DRAMA - Lucian Blaga - Mesterul Manole - demonstratie

Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Razvan si Vidra; Barbu Stefanescu-Delavrancea, Apus de soare, Viforul, Luceafarul; Camil Petrescu, Act venetian, Danton, Suflete tari, Jocul ielelor, Lucian Blaga, Zamolxe, Tulburarea apelor, Cruciada copiilor, Mesterul Manole; Marin Sorescu, Iona, Matca, Paracliserul.

Orientari teoretice

Drama este o specie moderna a genului dramatic, avand un continut grav, tratat insa uneori intr-o aparenta maniera comica, ceea ce permite fuziunea celor doua categorii fundamentale ale genului dramatic: comicul si tragicul. Astfel, libertatea de creatie a artistului este mult mai mare decat in speciile "pure", clasice - comedia si tragedia - pentru a se putea urmari surprinderea emotiilor si nu evitarea lor, acceptarea/infruntarea destinului uman, mai ales prin conturarea conflictelor interioare. inceputurile speciei se regasesc in antichitate, in dramele cu satiri. in perioada Renasterii, drama se afirma mai ales in spatiul englez, prin William Shakespeare. in secolul al XVIII-lea, s-a impus de noua ideologie romantica inlocuirea tragediei cu drama, Victor Hugo fiind cel care, pe langa faptul ca va impune drama istorica - ce-si insuseste trasaturile curentului (interesul pentru culoarea locala, pentru trecutul eroic, dezvaluie pasiuni puternice, introduce categoria personajului exceptional, construit in linii antitetice cu alte personaje) -, elimina regulile clasicismului din teatru. in secolul al XlX-lea se observa o evolutie a dramei ca text literar inspre teatralitate, "performare", spectacol. Secolul al XX-lea impune noi tipuri de drama: de idei, mitologica, expresionista, psihanalitica, in raport cu noile estetici.

Primul mare reper in istoria romaneasca a speciei este drama istorica Razvan si Vidra, scrisa in 1867 de Bogdan-Petriceicu Hasdeu, in respectul liniilor directoare ale romantismului. Tot in linia istorica, Barbu Stefanescu-Delavrancea publica, in 1909, drama Apus de soare, construita pe doua tipuri de conflicte: unul exterior, intre domnitorul Stefan cel Mare si boieri si altul psihologic - drama batranetii si a mortii. Singura drama caragialiana, Napasta (1890), dezvolta perspective realiste cu accente psihologice. Dramaturgia secolului al XX-lea sta sub semnul teatrului de idei si al expresionismului. Conceptul de drama de idei se naste, in literatura europeana, o data cu drama ibseniana Nora sau O casa de papusi, publicata in 1879. in 1919, Camil Petrescu deschide seria dramelor de idei romanesti cu Jocul ielelor si Actvenetian, urmandu-le imediat Suflete (ari si Danton, piese in care personajele traiesc adevarate revelatii, iar conflictele - evident, interioare -sunt subjugate de luciditate, conform afirmatiei autorului: "Cata luciditate, atata drama".

Destinele personajelor se vor consuma intre nazuinta spre absolut si constientizarea imposibilitatii atingerii lui. Lucian Blaga prefera drama in definitia ei expresionista. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, mai ales in anii 60, limbajul aluziv, esopic, impus de sistemul politic comunist intregii literaturi, dar mai ales celei teatrale, de mai direct impact la public, devine o modalitate de complicitate a creatorului cu publicul spectator.

Ca scriitor dramatic - si nu numai - se va impune Marin Sorescu, cu trilogia nedumeririlor ale carei drame apartin teatrului metaforic.

Lucian Blaga: Mesterul Manole

Dramaturgia romaneasca interbelica dezvolta, prin operele lui Lucian Blaga si Camil Petrescu, formule estetice moderne, deplasand accentul de la o inlantuire lineara a faptelor inspre drama de idei, privita ca tentatie a absolutului (dramele camilpetresciene), sau ca lupta a constientului cu irationalul (teatrul blagian). Piesele dramatice ale lui Lucian Blaga respecta estetica expresionista, aducand in prim-plan elemente ale mitologiei autohtone (Zamolxe, Mesterul Manole), mistere medievale (Tulburarea apelor), personalitati istorice proiectate in fabulos folcloric {Avram iancu), trairi ale subconstientului eliberate prin gesturi simbolice (Daria, Fapta).

Drama Mesterul Manole, publicata la Sibiu, in 1927, dezvolta ideea blagiana conform careia omul traieste "intru mister", reveland conflicte intre el si "fondul universului".

Piesa re-construieste mitul creatorului de frumos, conferindu-i alte sensuri decat cele prefigurate in balada populara. Reducerea personajelor la esente, refuzand tipicul, individualul, in favoarea simbolului, a conceptului, ca intruchipari ale marilor stihii, in maniera expresionista, impune o constructie a subiectului relativ simpla: mesterul Manole, impreuna cu zece zidari lucreaza la ridicarea unei biserici. Munca le este insa zadarnicita de "puterile" Pamantului, astfel ca "de saptezeci si sapte de ori" biserica se va surpa. in deznadejde, mesterii apeleaza la o practica magica precrestina, gratie careia numai o fiinta omeneasca, zidita din temelie poate opri Furiile, jertfa avand, astfel, un rol ocrotitor. "intamplator", jertfa-victima este chiar Mira, sotia lui Manole, actul sacrificial fiind potentat la maximum, cu atat mai mult cu cat Mesterul, si nu oricare dintre zidari, va trebui sa indeplineasca sacrificiul. Astfel, tema piesei, conditia tragica a destinului creator, se bazeaza pe constientizarea din plin a insuficientei propriei jertfiri; patima cere renuntarea la tot si adoptarea unei atitudini catabasice, de intoarcere spre abis, pentru o inaltare prin cadere. in final, Manole moare, iar ceilalti zidari, transformati esential de actul creator, nu se mai pot integra vietii cotidiene.

Actiunea piesei e plasata in anistorie, cu indicii spatiali si temporali nedefiniti, "pe Arges in jos", in "timp mitic romanesc".

E vorba, aici, de un timp si spatiu de germinatie. in aceasta germinatie, personajul Manole primeste dimensiuni demiurgice. Textul incepe ex abrupto, dupa vagi trimiteri spatio-temporale, cu imaginea de Mare Mester in constructii medievale a unui Manole chinuit, inconjurat de multe lumanari (semn al fondului sau spiritual), masurand - iar si iar - "chinuit si framantat".

in exterior, Manole e inconjurat de credinta, dar nu e "patruns" de ea, divinul aparandu-i ca un Deus Otiosus, determinandu-l sa-si asume, el, conditia de creator. Atmosfera creata nu este doar stranie, ci si terifianta, staretul Bogumil (personaj aflat la granita dintre malefic si benefic) considerand-o ca o razvratire a adancurilor, ca un blestem asupra lumii:

"intr-o seara am iesit pe malurile Argesului. Apele erau crescute pana-n gura vadului. Si, in navala apelor, un sicriu plutind vazui. Apoi altul, pe urma altul, pe urma cinci, pe urma zece, si tot mai multe, pe urma tot mai multe, pe urma fara numar - ca o plutire de trunchiuri spre marile fierastraie. (...) Zidurile tale s-ar prabusi, fiinca le clatina strigoi nelinistiti."

La inceput, Manole pare o fiinta slaba, care nu vrea sa mai lupte cu destinul. El renunta sa inteleaga rational existenta (opreste lucrul si masuratorile) si cauta o solutie magica. Daca, in discutia cu Bogumil de la inceput, Manole vede si alte solutii, Bogumil simte si vede cu ochiul dinlauntru necesitatea sacrificiului - mod de implinire cunoscut si de Manole, dar refuzat mereu:"Manole: Ce sa incep? Bogumil: Ti-am spus. Manole: Nu! Eu nu! Bogumil: Va trebui!"

Tot Bogumil va cere si va explica jertfa ca pe o necesitate si o mantuire a sufletului celui care face jertfirea:

"Bogumil: Ochiul cerului sa ne pazeasca. Asculta - coceni de brad cad pe sindrila - poc, poc! Ca un deget care bate-n coperis. Manole, nu crezi oare ca insusi timpul zoreste? - Da, inima ne trebuie - rece! Si mai ales tie - sange rece de sarpe sau serafim. Sufletul unui om cladit in zid ar tine laolalta incheieturile lacasului pana-n veacul veacului. Nu vrei sa pui odata capat acestei griji? Ce e trupul asta? Raia sufletului. Faptuieste, nu cumpani! Sufletul iese din trupul harazit viermilor albi si parosi si intra invingator in trupul bisericii, harazit vesniciei. Pentru suflet e un castig. Manole, fa-ti cruce larga si picura-ti pe inima ceara aceasta topita: numai jertfa cea mare poate sa ajute!" Revolta lui Manole e una omeneasca:

"Jertfa aceasta de neinchipuit -cine-o cere? Din lumina, Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange, din adancimi, puterile necurate nu pot s-o ceara, fiindca e impotriva lor."

Raspunsul lui Bogumil contine ideea dualitatii lumii si a divinului:

"Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt Frati?" Bogumil, ca si Gaman, sunt forte stihiale, creatii cu rol esential in structura dramei. Dialogul dintre Manole si Bogumil inseamna, de fapt, confruntarea intre doua conceptii: religioasa si laica. Manole masoara, calculeaza, construieste, iar Bogumil crede ca, intru inaltare, omul nu mai e stapan pe fiinta sa si nici pe a celor de langa el; puterea nu mai sta in Apa, Foc si Pamant, ci, undeva, in afara sferei noastre de intelegere. Gaman, reprezentare simbolica a pamantului ce se opune zidirii, se scutura "fantastic, imprastiind din lana nisip si pamant cu un sunet prelung, sinistru, nearticulat" imitand "zgomotul ce-l aude de sub pamant" si parand o aratare de poveste. El tresare din somn de cate ori se surpa zidurile si cere jertfa in cuvinte de neinteles:

"Se deschid portile fara de chei. Acum iese o putere ce galgaie, acum o zburatoare in vazduh s-azvarle, acum o caramida, acum un os, acum un cap - ochi-bazaochi, frunte-valatuc - toate negre nici una curata."

Momentul declansator al conflictului interior este aparitia Mirei, sotia lui Manole, sufletul ingemanat nu numai prin nume. Sfera masculina e alcatuita jumatate barbat, jumatate creator, in reprezentarea mimetica feminina, Ea reprezinta jumatatea de sfera, in timp ce biserica e cealalta jumatate, chiar daca Manole marturiseste:

"intre voi doua nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteti una."

Sferele - si nu jumatatile de sfera - vor putea nunti abia prin "de-savarsirea" suprema. Scena in care Mira, "intr-un fel de extaz strengaresc" joaca pe spinarea lui Gaman e o metafora a jertfei spre bucuria zidirii, in momentul identificarii Mirei insesi cu biserica, "eu sunt biserica -jucaria puterilor", Manole intuieste semnificatia cuvintelor lui Bogumil: numai un suflet neprihanit, Mira, poate invinge intunericul. in studiul Nou-velles variantes roumaines du chant du maitre Manole, semnaleaza ca "dansul Mirei apare ca o exorcizare - si prin gestica, dar mai ales prin

formula incantatorie, imperativa si defulatoare - a pamantului, a stihiei neimblanzite. in cadrul formulei exorcizante apar si semnele sigure ale traseului sacrificial de mai tarziu: «Scutura-te, Gamane, voiniceste ca zmeii taramului celuilalt, inca o data - asa - scutura-te! Tu esti pamantul marele, eu sunt biserica - jucaria puterilor! Seninatate - vreau, nestapanitilor - ca toti sunteti innorati si prapastiosi. Manole e chin. Calugarul e stafie intunecata. Tu cutremur. Tara ingrijorare. Vreau sa sfarseasca odata povestea aceasta de spaima si trista nebunie.»"

Venirea solului din partea lui Voda care "mai da ajutor pentru o singura incercare", acutizeaza drama lui Manole, care accepta destinul ce impune necesitatea jertfirii:

"Rabdarea lui Voda o mai cer pentru trei zile. Pe urma, ori biserica va ramane dreapta, sau sangele nostru se va slei."

E momentul in care, lamurindu-si zidarii sa ramana alaturi de el, Manole se va recunoaste in ipostaza de artist bolnav de creatia sa:

"Nu sunt si eu patruns de aceasta boala pana in oase? Nu e dorul de ea si in mine ca un dor de casa?" Abia in acest moment, zidarii vor afla cum biserica-Fata Morgana va putea deveni zidire:

"O viata de om se va cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica."

Cumplitul adevar ii va determina sa se lege unul de altul printr-un la fel de cumplit legamant, dar tot posibilitatea implinirii jertfei ii va impinge spre neimplinirea lui si spre invrajbire:

"Al saselea: Asta-noapte, cel putin o data, fiecare din noi a calcat juramantul. (...) Pe tine frate te-am auzit rugan-du-te: Doamne, sotiei plecate scoate-i in cale serpii padurii, sa se sperie de taratoarele galbene si sa se intoarca acasa. Pe tine te-am auzit zicand: Doamne, umfla cu inspumegare paraul, sa se faca Arges mare, sa nu poata sora sa treaca. Pe tine tot asa: Pune, Doamne, aratare cu spada de foc in usa grajdului sa nu-mi vie fata cu ulciorul de lapte. Iar tu ai murmurat la intaiul cantat: Opreste-mi nevasta si atine-i drumul, prefacandu-te in fulger sau in musca rea, Doamne. in rascoala patimei toti ne-am rugat si fiecare din noi a incercat sa schimbe mersul pecetluit cu juramant al intamplarilor."

Tacerea si aparenta seninatate ale lui Manole ii fac sa creada ca au fost atrasi intr-un joc dracesc si isi vor cere dezlegare de juramant. Acum si numai acum poate sosi Mira (bucuria si lumina si viata), incercand sa opreasca ea insasi infaptuirea crimei. Daca jumatatea de sfera-barbat este doborata de destin si chiar incearca sa calce legamantul, cealalta jumatate de sfera, Manole-Creatorul, e cuprinsa de dorul "de-savarsirii".

Zidirea Mirei sta sub semnul ludicului, dar al unuia tragic. in uitarea de sine, toti sunt in transa. "Dracii lui Cristos" si Creatorul (lor) sunt "in-stapaniti" de Puterile Pamantului, care implinesc minunea luminii, Biserica, pe care "n-a vrut-o nici Dumnezeu, nici Dracul".

Auzind vaierul din zid, Omul se revolta impotriva Creatorului; intr-o ultima razvratire asupra destinului, Manole vrea sa darame zidurile, dar este impiedicat de ceilalti pentru ca, o data terminata Creatia, ea nu mai apartine creatorului, ci lumii intregi.

Finalul e doar in aparenta consecinta unui factor exterior: Voda admira "minunea", in timp ce boierii si calugarii cer pedepsirea crimei, vazand in biserica alba "primul lacas al lui Anticrist".

intr-un Ev Mediu dominat de bogumilism (reprezentat in piesa de staret), intarind intrepatrunderea elementelor crestine cu cele pagane, nu (mai) poate fi vorba de o crima, cel

putin pentru ca nu exista un Dumnezeu (numai) "crestin".

Pe de alta parte, pe Manole nu-l mai atinge pedeapsa venita din spatiul teluricului. El e situat undeva "sus", dupa spusele multimii, "deasupra bisericii", atat trupeste, cat si sufleteste. De acolo, rosteste, revoltat, unui Dumnezeu ce a avut privilegiul de a infaptui fara sacrificiu, doar prin Logosul intemeietor, o apostrofa ce subliniaza tragismul conditiei de artist:

"Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?" Maretia eroului vine din asumarea constienta a luptei cu destinul, o lupta inutila, pe care Manole o poarta din orgoliu si vocatie creatoare.Daca in balada populara, Manole isi primeste pedeapsa pentru orgoliul sau si isi gaseste sfarsitul din invidia manioasa a lui Voda, in drama blagiana moartea este un gest asumat. Nu e vorba nicidecum de o sinucidere, ci de contopirea si nuntirea suprema cu Creatia si cu Mira. Menirea artistului s-a implinit, el intra in spatiul de Dincolo-de-Fiinta, si, evident, in memoria colectiva.

Lucian Blaga Mesterul Manole Drama   Creatorului Posted on 28 martie 2011 by fullblog10

Drama creatorului de valori durabile in

„Meşterul Manole”- de Lucian Blaga

Ca şi poezia, dramaturgia lui Blaga atestă strânse legături cu mişcarea modernistă. Chiar înseşi denumirile pe care le dă unora din piesele sale sunt mărturie directă a înrâuririi expresioniste: mister păgân (Zamolxe); joc dramatic (Ivanca); pantomimă (Învierea).

În teatrul lui Blaga, ca şi în teatrul expresionist, personajele nu sunt decât simboluri pentru forţele stihiale ale vieţii. În consecinţă, la baza conflictului dramatic vor sta contradicţiile dintre aceste forţe, care acţionează în spatele personajelor, şi nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceşte.

Drama Meşterul Manole a fost publicată la Sibiu în 1927. Peste doi ani în 1929, la 6 aprilie, piesa vedea şi lumina rampei, în premieră absolută, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa se sprijină pe cunoscuta legendă a Mănăstirii Argeşului, iar autorul altoieşte pe sensul metaforic al baladei populare ideea că tot ce e cu adevărat durabil se obţine prin jertfe. Cunoscuta temă a jertfei zidirii este cunoscută la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada românească este unanim recunoscută ca fiind cea mai aleasă întruchipare artistică. Înnoirea şi înnobilarea acestui mit străvechi prin valorile nemuritoare dobândite de îndrăzneala, tenacitatea şi jertfa generaţiilor mai noi este strâns legată de bogăţia, strălucirea şi unicitatea arhitectonică a mănăstirii de pe Argeş.„Mesterul Manole” este o reconsiderare lirico-filozoficaa unui tipar mitic si

comportamental cu valoare exemplara pentru existenta spirituala romaneasca .Teatrul mitic blagian are o vadita conototatie tragica , pentru ca asa este destinul omului cu o inzestrare exceptionala , in ordine divina – un ales al sortii , iar in cea omeneasca – un blestemat de acest har; de aceea, tovarasii lui Manole il supranumeau compatimitor pe acesta si pe buna dreptate „Mesterul Nenoroc” . Destinul irepetabil al omului de geniu , adancit printr-o suferinta

nemarginita , l-a preocupat pe Blaga si in scrierile sale filozofice, atunci cand analizeaza implicatia raporturilor creatie si absolut.Din constiinta omului ca e o faptura limitata pe toate planurile , se naste dorinta de a crea , confruntata cu absolutul intruchipat de Marele Anonim . Omul creator are nevoie de adevar , de intelegere sintetica a armoniei lumii si de forme artistice nepieritoare , cele trei coordonate reunindu-se in actul creator .

„Opera de arta implineste nevoia omului de a se depasi , dezmarginindu-si fiinta , dar este si o cale de mantuire a spiritului omenesc.” Putem practic descoperi, cititind printre randuri , ca insasi autorul este un asa-zis Manole , el insusi sacrificandu-si viata in scopul creatiei , in scopul descoperirii de idei inovatoare , in scopul evolutiei spirituale a omului. Totodata arta pentru Blaga inseamna relaxarea spirituala , calea prin care sufltetul se desparte de trup tinzand catre spatiul cosmic , parasind spatiul teluric , este oarecum o cale de mantuire a sufletului , o mantuire prin creatie si prin actul creator , un procedeu ce ar reda echilibru universal.

Lucian Blaga comprimă datele oferite de partea introductivă a baladei şi expoziţiunea dramei începe cu motivul surpării zidurilor. Derutat şi aproape descurajat de acest fenomen de nepătruns, Manole măsoară şi socoteşte în odaia sa de lucru, în prezenţa stareţului Bogumil şi a unui personaj ciudat Găman, care doarme întins pe duşumea un somn agitat, bântuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori să tresară şi să se

comporte în neştire. Stareţul Bogumil are pentru situaţia desperată în care se află constructorii o singură soluţie – jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinţe umane este iraţională şi el continuă să se frământe în nehotărâre. Conflictul dramei începe în momentul în care intră în scenă Mira, soţia lui Manole. Mira cunoaşte frământarea interioară a soţului său şi a înţeles sfatul stareţului Bogumil. Între cei doi soţi are loc un schimb de replici, la care contribuie şi Găman în visurile sale, din care Manole înţelege că sfatul stareţului Bogumil nu e lipsit de tâlc, dar în acelaşi timp îşi dă seama şi de puternica dragoste ce-i leagă pe cei doi soţi. Acum conflictul e clar şi definitiv instalat; el e de natură interioară, izvorât din înfruntarea lucidităţii meşterului care construieşte încă multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e iraţională, de a sacrifica un om, şi nu pe oricine, ci pe propria-i soţie. Elementele conflictului sunt, aşadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru construcţie, pe de alta, intensa dragoste pentru viaţă, pentru frumuseţea şi puritatea ei, toate întruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sorţii să aleagă între biserică – simbol al Vocaţiei creatoare – şi Mira – simbol al vieţii, al dragostei, al purităţii omeneşti: biserica şi Mira sunt cele două “jumătăţi” ale personalităţii eroului. Fără una din ele, meşterul e anulat ca om. Constatăm deci un echilibru perfect al forţelor conflictului, şi de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor frământări interioare, făcând din personajul său un erou de tragedie antică, acolo unde balada rezolvă aparent simplu – mai mult prin sugestie – un conflict stârnit de clarificarea în vis a cauzei prăbuşirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru că e fără ieşire. Ieşirea din conflict nu poate avea loc decât prin moartea eroului, o moarte necesară, fără îndoială, iar nu o sinucidere, cum am fi tentaţi, poate, să credem, sau o moarte accidentală, ca în baladă. Întreaga desfăşurare a acţiunii relevă condiţia tragică a creatorului de valori durabile, aflat în luptă cu propriul său destin.

Iar dincolo de această semnificaţie, mitul conferă momentului înţelesuri nebănuite. Metafora femeie-biserică, devenită transparentă prin însăşi desfăşurarea acţiunii, trimite cu gândul la vocaţia zămislirii, în care biserica e simbol al plăsmuirii, unei valori estetice eterne, aşa cum femeia reprezintă simbolul eternităţii prin neclintitul ei destin de a perpetua, născând, Omul. Din acest punct de vedere în concepţia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate socială şi temporală precisă, e un simbol, şi în acelaşi timp, un purtător de cuvânt al autorului, care o dată cu desfăşurarea întâmplărilor descifrează şi semnificaţiile lor. În acelaşi fel trebuie văzut şi Găman, personaj stihial el însuşi şi simbol, totodată, al forţelor iraţionale dezlănţuite împotriva raţionalului. Manole, deşi simbol şi el ca mai toate celelalte personaje, evoluează totuşi ca un

caracter cu o puternică şi problematică personalitate, cu o individualitate distinctă, trăindu-şi intens şi neabătut destinul său de martir al frumosului etern.

Dar întâmplările se precipită. Zidurile cad din nou şi meşterii lui Manole sunt tentaţi tot mai mult de ideea abandonării lucrării. ŞI, ca şi cum noul eşec nu era de ajuns, din partea lui Vodă un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare şi urmărit de ideea jertfei, Manole făgăduieşte spre uluirea zidarilor o nouă încercare. Cu răspunsul dat de Manole lui Vodă acţiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compoziţională a dramei izvorăşte din complexitatea personajului ei principal. În permanenţă Manole evoluează pe două planuri fundamentale aflate într-o strânsă condiţionare reciprocă: unul psihologic şi unul al faptelor. În ordine psihologică, acţiunea ei, şi o dată cu ea, personajul atinge punctul maxim al încordării în momentul hotărârii de a jertfi (când Manole spune solului că “biserica se va ridica”, hotărârea e definitivă); în ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei în temeliile bisericii.

Solul pleacă şi Manole trebuie să desluşească zidarilor tâlcul făgăduielii lui. Unii vor să-l părăsească, dar marele meşter le strecoară în suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfă. Hotărârea e pecetluită prin jurământ. După trei zile de aşteptare înfrigurată, în care meşterii se istovesc în tot felul de bănuieli de încălcare a jurământului, ale unuia, împotriva celuilalt şi ale tuturor împotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre împlinirea unui destin. Mira însă vine pentru a preîntâmpina un omor pe care-l face răspunzător pe stareţul Bogumil. Trecând prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole încearcă să evite jertfirea Mirei, dar zidarii săi îl constrâng cu virtutea jurământului făcut. Acolo deci unde balada încerca evitarea zidirii Anei prin invocarea forţelor naturii, Blaga îşi pune eroul în confruntare directă cu propriii săi colaboratori pentru a releva fineţea mecanismelor sufleteşti antrenate în trăirea de către marele meşter a propriului său destin. În baladă natura era un personaj oarecum exterior într-o întâmplare oarecare; nevoile teatrului modern obligă pe poet la întruchiparea forţelor naturii în oameni. Dramatismul va fi mai intens, dată fiind confruntarea directă dintre ei. Manole împlineşte destinul, căci patima de a zămisli frumosul e neîndurătoare. În psihologia frământată a lui Manole, momentul hotărârii de a jertfi, reprezintă în ordinea luptei omului cu natura, la scară istorică, momentul transfigurat artistic al neutralizării opoziţiei dintre natură şi cultură. Manole e aici, prin sacrificiul făcut, un erou civilizator, care dă oamenilor o nouă valoare, etern-durabilă, aşa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul.

Blaga nu părăseşte nici o clipă condiţia omului. Zidarii trăiesc din plin febra constructivă a celorlalţi, dar obsesia vaierului care răzbate din zid şi comportarea Mirei în ultimele ei clipe de viaţă îl robesc tot mai mult. Tot mai puternică devine conştiinţa că pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai înseamnă izbândă, ci secătuirea tuturor puterilor sufleteşti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificării celei mai de preţ fiinţe, care-i aparţinea trup şi suflet, în gestul suprem al renunţării nemaigăsind iarăşi nici un sens, Manole se răzvrăteşte împotriva propriei sale fapte şi a celui care i-o ceruse şi vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita. Dar zidarii îl opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai aparţine autorului ei, ci eternităţii. G. Călinescu găseşte în această scenă esenţa clasică a interpretării “pe care o dă L. Blaga mitului Meşterului Manole… Meşterul vrea să dărâme biserica, dar norodul îl dă la o parte. Mulţimea nu vrea să ştie de autor, el nu recunoaşte decât opera”.

Finalul dramei din nou se disociază de baladă. În baladă, după terminarea bisericii, marele meşter declara, că vrea să construiască “Altă monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă!”. În dramă, insistenţa autorului se concentrează asupra condiţiei dramatice a creatorului, de unde gestul de răzvrătire împotriva propriei lui opere. Biserica rămâne dreaptă Ea are acum zugrăveli, clopote şi cărţi. Domnitorul vine cu alai să vadă minunea şi să se bucure de strălucirea ei. Boierii şi călugării însă îl acuză pe Manole de crimă şi socotesc

biserica lui “întâiul lăcaş al lui Anticrist”. Acest conflict în aparenţă secundar nu este, de fapt, altceva decât exteriorizarea unor contradicţii existente în sufletul lui Manole, încă de la începutul dramei. El se şi manifestă de altfel prin dezacordul dintre marele meşter şi stareţul Bogumil şi prin ezitările lui Manole de a se hotărî asupra jertfei. Izvorul acestei contradicţii se află în incompatibilitatea mitului precreştin al jertfei cu religia creştină, care nu acceptă ideea uciderii. Se clarifică astfel sensurile mitice pe care le aduce în dramă Bogumil, călugăr atemporal, altfel decât călugării care cer osândirea lui Manole pentru crimă. Dar osânda nu mai ajunge la marele meşter. El şi-a depăşit condiţia, cucerind eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa zămislită din suferinţă. Judecarea lui Manole prin raportarea la cea ce tocmai isprăvise nu mai e posibilă. El nu mai aparţine clipei, nic

Mesterul Manole - CaracterizareLucian Blaga se personalizează in contextul literaturii române ca un scriitor de excepţie deoarece prin el, literatura noastră regăseşte amploarea extraordinară a viziunii asupra naturii, spre Totul cosmic şi spre sensul lui metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.

„Meşterul Manole” este o dramă de idei, având la bază mitul estetic al creaţiei, realizată prin jertfă şi suferinţă. A apărut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 a avut loc premiera spectacolului. Tema dramei este destinul creatorului măcinat de patima creaţiei.

Meşterul Manole este protagonistul dramei care evoluţionează in operă fiind prezentat ca o  individualitate. Celelalte personaje se raportează la personlitatea sa, ca purtătoare ale unor idei şi concepţii, mai puţin sunt caractere distincte.

Manole, prin destinul său creator este un erou de tragedie antică şi, in acelaşi timp, este un Prometeu, un erou civilizator fiindcă este nevoit să aleagă intre pasiunea devastatoare pentru creaţie şi iubire, dragoste de viaţă.

Portretul fizic al lui Manole lipseşte aproape cu desăvârşire, fiind menţionată doar o singură trăsătură fizică de către Mira: „păr negru”. In schimb, el este caracterizat direct de alte personaje, reliefându-se astfel, alte trăsături ale lui. Mira il vede ca pe o „inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas”. Insă atunci când află că vrea să jertfească pe cineva pentru  a zidi biserica, ea il numeşte ucigaş: „nouă ucigaşi, cu Manole zece”. Pentru cei nouă zidari el este „Meşterul Nenoroc”, cel de-al şaselea indrăznind chiar să-i mărturisească că „Eu te-am urât şi te-am iubit cel mai tare”. In schimb, este considerat de către sol un mesager al adevărului.

Manole se autocaracterizează, recunoscând că este stăpânit de patima creaţiei, care il mistuie pe zi ce trece: „pentru biserică zilnic mor”, „e foc ce mistuie (…) şi e pedeapsă şi e blestem”. De asemenea, el se autocaracterizează ca o persoană blândă, insă cu un suflet amar împăcat: „braţul meu e blând. Uite ochii mei astăzi sunt blânzi. Şi blând e şi mersul meu, şi statul in picioare (…). sufletul e aşa de sfârşit, că nu poate să fie decât amar impăcat. Tot ce mi-a rămas e sălbăticia cuvântului.

Limbajul pe care Manole il foloseşte pină la convorbirea cu solul este unul incărcat de metafore şi simboluri. Dar mai apoi, el alternează spre un limbaj propriu, transparent, acesta modificându-se in dependenţă de funcţia lui. Când misterul şi iraţionalul domină scena, limbajul e metaforic şi plin de simboluri, iar când luciditatea şi judecata raţională e prezentă, limbajul e unul propriu.

Manole este un personaj complex prin frământările sale dramatice, prin intrebările pe care şi le pune, prin stările atât de contradictorii prin care trece şi evoluează pe două planuri fundamentale, aflate intr-o strânsă condiţionare reciprocă: unul psihologic şi unul al faptelor.

Ca personaj intr-o dramă modernă, Manole evoluează ca un caracter cu o puternică şi problematică personalitate, cu o individualitate discretă. Toate acestea fac din el un personaj de tragedie antică ce-şi trăieşte intens şi neabătut destinul său de martir al frumosului.

Gândurile lui reflectă zbuciumul lăuntric şi conflictul interior, acestea fiind schiţate prin intermediul monologului interior şi al introspecţiei: „Cine-mi dărâmă zidurile?” – exprimă o stare de nedumerire şi incertitudine; „Care voinţă nu s-ar clătina?” – sugerează o stare de indoială; „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” – invocă sigurătatea tragică a omului părăsit de creatorul său; „Jertfa asta de neinchipuit cine o are?” – exprimă o stare de indignare; „Mi-e aşa de greu, părinte!” – sugerează o stare de neputinţă şi neajutorare; „Ajută-mă cuvioase! O, câte piedici, câte împotriviri!” – el cere ajutor fiind disperat. De asemenea, prin intermediul gândurilor, sunt relevate superioritatea şi inteligenţa personajului: „Lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se imptoriveşte şi strigă: jertfeşte!…” – ceea ce sugerează o stare de inconştienţă şi de luptă cu el insuşi, iar astfel, se relevă că creaţia inseamnă pentru el patimă şi mistuire, iar prin sintagma „biserica se va inălţa!” se exprimă conştientizarea şi hotărirea artistului.

Manole trăieşte intr-un mediu care-l ajută să se detaşeze de lume, iar drama lui este inţeleasă doar de trei personaje: Mira, Bogumil şi Găman.

Personajul trăieşte o serie de conflicte: cu sine insuşi fiind forţat să aleagă intre cele două jumătăţi: Mira sau biserica, cu meşterii care il imping spre jertfire, astfel, relevându-se fineţea mecanismelor sufleteşti, antrenate in trăirea sa de către marele meşter propriului său destin; şi conflictul cu boierii şi călugării care cer pedeapsa lui.

In momentul zidirii Mirei, Manole, prin sacrificiul făcut, e un erou civilzator care dă oamenilor o nouă valoare, etern-durabilă, la fel cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul. In acest mod, el şi-a depăşit condiţia, cucerind eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa zămislită din suferinţă.

Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificării celei mai de preţ fiinţe, care-i aparţinea cu timp şi suflet, in gestul suprem al renunţării nemaigăsind iarăşi nici un sens, Manole se răzvrăteşte impotriva propriei sale fapte şi a celui care i-o ceruse  şi vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita, insă este oprit de zidari deoarece opera de artă creată nu mai aparţinea lui, ci eternităţii şi decide să se sinucidă, aruncându-se in văzduh de pe biserică.

Tragismul morţii lui Manole constă in faptul că el era deja mort in plan spiritual când a zidit-o pe Mira şi nu-i mai rămânea să moară decât in plan fizic. Astfel, are loc întregirea cuplului primordial, ei fiind suflete-pereche, uniţi in moarte aşa cum au fost in viaţă.

„Mitizând spiritualitatea tradiţiilor autohtone, prin idei filosofice şi limbaj metaforic de sărbătoare, Lucian Blaga, un Meşter Manole al cuvântului, înfăptuieşte o creaţie litarară naţională şi universală”.

Publicitate:

Trimis de noemadin 20 Martie 2009

Lucian Blaga, unul dintre scriitorii literaturii romane, a manifestat o bogata activitate literara, dovada fiind operele sale: poezii (Poezii, Lauda somnului, La cumpana apelor, Poemele luminii), piesele de teatru (Zamolxe, Anton Pann, Arca lui Noe, Mesterul Manole) sau lucrarile sale de eseistica, filozofie, aforisme si memorialistica (Filozofia stilului, Trilogia cunoasterii, Spatiul mioritic, Geneza si sensul culturii, Pietre pentru templul meu).

Drama Mesterul Manole a aparut in 1927 la Sibiu, iat in 1929 are loc premiera piesei la Teatrul National din Bucuresti. Este o drama mitica expresionista si de idei, datorita influentelor mitice si expresioniste pe care le are.

Tema piesei o constituie destinul tragic al creatorului, stapanit de patima sa, ca de o boala.

Personajul central al dramei de idei Mesterul Manole este mesterul Manole, la care se raporteaza toate celelalte personaje. El este creatorul de arta, un martir al frumosului, deoarece creatia inseamna pentru el, patima si mistuire: Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se impotriveste si striga: jertfeste!

Portretul fizic al lui Manole este foarte sumar schitat, lipsind cu desavarsire. Singura trasatura fizica mentionata si ilustrata prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje, mai precis de Mira, este ca are par negru.

Celelalte trasaturi ale lui Manole sunt puse in evidenta atat prin mijloace de caracterizare directa, cat si prin mijloace de caracterizare indirecta.

Astfel, prin intermediul autocaracterizarii este ilustrat faptul ca Manole este stapanit de aceasta patima pentru creatie, care il mistuie pe zi ce trece. (pentru biserica zilnic mor, e foc ce mistuie si e pedeapsa si e blestem).

Prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje sunt reliefate alte trasaturi ale lui Manole. Mira il vede ca pe o inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas, si in momentul in care afla ca acesta, impreuna cu cei noua zidari, vor sa jertfeasca pe cineva pentru zidirea bisericii nu se abtine sa il numeasca ucigas (noua ucigasi si cu Manole zece).

Solul il considera un mesager al adevarului, zidarii il numesc Mesterul Nenoroc, cel de-al saselea marturisindu-I ca Eu te-am urat si te-am iubit cel mai tare.Faptele lui Manole releva faptul ca este tipul creatorului, pasionat de arta, de frumos, din aceasta cauza fiind dominat de un hybris. Este un erou tragic pentru ca incearca sa atinga absolutul, dar isi constientizeaza neputinta de a avea totul in plan uman. Surprins intr-o situatie limita, este fortat sa aleaga intre cele doua jumatati: Mira si biserica, si este constient ca pierderea uneia dintre ele il va anihila.

Gandurile lui reflecta zbuciumul launtric si conflictul interior, fiind infatisate prin intermediul monologului interior si al introspectiei. Ele stabilesc cele doua forte ale conflictului: dragostea

pentru Mira si patima pentru creatie.

Tot prin intermediul gandurilor sunt relevate superioritatea si inteligenta personajului. Initial, acestea exprima indoiala, refuzul jertfei, iar in final exprima constientizarea si hotararea, ilustrata si prin sintagma biserica se va inalta!, care devine lait motiv pentru Manole.

Din punctul de vedere al limbajului, Manole are un limbaj profetic, pentru ca Mira ii spune Tu inceput si tu sfarsit, tu totul, metaforic, numind-o pe Mira altarul bisericii. Limbajul sugereaza revolta mesterului, prin interogatii si exclamatii retorice.

Mediul in care traieste Manole este un spatiu specific, care il ajuta sa se detaseze de lume, drama fiindu-I inteleasa doar de cateva dintre personaje, Bogumil, Mira si Gaman. Mediul este cel care diferentiaza o lupta intre Manole omul si Manole artistul.

Din relatiile cu ceilalti se observa superioritatea personajului, el reusind sa ii inchida pe mesteri intr-un cerc de vraja. De asemenea, toti ceilalti recunosc fascinatia pe care o exercita Manole asupra zidarilor.

Bogumil a fost considerat o alta fata a creatorului, fiind cel care constientizeaza necesitatea jertfei. El este cel care raspunde revoltei creatorului: Cine e? Ce e? Nu e apa, nu e foc, sunt puterile. Numele lui sugereaza dualitatea umana, intre bine si rau, Dumnezeu si Satana, suflet si trup, sacru si profan.Gaman este simbolul stihiilor ce se opun zidirii. A fost socotit unul dintre profetii teatrului romanesc, in piesa, fiind cel care intuieste ca Mira va fi jertfita: Tu-inger, tu-copil, tu-piatra.

Premonitia lui Gaman se adevereste: Sa tacem, sa tacem, visul se va implini, dar linistea nu o vom mai gasi. Relatia dintre ei este indisolubila, el fiind cel care in final intuieste starile creatorului si aude impreuna cu acesta cantecul din zid.

Al saselea zidar este razvratit, dar credincios vesnic lui Manole. Destinul lui se apropie de cel al lui Iuda, dar in final ajunge sa creada in minunea savarsita.Mira este cea impreuna cu care Manole intregeste cuplul primordial, ei fiind suflete-pereche,...