., Canada, Australia au apărut

crizele economice care au îngrădit emigraţia, dirijând-o în special

spre America de Sud.

Dimensiunile emigraţiei cresc în anii de după 1930, când

plecările sînt determinate nu numai de cauze economice, ci şi

politice. In total, în perioada 1918-1939 au plecat din Europa

aproximativ 9 milioane persoane, dintre care circa jumătate în

S.U.A., peste 1/10 în Argentina.

În această perioadă, se conturează o zonă de atracţie a

emigraţiei înspre Europa de vest, în special în Franţa, Marea

Britanie, Belgia, Elveţia.

Prin apariţia acestor noi zone de imigrare se anunţă deja o

inversiune a curenţilor tradiţionali.

e)Etapa de după cel de-al doilea război mondial. Cel de-al doilea

război mondial a determinat schimbări importante în mişcarea

migratorie. Milioane de oameni au fost evacuaţi, alţii au emigrat

temporar, au avut loc schimburi de populaţie între ţări vecine, au

reînviat migraţiile determinate de cauze economice. Aceste migraţii

se deosebesc însă fundamental de cele de dinainte de război prin

proporţiile, direcţiile şi formele lor. Asemenea modificări au avut loc

datorită noilor situaţii care caracterizează lumea capitalistă în

această perioadă. Trebuie ţinut seama, în primul rând, de faptul că

formarea şi dezvoltarea sistemului mondial socialist a redus sfera

exploatării capitaliste, influenţând direct asupra acestui fenomen.

În ultimul deceniu, în mod deosebit, s-au produs modificări

importante în caracterul migraţiilor tradiţionale între fostele colonii

şi metropole. Este evidentă reducerea emigraţiei europenilor în

ţările Asiei şi Africii; se constată de asemenea imigrarea masivă în

Europa occidentală a funcţionarilor, militarilor şi membrilor familiilor

lor.

DIRECŢIILE MIGRAŢIILOR UMANE

Sintetizând volumul şi direcţiile migraţiilor, îndeosebi din ultimele

trei secole, obţinem un tablou semnificativ al deplasărilor umane.

Primul loc între ţările de emigraţie îl deţin statele din Europa

occidentală. Cea mai veche poate fi considerată emigraţia iberică,

cunoscută încă din secolul al XVI-lea şi continuată într-un ritm

susţinut până în secolul al XVIII-lea. in această perioadă, spre

America de Sud şi Centrală s-au îndreptat circa două milioane de

7

spanioli şi câteva sute de mii de portughezi. După această perioadă,

intensitatea emigraţiei iberice este oscilatorie, însă continuă până în

zilele noastre.

Atât prin vechime, cît mai ales prin volumul ei, se remarcă

emigraţia britanică. Valoarea acestei emigraţii numai în perioada

1825-1940 este de circa 21 milioane persoane, într-o structură

variată de la epocă la epocă. Această emigraţie este continuă până

la începutul secolului a1 XX-lea, când se produce o "reîntoarcere" a

ei din S.U.A. şi o “redistribuire" spre Canada, Australia, Africa de

Sud ş.a.

Emigraţia germană formează un contingent de circa 6,5

milioane (1820-1930), cu intensităţi maxime, îndeosebi la sfârşitul

secolului a1 XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ea cuprinde în

primele faze, mai ales pe ţăranii Germaniei Orientale şi Renaniei

(zone cu o agricultură slabă) sau pe meşteşugarii ruinaţi de

concurenţa marei industrii; în perioada anilor 1930-1940 emigraţia

germană este dominată de refugiaţi politici (circa 400.000

persoane).

Încă din secolul al XVII-lea se afirmă cu toată vigurozitatea

emigraţia scandinavă. Ea cuprinde îndeosebi o serie de categorii de

muncitori specializaţi, marinari, tăietori de lemne etc.

Emigraţia franceză se afirmă mai târziu decât cele menţionate

anterior şi cu o intensitate mai redusă. Ea cuprinde îndeosebi forţă

de muncă disponibilă din regiunile periferice ale Franţei, regiuni mai

slab dezvoltate, în acele timpuri, din punct de vedere economic.

Din cadrul Europei meridionale şi orientale se remarcă îndeosebi

emigraţia italiană care se manifestă către sfârşitul secolului al XIX-

lea (începând cu anii 1880 până în 1928 circa 17-18.000.000

persoane). Ea s-a orientat fie spre ţările vecine, fie spre ţările de

peste ocean (S.U.A., Argentina, Brazilia). Curentul cel mai activ

pornea din Italia de sud, din regiunile cu regim latifundiar, bazat pe

o agricultură extensivă.

Deosebit de activă a fost şi emigraţia austro-ungară (circa 4,3

mil. persoane în perioada 1875-1914), cuprinzând îndeosebi ţărani

săraci sau prigoniţi politici.

Amintim de asemenea emigraţia poloneză cu maximum de

intensitate îndeosebi în perioada 1919-1939, când circa un milion

polonezi s-au îndreptat spre America sau alte ţări ale Europei.

Traficul de sclavi din Africa se înscrie, de asemenea, în

procesul mişcărilor de populaţii. Comerţul cu sclavi a început în

secolul al XV-lea în Africa occidentală şi atinge punctul său

culminant la finele secolului al XV III-lea. Se apreciază la circa 20

milioane numărul negrilor deportaţi pe plantaţiile de tutun, zahăr,

cafea din Brazilia şi regiunea Caraibe. Un număr mare de negri au

fost transportaţi, de asemenea, în celelalte ţări din America de Sud

precum şi în S.U.A.

Comerţul de sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale.

“Sclavagismul, afirma Kar1 Marx, este acela care a dat valoare

coloniilor, coloniile sunt acelea care au creat comerţul lumii,

comerţul din lumea întreagă este condiţia de existenţă a marii

industrii. Astfel sclavajul este o categorie economică de cea mai

mare importanţă”. Acest “fildeş negru", provenit mai ales de pe

coasta occidentală a Africii ecuatoriale, a fost debarcat in America

(la Santo Domingo), la numai 10 ani de la călătoria lui Co1umb. De

atunci, cu o intensitate de neimaginat, a continuat, timp de mai

bine de 50 ani, răspândindu-se în întreg continentul latino-

9

american. În Brazilia ei au fost aduşi pentru prima oară în anul 1532

În S.U.A., negrii sclavi au început să fie aduşi din anul 1619,

fiind apreciat prin anul 1860 un număr total de aproximativ

4.000.000 persoane.

Dar emigraţia s-a orientat nu numai spre continentul Americii,

ci şi spre o serie de ţări din Europa sau Asia. Reţin atenţia, prin

amploare şi dimensiunile lor teritoriale, migraţiile din Africa spre

Europa şi mai ales spre Franţa, care în 1900 îşi deschidea

frontierele. În 1954, numărul "străinilor" atinge deja circa

1.000.000, iar mâna de lucru nord-africană se apropie de o

jumătate de milion.

Negoţul cu sclavi negri a influenţat depopularea multor regiuni

ale Africii. Numărul total a1 sclavilor negri a fost apreciat la

20.000.000; dar dacă ţinem seama atât de faptul că pentru a prinde

un negru erau distruşi alţi 3-4 negri, cât şi de "pierderile"

necalculate survenite în timpul călătoriilor, atunci desigur că

pierderea Africii poate fi apreciată la mai mult de 80.000.000 persoane.

Din cadrul continentului asiatic se remarcă îndeosebi emigraţia

indiană, chineză şi japoneză care de pe la mijlocul secolului al XIX-

lea până în 1910 cuprindea circa 2,5 milioane emigranţi în afara

continentului.