I s-a spus că mama ei a murit în Maroc. Și totuși într-o zi, pe unul dintre culoarele metroului parazian, Therese zărește o femeie îmbrăcată într-un mantou galben și o indentifică cu chipul mamei dintr-o veche fotografie. O urmărește. Un trecut încărcat de taine, de tristețe și de minciună începe să se limpezească încetul cu încetul în memoria tinerei. Povestea fetei căreia i se spune cândva Micuța Bijou merge în altă direcție decât s-ar putea bănui: căutarea mamei; nevoia recuperării ei se dovedește a fi nevoia eliberării de ea. Timpurile se suprapun amețitor, ca-ntr-un carusel, în care punctul fix rămâne mantoul galben.

Această întâlnire cu femeia misterioasă din metrou, asemănătoare mamei personajului principal, va declanșa rememorările, căutările Micuței Bijou, așa cum o numea mama sa în copilărie și apropiații ei, „nume fals” care-i revine Thérèsei în minte de fiecare dată când se gândește la trecutul ei. O va urmări cu atenție pe femeia întâlnită întâmplător, va încerca din răsputeri să descopere dacă aceasta era într-adevăr mama sa, cea care plecase când ea era mică în Maroc, lăsând-o în grija unor prieteni de-ai săi, și despre care știa că murise în acel loc exotic. Încet, încet, ajunge să devină obsedată de mantoul galben și, implicit, de posesoarea lui. Circulă cu același metrou, până în aceeași stație în care a văzut-o coborând pentru prima dată, ba chiar, cu un spirit detectivistic ieșit la suprafață, o supraveghează, află unde locuiește, sub ce nume (mama ei, actriță cu vise mari, își lua des tot felul de pseudonime), ce cafenea frecventează, cum este privită de vecinii ei, cine o vizitează, îi plătește datoriile, dar nu îndrăznește, nici măcar o dată, să bată la ușa ei și să-i spună cine este.

În schimb, se avântă în hățișurile imaginației, dezvoltă scenarii peste scenarii în mintea sa. Și, mai presus de toate, încearcă să-și înțeleagă trecutul lăsat în urmă, copilăria în grija unor străini, să reconstituie un puzzle din puținele obiecte rămase de la ea într-o cutie de metal de biscuiți. În călătoria aceasta dificilă este însoțită de două personaje: Moreau sau Badmaev, un poliglot care traducea emisiuni de radio din diverse țări, întâlnit la fel de întâmplător într-o librărie, la miezul nopții, cu care se împrietenește și care o ajută ascultându-i povestea; celălalt personaj este feminin, o farmacistă care o îngrijește într-o seară când se simte rău, o duce acasă și revine ori de câte ori Thérèse are nevoie de ajutor sau de companie. Pe amândoi îi minte că este studentă la limbi orientale și amândoi bănuiesc că ceva grav se petrece cu tânăra din fața lor, chiar dacă-i intră în joc. Cea care o va salva, în cele din urmă, după ce se pierde pe sine ca o Ariadnă în labirintul amintirilor, fără niciun fir la îndemână, va fi farmacista.

Modiano reconstituie fragmentar viața unei mame prin perspectiva copilului abandonat.

Creează, astfel, două personaje aparte, unul absent și unul atât de prezent, care vibrează,

interpretează, scotocește totul – dovezi palpabile, dar și frânturi de amintiri ascunse într-un

cotlon al minții -, pentru a se afla, de fapt, pe sine.

Dispariția (mamei), căutarea (ei), fuga de lume, memoria, Parisul întortocheat și rezonant cu

starea protagonistei, identitatea, sinuciderea, sunt doar câteva dintre temele care apar și

apar în scrierile autorului francez. Și sunt tratate cu un stil atât de aparte, încât la sfârșit nu

am reușit să-i aflu „rețeta”, să mă prind cum scrie de te trage cu totul într-o poveste atât de

vagă, cum face de te determină să devii umbra personajelor sale, să călătorești cu ele și

melancolia lor, să-ți rămână în minte mult timp după ce te-ai despărțit de ele.