Buraga Florin

METEOROLOGIE ELEMENTARĂ

CLASELE V –VIIIOPŢIONAL

1

2

,,Ceea ce este curios este că puţini scriitori critică previziunile meteo-rologice, pe când ele sunt un su-biect frecvent, pentru a nu se zice obişnuit de glume pentru marele public’’

L. Dufour

INTRODUCERE

Geografia, este o ştiinţă a oamenilor care locuiesc

Pământul şi care îşi propune să explice elementele mediului

terestru şi relaţiile dintre ele, are un sistem coerent de gândire,

limbaj şi comunicare geografică prin utilizarea corectă şi coerentă

a termenilor.

Emil Racoviţă, afirma în darea de seamă, prezentată

Academiei Române după întoarcerea din expediţia antarctică că

„geografia este ştiinţa cea mai folositoare omului modern”.

Desigur, în această afirmaţie includea şi necesitatea omului

modern de a cunoaşte fenomenele şi procesele ce se petrec în

atmosferă şi care îi afectează activitatea cotidiană.

De la apariţia sa pe Pământ, omul a suferit de urgiile

naturii, dar s-a şi bucurat de binefacerile ei. A fost impresionat de

3

lumina şi căldura Soarelui, impresionat de tunet, fulger, furtuni şi

revărsările apelor, de vânturile pustiitoare. Deşi avea mijloace

reduse de înţelegere, a încercat să descifreze aceste taine şi să le

găsească o explicaţie.

De-a lungul timpului, oamenii, au înţeles şi au găsit

explicaţii din ce în ce mai apropiate de adevăr. Au început să

întocmească calendare, să stabilească poziţia astrelor, să cunoască

şi să folosească vânturile. Încă din antichitate, în multe scrieri apar

însemnări asupra vremii în care sunt amintite ploi mari,

aducătoare de pagube, vânturi pustiitoare, ierni prea aspre ori veri

prea secetoase .

Ne dăm seama că sunt primele începuturi ale unei ştiinţe

căreia vechii greci i-au spus „Meteorologia”. Acest termen avea o

sferă atotcuprinzătoare din care făceau parte şi unele fenomene

astronomice, mişcări seismice şi chiar erupţii vulcanice.

La timpul prezent, dacă vorbim despre meteorologie,

înţelegem doar fenomenele care se petrec în atmosferă.

Fenomenele şi procesele meteorologice se explică prin legile fizi-

cii şi matematicii.

Aşa cum Emil Racoviţă, se adresa Academiei Române şi

remarca că „geografia este ştiinţa cea mai folositoare omului

modern”, consider meteorologia şi climatologia indispensabile

omului contemporan .

4

Întrucât studiul geografiei generale în gimnaziu are alocat

un număr insuficient de ore, cunoştinţele dobândite de elevi

despre noţiunile meteorologice şi climatice sunt cu totul

insuficiente .

De aceea această disciplină opţională se impune ca o

necesitate stringentă. Scopul principal este satisfacerea nevoii de

cunoaştere a elevilor, pentru dobândirea de noi cunoştinţe, dar şi

aptitudini şi capacităţi .

În consecinţă, ideea studierii acestei discipline opţionale în

gimnaziu oferă elevilor posibilitatea de a-şi forma deprinderi şi

capacităţi de studiere şi prevedere a fenomenelor meteorologice

pe termen scurt şi efectele acestora în activitatea de zi cu zi.

5

ATMOSFERA

,,Priveşti cum zboară norii ca nişte continenteDesprinse dintr-o veche planetă istovităCând însuşi cerul este o hartă ştearsă,Pe care nu mai poţi şti vre-un drum ?,,

GENERALITĂŢI

Planeta noastră este înconjurată de un uriaş înveliş,

invizibil, format din aer, numit atmosferă. În Sistemul Solar,

Pământul este singura planetă a cărei atmosferă a permis

dezvoltarea vieţii, care a evoluat de-a lungul a miliarde de ani

până la formele pe care le întâlnim în prezent.

De multe ori, ne punem întrebarea, oare ce s-ar întâmpla

dacă Pământul ar fi lipsit de acest înveliş gazos, denumit popular

văzduh, şi căruia unii oameni îi spun şi ocean aerian (pentru că se

aseamănă în multe privinţe cu învelişul de apă al Pământului).

Dacă nu ar fi pătura protectoare a atmosferei, Pământul ar

cădea pradă, ziua razelor fierbinţi ale Soarelui, când temperatura

ar ajunge la valori de 100-150º C, iar noaptea unui ger năprasnic,

cu temperaturi sub -100º C. Tot globul terestru ar deveni un

pustiu, precum suprafaţa Lunii, bombardat zi şi noapte de

6

meteoriţi.

Din cele mai vechi timpuri oamenii s-au întrebat, până la

ce înălţime ajunge atmosfera ?

Unele popoare ale antichităţii (egipteni, greci, romani,

chinezi), considerau limita superioară a atmosferei, ca fiind limita

superioară a celor mai înalţi nori de furtună, care ajung până la 12-

15 km înălţime.

Ulterior, observându-se mai amănunţit bolta cerului, s-au

observat nişte nori cu totul deosebiţi. Au fost denumiţi nori sidefii

şi s-a calculat că înălţimea lor ajunge până la 25 km.

Încă din secolul al VII-lea, în orele amurgului, când

Soarele a coborât sub linia orizontului, s-au observat alte forme de

nori, viu luminaţi, cu un colorit argintiu-albastru. Astronomul

7

arab, Algasen, pe baza unor calcule geometrice le-a stabilit

înălţimea cam în jur de 55 km.

Mai târziu, s-a stabilit că straturile de aer, în care apar şi

apoi se sting meteoriţii sunt cuprinse între 70 şi 120 km.

Cercetările mai recente, întreprinse asupra aurorelor polare

au stabilit că înălţimea maximă a acestora ar fi în jur de 1200 km.

Ultimele cercetări au stabilit că limita superioară a

atmosferei, nu este bine definită. Limita arbitrară a atmosferei

este în jur de 10000 km înălţime, acolo unde densitatea atomilor

de hidrogen este identică cu cea găsită în spaţiul interplanetar.

Hidrogenul este singurul gaz ce ajunge la o asemenea înălţime.

8

STRUCTURA ATMOSFEREI

,,Binecuvântez Cerul de a nu fi savant...dacă aş avea cele mai mici cunoştinţe de

meteorologie, n-aş găsi atâta plăcere, înunele zile, de a vedea norii alergând …,,

Stendhal

Atmosfera nu se prezintă ca un mediu omogen, ci este

alcătuită dintr-o suprapunere de straturi concentrice care datorită

gravitaţiei, au o densitate mai mare la suprafaţa planetei şi din ce

în ce mai redusă odată cu creşterea altitudinii.

Atmosfera prezintă variaţii importante în cea ce priveşte

temperatura, presiunea şi densitatea aerului nu numai pe

orizontală dar şi pe verticală.

S-a stabilit că atmosfera terestră este alcătuită din cinci

straturi ce se suprapun în funcţie de densitatea aerului. În

cuprinsul acestor straturi există variaţii foarte mari de presiune,

temperatură, umezeală etc. Cele cinci straturi sau ,,etaje” ale

atmosferei sunt:

- Troposfera (între 0 şi 11km);

- Stratosfera (între 11 şi 32 km);

- Mezosfera (între 32 şi 80 km);

- Termosfera (între 80 şi 1000 km);

9

- Exosfera (de la 1000 la 3000 km).

O altă împărţire, mai concentrată, adoptată însă mai rar de

meteorologi, subdivide învelişul gazos al planetei în două straturi:

- Omosfera (de la nivelul suprafeţei terestre, până la 100

km altitudine), strat care se caracterizează prin omogenitatea

componentelor sale;

- Eterosfera (cuprinsă între 100 şi 10000 km altitudine) cu

un caracter foarte eterogen. Eterosfera este împărţită în patru

straturi:

a) stratul de azot molecular (N2) care se întinde până la

200 km altitudine;

b) stratul de oxigen atomic (O) cuprins între 200 şi 1100

km altitudine;

c) stratul de heliu (He) cuprins între 1100 şi 3500km

altitudine;

d) stratul de hidrogen atomic (H ), format din atomi de

hidrogen şi care nu are limită superioară bine stabilită. Se

presupune că limita superioară este de 100000 km, unde densi-

tatea atomilor de hidrogen este identică cu cea din spaţiul

interplanetar.

Dincolo de limitele eterosferei astronomul american

James van Allen, a descifrat existenţa unui strat pe care la denumit

Magnetosferă şi a cărui limită se situează la 130000 km de la

suprafaţa Pământului. Trebuie să precizăm că magnetosfera, nu

10

reprezintă o continuare a atmosferei terestre ci este o zonă până

unde se resimte efectul câmpului magnetic al Pământului.

11

TROPOSFERAPRIMUL ETAJ AL ATMOSFEREI

,,Melancolia m-a prins pe stradăSunt ameţitOh, primăvara iar a venit ,,

G . Bacovia

În limba greacă tropos înseamnă, agitat, turbulent. Între

limitele troposferei se desfăşoară aproape întreg complexul de

fenomene ale oceanului aerian. Aici se formează norii şi

precipitaţiile, vânturile, precum şi majoritatea fenomenelor

luminoase şi acustice proprii învelişului gazos al Pământului.

Troposfera este într-o continuă mişcare, pentru că în

cuprinsul ei se nasc curenţi ascendenţi, care transportă aerul cald

de la suprafaţa solului spre păturile înalte ale atmosferei şi curenţi

descendenţi care duc aerul mai rece de la înălţimi spre Pământ.

Aceşti curenţi au rolul de a amesteca şi de a omogeniza aerul din

atmosferă şi se numesc curenţi de convecţie .

Tot în troposferă se întâlnesc şi curenţi de advecţie, care

transportă aerul dintr-un loc în altul, atât la suprafaţa Pământului

cât şi la altitudine .

12

Troposfera deţine cam trei pătrimi din masa atmosferei şi

are densitatea cea mai mare. După cum se poate lesne vedea în

troposferă trăiesc toate vieţuitoarele Pământului plante şi animale.

Datorită forţei centrifuge limita superioară a troposferei se

modifică în funcţie de latitudinea geografică, fiind mai mare la

ecuator (16-18 km), de înălţime medie în zonele temperate (11-12

km), iar deasupra polilor atinge abia 8-9 km .

În cuprinsul troposferei temperatura aerului scade odată cu

altitudinea, în medie cu 6,3º C la fiecare km, încât la limita

superioară a troposferei ajunge la valori de 50-55 º C.

În realitate troposfera nu este un strat omogen, are

diferenţieri de densitate, transparenţă, presiune şi fenomene

meteorologice .

Din această cauză se disting trei substraturi :

-Substratul inferior cuprins între suprafaţa solului şi

altitudinea de 2 km. Aici aerul are o mişcare foarte turbulentă şi

iau naştere norii inferiori, foarte bogaţi în precipitaţii .

-Substratul mijlociu cuprins între 2 şi 7 km altitudine, unde

treptat influenţa suprafeţei terestre se face tot mai puţin simţită,

gradul de umiditate mai scăzut, norii determină precipitaţii mai

slabe.

-Substratul superior, între 7 şi 11 km foarte sărac în

umiditate, temperatura aerului nu depăşeşte 0º C. Norii de aici nu

dau precipitaţii .

13

Trecerea de la troposferă la stratosferă se face treptat

printr-un strat gros 1-1,5 km numit tropopauză.

Pentru tropopauză sunt caracteristici curenţi de aer foarte

puternici, ce pot atinge viteze de 400-500 km pe oră, cu forme

sinuoase şi care înconjoară întreg globul terestru. Aceşti curenţi se

formează deasupra cercurilor polare şi în dreptul zonei

subtropicale. Poartă denumirea de jetstream (curenţi fulger) şi au

fost depistaţi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial de către

piloţii americani pe avioanele de bombardament. Aceşti curenţi au

un rol deosebit de mare în procesele de formare a ciclonilor şi

anticiclonilor, precum şi în încălzirea şi răcirea bruscă a aerului .

STRATOSFERA

Al doilea etaj al atmosferei, stratosfera, se caracterizează

printr-un regim izotermic, adică temperatura aerului se menţine de

regulă constantă (în jur de 55º C). Este situat între 11 şi 32 km

altitudine. Uneori, cam în jurul altitudinii de 25 km se produc

încălziri foarte puternice ale aerului datorită prezenţei unui strat de

ozon. Ozonul este o stare alotropică a oxigenului, cu molecula

formată din trei atomi de oxigen şi ia naştere în atmosferă în urma

descărcărilor electrice şi sub acţiunea razelor ultraviolete ale

Soarelui.

14

Stratul de ozon este important pentru că este o barieră în

calea radiaţiilor ultraviolete emise de Soare, care sunt foarte

dăunătoare vieţii plantelor şi animalelor.

MEZOSFERA

Mezosfera, al treilea etaj al atmosferei, este separată de

stratosferă printr-o zonă de trecere numită stratopauză, situată

între 30 şi 35 km altitudine. În interiorul mezosferei temperatura

aerului suferă variaţii mari. Până la 55 km altitudine temperatura

aerului creşte cam cu 2-4º C pe km ajungând la valori în jur de –

10º C. Această creştere se datorează celui de-al doilea strat de

ozon al atmosferei. Apoi temperatura aerului scade din nou până

la valori de –65º C, -70º C.

Din acest motiv, apar şi aici curenţi de convecţie chiar

dacă aerul este foarte rarefiat.

TERMOSFERA

Dincolo de 80 km altitudine urmează termosfera. Între

mezosferă şi termosferă este un strat de contact numit mezopauză.

15

Termosfera este stratul cu cele mai ridicate temperaturi din

toată atmosfera. Dacă la limita inferioară sunt valori de –70º C, la

1000 km altitudine se ajunge la 3000º C.

Compoziţia chimică a termosferei se deosebeşte de restul

atmosferei. Se remarcă prezenţa sodiului şi hidrogenului.

Cea mai importantă caracteristică este gradul mare de

ionizare, datorită radiaţiilor X, ultraviolete şi corpusculare emise

de Soare, cât şi a celor cosmice.

În cuprinsul termosferei există mai multe straturi

ionosferice:

-Stratul E între 100 şi 130 km altitudine;

-Stratul F1 între 190 şi 230 km altitudine;

-Stratul F2 între 290 şi 500 km altitudine.

Sub stratul E se mai află un al patrulea strat mai slab ionizat,

cuprins între 70 şi 90 km altitudine, stratul D.

Aceste straturi ionosferice au o deosebită importanţă în

propagarea undelor radio, care suferă un fenomen de reflexie

totală imediat ce le ating.

Tot în cuprinsul ionosferei se produc aurorile polare,

vizibile mai ales în ţinuturile polare (foarte rar la Tăcuta-

noiembrie 2005 ) .

Între 1000 şi 3000 km se află ultimul etaj al atmosferei

exosfera, stratul cu cea mai mică densitate.

16

SOARELE

Soarele asigură existenţa vieţii pe Pământ. Întreaga

existenţă a Pământului de-a lungul a celor peste 4500000000 de

ani de când a luat naştere ca planetă a Sistemului Solar, se

datorează aproape exclusiv Soarelui, care este răspunzător de tot

ceea ce natura a înzestrat cu atâta dărnicie planeta noastră. .

Nenumăratele avuţii minerale ascunse în măruntaiele

Pământului şi aerul pe care-l respirăm, apa mărilor şi oceanelor,

17

câmpiile pline de belşugul recoltelor, norii ce acoperă strălucirea

Soarelui pe care nu-l poţi privi cu ochiul liber şi vântul se

datorează în întregime Soarelui.

Atunci când Soarele va dispărea, viaţa pe Pământ nu va

mai exista şi întregul nostru glob se va sfârşi în întuneric .

De aceea, din cele mai vechi timpuri oamenii au preamărit

lumina şi căldura Soarelui, care la diferite popoare era considerat

cel mai însemnat dintre zei. Vechii egipteni îl numeau Amon-Ra,

grecii şi romanii Febus-Apollo, iar întreaga religie a incaşilor şi a

altor popoare era de fapt un cult închinat Soarelui.

Deşi volumul Soarelui este de peste 1300000 de ori mai

mare decât al Pământului totuşi în lumea aştrilor Soarele este o

stea doar de mărime mijlocie. Dacă am călători cu un avion

supersonic ne-ar trebui mai mult de un an să facem înconjurul

Soarelui şi doar o zi şi jumătate să înconjurăm Pământul .

În interiorul Soarelui temperatura atinge peste 20000000º C,

iar la suprafaţă doar 6000º C. Acest lucru înseamnă că doar

temperatura pe care o degajă Soarele de la suprafaţa sa ar putea

topi în timp de o secundă un bloc de gheaţă de 2500000 km³.

Pământul nu beneficiază decât de a doua miliarda parte din

energia transmisă de Soare în Univers. Această cifră pare foarte

mică, dar este suficientă pentru a asigura viaţa pe Pământ. Soarele

reprezintă practic, unica sursă de căldură de care beneficiază

Pământul, deoarece cantitatea de căldură pe care o primeşte

18

Pământul din interiorul său este de 5000 de ori mai mică decât cea

venită de la Soare, iar de la celelalte planete de 30000000 de ori

mai mică.

Razele solare străbat spaţiul cosmic cu 300000 km pe

secundă, cu alte cuvinte au nevoie de 9 minute şi 20 de secunde

pentru a ajunge la suprafaţa Pământului. Să reţinem că nu toată

energia este recepţionată de suprafaţa Pământului.

Ajunse pe Pământ razele Soarelui încălzesc suprafaţa

Pământului şi transmit căldură în aerul atmosferic. Deci atmosfera

se încălzeşte indirect de la Soare prin intermediul suprafeţei

terestre .

TEMPERATURA AERULUI

La suprafaţa planetei noastre, căldura, primită de la Soare

nu este repartizată uniform. O serie de cauze astronomice si

geografice intervin şi modifică temperatura aerului pe meridianele

şi paralele globului.

-Cauze astronomice:

a) Forma de geoid (aproape sferică) a planetei, joacă un rol

foarte important în variaţia temperaturii aerului de la suprafaţa

Pământului. În regiunile intertropicale (între 23º latitudine nordică

şi 23º latitudine sudică), unde razele Soarelui cad aproape vertical

19

tot anul, intensitatea razelor solare este cea mai puternică şi de

aceea pătura de aer de la suprafaţa solului este deosebit de caldă.

La latitudini temperate (între 23º 30" şi 66º 30" latitudine

nordică şi sudică) razele Soarelui cad din ce în ce mai oblic cu cât

ne apropiem de cei doi poli. La cei doi poli unghiul razelor solare

ajunge să fie egal cu zero.

b) Mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale determină

succesiunea zilelor şi a nopţilor şi un anumit ritm de încălzire şi

răcire a aerului. Este de la sine înţeles că temperaturile sunt mai

ridicate în timpul zilei.

c) Înclinarea axei Pământului determină succesiunea

anotimpurilor şi duce la apariţia celor cinci zone de temperatură

de pe suprafaţa planetei noastre :

Zona caldă, cuprinsă între cele două tropice, cu

temperatura aerului aproape uniformă tot timpul anului. Este o

vară permanentă, cu variaţii mici de temperatură (de 3-5º C ), între

lunile extreme ale anului (ianuarie şi iulie).

Două zone temperate cuprinse între cele două tropice şi

cercurile polare, caracterizate prin prezenţa celor patru anotim-

puri, oscilaţii de temperatură pronunţate, în funcţie de durata zilei

şi de înălţimea Soarelui deasupra orizontului (mai mare în timpul

verii decât iarna). La noi în ţară în timpul verii temperatura aerului

poate urca până la +35º C şi chiar peste +40º C, în timp ce iarna

coboară uneori sub -30º C.

20

Două zone reci, cuprinse între poli şi cercurile polare. Aici

ziua şi noaptea durează uneori mai mult de 24 de ore, ajungând,

treptat la cei doi poli, ca Soarele să fie prezent pe bolta cerească 6

luni pe an, cât ţine ziua polară şi să dispară sub linia orizontului

alte 6 luni în timpul nopţii polare. Acest fapt determină existenţa a

două anotimpuri: vara în timpul zilei polare şi iarna în timpul

nopţii polare, care se succed invers pe cele două emisfere. În

aceste condiţii iarna lipsită de căldura Soarelui este deosebit de

friguroasă (cu temperaturi ce pot coborî sub -50º C), iar vara, deşi

permanent luminată de razele solare, nu se poate spune că este

călduroasă.

De exemplu, la Sankt Petersburg, aşezat pe paralela de 60 º

latitudine nordică, timp de două luni pe an (între 25 mai şi 20

iulie) Soarele abia coboară sub linia orizontului şi noaptea este

aproape la fel de luminoasă ca şi ziua. Acum oraşul trăieşte o

atmosferă de sărbătoare. Se organizează spectacole în aer liber,

competiţii sportive, turiştii uită să se mai odihnească, furaţi de

frumuseţea acestui mare oraş scăldat zi şi noapte de lumină .

21

MĂSURAREA TEMPERATURIIAERULUI

Pentru măsurarea temperaturii aerului s-au construit

termometrele. Principiul de funcţionare al termometrelor se bazea-

ză pe modificările de volum pe care le suferă corpurile gazoase,

lichide şi solide sub influenţa variaţiilor de temperatură .

În cazul termometrelor, deformarea se traduce printr-o

contractare sau dilatare a substanţei termometrice. Pe baza varia-

ţiei de volum s-a ajuns la definirea unităţii de măsură a tempe-

raturii, care este gradul de temperatură.

Constructorul celui dintâi termometru a fost Galileo

Galilei. El a folosit un balon de sticlă, cât un ou de găină la care

a sudat un tub tot din sticlă, subţire cât un pai. În balon a introdus

apă, pe care a încălzit-o. A observat că se ridică în tub, iar apoi pe

măsură ce se răcea, revenea treptat la loc.

Mai târziu Ferdinand de Toscana a înlocuit apa cu alcool şi

a astupat capătul tubului cu un dop pentru ca aerul să nu mai

exercite presiune asupra lichidului. O problemă greu de rezolvat, a

fost aceea de a fi notate pe tub diferite diviziuni de temperatură.

Au fost păreri diferite. Unii s-au gândit la o scară termometrică

între temperaturile celei mai friguroase zile din an şi a celei mai

călduroase. Alţii doreau să se folosească valoarea fixă a tempera-

22

turii corpului omenesc, iar ca puncte extreme temperatura de

fierbere a uleiului şi a unui amestec de gheaţă şi sare .

Abia în 1714, fizicianul Daniel Gabriel Fahrenheit,

foloseşte pentru prima dată mercurul în tubul termometrului şi

adoptă cea dintâi scară termometrică. El ia ca puncte funda-

mentale temperatura unui amestec de ţipirig (clorură de amoniu)

pe care o notează cu 0 º F şi temperatura corpului omenesc pe care

o notează 100º F.

În 1731, suedezul Andreas Celsius ia ca valori extreme

punctul de topire al gheţii şi de fierbere al apei, pe care le notează

cu 0º C şi respectiv 100º C. Scara termometrică stabilită de

Andreas Celsius este denumită scara centigradă, sau scara Celsius

şi a fost adoptată de majoritatea statelor lumii cu excepţia S.U.A.,

Canadei şi a altor câteva state care folosesc scara Fahrenheit.

În meteorologie, pentru măsurarea temperaturii aerului se

foloseşte termometrul ordinar meteorologic, care se instalează în

adăpostul meteorologic. Adăpostul meteorologic este o căsuţă de

lemn, un suport şi o scară. Căsuţa are pereţii laterali construiţi din

jaluzele de lemn înclinate la 45º pentru a nu se umbri una pe alta

şi să nu lase razele solare să intre în interior, asigurând în acelaşi

timp o bună ventilaţie a aerului. Partea de jos a căsuţei este

formată din două scânduri puse în cruciş, acoperite cu o sită

metalică, tot pentru ventilaţia aerului. Acoperişul căsuţei este

dublu şi învelit cu pânză de sac vopsită în alb.

23

Suportul este format din patru picioare fixate prin garnituri

metalice într-un postament din beton. Pe afară adăpostul este

vopsit în alb iar în interior în negru .

În interiorul adăpostului se află mai multe instrumente

meteorologice :

-Două termometre ordinare cu o scară gradată de la -50º C

la 50º C ;

-Termometrul de maximă cu ajutorul căruia se află

temperatura cea mai ridicată din cursul unei zile;

-Termometrul de minimă, utilizat pentru determinarea

celei mai scăzute valori din cursul unei zile. Are ca lichid

termometric alcool sau toluen fiindcă mercurul îngheaţă la -38º C,

iar în ţara noastră temperaturile pot coborî sub această valoare.

Pentru măsurarea temperaturii se mai foloseşte şi

termograful. Termograful este format dintr-o piesă sensibilă la

variaţiile de temperatură (o lamă bimetalică) un sistem de pârghii

de transmisie şi partea înregistratoare formată dintr-un mecanism

de ceasornic .

PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

Până acum trei secole, oamenii au crezut că aerul nu are

greutate proprie. Abia în 1640 Galileo Galilei a dovedit , printr-o

experienţă foarte simplă, că aerul are greutate. Pe un taler al unei

24

balanţe a pus un balon de sticlă, iar pe celălalt a pus greutăţi egale

cu cea a balonului. Apoi a comprimat aer în balon şi a observat

cum balonul s-a dezechilibrat, dovedind că aerul are greutate .

În anul 1643 discipolul său, Evanghelista Torricelli, a

inventat un aparat cu ajutorul căruia se poate afla greutatea sau

forţa cu care aerul atmosferic apasă pe unitatea de suprafaţă.

Această forţă este de fapt presiunea atmosferică.

Torricelli a inventat şi un aparat pentru a măsura presiunea

atmosferică, pe care l-a numit barometru, prin asocierea cuvintelor

baros (presiune) şi metron (măsură).

Toate corpurile de pe suprafaţa Pământului suportă

presiunea atmosferică care reprezintă greutatea unei coloane de

aer cu o secţiune de 1 cm² şi o înălţime măsurată de la nivelul

respectiv până la limita superioară a atmosferei. Această coloană

de aer este echilibrată de o coloană de mercur înaltă de 760 mm,

dintr-un tub cu o secţiune în suprafaţă de 1 cm² , la nivelul mării şi

la temperatura de 0º C .

Practic unei coloane de mercur înalte de 760 mm îi

corespunde pe o suprafaţă de 1 cm² o greutate de 1033 grame.

Deci pe fiecare m² la acelaşi nivel apasă o greutate de 10,33 tone.

Asupra corpului omenesc, aerul atmosferic apasă cu o

greutate de circa 17000 kg. Totuşi noi nu simţim această apăsare

din cauza echilibrului care există între aerul din interiorul corpului

nostru şi presiunea de afară.

25

În meteorologie se foloseşte ca unitate de măsură

milibarul, care echivalează cu 0,76 mm de pe coloana de mercur a

termometrului. Prin calcul matematic constatăm că 760 mm coloa-

nă de mercur echivalează cu 1013,3 mb.

La staţiile meteorologice se utilizează două tipuri de

barometre: cu rezervor fix şi cu rezervor mobil. Barometrele cu

mercur sunt dificil de manevrat şi de aceea se folosesc mai ales la

staţiile meteorologice.

26

Mai răspândite sunt barometrele metalice (aneroide)

întrebuinţate în mod curent şi de meteorologii amatori. Un astfel

de barometru se bazează pe principiul deformării, sub influenţa

variaţiilor de presiune ale aerului, a unor capsule metalice

confecţionate din tablă elastică (alpaca, bronz fosforos). Capsula

se fixează prin suportul său central de o placă metalică şi se

cuplează cu o lamă elastică, care împreună cu un sistem de pârghii

transmite deformările capsulei la influenţele de presiune atmo-

sferică. Un ac indicator se roteşte pe scara barometrică, unde

indică valorile presiunii atmosferice atât în milibari, cât şi în mm .

Cu ajutorul barometrului aneroid, ne putem da seama de

tendinţa de creştere a presiunii atmosferice (care ne anunţă de

obicei un timp stabil) sau de scădere (ce marchează o înrăutăţire a

vremii).

Pe principiul de funcţionare al barometrului aneroid, a fost

construit altimetrul, care mai are pe lângă scara barometrică o

scară gradată în metri. Cu ajutorul altimetrului, putem determina

altitudinea reliefului în funcţie de presiunea atmosferică.

Pentru înregistrarea presiunii atmosferice se foloseşte

barograful.

27

REPARTIŢIA PRESIUNII ATMOSFERICEHARTA RELIEFULUI BARIC

Cercetătorii au observat că oscilaţiile coloanei de mercur a

barometrului sunt în strânsă legătură cu schimbarea vremii. Când

vremea este frumoasă, înălţimea coloanei de mercur creşte, când

vremea se înrăutăţeşte şi începe să plouă, coloana de mercur

coboară în tubul barometric. Galileo Galilei a observat că înălţi-

mea coloanei de mercur suferă oscilaţii şi de la un loc la altul,

chiar în zone cu relief asemănător.

Putem constata că presiunea atmosferică suferă modificări

importante din cauze foarte diferite cum ar fi: încălzirea inegală a

atmosferei terestre, pătrunderea unei mase de aer cald sau rece

într-o anumită zonă a globului, aspectul reliefului, distribuţia apei

şi a uscatului, etc.

Se pot alcătui hărţi, pe care sunt însemnate valorile

presiunii atmosferice la un moment dat sau valori medii pentru

anumite perioade de timp. Pe astfel de hărţi se unesc punctele cu

aceeaşi presiune atmosferică prin linii numite izobare. Vom

observa că pe astfel de hărţi apar areale cu presiune atmosferică

ridicată sau coborâtă şi zone de trecere de la presiunea maximă

spre cea minimă.

28

Acest tip de hărţi se numesc hărţi cu izobare sau hărţi ale

reliefului baric, pentru că izobarele se aseamănă cu curbele de

nivel ale unei hărţi topografice.

Dacă privim o astfel de hartă, ne putem face o imagine

clară asupra presiunii atmosferice. Vom observa pe hartă regiuni

cu presiune atmosferică ridicată numite maxime barometrice sau

anticicloni. Într-un anticiclon presiunea atmosferică creşte de la

margine către centru. Putem observa şi regiuni cu presiune

atmosferică minimă numite minime barometrice sau depresiuni

(arii ciclonale), unde presiunea atmosferică scade din ce în ce mai

mult către centru.

Pe aceste hărţi sunt şi forme secundare, de legătură, între

cicloni şi anticicloni. Acestea sunt :

-Dorsala, care este o prelungire a anticiclonului şi care este

delimitată prin izobare în forma literei U de zone cu presiune

atmosferică mai mică;

-Şaua barică, este o zonă de legătură între doi anticicloni şi

doi cicloni;

-Talvegul este o prelungire a ciclonului delimitată de

izobare în forma literei V de zone cu presiune atmosferică mai

ridicată;

-Culoarul depresionar este o zonă cu presiune atmosferică

mai coborâtă şi uneşte doi sau mai mulţi cicloni;

29

-Brâul anticiclonic, este o zonă cu presiune atmosferică

mai ridicată, care leagă doi sau mai mulţi anticicloni.

Anticiclonii pot fi comparaţi pe harta reliefului baric cu

munţii.

Ciclonii se aseamănă cu câmpiile mărginite de dealuri

înalte sau de munţi.

Dorsala anticiclonică poate fi comparată cu un bot de deal,

ce pătrunde spre zonele de şes, iar talvegul depresionar, seamănă

cu văile ce au versanţi abrupţi.

Vom observa că relieful baric este într-o continuă mişcare

şi transformare, pe când relieful terestru este format în timp de mii

de secole şi modificările nu le putem percepe.

30

VREMEA ŞI CLIMA

MASELE DE AER

Am văzut că troposfera nu este un strat omogen. Procesele

care au loc în troposferă, sunt condiţionate în bună măsură de

influenţa suprafeţei terestre, care modifică principalii parametri

meteorologici: temperatură, umezeală, presiune, etc.

Însă în cuprinsul troposferei, există posibilitatea ca pentru

o anumită perioadă de timp, aceşti parametri să se păstreze

constanţi pe suprafeţe destul de întinse orizontal (câteva sute de

mii de km²) datorită staţionării îndelungate a aerului în anumite

regiuni fizico-geografice.

Astfel de regiuni imense ale troposferei, în care elementele

meteorologice prezintă o mare omogenitate, determinând un

anumit tip caracteristic de vreme, poartă numele de mase de aer.

Masele de aer, prin staţionarea timp îndelungat a aerului

deasupra unor regiuni geografice, a oceanului sau a uscatului, de

la care împrumută o serie de proprietăţi legate în primul rând de

temperatură şi umiditate.

Asemenea regiuni sunt vastele întinderi ale oceanelor,

banchizele polare, marile deşerturi ale globului sau câmpiile

întinse şi slab denivelate.

31

Dacă ţinem cont de marea varietate a regiunilor unde se

formează masele de aer şi de caracteristicile care le definesc,

putem clasifica masele de aer după următoarele criterii:

1. Un criteriu se referă la aspectul suprafeţei terestre

deasupra căreia s-a format. Din acest punct de vedere masele de

aer pot fi de natură continentală atunci când se formează deasupra

continentelor sau maritimă, când se formează deasupra mărilor şi

oceanelor.

Masele de aer continentale se caracterizează în cursul verii

prin temperaturi ridicate, umiditate redusă, nebulozitate puţin

accentuată şi prin lipsa totală a precipitaţiilor. Iarna, se definesc

prin temperaturi scăzute, umiditate ceva mai ridicată, precipitaţii

slabe şi prezenţa ceţii.

Aerul maritim, se caracterizează vara prin umiditate şi

nebulozitate accentuată, temperaturi moderate (10-20º C) şi printr-

un grad ridicat de instabilitate. Iarna aerul maritim este mai cald

decât aerul continental cu cel puţin 10º C, iar precipitaţiile pot

dura mai multe zile în şir sub formă de ninsoare, lapoviţă, ploaie

sau burniţă.

2. Un alt criteriu de clasificare a maselor de aer, are ca

punct de referinţă zonele climatice ale globului.

Din acest punct de vedere masele de aer pot fi grupate în

patru categorii:

32

a) mase de aer arctic sau antarctic care se formează

deasupra regiunilor polare şi subpolare;

b) mase de aer polar care se formează în regiunile

temperate;

c) mase de aer tropical, al căror loc de origine este în

zonele tropicale;

d) mase de aer ecuatorial, care se formează deasupra

regiunilor ecuatoriale.

3. Masele de aer mai pot fi clasificate şi după caracterul lor

termic:

a) mase de aer cald;

b) mase de aer rece .

4. După caracterul termodinamic:

a) mase de aer stabil, care se caracterizează prin apariţia

norilor stratiformi din care cad burniţe şi prin lipsa mişcărilor

convective;

b) mase de aer instabil, cu o bogată dezvoltare a norilor

cumuliformi din care cad averse de ploaie şi se dezvoltă puternice

mişcări de convecţie.

În funcţie de aceste criterii, putem localiza pe suprafaţa

Pământului cele mai importante regiuni în care se formează

masele de aer şi principalele lor caracteristici.

- Deasupra Oceanului Arctic şi a mărilor polare din

emisfera nordică se formează masele de aer arctic maritim (m.A),

33

foarte reci şi stabile. Foarte des acest aer se deplasează în sudul

Canadei şi nord-estul S.U.A. generând temperaturi de -35º C până

la -40º C în special în luna ianuarie.

- Deasupra nordului Siberiei, în Alaska sau în nordul

Europei ia naştere aerul arctic continental (c.A), care aduce va-

luri de frig năprasnic până în centrul Europei, Asiei şi Americii de

Nord (până la -45º C , -50º C).

- Deasupra Antarctidei se formează aerul antarctic (AA),

foarte stabil, temperatura coboară în noaptea polară sub -80º C.

- Masele de aer polar continental (cP) se formează

deasupra părţii central-nordice a Canadei şi deasupra părţii

europene a Rusiei, în Siberia de vest şi centrală. Se caracterizează

prin temperaturi foarte scăzute iarna (-30º C chiar sub -35º C) şi

destul de ridicate vara (între 30º C şi 35º C). Are umiditate redusă

şi determină o vreme însorită şi stabilă .

- Deasupra Pacificului de Nord şi a Atlanticului de Nord,

se formează masele de aer maritim polar (mP), răcoroase

şi umede. Sunt instabile şi aduc precipitaţii. Vara nu depăşesc

20- 25º C, iarna de obicei nu coboară sub 0º C decât accidental .

-Aerul maritim tropical (mT) se formează în largul

insulelor Azore şi Hawai, în golful Mexic şi insulele Bahamas, în

sud-vestul Californiei, în regiunea insulei Sfânta Elena şi

Madagascar, în estul Australiei şi vestul Americii de Sud. Este un

34

aer foarte bogat în umezeală cu temperaturi constante de-a lungul

anului (25-30º C).

-Aerul continental tropical (cT) se formează deasupra

părţii de nord a Africii, Asia Mică, Arabia, Iran şi Pakistan,

Mexicul de nord, Texas, Arizona iar în emisfera sudică în Podişul

Matto Grosso, nordul Argentinei, Paraguay, Kalahari, Australia

Centrală şi de Vest. Acest aer este foarte fierbinte (50-55º C) şi

aproape lipsit de umezeală.

-Aerul ecuatorial (aE) este cald şi instabil şi se formează

în zonele ecuatoriale deasupra continentelor şi oceanelor.

Deplasarea maselor de aer dintr-o zonă în alta, determină

modificări esenţiale în aspectul vremii.

35

NORII

„Priveşti cum zboară norii ca nişte continente Desprinse dintr-o veche planetă istovită.

Când însuşi cerul este o hartă ştearsă, Pe care nu mai poţi citi vreun drum ”

CUM SE FORMEAZĂ NORII

Privim, nu o dată, bolta cerului în diferite momente ale

zilei. Şi nu de puţine ori admirăm frumuseţea norilor coloraţi în

cele mai diferite nuanţe de galben-auriu, portocaliu, roşu sau

albastru-vineţiu.

Uneori, în drumeţii, am urmărit cu frică norii ameninţători

ce se înălţau, întunecând zarea. Uneori furtuna dezlănţuită, ne-a

silit să ne găsim grabnic un adăpost.

Observăm deci, cât de mult este legat aspectul vremii de

prezenţa norilor pe bolta cerului, ei fiind unul dintre elementele

cele mai frecvent întâlnite în atmosferă.

Ne punem întrebarea, cum se formează norii

Norii se formează datorită încălzirii neuniforme a

suprafeţei Pământului. Apa de la suprafaţa mărilor şi oceanelor,

fluviilor şi lacurilor, a calotelor glaciare sau a pădurilor se

evaporă, mai ales când temperatura aerului este mai ridicată şi 36

vântul suflă moderat sau mai tare. Vaporii de apă sunt antrenaţi de

mişcările ascendente ale aerului în păturile mai înalte ale

atmosferei, unde presiunea aerului este mai mică. Din această

cauză ei suferă un proces de destindere, adică îşi măresc volumul.

Prin destindere vaporii de apă se răcesc şi se condensează sau

sublimează, adică se transformă în picături sau cristale de gheaţă

şi dau naştere norilor.

Acest proces este înlesnit de existenţa nucleelor de

condensare, adică a unor particule foarte mici de natură minerală

sau organică. De obicei praf ridicat de vânt, din emanaţii

vulcanice, din arderi industriale, spori ai unor plante, bacterii, etc.

În cuprinsul norilor aerul este în stare de saturaţie, adică

are un conţinut maxim de apă la temperatura respectivă.

CLASIFICAREA NORILOR

Norii de pe bolta cerului, ne arată fără îndoială că se vor

produce schimbări în aspectul vremii. Din acest motiv, forma şi

dimensiunile, înălţimea norilor au interesat din vremuri

imemoriale pe marinari, pe agricultori dar şi pe oamenii de ştiinţă.

Abia pe la începutul secolului XX s-au stabilit criterii de

evaluare şi de denumire a norilor.

37

Ultima clasificare a norilor efectuată de Organizaţia

Meteorologică Mondială în 1956 cuprinde 10 genuri principale de

nori, împărţite în mai multe specii şi varietăţi. Această clasificare

ţine seama, în primul rând de înălţimea la care se formează norii:

a. nori superiori (Cirrus, Cirrocumulus şi Cirrostratus) cu

limite cuprinse între 5 şi 13 km;

b. nori mijlocii (Altocumulus şi altostratus) între 2 şi 6 km;

c. nori inferiori (Nimbostratus, Stratocumulus şi Stratus) a

căror înălţime nu depăşeşte 3 km decât în mod excepţional;

d. nori cu dezvoltare pe verticală (Cumulus şi

Cumulonimbus), cu baza apropiată de suprafaţa Pământului (300-

400 m) şi vârful până la 12-14 km înălţime.

Un nor are următoarele componente:

38

- baza, care reprezintă partea inferioară a norului;

- vârful sau partea superioară a norului;

- grosimea care reprezintă distanţa de la baza la vârful

norului;

- înălţimea bazei sau plafonul, ce reprezintă distanţa de la

suprafaţa solului până la baza norului.

39

NORII SUPERIORI

Norii superiori sunt cei mai înalţi. Îi vedem adesea pe bolta

cerului, mai ales în zilele senine de vară, cu forme foarte variate:

filamente subţiri, cârlige, virgule sau gheare, uneori compacţi, sub

formă de tufe şi snopi, cu strălucire mătăsoasă şi atât de

transparenţi, încât nu diminuează lumina Soarelui.

Norii Cirrus sunt formaţi numai din cristale de gheaţă şi

sunt situaţi între 8000 şi 10000 m. Cu toate că din aceşti nori nu

cad precipitaţii, ei sunt cei care ne anunţă o înrăutăţire a vremii în

curs de două-trei zile.

40

Norii Cirrocumulus, fac parte tot din categoria norilor

superiori şi sunt constituiţi deasemenea din cristale de gheaţă.

Sunt dispuşi la altitudinea de 6000-7000 m. Câteodată ei ocupă o

mare parte din bolta cerului, ca nişte grămăjoare albe vălurite,

asemenea unei plaje de nisip. Sunt mai puţin transparenţi decât

norii Cirrus, dar şi prin ei se poate observa uşor Luna şi Soarele.

Norii Cirrostratus, au aspectul unei uriaşe pânze noroase,

albicioasă şi transparentă care acoperă cea mai mare parte a

cerului dar prin care Soarele şi Luna se văd cu uşurinţă. Sunt

alcătuiţi tot din cristale de gheaţă, dar nu depăşesc 6000 m

altitudine. Deşi din ei nu cad precipitaţii, prevestesc o schimbare a

vremii.

41

NORII MIJLOCII

Norii mijlocii apar între 2 şi 6 km altitudine.

Norii Altocumulus sunt cei mai diferiţi ca formă şi acoperă

câteodată toată bolta cerului. De cele mai multe ori au aspectul

unei pături continue, neîntrerupte, dar uneori pot fi separaţi prin

mici spaţii. Cel mai adesea sunt tansparenţi (lăsând să se vadă

discul Soarelui), dar pot fi şi coloraţi în portocaliu, roşu-aprins,

albastru sau vineţiu.

42

Sunt constituiţi din picături de apă, dar şi din cristale de

gheaţă. Plafonul lor este de obicei la 2000-3000 m altitudine. Din

ei cad uneori precipitaţii slabe şi de scurtă durată.

Norii altostratus sunt mai simpli ca alcătuire, au aspectul

unui voal albăstrui sau cenuşiu ce se desfăşoară pe toată bolta

cerului. Soarele şi Luna se văd vag prin aceşti nori. Sunt alcătuiţi

din cristale fine de gheaţă şi picături de apă şi pot să producă

precipitaţii slabe sub formă de ninsoare sau ploaie.

43

NORII INFERIORI

Norii inferiori sunt cei mai variaţi ca alcătuire, apar în

toate anotimpurile dar mai ales primăvara şi vara. Cerul capătă o

culoare cenuşiu-închis, cu aspect sumbru.

Norii Nimbostratus, fac trecerea între norii mijlocii şi

inferiori, baza lor coboară până la 300 m deasupra solului, dar

vârful poate ajunge la 4000 m şi chiar 5000 m altitudine. Ca

urmare sunt alcătuiţi şi din picături de apă şi din cristale de gheaţă.

Norii Statocumulus apar mai ales sub formă de grămezi

mari de nori, de culoare gri albiciosă, cu porţiuni mai întunecate.

Apar mai ales dimineaţa şi seara. Sunt alcătuiţi mai ales din

picături de apă şi foarte rar din zăpadă grăunţoasă, dau precipitaţii

44

slabe, de scurtă durată, sub formă de ploaie sau ninsoare cu fulgi

mari.

Norii Stratus apar ca o pânză noroasă uniformă de culoare

cenuşie. Uneori sunt destrămaţi sub formă de bancuri noroase

joase încât pot atinge nivelul dealurilor sau partea superioară a

construcţiilor înalte. Sunt alcătuiţi numai din picături de apă şi pot

determina căderea unor ploi slabe.

45

NORII CU DEZVOLTARE VERTICALĂ

Dacă celelalte categorii de nori, au o mare extindere pe

orizontală, norii din această familie, se deosebesc prin înălţimea

lor apreciabilă. Aceşti nori iau naştere mai ales în perioada caldă a

anului (mai-octombrie) şi se datorează mai ales puternicei

convecţii termice din aceste luni, când temperatura aerului poate

atinge valori de peste 30 C. Aceşti nori încep să se formeze chiar

de dimineaţa, dar se dezvoltă intens în timpul amiezii şi ajung la

apogeu către orele 15-16. Uneori pot străpunge plafonul norilor

mijlocii (4000-5000m ), şi chiar a norilor superiori (8000-10000

m).

Dintre norii cu dezvoltare verticală cei mai des întâlniţi

sunt norii Cumullus. La început au aspectul unor grămăjoare de

vată. Treptat iau aspectul de movile, cupole, sau turnuri cu partea

superioară rotunjită. Chiar dacă acoperă o bună parte din bolta

cerului, de regulă după-amiază cerul se înseninează. Uneori se

scutură din ei picături mari de ploaie care durează doar câteva

minute.

46

În schimb norii Cumulonimbus, iau forma unor munţi

uriaşi sau a unor turnuri enorme, ce întunecă, orizontul. Ei sunt

uriaşii norilor. Baza lor se află la câteva sute de metri de Pământ,

iar vârful poate atinge 12-14 km altitudine.

47

În stadiul de dezvoltare maximă vârfurile lor devin

fibroase şi se alungesc pe orizontală sub forma unei nicovale.

Aceşti nori sunt alcătuiţi din picături de apă, fulgi de

zăpadă, măzăriche, grindină.

Aceşti nori se pot dezvolta izolat, sau în şiruri de câte

cinci-şase nori giganţi. Sunt specifici perioadei calde a anului

(iunie-iulie) şi din ei cad ploi foarte abundente, uneori peste

50-60 lmp. Aceste ploi se numesc averse şi sunt însoţite de

descărcări electrice, vijelii şi căderi de grindină.

48

PRECIPITAŢIILE ATRMOSFERICE

Vaporii de apă din atmosferă provin din evaporarea apei

de la suprafaţa mărilor şi oceanelor, a gheţarilor sau a solului. Apa

generează o serie de fenomene meteorologice şi ia parte la

formarea altora.

Aceste fenomene se numesc hidrometeori şi reprezintă

particule de apă lichidă sau solidă în suspensie sau în cădere liberă

în atmosferă spulberate de vânt sau depuse pe obiectele de pe sol.

Precipitaţiile atmosferice reprezintă picături de apă sau

cristale fine de gheaţă, care cad din nori şi ating suprafaţa

Pământului.

Norii alcătuiesc în atmosferă, un sistem stabil atâta timp

cât elementele lor componente plutesc la un anumit nivel şi nu

ating suprafaţa Pământului. Dacă acest echilibru se rupe, cea mai

mare parte a componentelor norilor vor cădea la suprafaţa

Pământului, sub formă de precipitaţii. Pentru a forma precipitaţii

trebuie ca picăturile de apă să se mărească. Acest lucru se

întâmplă datorită unor curenţi verticali, ascendenţi. Aceşti curenţi

antrenează aerul cald şi umed de la baza norului către vârful

acestuia. Astfel, picăturile de apă de la baza norului, ajung în

straturile de aer mai rece de la înălţime, unde temperatura aerului

49

coboară sub 0° C, îngheaţă şi se transformă în cristale de gheaţă.

Cristalele de gheaţă sunt purtate de curenţii descendenţi

spre baza norului. În cădere captează alte picături mărindu-şi

greutatea. Fiind grele nu mai pot fi antrenate de mişcările

ascendente spre vârful norului.

TIPURI DE PRECIPITAŢII

După aspectul lor precipitaţiile sunt de mai multe feluri:

ploaie, ninsoare, lapoviţă, burniţă, grindină şi polei.

Ploaia este o precipitaţie lichidă, formată din picături de

apă.

Ninsoarea este formată din cristale de gheaţă care se unesc

sub formă de fulgi, când temperatura aerului scade sub 0°C.

Lapoviţa este un amestec de ploaie cu ninsoare.

Burniţa este formată din picături fine de apă.

Grindina este compusă din fragmente de gheaţă, de obicei

rotunjite, cu mărimi diferite. Se produce de obicei vara.

Poleiul se formează în anotimpul rece, prin îngheţarea

picăturilor de ploaie sau burniţă la contactul cu suprafaţa

Pământului. Are aspectul unui strat transparent de gheaţă.

După modul de formare, se deosebesc următoarele tipuri

de precipitaţii: precipitaţii de convecţie, precipitaţii de front atmo-

sferic şi precipitaţii orografice.

50

a) Precipitaţiile de convecţie se formează din cauza

încălzirii puternice a aerului. Ajuns la altitudini mari aerul se

răceşte şi vaporii de apă se condensează rapid. Acest tip de

precipitaţii se produc în zona caldă tot timpul anului, la noi în ţară

în special vara.

b) Precipitaţiile frontale se formează la întâlnirea a două

mase de aer cu proprietăţi termice diferite. Aerul cald, fiind mai

uşor se ridică deasupra celui rece şi se răceşte determinând

condensarea vaporilor de apă. Acest tip de precipitaţii sunt

caracteristice mai ales regiunilor temperate.

c) Precipitaţiile orografice (de relief), se produc când aerul

în mişcare, este obligat să escaladeze un lanţ muntos. În urcare

aerul se răceşte determinând condensarea vaporilor de apă.

Precipitaţii bogate cad pe versantul expus circulaţiei aerului. Pe

versantul opus aerul se destinde şi apare timpul frumos.

MANIFESTĂRI ELECTRICE ÎN ATMOSFERĂ

În atmosferă se face simţită prezenţa câmpului electric.

Fiecare dintre noi a remarcat acest lucru mai ales în timpul ploilor

sau a furtunilor de vară. Sarcinile electrice din aer pot fi percepute

vizual, auditiv sau combinat. Aceste fenomene se numesc

electrometeori.

51

Toate mişcările verticale din cuprinsul norilor

Cumulonimbus dau naştere unor manifestări electrice specifice

furtunilor. Picătura de apă conţine sarcina electrică pozitivă în

interior şi negativă în exterior. Curenţii de aer ascendenţi smulg de

pe suprafaţa picăturii de apă, stropii mărunţi încărcaţi cu

electricitate negativă, pe care îi antrenează spre vârful norului.

Restul picăturii de apă conţine electricitate pozitivă şi cade spre

partea inferioară a norului. În acest fel se produce o acumulare de

sarcini electrice de sens contrar, negative spre vârful norului şi

pozitive la baza norului.

Aerul nu este bun conducător de electricitate. Dar când se

produce o acumulare mare de electricitate, aerul nu mai poate

îndeplini rolul de izolator şi electricitatea negativă se va scurge

spre cea pozitivă. Acesta este fulgerul. Fulgerul durează doar o

fracţiune de secundă, în care străbate 3-4 km lungime, în care

atinge până la 18000 0°C. Fulgerul este cea mai vizibilă

manifestare a electricităţii în atmosferă.

Fulgerele sunt însoţite de tunete, care se manifestă fie sub

forma unui huruit continuu, fie sub forma unor bubuituri.

52

Trăsnetul se declanşează instantaneu sub forma unui canal

de scurgere între nor şi suprafaţa Pământului şi are o durată de o

sutime de secundă. Poate avea o lungime de câteva sute de metri

până la câţiva kilometri.

Întotdeauna, trăsnetul va cădea în zona cu cea mai mare

conductibilitate electrică. Soluri argiloase, văi înguste, defileuri,

gurile peşterilor, etc.

Nu toţi arborii sunt preferaţi în egală măsură de trăsnet.

Unii dintre ei pot fi loviţi mai uşor de trăsnet: stejarul, plopul,

ulmul, bradul, spre deosebire de salcâm, mesteacăn sau castan.

Multă vreme fulgerul a fost prezentat de imaginaţia

oamenilor ca o armă a zeilor. La vechii greci, deţinătorul aceşti

arme era Zeus, la romani Jupiter, la slavi zeul Perun iar la vechii

germani zeul Odin. La români, bine cunoscut este Sfântul Ilie.

53

STRATUL DE ZĂPADĂŞI AVALANŞELE

Atunci când temperatura solului, se menţine sub 0° C,

stratul de zăpadă nu se mai topeşte şi se formează stratul de

zăpadă. În ţara noastră stratul de zăpadă se formează în fiecare an,

în anotimpul rece. Are durată şi grosime diferită de la o regiune la

alta, în funcţie de unităţile de relief. În munţii Carpaţi la altitudini

mari, poate dura chiar şapte-opt luni pe an (pâlcuri de zăpadă se

menţin chiar şi în luna iulie), în opoziţie cu zonele de câmpie unde

stratul de zăpadă, nu în fiecare an se menţine în strat continuu, pe

toată perioada de iarnă. De exemplu, la vârful Omu, unde este

amplasată staţia meteorologică de la cea mai mare altitudine din

România (2505 m), stratul de zăpadă durează, în medie 219 zile

pe an, la Sinaia (la 1500 m altitudine) 124 zile pe an (tot în

regiunea muntoasă).

Grosimea stratului de zăpadă variază de la câţiva

centimetri la câţiva metri. Uneori în zonele de munte, ninsori

abundente au determinat grosimi de 5-6 metri ale stratului de

zăpadă. Sunt consemnate în literatura de specialitate situaţii

excepţionale. De exemplu, în iarna anului 1955, la staţiunea de

munte Paradise Ranger, din statul Washington, din nord-vestul

S.U.A., stratul de zăpadă a măsurat grosimea de 25,40 metri.

54

Stratul de zăpadă are un rol fundamental pentru protejarea

semănăturilor de toamnă de gerurile aspre ale iernii, dar şi pentru

menţinerea echilibrului apei în natură. Zăpada este o sursă

importantă de alimentare a râurilor şi a stratului de apă freatică.

Dacă stratul de zăpadă se topeşte brusc, concomitent cu

ploi abundente se pot produce inundaţii în zonele muntoase şi

chiar în regiunile de câmpie.

În regiunile de munte stratul de zăpadă acumulat în timpul

iernii, se poate topi brusc, dacă vremea se încălzeşte. În astfel de

momente se pot forma avalanşe. Avalanşele se pot declanşa la

începutul primăverii dar şi în timpul iernii.

Avalanşele se pot declanşa, deoarece zăpada acumulată

treptat face ca centrul de greutate al stratului de zăpadă să se

55

înalţe, dând naştere unui echilibru instabil. Uneori la simpla

intensificare a vântului, sau chiar din cauza unor zgomote, sau

chiuituri ale turiştilor, mai puţin deprinşi cu muntele, zăpada

alunecă brusc pe pereţii abrupţi ai munţilor şi distruge totul în

calea sa.

De aceea turiştii trebuie să evite zonele propice producerii

avalanşelor, iar dacă totuşi trec prin aceste zone să păstreze linişte

deplină.

ZĂPEZILE PERMANENTE

Pe suprafaţa Pământului sunt regiuni întinse unde zăpezile

nu se topesc niciodată. Zăpada se menţine de la un an la altul,

astfel că putem spune că aceste zăpezi sunt eterne.

Dacă zburăm cu avionul deasupra munţilor înalţi (Alpi,

Caucaz, Himalaya, Anzi), vom observa mari pete albe, care sunt

de fapt zăpezi eterne (veşnice).

Pe măsură ce altitudinea creşte, scade temperatura şi

predomină precipitaţiile sub formă de ninsoare, deoarece tempe-

ratura scade sub 0° C. De regulă, odată cu creşterea altitudinii,

cresc atât grosimea stratului de zăpadă, cât şi timpul de menţinere

a lui.

56

Zăpada nu se topeşte în întregime pe parcursul verii, se

acumulează de la un an la altul, formând un strat de zăpadă

permanent, este stratul zăpezilor eterne.

Limita zăpezilor veşnice, nu este în toţi munţii aceeaşi.

Limita aceasta depinde de mai mulţi factori: umezeala maselor de

aer, latitudinea, temperatura medie anuală şi lunară, expunerea

pantelor faţă de razele Soarelui ş.a. La tropice zăpezile permanen-

te se formează la circa 5000 metri altitudine, la latitudinea ţării

noastre la circa 3000 metri altitudine, iar dincolo de cercurile

polare limita scade la nivelul mării.

GHEŢARII

Există pe suprafaţa Pământului mari suprafeţe unde

zăpezile nu se topesc niciodată. Datorită temperaturii scăzute

(media anuală nu depăşeşte 0° C), cât şi cantităţii constante de

precipitaţii sub formă de ninsoare se formează gheţarii.

În funcţie de locul unde se formează, sunt două tipuri de

gheţari: de calotă şi montani.

Gheţarii de calotă se găsesc în regiunile polare şi au

dimensiuni uriaşe. Cea mai mare extindere a gheţii o întâlnim în

Antarctida, „Continentul de gheaţă”, unde ocupă o suprafaţă de

13530000 km². Grosimea medie a gheţii este de 2000 m, dar în

unele locuri ajunge la 4000 m.

57

A doua mare zonă acoperită de gheţari a planetei este

Insula Groenlanda (în limbile germanice „Insula Verde”). Calota

groenlandeză, măsoară 1752400 km² din suprafaţa totală a insulei

(2130800 km²). Dacă la această suprafaţă adăugăm cei peste

150000 km² de gheţari, din insulele canadiene, din Alaska şi SUA

rezultă o suprafaţă de gheaţă de 2068000 km². Gheţarii de calotă

au o întindere mică în Europa şi Asia (chiar dacă aceste continente

au o mare extindere nordică).

Gheţarii montani îi putem întâlni pe toate continentele, în

munţii cu altitudini mari chiar în zona ecuatorială la peste 5000 m

altitudine, în zona temperată la peste 3000 m altitudine, iar în zona

rece limita gheţarilor şi a zăpezilor permanente coboară la nivelul

mării.

În Europa, Aletsch este cel mai cunoscut gheţar. Se află în

Alpii Elveţieni şi are o lungime de 24 km. Mer de Glace din Alpii

Francezi atinge şi el 12 km lungime.

În Asia, cel mai lung gheţar este Fedcenco din Pamir cu 77

km lungime. Gheţari foarte cunoscuţi sunt în munţii: Himalaya,

Tianşan, Karacorum, Caucaz, etc.

În America de Nord, cel mai impresionant gheţar este

Malaspina din Alaska, cu o suprafaţă de 3840 km² şi 42 km

lungime.

Şi în Africa, se întâlnesc gheţari pe crestele munţilor

Kilimandjaro, Kenya şi Ruwenzori, chiar în preajma Ecuatorului.

58

De asemenea în America tropicală şi ecuatorială în

masivele muntoase Orizaba, Illampu, Cotopaxi etc.

REPARTIŢIA PRECIPITAŢIILOR PE GLOB

Precipitaţiile atmosferice sunt foarte inegal repartizate în

spaţiu şi timp. Se poate spune că nici un alt fenomen meteorologic

nu prezintă contraste atât de mari între diferitele zone ale

Pământului ca precipitaţiile atmosferice. Pe suprafaţa globului

terestru, sunt zone unde ani de zile nu a căzut nici o ploaie, pe

când în altele se produc în fiecare an inundaţii catastrofale, care

fac mii de victime omeneşti, datorate precipitaţiilor foarte

abundente.

Doi factori sunt foarte importanţi în repartiţia

precipitaţiilor atmosferice: umiditatea aerului şi prezenţa mişcări-

lor convective ascendente. Importanţi sunt şi latitudinea geografi-

că şi natura suprafeţei terestre (apă sau uscat) şi relieful.

Primii doi factori, se fac cel mai bine remarcaţi în zona

ecuatorială din America de Sud (bazinul Amazonului) şi Africa

(bazinul Zair şi coasta golfului Guineea) precum şi din Asia

(Indonezia şi Filipine). În aceste zone cad anual între 2000 şi

5000 mm de precipitaţii anual.

59

Cantităţi mari de precipitaţii (în unele cazuri depăşind ca

pondere pe cele din zonele ecuatoriale) cad şi pe ţărmurile

peninsulei Alaska, în sudul munţilor Himalaya, bazinul inferior al

fluviului Gange şi Brahmaputra şi în sudul Japoniei. Aceste

cantităţi mari de precipitaţii se datorează dispunerii unor lanţuri

muntoase în calea curenţilor de aer bogaţi în umezeală, care vin

dinspre ocean. Munţii joacă rolul unui baraj care determină

mişcări ascensionale ale aerului determinând căderea unor ploi

torenţiale.

Cealaltă extremă se află în zonele tropicale, unde mişcările

ascendente ale aerului sunt ca şi inexistente. În aceste zone

predomină mişcările descendente care distrug formaţiunile

noroase şi împiedică formarea precipitaţiilor. Din acest motiv în

aceste zone se formează cele mai mari deşerturi ale globului

(Sahara, Kalahari, Atacama, Marele Deşert Australian, Arabia).

În aceste regiuni cantitatea anuală de precipitaţii abia măsoară

50-100 mm, făcând aproape imposibilă dezvoltarea vegetaţiei.

În zonele temperate ale globului precipitaţiile sunt

repartizate foarte neuniform, mai bogate în apropierea mărilor şi

oceanelor şi din ce în ce mai sărace spre interiorul continentelor.

Dacă în arhipelagul Britanic şi Peninsula Scandinavă cad între

1200 şi 1400 mm/an, în Europa Centrală scad la 600-800 mm/an,

iar în Câmpia Rusă scad sub 500 mm/an. La fel se întâmplă şi pe

celelalte continente.

60

În zonele polare şi subpolare cantităţile de precipitaţii sunt

mici, între 200-500 mm/an. În aceste zone umiditatea aerului este

ridicată, dar lipsesc mişcările convective ascendente.

Desigur, se întâlnesc o serie de influenţe locale care deter-

mină precipitaţii foarte bogate sau foarte sărace.

De exemplu, în localitatea Cerapunji din India situată la

poalele munţilor Himalaya la 1300 m altitudine cade o cantitate

medie de precipitaţii de aproape 12000 mm/an. O situaţie similară

se întâlneşte în Insulele Hawaii.

Putem consemna câteva date referitoare la precipitaţiile

maxime:

- cea mai mare cantitate de apă măsurată într-un singur

minut a căzut la 4 iulie 1956 la Unionville în SUA,

31,2 mm;

- în 12 ore la Belauve în Insula Reunion s-au înregistrat

1340 mm;

- în 24 de ore tot în Insula Reunion, la Cilaos au căzut

1870 mm, iar în decurs de o săptămână (între 12 şi 19

martie 1952) 4110 mm.

La polul opus consemnăm:

- cele mai scăzute precipitaţii anuale de pe glob, 0,5

mm/an, în localitatea Luxor din Egipt. Între anii 1881-

1900 aici s-au înregistrat doar 22 de zile cu ploaie

(cantităţi ce nici măcar nu au putut fi măsurate);

61

- în America de Sud în localitatea Arica în decurs de 53

de ani s-au înregistrat doar 0,8 mm precipitaţii.

La noi în ţară cea mai mare cantitate de precipitaţii s-a

înregistrat la vârful Omu, 1346 mm, iar cea mai mică la Sulina,

359 mm.

Cea mai mare cantitate de precipitaţii căzută vreodată în

ţara noastră a fost înregistrată în ziua de 30 august 1924 în

localitatea C. A. Rosetti (în Delta Dunării), 530 mm.

Cea mai puternică ploaie torenţială a căzut în ziua de 7

iulie 1889 la Curtea de Argeş, când în numai 20 de minute s-au

totalizat 205 mm de apă.

CEAŢA

Prin condensarea vaporilor de apă în apropierea suprafeţei

terestre se formează ceaţa. Este ca un văl dens şi umed care se

aşterne peste tot, reducând aproape complet transparenţa aerului.

Ceaţa se formează deasupra continentelor şi a oceanelor,

la munte şi la câmpie, în orice anotimp dar mai ales în sezonul

rece.

Condensarea vaporilor de apă în apropierea suprafeţei

terestre şi formarea ceţii este determinată de răcirea aerului mai

cald şi mai umed, în contact cu suprafaţa mai rece a solului.

62

În funcţie de condiţiile de formare ceaţa poate fi de trei

feluri:

- ceaţa de radiaţie, se produce în nopţile senine la

suprafaţa solului, care se răceşte prin radiaţie favori-

zând condensarea vaporilor de apă;

- ceaţa de advecţie, se formează în cazul deplasării unei

mase de aer cald şi umed deasupra unei regiuni unde

suprafaţa solului este rece;

- ceaţa de amestec, se formează la întâlnirea unei mase

de aer cald şi umed cu o masă de aer mai rece şi mai

uscat.

Pe suprafaţa globului terestru sunt regiuni unde ceaţa este

un fenomen foarte frecvent. Acest fenomen se produce frecvent la

întâlnirea a doi curenţi maritimi cu caracteristici termice diferite.

În largul Insulei Terra Nova, unde se întâlnesc apele calde ale

Curentului Golfului cu cele reci ale curentului Labradorului, ceaţa

se produce cam o suta de zile pe an. La fel de frecventă este ceaţa

în nordul Japoniei la întâlnirea curentului cald Kuro-Şivo cu cele

reci ale curentului Oya-Şivo.

La noi în ţară, cele mai frecvente ceţuri se produc în

Transilvania, în depresiunile intramontane ale Carpaţilor, dar

uneori în sezonul rece şi în Câmpia Română şi în Câmpia de Vest.

63

64

ROUA ŞI BRUMA

Roua şi bruma mai sunt cunoscute şi sub denumirea de

precipitaţii orizontale, deoarece se formează la suprafaţa solului

sau a obiectelor aflate pe sol.

Roua se formează în anotimpul cald în nopţile senine prin

condensarea vaporilor de apă din aer în contact cu suprafaţa

obiectelor de pe sol sau a solului.

Există în popor credinţa că roua cade din văzduh ca o

ploaie foarte fină, pentru a ajuta plantele sa crească în timpul

nopţii, mai ales în perioadele de secetă.

65

De altfel, în regiunile deşertice, roua este principala sursă

de apă a plantelor pe care le salvează de la ofilire.

Pentru a se putea forma roua, suprafeţele pe care se

depune trebuie sa fie sub temperatura punctului de rouă.

Temperatura punctului de rouă este temperatura la care vaporii de

apă aflaţi în aer în condiţii de saturaţii se condensează.

Bruma se prezintă ca o depunere argintie pe suprafaţa

solului în anotimpurile de tranziţie ale anului. Bruma se formează

prin sublimarea vaporilor de apă din apropierea solului atunci

când temperatura scade sub 0° C (-2° C – -3° C). Bruma atinge

în mod normal o grosime până la 3 mm şi se topeşte pe măsură ce

soarele se ridică deasupra orizontului.

66

Bruma este un fenomen care poate produce pagube

culturilor agricole primăvara devreme (în vii şi livezi), dar şi

toamna când apare timpuriu (în grădinile de legume).

CHICIURA ŞI POLEIUL

Iarna, când temperatura aerului scade sub valorile de

-15° C, iar umiditatea aerului este foarte ridicată se formează

chiciura.

În popor mai este numită promoroacă, bură, chidă sau

stură.

Chiciura se prezintă ca o depunere de cristale de gheaţă cu

o strălucire mată, uneori asemănătoare unor ghirlande, ciucuri sau

frunze de ferigă pe crengile copacilor, pe sârmele de telegraf, de

electricitate, pe garduri, etc.

În mod obişnuit chiciura nu depăşeşte grosimea de 3-5 cm,

dar uneori, la munte, poate măsura chiar 50 cm. De obicei, la

adierea vântului, chiciura se scutură uşor. Dacă este groasă şi se

menţine vreme îndelungată poate fi dăunătoare. Datorită greutăţii

sale se pot rupe crengile copacilor, conductorii electrici şi liniile

de telecomunicaţii.

67

Tot în perioada rece a anului se formează poleiul. Poleiul

se formează atunci când deasupra unei regiuni, unde temperatura

solului este negativă, pătrunde brusc o masă de aer umed şi cald,

care aduce precipitaţii sub formă de burniţă sau ploaie. În contact

cu solul apa din precipitaţii îngheaţă. Ca urmare se formează un

68

strat neted, compact şi transparent de gheaţă numit polei. Poleiul

se formează la temperaturi cuprinse intre -5° C şi -1° C.

Din cauza poleiului se produc grave accidente de

circulaţie.

69

VÂNTURILE

VÂNTURILE REGULATE ŞI PERIODICE

Atmosfera nu se află niciodată în stare de repaos, datorită

diferenţelor de presiune dintre diferitele puncte de pe suprafaţa

Pământului dar şi între straturile atmosferei.

Din cele mai vechi timpuri oamenii, speriaţi de furtuni şi

uragane, considerau vântul o fiinţă supranaturală dirijată de zei.

În mitologia greacă, zeul vânturilor era Eol, fiul lui

Poseidon. Eol locuia în Insulele Eolice, unde Zeus îi dăduse în

stăpânire vânturile, pe care le ţinea închise într-o peşteră. Eol

astupa gura peşterii cu un bolovan. Când uita să astupe gura

peşterii, vânturile ieşeau din ascunzătoare şi porneau în toate

direcţiile.

Homer povesteşte în scrierile sale despre cele patru

vânturi ale Mediteranei: Euros (vântul de răsărit), Zefiros (vântul

răcoros şi umed dinspre apus), Notos (vântul cald dinspre sud) şi

Boreas (vânt rece şi temut dinspre nord).

Vântul este o deplasare a aerului paralel cu suprafaţa

pământului datorată diferenţelor de presiune atmosferică

determinate de încălzirea inegală a Pământului de la Ecuator spre

cei doi poli. Sensul de deplasare a aerului este din zonele cu

presiune ridicată spre cele cu presiune scăzută.

70

Vântul se defineşte prin două elemente: direcţie şi viteză.

Prin direcţia vântului se înţelege sectorul orizontal de unde suflă

vântul şi se apreciază în raport cu punctele cardinale.

Viteza vântului reprezintă distanţa parcursă de aer în

unitatea de timp. Unitatea de măsură pentru viteza vântului este

metrul pe secundă sau kilometrul pe oră. Relaţia dintre cele două

unităţi de măsură este: 1 m/s = 3,6 km/h. Pentru a transforma m/s

în km/h înmulţim cu 4 numărul m/s şi din produsul obţinut

scădem a zecea parte a sa.

În staţiile meteorologice viteza vântului se măsoară cu

girueta. Pentru măsurarea exactă a vitezei vântului se folosesc

anemometrele.

Mişcările aerului diferă foarte mult pe suprafaţa globului,

atât ca frecvenţă, cât şi ca direcţie şi intensitate. Aceste deosebiri

apar pentru că vânturile sunt generate de factori care sunt în

legătură cu înfăţişarea scoarţei terestre, dar şi cu două elemente

meteorologice (presiunea şi temperatura aerului) care sunt foarte

diferite de-a lungul paralelelor şi meridianelor globului.

Ca urmare a acestor factori care determină caracteristicile

vântului se pot deosebi trei tipuri de vânturi: vânturi regulate,

vânturi periodice şi vânturi locale.

Vânturile regulate sunt acele vânturi care bat tot timpul

anului, din aceeaşi direcţie şi cam cu aceeaşi intensitate.

71

În zona ecuatorială între 5° lat N şi 5° lat S datorită

temperaturii ridicate şi constante a aerului se formează permanent

mişcări verticale în atmosferă. În schimb, la suprafaţa globului

predomină calmul, caracterizat prin lipsa aproape totală a

vântului. De aceea această zonă este numită şi zona calmelor

ecuatoriale. Această linişte este tulburată doar din când în când de

furtuni puternice însoţite de ploi torenţiale.

Între 5° şi 30° lat N şi S se află zona alizeelor. Formarea

alizeelor este strâns legată de mişcările ascensionale ale aerului

din zona ecuatorială. Alizeele se deplasează dinspre NE spre SV

în emisfera nordică şi dinspre SV spre NV în cea sudică. Alizeele

au o constanţă impresionantă deşi nu au o viteză prea mare

(20-50 km/h).

Întregul sistem al calmelor ecuatoriale şi alizeelor

pendulează sezonier la nord şi la sud pe o întindere de câteva

grade de latitudine în funcţie de deplasare aparentă a Soarelui

între cele două tropice.

La nord şi la sud de zona maximelor subtropicale (între

40° şi 65° lat N şi S) se află zona vânturilor de vest.

În zonele polare, predomină vânturile de NE în emisfera

nordică şi de SE în emisfera sudică. Aceste vânturi produc scăderi

bruşte ale temperaturii.

Vânturile periodice sunt vânturi care suflă o perioadă de

timp o perioadă de timp dintr-o direcţie şi o perioadă de timp

72

direcţia opusă. Între vânturile periodice o semnificaţie aparte o au

Musonii. Aceştia se manifestă în sudul şi sud-estul Asiei, datorită

contrastelor termice şi barice legate de marea întindere a uscatului

continentului Asia şi a oceanelor Indian şi Pacific. După cum le

arată şi numele musonii sunt vânturi sezoniere. În limba arabă,

mausin înseamnă anotimp.

Vara, partea centrală şi sudică a Asiei se încălzeşte

puternic, temperatura putând să ajungă la 50º C. Firesc presiunea

aerului scade şi se formează o zonă depresionară.

Vara, partea centrală şi sudică a Asiei se încălzeşte

puternic, temperatura putând să ajungă la 50º C. Firesc presiunea

aerului scade şi se formează o zonă depresionară.

Tot acum, deasupra oceanelor, care se încălzesc mai încet,

se formează centre barice cu presiune ridicată. Aceşti centri barici

dau naştere Musonului de vară. Musonul de vară circulă cu viteze

de 40-50 m⁄s şi este foarte bogat în precipitaţii. Din acest motiv se

înregistrează precipitaţii foarte bogate în nordul Indiei, Birmania,

China de sud, Taywan şi Japonia de sud.

Circulaţia musonică îşi schimbă sensul către sfârşitul lunii

octombrie pentru şase luni. Acest lucru se întâmplă, tot datorită

diferenţelor de temperatură şi presiune dintre continent şi ocean.

Acum deasupra continentului Asia, se formează un maxim

barometric, iar deasupra oceanului o depresiune. Aerul rece şi

73

uscat de pe continent se deplasează spre ocean. Este Musonul de

iarnă care produce seceta.

Musonul se face simţit, cu intensitate redusă şi în Africa

de est, Australia de nord şi chiar în sudul Caucazului şi Mării

Caspice.

Vânturile periodice se pot forma şi la nivel local. Un

exemplu bun sunt brizele marine şi montane. Dacă Musonii se

datorează diferenţei de temperatură şi presiune între anotimpuri,

brizele se datorează diferenţei de presiune şi temperatură de la zi

la noapte. Acest lucru se manifestă în general pe litoral şi la munte

şi conduce la formarea brizelor. Avem de-a face deci cu briza

marină şi briza de munte.

Briza marină se manifestă în zonele calde tot anul, la noi

numai vara.

La ţărmul mării, la câteva ore de la răsăritul Soarelui,

aerul de deasupra plajei se încălzeşte şi devine mai uşor, ca

urmare se ridică. Aerul de deasupra mării, mai rece se deplasează

spre uscat şi locul aerului mai puţin dens din această regiune. Este

briza de zi.

Noaptea diferenţele de temperatură se inversează, din

cauza răcirii mai rapide a uscatului. Ia naştere briza de noapte

care suflă tot timpul nopţii şi în primele ore ale dimineţii.

Asemănătoare sunt brizele de munte. În primele ore ale

dimineţii, soarele încălzeşte culmile munţilor şi aerul rece urcă pe

74

creste, este briza de vale. Seara temperatura scade mai consistent

la înălţime în timp ce pe văi se menţine căldura acumulată în

timpul zilei. Ca urmare aerul rece şi dens se scurge spre văi. Este

briza de munte (culme).

VÂNTURILE LOCALE

În diferite regiuni ale planetei noastre, apar influenţe

locale care creează sisteme de circulaţie a aerului de mai mică

întindere care se impun în clima ţinutului respectiv. Acestea

poartă numele de vânturi locale.

Vânturile locale cunoscute sunt vânturile catabatice, care

se canalizează de-a lungul unei văi sau se revarsă de pe platourile

şi crestele munţilor.

Foarte cunoscut este Mistralul, vânt rece şi uscat ce bate

iarna şi primăvara dinspre Podişul Central Francez spre valea

Ronului. Uneori suflă cu atâta violenţă (peste 200 km/h), încât

aruncă de pe şine vagoanele de tren, smulge copacii din rădăcini,

iar valul de frig pe care-l aduce compromite culturile de citrice şi

măslini.

Un alt vânt local foarte cunoscut este Bora, care suflă la

sfârşitul iernii de pe platourile Podişului Karst spre ţărmurile de

nord-est ale Mării Adriatice. Asemănător, dar mult mai aspru este

vântul care suflă în timpul iernii dinspre Caucaz spre Marea

75

Neagră. În mai puţin de o oră temperatura aerului scade chiar până

la –20˚ C, încât valurile înalte îngheaţă instantaneu pe punţile

vapoarelor şi le pot scufunda.

Există şi vânturi locale foarte calde cum este Föhnul în

Elveţia. Föhnul escaladează Alpii, dinspre sud şi coboară în

Podişul Elveţiei. Uneori ajunge până în Podişul Bavariei. După ce

lasă precipitaţii bogate pe versantul sudic ajunge în Podişul

Elveţiei ca un vânt cald şi uscat. Topeşte repede zăpada,

declanşează avalanşe şi face să pornească spre vale torenţi

înspumaţi care rostogolesc bolovani şi provoacă inundaţii. În

numai câteva zile, aspectul vremii se schimbă complet, primăvara

vine cu două-trei săptămâni mai devreme.

La noi în ţară întâlnim o largă răspândire a vânturilor

locale.

Foarte bine cunoscut este Crivăţul, vânt care poate depăşi

120 km/oră. Suflă în timpul iernii dinspre nord-est, peste

Moldova, Dobrogea şi Bărăgan. Dacă Crivăţul se asociază cu

ninsoarea, ia naştere viscolul. Cumplitul viscol spulberă şi

împrăştie zăpada, încât nu mai vezi nici la doi paşi, apoi o depune

şi formează troiene.

În ultima vreme, unul din cele mai puternice viscole din

ţara noastră, a fost în iarna anului 2001, când mai multe case din

comuna Tăcuta au fost complet acoperite cu zăpadă. Circulaţia a

fost blocată între localităţi şi autobuzul nu a mai putut intra în sat

76

timp de două luni. Crivăţul suflă foarte rar şi în timpul verii, dar

atunci produce secetă. Uneori iarna, intensitatea Crivăţului este

atât de mare, încât pătrunde prin pasul Oituz până în depresiunea

Braşovului, unde localnicii îl numesc Nemira.

În timpul verii, prin Banat şi Oltenia suflă Austrul, vânt

foarte uscat, care dăunează ogoarelor, viilor şi livezilor, numit în

popor şi Sărăcilă. Foarte păgubitor este şi Vântul Negru

(Suhoveiul) în Dobrogea.

În timpul verii în Bărăgan, suflă un vânt umed şi cald

numit Bătăreţul.

Cunoscut este şi Vântul Mare care suflă la începutul

primăverii dinspre munţi către depresiunea Făgaraşului. Se

aseamănă cu Föhnul elveţian. În foarte scurt timp topeşte zăpada

de la poalele munţilor Făgăraşului, motiv pentru care ciobanii îl

numesc Mâncătorul de zăpadă.

CICLONII TROPICALI

Ciclonii tropicali se formează deasupra oceanelor între 8º

şi 15º latitudine nordică şi sudică. Sunt de o violenţă care

depăşeşte depresiunile barice din zona temperată.

Principalele zone de formare sunt:

- Golful Mexic şi Marea Caraibelor, unde se numesc

huricane;

77

- Partea de vest a Oceanului Pacific (Marea Filipinelor şi

Marea Chinei de Sud), unde se numesc taifunuri;

- Nordul Oceanului Indian, unde se numesc orcane.

Se formează în lunile aprilie-octombrie datorită umezelii

foarte ridicate a aerului şi a temperaturii apei. Se crează o

instabilitate puternică a aerului, care favorizează mişcări

convective foarte puternice.

Aceşti cicloni au un diametru de 150 până la 800 km.

Viteza vântului poate depăşi 200 km/oră, având o forţă de

distrugere uriaşă.

Un astfel de ciclon, este anticipat de apariţia unor nori

Cirrus, care se transformă în nori Cirrostratus şi Altostratus.

Presiunea aerului scade foarte repede. Apoi o masă impresionantă

de nori apare la orizont şi acoperă cerul. Se dezlănţuie vântul cu

furie şi începe să plouă torenţial. Furtuna poate dura trei-patru ore,

în care timp pot să cadă 150-200 l/m². Deodată apare ochiul

furtunii, cerul se înseninează, temperatura aerului creşte şi vântul

încetează. Asta durează cam o jumătate de oră. Un nou perete de

nori se apropie. Uraganul se deslănţuie cu şi mai mare furie.

Temperatura aerului scade brusc iar vântul suflă cu atâta furie

încât distruge totul în calea sa. Viteza vântului ajunge la 200-250

km/h.

78

Se pot menţiona cicloane devastatoare:

-Ciclonul care s-a abătut în ziua de 10 noiembrie 1780

asupra Mării Caraibelor, devastând complet insulele Barbados şi

Santa Lucia şi în parte insula Martinica. Valurile s-au ridicat la

peste 10 m înălţime, scufundând peste 400 de vase şi prăbuşind

zidurile de piatră ale forturilor şi clădirilor, au deplasat cu peste 30

m tunurile de bronz, fixate solid pe amplasamente şi a provocat

moartea a zeci de mii de oameni.

- La 8 septembrie 1900 ciclonul care a traversat Florida a

distrus aproape complet oraşul Miami, şi a provocat moartea a

6000 de persoane;

- În septembrie 1965 uraganul „Betsy” a distrus peste

150000 de clădiri în Louisiana, Mississippi şi Alabama;

79

- Tot în septembrie 1965 taifunul „Trix” a distrus peste

1000000 de case în Japonia.

- În vara anului 2004, ciclonul „Catrina” a inundat şi

devastat oraşul New Orleans.

STAREA VREMII ÎNTR-UN ANTICICLON

Spre sfârşitul verii şi începutul toamnei ne bucurăm de zile

frumoase şi călduroase, rar apar pâlcuri de nori risipiţi, care dispar

treptat înainte de apusul Soarelui. Vântul abia adie printre frunzele

copacilor. Acestea sunt caracteristicile unui anticiclon.

80

Într-un anticiclon vremea este stabilă datorită presiunii

atmosferice ridicate. Presiunea aerului creşte treptat de la margine

către centru. Suprafaţa anticiclonilor este de regulă mult mai mare

decât a ciclonilor, având un diametru de 2000-3000 km.

Caracteristic pentru anticicloni sunt mişcările ascendente ale

aerului, care nu permit formarea sistemelor noroase. De aceea

anticiclonii se caracterizează vara prin vreme caldă şi frumoasă,

iarna prin cer senin, aer uscat şi geros.

81

DECORURI ŞI TRUCAJEATMOSFERICE

Nu de puţine ori, atmosfera ne oferă imagini

surprinzătoare, de o mare diversitate şi care ne uimesc. Aceste

decoruri şi trucaje ale atmosferei se datorează de cele mai multe

ori modificărilor pe care le suferă radiaţiile solare care străbat

învelişul gazos al Pământului, din cauza prezenţei particulelor

solide şi lichide în cuprinsul atmosferei (picături de apă, fum,

cristale de gheaţă, praf, etc). Reflecţia, refracţia, difracţia şi

difuzia luminii dau naştere unor efecte numite fotometeori.

Curcubeul este cel mai cunoscut dintre aceste fenomene.

Avem prilejul să-l admirăm mai ales în timpul verii, ca un arc

uriaş după o aversă de ploaie. Razele Soarelui se descompun în

toate cele şapte culori, culoarea roşie fiind la exterior iar cea

violetă spre interior (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru,

indigo şi violet).

Curcubeul poate fi observat numai când norul de ploaie se

află în partea opusă Soarelui, iar noi stăm cu spatele la Soare. Cu

cât Soarele este mai aproape de orizont, cu atât arcul curcubeului

este mai mare.

82

Pot să apară două sau trei curcubee când se realizează o

refracţie şi reflexie dublă. În această situaţie culorile sunt dispuse

invers.

Curcubee de slabă intensitate se observă foarte rar şi la

lumina Lunii. Au o culoare cenuşie-albicioasă.

Haloul numit şi Fenomenul roman sau cearcănul Soarelui

este un fenomen destul de rar. Se formează mai ales în regiunile

polare şi mai rar în cele temperate unde norii alcătuiţi din cristale

de gheaţă sunt mai numeroşi. Se poate forma în jurul Soarelui, dar

şi în jurul Lunii când în faţa lor se găsesc nori Cirrus.

Norii nu trebuie să fie prea deşi iar cristalele de gheaţă să

fie repartizate uniform. Haloul este un cerc concentric în jurul

Soarelui sau a Lunii. Când se produc două cercuri în acelaşi timp,

la locul lor de intersecţie apar sori falşi, sub forma unor pete mari

rotunde şi luminoase.

83

Halourile apar mai ales în timpul nopţilor senine de

toamnă sau de iarnă. Uneori se observă în jurul Lunii şi a Soarelui

un cerc colorat cu raza mult mai mică decât a unui halou. Acest

cerc este colorat invers decât curcubeul sau haloul. Acest fenomen

se numeşte coroană. Observând mărimea coroanei se pot face

unele aprecieri asupra vremii. Dacă este o coroană mică timpul va

fi frumos.

Mirajele constau în apariţia în aer a imaginilor unor

obiecte îndepărtate. Aceste apariţii se datorează reflecţiei şi

refracţiei razelor de lumină la trecerea lor prin straturile de aer cu

densităţi diferite. Mirajele se pot produce în deşerturi, câmpii

întinse, întinderi mari de zăpadă sau de gheaţă sau deasupra apelor

84

reci (printre marinari circulă legenda corăbiei fantomă „olandezul

zburător”).

Fata Morgana este un miraj neobişnuit, apare când straturi

de aer cu densităţi diferite îşi schimbă poziţia, se mişcă încet fără

a se amesteca, păstrând intactă imaginea obiectului, dar cu

marginile dublate sau uşor unduite.

Uneori călătorii îşi pot vedea proiectată imaginea pe

fundalul unui nor sau al ceţii dacă stau cu spatele la Soare când

răsare sau apune. Asemănătoare unei proiecţii cinematografice

uriaşe, imaginea are dimensiuni uriaşe şi este de obicei înconju-

rată de cercuri colorate.

Acest tip de miraj este spectrul lui Brocken (după numele

unui vârf din Munţii Harz, unde a fost observat prima dată, în

secolul al XVIII-lea).

85

Ar fi nedrept să nu amintim de ”Raza verde”. Este o

apariţie fulgerătoare, care nu poate fi văzută decât în momentul

apusului. Lumina Soarelui este descompusă de aerul care

acţionează ca o prismă. Deasupra orizontului rămâne numai partea

superioară a spectrului: verde, albastru, indigo şi violet. Celelalte

culori în afară de verde sunt absorbite de atmosferă. Verdele

pentru că are cea mai mare lungime de undă este singurul care

poate străbate, ajungând până la ochiul observatorului. Când

călătorim pe mare sau avem în faţă un orizont foarte larg, să fim

atenţi când apune soarele. Putem surprinde „raza verde”.

Dar cea mai frumoasă imagine plăsmuită de atmosferă este

”aurora boreală”. Fenomen spectaculos, care întrerupe întuneri-

cul lungii nopţi polare. Pe cer se desfăşoară un spectacol unic prin

coloritul lui care adoptă toată gama spectrului de la roşul cel mai

intens până la violet.

86

Aurorele polare îmbracă şi o mare varietate de forme,

benzi, arce imobile sau draperii continuu agitate, panglici care

fâlfâie. Un spectacol unic pe care nici un artist nu l-a putut

surprinde în întreaga sa frumuseţe şi măreţie.

S-au întâlnit cazuri când aurorele polare s-au făcut vizibile

şi la latitudini mai mici (constituindu-se în excepţii): în India,

Guatemala, etc.

Şi locuitorii ţării noastre au avut ocazia să vadă astfel de

fenomene în: 1958, 1962 şi 2004.

87

PREVEDEREA VREMII

Pe pământ nu se află nici o fiinţă vie care să nu fie supusă

influenţelor vremii. Din acest motiv omul, încă din preistorie, a

început să fie preocupat de cunoaşterea fenomenelor din

atmosferă, deoarece vremea constituia unul din elementele

hotărâtoare ale existenţei sale.

De la simpla observare a fenomenelor naturii, omul a găsit

treptat corelaţia care există între timp (vreme), dezvoltarea vege-

taţiei şi acţiunea vieţuitoarelor. Treptat vremea începe să fie un

obiect de studiu. S-a constatat că pentru a prevedea vremea,

trebuie să fie cunoscute fenomenele atmosferice de pe o suprafaţă

mult mai mare decât a regiunii în care locuim. Ştiinţa a dovedit că

pentru a şti cum este vremea mâine trebuie să cunoaştem mai întâi

cum este vremea astăzi, nu într-o singură localitate ci pe o

suprafaţă întinsă.

Ca urmare în toate statele, pe toate continentele există mii

de staţii meteorologice, la care se adaugă mii de staţii de pe apele

mărilor şi oceanelor dotate cu aparatură perfecţionată. Acestor

staţii terestre li se adaugă sateliţii meteorologici.

Observaţiile se fac continuu, indiferent de starea timpului

şi sunt transmise din oră în oră centrelor colectoare unde datele

88

sunt prelucrate şi sunt elaborate prognozele meteorologice pe

termen scurt, mediu şi lung.

SFATURILE NORILOR PENTU AMATORII DE DRUMEŢII

În drumeţiile pe care le facem, avem prilejul să observăm

norii, din acest motiv este bine să cunoaştem felul cum aceştia pot

prevesti schimbările vremii.

Dacă în faptul dimineţii se observă pe bolta cerului pâlcuri

de nori albi rotunjiţi la vârf şi cu baze orizontale vom şti că aceştia

sunt nori cumulus de timp frumos.

Dacă la orizont se profilează nori întunecoşi, cu aspect de

turnuri înalte care se dezvoltă repede pe verticală furtuna este

aproape. Trebuie să căutăm repede un adăpost.

Tot prevestitori de ploaie sunt şi norii albicioşi, fără

margini conturate care apar uneori dimineaţa.

Mai ales toamna şi iarna, în timpul dimineţii pe cer apar

nori subţiri cu structură fibroasă sub formă de virgulă sau de

gheară sau sunt dispuşi în benzi subţiri. Sunt nori cirrus care

prevestesc o schimbare a vremii în cel mult două zile.

89

Dacă seara se văd în apusul soarelui nori luminoşi de

culoare auriu-portocalie putem fi siguri că a doua zi va fi timp

frumos.

Dacă Soarele apune pe fondul cerului cuprins de o

vâlvătaie puternică de culoare vişinie-sângerie printre fâşii de nori

de nori de nori roşii şi vineţii se pot forma nori bogaţi în

precipitaţii chiar spre dimineaţă.

Vremea devine ploioasă peste noapte dacă după apusul

soarelui, norii în loc să se risipească treptat, devin tot mai deşi.

Iată că norii ne pot da sfaturi de folos în drumeţiile

noastre.

BAROMETRE VII

Nu numai norii ne dau sfaturi despre vreme. Oamenii care

trăiesc în mijlocul naturii, au învăţat să prevadă anumite schimbări

ale vremii, după comportamentul insectelor, păsărilor şi animale-

lor sau chiar al păsărilor.

Toate vieţuitoarele, comparativ cu omul, sunt mult mai

bine adaptate la influenţele mediului înconjurător, sesizează mai

uşor anumite modificări în evoluţia presiunii, temperaturii şi

umezelii aerului, ba chiar şi la schimbarea stării electrice a

atmosferei. De aceea comportamentul acestora ne dă posibilitatea

90

de a cunoaşte evoluţia vremii. Observarea unor manifestări

caracteristice la plante şi animale a constituit o metodă veche de

prevedere a vremii. Cei care îşi petrec viaţa în mijlocul naturii o

folosesc şi azi.

Astfel, cu puţin timp înainte de înrăutăţirea vremii, multe

plante îşi închid florile, îşi strâng frunzele sau se apleacă spre

tulpină. Fac acest lucru pentru a se apăra de pericolul care le

ameninţă: intensificarea vântului, ploaia torenţială sau grindina.

Insectele simt cu câteva ore mai devreme că timpul se va

înrăutăţi şi ne vor da de ştire. Simţind apropierea furtunii, albinele

sunt foarte agitate în faţa stupilor, furnicile sunt grăbite să ajungă

la furnicar, gândacii de pe frunzele copacilor se ascund repede.

Când vedem rândunelele că zboară razant cu pământul,

ştim că ploaia este aproape, deoarece cantitatea de vapori de apă

din atmosferă creşte, aripioarele musculiţelor se umezesc şi zborul

lor devine tot mai greoi şi mai aproape de pământ.

Dacă observăm că vrăbiile se scaldă în praf, este semn că

vremea rea se apropie, deoarece aerul devenind bogat în umezea-

lă, le-a pătruns în pene, îngreunându-le zborul.

Aceeaşi semnificaţie de înrăutăţire a vremii o au rotirea şi

croncănitul ciorilor, ascunderea grabnică a păsărilor în tufişuri sau

orăcăitul broaştelor de pe malul lacurilor.

Dacă suntem în excursii pe cărările munţilor şi vom vedea

că ulii şi corbii se ascund printre stânci sau în desişul pădurii, sau

91

şerpii şi şopârlele se furişează iute prin crăpăturile stâncilor ori

prin cioturile uscate ale copacilor, trebuie să căutăm repede un

adăpost, pentru că furtuna se apropie.

Când se apropie vremea frumoasă şi însorită, plantele şi

animalele au alte manifestări.

Dacă dimineaţa, în timpul verii observăm la tot pasul cum

albine, viespi, fluturi şi alte insecte zboară avântat din floare în

floare, putem porni fără grijă la drum, pentru că vremea va rămâne

stabilă.

Indicii de vreme bună ne oferă zborul înalt al rândunelelor,

ţârâitul îndelung al greierilor, pânza întinsă pe care o ţes păianje-

nii, sau faptul că peştii şi broaştele rămân pe fundul apei.

Observând comportamentul animalelor şi plantelor, uneori

putem face aprecieri asupra vremii pentru o perioadă mai

îndelungată. Sosirea timpurie a păsărilor migratoare, prevestesc o

vreme mai caldă şi mai însorită în luna aprilie. Dacă rândunelele

îşi construiesc cuiburile pe pereţii dinspre nord a caselor, va fi o

vară caniculară.

Preocupaţi de găsirea celor mai eficiente mijloace de pre-

vedere a vremii, oamenii de ştiinţă au pus bazele unei discipline

ştiinţifice, biometeorologia, care studiază interdependenţa dintre

variaţia factorilor atmosferici şi modul în care vieţuitoarele

reacţionează la ele.

92

ASPECTE PRACTICE ALE METEOROLOGIEI

Din ce în ce mai mult, meteorologia are o importanţă

practică.

Meteorologia poate prevedea fenomenele care pot aduce

pagube în agricultură şi în consecinţă se pot lua măsuri pentru

diminuarea sau evitarea pierderilor. O ramură specială a

meteorologiei, agrometeorologia, se ocupă cu studiul influenţei

fenomenelor meteorologice în activităţile agricole. Zilnic televi-

ziunile (şi mass-media în general) transmit informaţii referitoare

la schimbarea timpului şi apariţiei fenomenelor dăunătoare

agriculturii: bruma, îngheţul, grindina, etc.

Transporturile sunt foarte mult influenţate de condiţiile

meteorologice în care se desfăşoară. Traficul aerian beneficiază

cel mai mult de informaţiile primite de la staţiile meteo. Nici un

avion nu decolează până nu se primeşte buletinul meteorologic de

zbor, prin care pilotul navei cunoaşte eventualele schimbări

meteorologice pe ruta pe care urmează s-o parcurgă. Chiar în

timpul zborului pilotul primeşte indicaţii referitoare la starea

vremii.

93

Şi transportul maritim este beneficiar al serviciilor

meteorologice. În transportul maritim fenomenele cele mai

periculoase sunt: ceaţa, vântul şi îngheţul. Din acest motiv, marile

vase sunt prevăzute cu radare meteorologice, şi pot obţine

informaţiile şi de la sateliţii meteorologici.

Fără îndoială transporturile feroviare şi rutiere beneficiază

şi ele de ajutorul meteorologiei. Iarna, când viscolele blochează

circulaţia, buletinele meteorologice indică zonele în care

transportul feroviar şi rutier este întrerupt.

Distrugeri mari provoacă autostrăzilor, podurilor şi terasa-

mentelor fenomene ca: precipitaţiile abundente, îngheţul şi

dezgheţul. Grave accidente de circulaţie pot fi provocate de: ceaţă,

polei, vijelii (care pot doborî arbori peste calea ferată sau şosele),

etc.

Studiile meteorologice, au o mare importanţă în ampla-

sarea judicioasă a obiectivelor industriale, a localităţilor, a

staţiunilor de odihnă, a spitalelor şi sanatoriilor şi în general a

oricărei construcţii. Pentru stabilirea locului oricărei construcţii

este necesar să se ţină seama de direcţia şi frecvenţa vântului,

cantitatea de precipitaţii, temperaturile extreme, frecvenţa ceţii şi

altor fenomene meteo.

Din cele arătate mai sus, rezultă importanţa care trebuie

acordată, cunoaşterii fenomenelor meteorologice, pentru

activităţile practice din viaţa cotidiană.

94

ANEXE

TEMPERATURA MEDIE LUNARĂ ÎNREGISTRATĂ LA PUNCTUL METEOROLOGIC ŞCOLAR TĂCUTA

ÎN ANUL 2008

Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An.

T °Cmedie

-0,2 3 7,5 12,9 21,0 21,0 21,0 24,8 15,7 12,7 6,9 4,1 12,0

T °C max

6,7 14,2 17,5 23,8 25,6 28,6 29,3 32,5 29,5 20,2 19,2

13,2 32,513.10

T °C min

-11,2

-7,0 -1,0 4,9 9,6 13,2 16,7 15,9 8,8 6,1 -1,8 -8,0 -15,55.01

Prima brumă: 9.09 Prima ninsoare: 22.09

PRECIPITAŢII LUNARE ÎNREGISTRATE ÎN ANUL 2008

LA PUNCTUL METEOROLOGIC ŞCOLAR TĂCUTA

Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An

Pmm 20 28 38,5 129 46,5 97 172 49 36 33 24 77 751Max.în24 ore

20 16 14,5 30 10 24 48 20 43 23 14 42 4825.07

Zile cu precipitaţii: 89Zile cu ninsoare: 12Cantitatea maximă în 24 ore: 148 mm , 20.09.1972

95

GLOSAR UZUAL

A

Ace de gheaţă = Fenomen hidrometeorologic reprezentat

prin cristale de gheaţă alungite, care plutesc în atmosferă.

Actinograf = Aparat destinat măsurării radiaţiei solare

directe.

Activitate ciclonică = Formă a circulaţiei generale a

atmosferei în regiunile extratropicale.

Adăpost meteorologic = Construcţie specială, care asigură

instrumentelor pentru măsurarea temperaturii şi umezelii aerului,

protecţia împotriva radiaţiilor solare, cât şi libera circulaţie a

aerului.

Aer = Amestec fizic de gaze, care constituie atmosfera

Pământului

Agroclimatologie = Ramură a climatologiei, care studiază

clima ca factor al producţiei agricole.

Alizee = Vânturi stabile generate de diferenţa de presiune

dintre anticiclonii tropicali şi minima ecuatorială.

Altocumulus = Gen de nori superiori.

Altostratus = Gen de nori superiori, cenuşii, striaţi sau

uniformi prin care soarele se vede vag.

Anemometru = Instrument cu ajutorul căruia se măsoară

viteza vântului.

96

Atmosferă = Învelişul de aer menţinut în jurul Pământului.

Auroră polară = Fenomen electrooptic, care ia naştere prin

ionizarea aerului din atmosfera înaltă, sub influenţa radiaţiilor

ultraviolete.

Avalanşă = Masă mare de zăpadă desprinsă de pe un

versant de munte care alunecă sau se rostogoleşte spre o vale.

Aversă = Precipitaţie de scurtă durată.

B

Bar = Unitate de măsură a presiunii atmosferice.

Barograf = Aparat care înregistrează continuu variaţiile

presiunii atmosferice.

Barometru = Instrument pentru măsurarea presiunii

atmosferice.

Bioclimatologie = Ramură a climatologiei, care studiază

influenţa condiţiilor climatice asupra organismelor vii.

Bora = Vânt rece şi uscat, care suflă în rafale violente pe

coasta Adriatică.

Burniţă = Fenomen meteorologic constituit, exclusiv din

picături fine de apă ce par că plutesc în aer.

97

C

Calm = Lipsa vântului.

Câmp baric = Distribuţia în spaţiu a presiunii atmosferice

la un moment dat.

Clasificarea climatelor = Identificarea şi gruparea tipurilor

de climat, după caracteristicile lor comune.

Climă = Regimul multianual al vremii.

Climatologie = Ştiinţa care se ocupă cu studiul genezei

climatelor şi răspândirea lor pe glob.

Condensare = Trecerea apei din stare lichidă în stare

solidă.

Coroană = Fenomen meteorologic format din 1-3 inele

colorate care înconjoară Soarele.

Crepuscul = Lumină văzută înaintea răsăritului şi după

apusul Soarelui.

Curcubeu = Fotometeor reprezentat prin arce concentrice

în culorile spectrului solar (roşu, oranj, galben, verde, albastru,

indigo şi violet).

D

Dezgheţ = Topirea zăpezii şi a gheţii datorită creşterii

temperaturii.

98

Disiparea ceţii = Risipirea ceţii.

E

Efect de coastă = Variaţia bruscă a vântului în dreptul

litoralelor.

Efect de seră = Proces de încălzire a aerului sub influenţa

dioxidului de carbon.

Electrometeor = Manifestare optică sau acustică datorată

descărcărilor electrice.

Etaje de nori = Straturi ale troposferei în care se formează

anumite genuri de nori.

Evaporaţie = Trecerea apei din stare lichidă în stare

gazoasă.

F

Familie de cicloni = Succesiune de 4-5 cicloni în

alternanţă cu 3-4 anticicloni.

Flamură de nori = Nor cu aspect de drapel alb.

Föhn = Vânt cald şi uscat.

Front atmosferic = Zonă de separaţie între două mase de

aer cu însuşiri fizice diferite.

99

Furtună = Intensificare de durată a vitezei vântului care

produce efecte distructive.

G

Gheaţă = Stare solidă, cu structură cristalină a apei cu

temperatura sub 0°C.

Giruetă = Instrument destinat determinării direcţiei şi

vitezei vântului.

Grad Celsius = Unitate de măsură a temperaturii.

Grindină = Hidrometeor constituit din fragmente de gheaţă

cu diametre între 5 şi 50 mm.

H

Halo-solar, lunar = Fotometeor cu aspect de inele, arce,

coloane sau focare luminoase în jurul Soarelui sau a Lunii.

Heliograf = Instrument cu care se înregistrează durata de

strălucire a Soarelui.

Hidrometeor = Totalitatea formelor pe care le îmbracă

produsele de condensare şi sublimare a vaporilor de apă în

atmosferă şi pe suprafaţa terestră.

100

I

Inversiune termică = Distribuţie verticală a temperaturii, în

care valorile cresc odată cu înălţimea în loc să scadă.

Izobară = Linie care uneşte punctele cu valori egale ale

presiunii dintr-un interval dat.

Izotermă = Linie care uneşte punctele cu valori egale ale

temperaturii aerului.

L

Lapoviţă = Fenomen meteorologic reprezentat prin

căderea concomitentă a fulgilor de zăpadă şi a picăturilor de apă.

Lavină = Avalanşă.

M

Meteorologie = Ştiinţa care studiază procesele şi

fenomenele din atmosferă.

Milibar = Unitate de măsură a presiunii atmosferice.

Miraj = Fotometeor datorat refracţiei şi reflexiei razelor de

lumină în straturile de aer cu densităţi diferite.

Mistral = Vânt catabatic rece şi uscat caracteristic

ţărmurilor de nord-vest ale mării Mediterane.

101

Muson = Circulaţie a aerului dezvoltată pe spaţii foarte

întinse, ca urmare a diferenţelor termobarice între suprafeţele

continentale şi oceanice.

N

Nivel de convecţie = Înălţime până la care ajung curenţii

de aer ascendenţi.

Noapte tropicală = Noapte în care temperatura minimă nu

coboară sub 20°C.

Nor = Aglomerare de produse de condensare lichide,

solide sau ambele suspendate în atmosferă.

Nucleu de condensare = Particule mici solide sau lichide

care constituie suportul condensării vaporilor de apă în atmosferă.

O

Ocluzie = Stadiul final al evoluţiei ciclonului.

Oraj = Electrometeor constând din descărcări electrice

repetate între doi nori sau între nori şi suprafaţa Pământului.

P

Pâclă = Litometeor constând din suspensia în atmosferă a

unor particule solide.

102

Platformă meteorologică = Suprafaţă de teren plată, pe

care sunt amplasate instrumente şi aparate meteorologice.

Ploaie = Hidrometeor care cade din nori sub formă de

picături de apă.

Pluviometru = Instrument cu ajutorul căruia se măsoară

cantitatea precipitaţiilor.

Polei = Depunere de gheaţă omogenă şi transparentă,

rezultată prin îngheţarea picăturilor suprarăcite de ploaie sau

burniţă pe sol.

Presiune atmosferică = Forţa cu care apasă aerul

atmosferic pe unitatea de suprafaţă orizontală.

R

Rouă = Hidrometeor constând în depunerea pe suprafaţa

solului sau a obiectelor de pe sol, a unor picături de apă rezultate

din condensarea vaporilor conţinuţi în aerul de deasupra.

Rupere de nori = Aversă de ploaie cu intensitate foarte

mare.

S

Sublimare = Trecere directă a apei din stare lichidă în stare

solidă şi invers.

103

T

Taifun = Denumire a ciclonilor tropicali în Pacificul de

Vest.

Termometru = Instrument cu ajutorul căruia se măsoară

temperatura aerului.

Topoclimă = Ansamblul variaţiilor elementelor

meteorologice înregistrate pe o suprafaţă restrânsă.

V

Vapori de apă = Apa în fază gazoasă.

Vara fetelor bătrâne = Interval de încălzire care se produce

frecvent spre sfârşitul lunii octombrie.

Vijelie = Fenomen meteorologic complex, constând din

variaţia bruscă a vitezei şi direcţiei vântului, însoţită cu creşterea

rapidă a presiunii atmosferice, scăderea temperaturii aerului şi

averse de precipitaţii cu oraje.

Viscol = Fenomen hidrometeorologic constând din

spulberarea zăpezii şi scăderea vizibilităţii.

Vânt = Mişcarea aerului pe orizontală generată de

diferenţele de presiune.

Vreme = Ansamblul valorilor tuturor elementelor

meteorologice la un moment dat.

104

Z

Zăpadă = Hidrometeor în stare solidă.

Zăpezi permanente = Zăpezi care nu se topesc niciodată.

Zi tropicală = Zi cu temperatura maximă egală sau mai

mare decât 30°C.

105

BIBLIOGRAFIE

1. Academia Română. Simpozionul. Climatologie

urbană şi combaterea poluării. Iaşi 1976.

2. Alexandru Roşu. Irina Ungureanu. Geografia

mediului înconjurător. Editura didactică şi

pedagogică. Bucureşti 1977.

3. Alexandru Roşu. Terra-geosistemul vieţii.

Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti

1977.

4. Alecsandri Vasile. Poezii. Editura pentru

literatură. Bucureşti. 1961.

5. Constantin Stoica. Semne locale de prevedere a

timpului. Editura ştiinţifică. Bucureşti 1965.

6. Claudiu Giurcăneanu. Terra-izvor de viaţă şi de

bogăţii. Editura didactică şi pedagogică.

Bucureşti 1982.

7. Costin Miron. De neamul moldovenilor, din ce

ţară au ieşit strămoşii lor. Editura ştiinţifică.

Bucureşti 1967

8. Creţia Petru. Norii. Editura Cartea

Românească. Bucureşti 1967.

9. Elena Teodoreanu. Muzele şi vremea. Editura

Albatros.Bucureşti 1983.106

10. Grigore Posea. Geografia de la A la Z. Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti 1986.

11. George Bacovia. Poezii. Editura pentru

literatură. Bucureşti 1961.

12. German Traian. Mateorologie populară. Blaj

1928.

13. Homer. Iliada. Editura de stat pentru literatură

şi artă. Bucureşti 1975.

14. Homer. Odiseea. Editura Cugetarea. Bucureşti

1940.

15. Ioan Stăncescu. Din tainele atmosferei. Editura

Ion Creangă. Bucureşti 1980.

16. Ioan Stăncescu, Sergiu Bollif. Meteorologie

fără formule. Editura Albatros. Iaşi 1974.

17. Ion Zăvoianu şi col. Studii geografice cu elevii

asupra calităţii mediului înconjurător. Editura

didactică şi pedagogică. Bucureşi 1981.

18. Ioan Popovici. Terra autobiografie

contemporană. Editura Albatros Bucureşti 1983

19. Iustinian Petrescu. Pământul o biografie

geologică. Editura Albatros Bucureşti 1978.

20. Ion Minulescu. Romanţe pentru mai târziu şi

alte poezii. Editura pentru literatură. Bucureşti

1967.

107

21. Jaque Fortin. Să înţelegem planeta noastră

Terra. Q. A. Internaţional 2003

22. Neculai Topor. Meteorologie turistică. Editura

consiliului central al sindicatelor. Bucureşti

1957.

23. Matt Turner Enciclopedia Pământului. Editura

Litera International 2006

24. Petre Coteţ., Eugen Nedelcu. Principii, metode

şi tehnici moderne de lucru în geografie.

Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti 1976

25. Societatea de ştiinţe geografice din România.

Buletinul societăţii de ştiinţe geografice.

Bucureşti 1982.

26. Studii şi cercetări geografice. Editura

Academiei. Bucureşti 1999.

27. Silviu Neguţ. Un singur Pământ. Editura

albatros Bucureşti 1978.

28. Stelian Turlea. S.O.S. Natura în pericol.

Editura Politică. Bucureşti 1989.

29. Stoian Rodica. Vânturile violente pe glob.

Editura tehnică. Bucureşti 1968.

30. Stoica C., Cristea N. Meteorologie generală.

Editura tehnică. Bucureşti 1968.

108

CUPRINS

Introducere 3

I. Atmosfera 6

1. Generalităţi 6

2. Structura atmosferei 9

2.1. Troposfera, primul etaj al

atmosferei 12

2.2. Stratosfera 14

2.3. Mezosfera 15

2.4. Termosfera 15

3. Soarele 17

4. Temperatura aerului 19

5. Măsurarea temperaturii aerului 22

6. Presiunea atmosferică 24

7. Repartiţia presiunii atmosferice 28

II. Vremea şi clima 31

1. Masele de aer 31

2. Norii 36

2.1. Cum se formează norii 36

2.2. Clasificarea norilor 37

2.2.1. Norii superiori 40

109

2.2.2. Norii mijlocii 42

2.2.3. Norii inferiori 44

2.2.4. Norii cu dezvoltare

verticală 46

3. Precipitaţiile atmosferice 49

3.1. Tipuri de precipitaţii 50

3.2. Manifestări electrice

în atmosferă 51

3.3. Stratul de zăpadă şi

avalanşele 54

3.4. Zăpezile permanente 56

3.5. Gheţarii 57

3.6. Repartiţia precipitaţiilor

pe glob 59

3.7. Ceaţa 62

3.8. Roua şi bruma 65

3.9. Chiciura şi poleiul 67

4. Vânturile 70

4.1. Vânturile regulate şi periodice 70

4.2. Vânturile locale 75

4.3. Ciclonii tropicali 77

4.4. Starea vremii într-un

anticiclon 80

110

III. Decoruri şi trucaje atmosferice 82

IV. Prevederea vremii 88

4.1. Sfaturile norilor pentru amatorii de

drumeţii 89

4.2. Barometre vii 90

V. Aspecte practice ale meteorologiei 93

Anexe 95

Glosar uzual 96

Bibliografie 106

Cuprins 109

111