Plan: Problema „scării/unităţii de analiză” (1): microistoria; (2) macro-istorii, istoria lumii (world history) şi istoria globală

1. Ce este « microistoria » ? Contextul şi originile termenului : noţiunea propriu-zisă apare pentru prima dată la Fernand Braudel, care o foloseşte în mod peiorativ. Importanţa contextului italian : 1) criza paradigmei marxiste şi căutarea unei alternative de către gânditorii seculari de stânga ; 2) coagularea unei grupări în jurul revistei « Quaderni Storici » la sfârşitul anilor 1970 : neîncrederea faţă de progresul inevitabil şi marile teorii ale socialului şi renaşterea privirii « pointilliste » ; 3) specificul surselor italiene (fragmentarea statală, lipsa centralizării şi posibilitatea redescoperirii arhivelor locale) ; 4) concentrarea asupra unor perioade specifice (în special, etapa modernă timpurie şi « tranziţia de la medieval la modern »).

2. Reprezentanţi de bază : Carlo Ginzburg (The Cheese and the Worms: morarul Menocchio şi importanţa unei “personalităţi excepţionale”; Istoria nocturnă, sau istoria vrăjitoriei şi a sabatului); Giovanni Levi (On Microhistory) ; Edoardo Grendi ; Cesare Grandi (noţiunea « excepţionalului normal ») ; Natalie Zemon Davis. Care este perspectiva abordării « microistorice » la etapa actuală ? (dubiile lui Carlo Ginzburg).

3. Problema identificării unui echilibru dintre recunoaşterea limitelor raţiunii şi recuperarea unei viziuni explicative şi raţionale asupra trecutului. (reacţia faţă de turnura lingvistică şi textualismul radical). Importanţa capacităţii de negociere şi adaptare a individului faţă de cerinţele normative ale contextului macrosocial.

4. Influenţe şi interferenţe : antropologia lui Clifford Geertz (v. Infra) şi legătura strânsă dintre micrositorie şi « descrierea densă ». Totuşi, pot oare fi completamante asimilate cele două perspective ? Problema reducerii scării de observare a fenomenelor şi distincţia dintre dimensiunea propriu-zisă a evenimentelor observate şi decizia metodologică de a recurge la analiza « microscopică » pentru a releva anumite trăsături ale unei societăţi rămase « invizibile » în urma aplicării analizei tradiţionale. Astfel, critici de tipul celei a lui Franco Venturi nu-şi au locul. Exemplul funcţionării relaţiilor de proprietate funciară în Occident şi revizuirea interpretărilor legate de influenţa relaţiilor de piaţă.

5. Problema raţionalităţii umane şi a relativismului şi diferenţele dintre concluziile radicale ale lui Geerty şi microistorie : recunoaşterea unor ierarhii cognitive nu duce în mod neceasr la etnocentrism, cum afirmă Geetrz. Microistoria încearcă să definească şi să măsoare simbolurile cu referinţă la reprezentările sociale pe care le produc (adică funcţionarea raţiunii umane depinde de anumite contexte sociale specifice). Microistoria păstrează diferenţierea socială ca un factor central în « citirea » acţiunilor simbolice, spre deosebire de antropologia de tip geertzian.

6. Problema naraţiunii, tehnicilor de expunere şi a receptării în viziunea microistoriei : este arătată relaţia dintre sistemele normative şi libertatea de acţiune care se manifestă în spaţiile «  libere » şi în inconsistenţa acestor sisteme de norme sociale (din nou, problema « negocierii »). O altă trăsătură este încorporarea în naraţiiune a procedurilor propriu-zise de cercetare, adică explicitarea tehnicilor şi limitelor care operează în acest domeniu (abordarea dialogică a cititorului).

7. Problema particularului, a contextului social şi respingerea abordării funcţionaliste : « contextul » este perceput ca un fenomen fragmentat, plural, contradictoriu, care reflectă fluiditatea şi «  deschiderea » oricărui sistem social. Noţiunea « normalului excepţional » : ea permite tocmai identificarea aceslor contradicţii, anomalii « ascunse » şi incoerenţe care sunt, de obicei, ignorate. Caracterul « experimental » al reducerii scării de analiză ca reacţie la preponderenţa scării « macro ». Posibilitatea generalizării fără cuantificare : o posibilă contribuţie a « microistoriei » ?

8. Sumar al principalelor caracteristici comune a microistoriei : 1) reducerea scării de analiză ; 2) dezbaterea privind raţionalitatea umană ; 3) « micul indiciu » ca paradigmă ştiinţifică ; 4) rolul particularului (însă nu în opoziţie cu socialul) ; 5) atenţia faţă de naraţiune şi receptare ; 6) o definiţie specifică a contextului ; 7) respingerea relativismului. Apropierea maximă de complexitatea realităţii şi recuperarea rolului de « actor » al individului ca principale implicaţii metodologice.

9. « Cultura populară » ca o noţiune de bază pentru practicienii « microistoriei » (exemplul lui Carlo Ginzburg şi a studierii proceselor de « vrăjitorie » din Modena din 1518-1520) : relaţia dintre anchetat şi

inchizitor, interacţiunea dintre viziunile « cultivate » şi pietatea populară, tacticile de negociere dintre ele şi descoperirea lumii culturii populare, de obicei marginalizată.

10. Scara « macro » : istoria lumii, istoria globală şi diferenţele dintre ele. Michael Geyer şi Charles Bright : între imaginarul « universalist » al Occidentului şi tendinţele anti-universaliste din ştiinţele sociale. Cum se manifestă « integrarea globală » în prezent ? Ce înseamnă recuperarea diferenţelor şi de ce a eşuat viziunea totalizantă şi omogenizantă a Occidentului de la începutul secolului 20 ?

11. Cele trei scheme ale « istoriei lumii / globale“ propuse de McNeill, Geyer/Bright şi Bruce Mazlish: asemănări şi diferenţe. Cele două modele de « istorie a lumii » analizate de Geyer/ Bright : 1) tradiţia care provine din şcoala studiilor comparative ale civizaţiilor (William H. McNeill, Marshall Hodgson : diferenţa dintre o lectură « materialistă » şi « esenţialistă » a civilizaţiilor). Această tradiţie este continuată de studiile comparative ale imperiilor şi « modernităţilor multiple » (S. Eisenstadt), ajungând în final loa o « istorie comparată a puterii » (v. şi Michael Mann). 2) a doua tradiţie îşi are originea în istoriile descoperirilor, a imperiilor maritime şi a formaţiunilor nomade şi este o istorie a mobilităţii, a migraţiilor şi a comerţului, a diasporei, călătoriilor şi comunicaţiilor.

12. « Condiţia globală » din prezent şi renaşterea « istoriei mondiale » : dincolo de pericolul « prezentismului, » principalul scop al acestei tradiţii trebuie să fie recuperarea trecuturilor multiple ale umanităţii, care coexistă şi se confruntă în prezent. Este nevoie de o sinergie şi o sincronicitate a abordării, în spaţiu şi timp. Intr-un fel, este vorba şi de o « preistorie » a globalizării care poate fi urmărită cel puţin până la mijlocul secolului al 19-lea, când au loc anumite transformări radicale în gradul de integrare a globului. Interacţiunea dintre crizele regionale din această perioadă şi efectele lor globalizante. Importanţa factorului occidental şi emergenţa « centrului global, » cu păstrarea rolului activ al regiunilor « periferice ».

13. Studierea discrepanţelor dintre naraţiunile, viziunile şi aşteptările occidentale şi rezuştatul fibnal al globalizării ca un domeniu central pentru « istoria mondială ». Îmtr-un fel, este vorba despre studierea unor « promisiuni neîmplinite » în câteva domenii : 1) expansiunea formelor industriale de producţie (care au dus la o resegmentare şi descentralizare a lumii de astăzi, în contradicţie cu aşteptările de la începutul sec. 20) ; 2) constituirea regimului unei « ordini mondiale » într-o lume aflată în proces de integrare. Imperiile şi corporaţiile nu joacă rolul care le era preconizat ca agenţi ai globalizării, fiind înlocuite de u7n sistem descentrat al reglemantărilor private. 3) migraţia şi răsturnarea radicală a situaţiei demografice în comparaţie cu începutul sec. 20 : « amestecul » rezultat duce la o « comercializare » a identităţilor, dar şi laschimbări radicale în societatea occidentală ; 4) rolul statului-naţiune şi succesul statelor în a se adapta « condiţiei globale, » în calitate de agenţi ai unei « globalizări localizate ». Totuşi, politica la nivel statal începe să fie marginalizată.

14. Astfel, « condiţia globală » ni se prezintă nu sub forma unei modernităţi universalizante şi omogene, ci sub cea a unei lumi inegrate, dar cu modernităţi multiple şi aflate în continuă multiplicare. Istoria mondială din preznet trebuie să fie, în primul rând, istoria lumii în care trăim, însă nu a unei civilizaţii unice, ci a unei umanităţi conştiente de sine în întreaga sa diversitate.

15. Alternativa propusă de Bruce Mazlish : nu o « istorie mondială » (în tradiţia inaugurată de Adam Smith, Marx sau Max Weber), ci o « nouă istorie globală, » care se deosebeşte de « istoria mondială » mai ales prin două dimensiuni încorporate în definiţia propusă de B. Mazlish : 1) este studiată (pre)istoria globalizării, adică se analizează « factorii » globalizării, inclusiv din perspectivă istorică ; 2) sunt studiate acele procese, care sunt relevante la scară globală, şi nu regională sau naţională (de ex., epidemiile, poluarea etc.).

16. Exemple de « factori ai globalizării » : perspectiva spaţială şi percepţia unei totalităţi globale ; conexiunea globală garantată de sateliţi ; ameninţările nucleare ; problemele de mediu ; corporaţiile multinaţionale ; ONG-urile transnaţionale (în domeniul drepturilor omului, mediului etc). Impactul globalizării asupra studiilor istorice propriu-zise. Problema actorilor (la nivel global) şi perspectiva holistă asupra lumii de astăzi. Globalizarea ca idee, ideologie şi ideal. Regândirea categoriilor noastre spaţiale şi temporale ca urmare a noii scări de analiză.

17. Concluzii.