Mesina

7/30/2019 Mesina

http://slidepdf.com/reader/full/mesina 1/8

Tănăsescu, Antoaneta şi Mesina, Laura, Breviar de retorică, Ed. Cartea Studenţească,

Bucureşti, 2006, p. 103-110

Laura MESINA

FIGURA ŞI ARGUMENTUL

I

O lungă tradiţie consemnează locul comun conform căruia Grecia antică a fost cea

care a impus înţelesul dihotomic al expresiei “retorică şi politică”, expresie ce reprezenta

chiar subiectul polemicii duse în Dialogul Sofistul de către filosoful lui Platon şi de

adversarul său. Înfruntarea era legată de însăşi esenţa conceptului de “politeia” (arta de a

organiza treburile publice şi viaţa cetăţii)1 şi ducea în cele din urmă la repudierea retoricii

(asimilată politic sofisticii), în favoarea, se-nţelege, a argumentării raţionale. Aristotel,

datorită filosofiei sale de tip practic, avea să facă un pas mai departe, către reevaluarea

retoricii, subliniind atât rolul formativ al acesteia în discursul politic şi în cel pedagogic,

în general, cât şi articularea logică a figurilor şi a părţilor discursului, în mod concret.

Cele două “tekhné” au generat aşadar, în urma întâlnirii lor tensionate, un discurs

filosofic despre Bine şi despre Adevăr, a căror respectare reglează şi garantează ordineaîn spaţiul comunităţii. Mai întâi aflate într -o relaţie controversată, retorica şi politica au

ajuns să însemne, în timp şi laolaltă, “text ” şi să implice toate acele strategii discursive

ale puterii care influenţează receptorul (publicul) prin media (canalele comunicării de

masă). Doar că, din antichitate până în lumea noastră contemporană, o parte a “artei de a

convinge” s-a specializat pentru domeniul politicului într-atât de evident, încât s-a

1 Sofistul, personajul lui Platon din Dialogul cu acelaşi nume, susţinea că retorica este chiar esenţa politicului, consacrând astfel confuzia dintre putere şi instrumentul prin care aceasta se exercită, ca şi pe

aceea dintre forţă şi persuasiune. Opinia opusă sofisticii de către filosofia antică era că persuasiunea ducetocmai la înlăturarea violenţei, că retorica ar avea un rol de reechilibrare a unei situaţii conflictuale şi căeste de fapt subordonată politicului. Platon însuşi, anti-sofist, recunoaşte totuşi în Politeia faptul că retoricaeste necesară în educarea populaţiei în spiritul legilor cetăţii (deşi opţiunea lui era în general aceea de aopune retorica argumentaţiei logice, singura aptă să ajute spiritul să se formeze în lumina Binelui şi aAdevărului. De aceea, ca şi mai târziu la Aristotel, retorica, în înţelegerea lui, era, diferit faţă de teoriasofiştilor, un instrument persuasiv de care puterea uneori se serveşte pentru a se impune, la nevoie chiar pentru a evita violenţa sau pentru a instrui o populaţie ignorantă).

7/30/2019 Mesina


autonomizat din multe puncte de vedere faţă de “Vechea Retorică”, devenind un tip de

“retorică restrânsă” (după o expresie a lui Gérard Genette din 1970), o tehnică a utilizării

anumitor figuri. Acest decupaj s-a impus pe măsură ce ştiinţa politicului şi-a definit ea

însăşi tot mai precis obiectul şi metodele de lucru.

Ocupându-se de organizarea discursului, la ora actuală retorica în politică e mai

curând legată de rezultatele sondajelor, de marketingul politic şi de “politica”

spectacolului ideologic - electoral, spre exemplu - ceea ce, mai specializat, s-ar putea

numi “relaţiile publice în politică” (branding -ul de naţiune pare să fie, în ordine

temporală, ultima manifestare de acest gen).

Cu toate acestea, dezvoltarea tot mai multor ştiinţe socio-umane şi evidenta lor

individualizare nu au reuşit să elimine sau să deblocheze crizele politice contemporane şi

nici nu au putut influenţa rapid reacţiile populaţiei faţă de acestea (v. depolitizarea –

amintim cazul foarte grav al indiferenţei electoratului şi al absenteismului la alegerile

pentru Primăria Capitalei, din aprilie 2005 -, relaţia sensibilă dintre elitele culturale şi

cele politice etc.).

“Vechea Retorică” se manifestă foarte vizibil în politică mai ales atunci când

ideologiile nu mai reuşesc să ofere soluţii raţionale şi corecte pentru echilibrul societăţii.

Momentele de ruptură istorică, în şi mai mare măsură, lasă loc de manifestare discursului

politic umoral, implicit unei retorici violente. Necesitatea de a convinge masele să opteze

pentru o soluţie politică sau alta impune o verificare a strategiilor retorice şi o mobilizare

a resurselor expresive şi persuasive ale limbajului (un exemplu conjunctural poate fi şi

campania electorală din România, noiembrie 2004, în care puterea s-a “negociat” foarte

spectaculos între protagonişti, pe de o parte, şi între aceştia şi electorat, pe de alta).

Societatea contemporană românească a cunoscut după 1989 destul crize de

legitimare a politicii statului şi a traversat perioade foarte agitate, în care toate resursele

limbajului au fost implicate în înfruntarea dintre partide sau dintre personalităţi politice.

De aceea, istoria discursului politic în România post-decembristă poate constitui un foarte

interesant studiu de caz atât pentru specialiştii din domeniul ştiinţelor politice, cât şi

pentru retoricieni şi pentru analiştii imaginii publice a puterii.

7/30/2019 Mesina


Cu toate acestea, retorica se regăseşte în actele de limbaj cu conţinut politic, sub

forma argumentării, şi în perioadele de acalmie şi de respectare a legitimităţii puterii,

fiind marcată mai mult de logică decât de sofistică. Ea este, de altfel, mai puţin

condiţionată astăzi de locul performării ei decât în Antichitate (când treburile publice

erau subiectul întâlnirii comunităţii în agora, for de dezbatere şi decizie publică prin

excelenţă). Dată fiind presiunea diversităţii mesajelor mediatizate, discursul trebuie în

primul rând să convingă prin motive pragmatice, logice şi cu relevanţă imediată pentru

viaţa comunităţii.

În acest fel, în zilele noastre, se depăşeşte diferenţa tradiţională numită anterior,

cea dintre argumentare sau convingere raţională şi retorică sau persuasiune. Preluând o

perspectivă din filosofia analitică a limbajului, putem spune că, în lumea modernă,

argumentaţia este spaţiul privilegiat al reconstrucţiei limbajului ca acţiune (Austin), cuscop practic. Cum retorica are un binecunoscut rol clasic de instrument al aplanării

conflictelor sau al inflamării lor, ea capătă în societatea postmodernă un rol activ,

principal, în negocierea diferendelor de ordin politic, fiind manevrată în mod necesar cu

măsură şi de cele mai multe ori fără nici o intenţie sofistică.

Aşadar, avem de-a face cu o reîntâlnire între argumentaţie şi retorică, însă altfel

decât în Antichitate. Întâlnirea este acum consacrată şi recunoscută de către public, de

către specialişti şi de către utilizatori, având un rol şi funcţii bine stabilite şi cunoscute,

ce duc la o reconfigurare a „dialogului” dintre cele două.

Se vorbeşte, în descendenţa neo-retoricii din secolul al XX-lea, despre

“argumentaţia retorică”, construită pe bazele etice ale postmodernităţii, în spiritul

mutaţiilor şi al redefinirilor din cadrul politicului. Puterea se foloseşte în ziua de astăzi de

strategiile discursive ale argumentaţiei retorice, pentru că, inevitabil, acţiunea politică

presupune şi comunicarea de masă, ce include, la rândul ei, producerea şi receptarea

discursurilor cu conţinut politic.

Cum orice discurs este dialogic (presupune un ascultător sau un lector, pe care

urmăreşte să-l influenţeze, convingându-l să răspundă pe măsura aşteptărilor atent

stabilite ale emiţătorului), se impune analiza acţiunii exercitate de politic, prin

intermediul mesajelor focalizate, asupra referentului (punctul de plecare al discursului),

asupra interlocutorului, codului şi locutorului (mijlocului de comunicare).

7/30/2019 Mesina


Argumentaţia retorică ţine de ştiinţa comunicării şi, în cazul breviarului de faţă,

ele se regăsesc împreună în discursul puterii politice.

Pe de altă parte, politica dusă de putere şi publicitatea electorală se întâlnesc la

rândul lor indirect, din cauza politicii economice duse de un anumit partid de

guvernământ sau de o anumită formă statală în ce priveşte organizarea pieţei publice a

bunurilor simbolice şi a celor de consum real. Calitatea publicităţii şi a discursului

publicitar, spre exemplu, ca şi valoarea argumentaţiei retorice sunt date atât de gradul de

cultură şi de profesionalismul autorului, cât şi de nivelul de civilizaţie şi de mentalitate al

receptorului (un studiu de caz foarte sugestiv pentru evoluţia societăţii româneşti post -

decembriste îl constituie campania politică de succes a candidatului Traian Băsescu

pentru funcţia prezidenţială, din octombrie-noiembrie 2004). Or , acest nivel de cultură a

imaginii şi de civilizaţie este susţinut de modul în care se organizează economicul,condiţionat la rândul lui de exercitarea unei politici eficiente. Ciclul se închide,

demonstrând interdependenţa proceselor socio-politice, economice şi culturale. El poate

deveni vicios într-o societate cu o legislaţie neperformantă, în care retorica este mai puţin

democrată şi mai puţin corectă argumentativ, dar unde poate fi mai “plastică” şi mai

violentă.

Concluzie:

În cadrul sistemului complex al lumii de astăzi, retorica „veche” are un nou rol,

mai curând instrumentar, altul decât cel din antichitate, când era mai acuzat politic. Dacă

pentru lumea Greciei antice, expresia “retorică persuasivă” era un pleonasm, iar

“argumentaţie retorică” o im posibilitate, în cultura contemporană a spaţiului public

retorica poate fi şi argumentativă, pentru că argumentul, după cum o demonstrează neo-

retorica, poate avea funcţia unei figuri de logică sau de compoziţie (cum voi încerca să

arăt mai jos, în partea a doua a acestui breviar). Funcţia persuasivă a limbajului se

manifestă în întreg câmpul activităţilor sociale, prin interfaţa economiei, din cauza

necesităţii vânzării bunurilor de consum. Cum “imaginea politică” şi “ideologia” au

ajuns, în urma acceptării sistemului de votare universal, tot bunuri de “negociere” publică

- de această dată, a puterii -, retorica argumentativă se regăseşte aproape mereu în

discursul politic.

7/30/2019 Mesina


Echilibrul politic se realizează şi este mai eficient atunci când putem constata

pr ezenţa în discurs a argumentaţiei retorice mai curând decât a limbajului retoric, fie el

şi argumentativ. Diferenţa (tradusă prin acest aparent joc al expresiilor) este însă

semnificativă: printr -o imperceptibilă nuanţă semantică, este redată tocmai falia dintre un

stat raţional şi democrat, al dezbaterii responsabile, etice şi sobre şi un stat pe cale de a

se democratiza, de a învăţa civilizaţia dialogului politic în spiritul unei veritabile,

transparente şi corecte politeia.

II

Argumentaţia şi retorica reprezintă, aşadar, cei doi mari actori ai istoriei

(compoziţionale a) discursului european.În primul rând, datorită unor “instrumente” pe care cele două tehnici discursive le

folosesc: argumentul , respectiv figura. În cadrul unei discuţii care evaluează raportul

dintre ele, apare de îndată ca fiind evident caracterul conflictual al relaţiei. Dacă o idee se

argumentează şi scopul este de a convinge raţional interlocutorul, atunci cu siguranţă nu

ar mai fi necesar recursul la figuri.

Preferabil este să le cunoaştem însă mai bine identitatea, urmînd îndeaproape

vocile specialiştilor neoretoricii europene2.

Figura ar fi, în general, conform punctului de vedere exprimat de Olivier Reboul3,

un procedeu stilistic, în cadrul unei exprimări lipsite de constrângeri (nu este obligatoriu

să recurgi la o figură ca să comunici un mesaj unui alt individ sau grup) sau codificate

(orice figură este de fapt o structură cunoscută, transferată sau potenţial transferabilă altor

conţinuturi, cum se întâmplă spre exemplu în cazul metaforei, al alegoriei sau al

comparaţiei).

Mai cunoscută este figura poetică, cea pe care un absolvent de liceu s-a obişnuit a

o recunoaşte cu uşurinţă în textele beletristice studiate la orele de literatură.

2 Ne vom raporta, în cele ce urmează, la un studiu semnat de Olivier Reboul, La figure et l’argument, învol. De la métaphysique à la rhétorique, Editions de l’Université de Bruxelles, 1986, ed. îngrijită deMichel Meyer. Pentru demonstraţia de faţă, pentru economia generală a acestui volum, ca şi pentru afiliereanoastră la un punct de vedere - deja clasicizat, de altfel - din domeniul neoretoricii europene, expunerea defaţă reprezintă o prezentare în scop didactic a unor noţiuni şi probleme elementare ale argumentaţieiretorice.3 Reboul, art.cit.

7/30/2019 Mesina


Poetica şi retorica nu sunt însă acelaşi lucru, nu au nici aceleaşi funcţii în raport

cu receptorul, nici aceleaşi instrumente cu ajutorul cărora se realizează captarea atenţiei

acestuia sau schimbarea opţiunilor sale (despre diferenţele dintre cele două „tehnici”

vorbesc unele texte din capitolul de faţă al acestui breviar).

O figură este în chip necesar retorică, consideră Reboul, atunci când scopul

imediat al textului, sortit lecturii sau rostirii, este de a persuada sau de a convinge

imediat şi irevocabil publicul de adevărul şi de valoarea unei idei. Acest text / logos

(discurs), gândit pentru a obţine astfel de efecte, premeditate, exprimă, cu ajutorul figurii

retorice, o tensiune sporită, ce se raportează la ethosul oratorului (la caracterul şi valorile

sale) şi la pathos (exercitarea unei acţiuni afective asupra auditoriului).

Pentru că figura este, în aceste condiţii, retorică, ea contribuie implicit la

argumentarea ideilor . Ca atare, fiecare figură poate fi pusă în relaţie cu un anumit tip deargument . Atunci când am avea de-a face cu o repetiţie, spre exemplu, figură ce ar denota

sinceritatea şi spontaneitatea, de fapt am avea de-a face (iată ce susţine argumentul

figurii) doar cu un procedeu menit să “garanteze” că discursul nu este pregătit de

dinaintea rostirii sale, ceea ce uneori este fals.

Perspectiva modernă a retoricii asupra rolului figurii este integrativă: figura este

înţeleasă ca element al gândirii, ca un mijloc de a găsi şi de a demonstra o idee, chiar şi

atunci când acea idee nu e decât probabilă.

Este drept că această teorie pare să fie strict funcţională şi să nu ia în calcul

umorile pe care un text puternic persuasiv, scris sau rostit, le poate stârni (râsul, spre

exemplu). Există fără îndoială şi un comic al discursului, precizează Reboul, teoretizat şi

el în cadrul retoricii moderne şi care se regăseşte adesea, cum vedem în ziua de astăzi în

spoturile publicitare, în discursurile sau dialogurile politice şi în polemica jurnalistică,

spre savoarea publicului (dar şi spre câştigul autorului sau al producătorului/promotorului

valorii respective!).

Problemele fundamentale pe care le ridică retorica modernă în ceea ce priveşte

relaţia dintre figură şi argument vizează măcar trei aspecte, aşa cum sînt ele sistematizate

de Olivier Reboul:

1. cum ajută figurile argumentarea unei idei?

7/30/2019 Mesina


2. poate figura să determine, să constituie un argument?

3. argumentul nu este el însuşi, mai mult sau mai puţin, o figură?4

Răspunsuri la întrebările 1 şi 2:

O clasificare tradiţională a figurilor (v. exemple în breviarul de faţă) ar fi

următoarea : figuri ale cuvintelor, ale sensului, ale construcţiei şi ale gândirii.

Figurile cuvintelor , numite metaplasme (v. în breviar), s-ar întâlni mai curând în

poezie şi în textul comic. Ele pot juca însă şi un rol argumentativ, pentru că filosofii,

autori predilecţi de discurs, le folosesc adesea, stimulând jocul sensurilor, utilizând

efectul imediat obţinut cu ajutorul lor. Înlănţuirea semnificativă a fonemelor, spre

exemplu, dublează înlănţuirea ideilor şi a argumentelor, conf erindu-le mai multă forţă

(ex: «acea Românie a românilor»). Figurile sensului sau tropii se realizează prin înlocuirea unui termen cu un altul,

care are o semnificaţie neobişnuită, provocatoare de tensiune la nivelul discursului şi,

implicit, la nivelul receptării. Aceste figuri sunt în egală măsură proprii atât tehnicii

discursive, cât şi tehnicii argumentative. Exemplul metonimiei şi al metaforei este

elocvent, pentru puterea de simbolizare şi de argumentare directă, concisă, în favoarea

unei idei sau a alteia. Destul de suspecte din cauza utilizării lor până la pierderea oricărui

caracter expresiv insolit, figurile sensului parcurg un drum adeseori fatal pentru ele

dinspre enigmă înspre clişeu. Forţa persuasivă scade în timp prin uzajul expresiei

respective. Orice astfel de figură pare să fie condamnată între cele două capete ale

itinerariului său cultural, aura misterioasă şi crasa banalitate.

Figurile construcţiei se regăsesc la nivelul structurii frazei sau al lanţului de fraze

(elipsa, repetiţia, antiteza sau inversiunea, alături de chiasm).

Figurile gândirii au un rol special în stabilirea relaţiei dintre public şi orator

(alegoria, ironia) şi se regăsesc la nivelul întregului discurs. Pentru că în general sunt

susceptibile de dublă interpretare (pot fi citite şi în sensul propriu, şi în sensul figurat), ele

au şi o dublă valoare argumentativă (ex: fals elogiu sau ironie).

Figurile stabilesc aşadar raporturi de determinare cu argumentul . Reboul

4 ibidem

7/30/2019 Mesina


precizează, pentru a face trimitere în continuare la retorica modernă, faptul că există un

raport extrinsec (figura facilitează argumentaţia, captează atenţia, adaptează

raţionamentul în funcţie de auditoriu) şi unul intrinsec (figura se implică în însăşi tehnica

argumentării). Cele două funcţii sunt inseparabile în realitate.

Argumentul poate fi însă o figură ? Prima concluzie, asupra rolului pe care îl

joacă figurile în argumentarea unei idei şi asupra faptului că figura poate să constituie un

argument, să-l ajute şi să-l exprime, ar demonstra că cele două sînt indisociabile.

Această idee poate fi susţinută de cele patru trăsături ale argumentaţiei, care o

diferenţiază de demonstraţia logică (de tip ştiinţific) : argumentaţia se face în funcţie de

auditoriu (fie el particular, specializat sau nespecializat), pentru obţinerea unui consens;

argumentaţia utilizează limba naturală (de aceea se întîlneşte în discursul public un număr

mare de termeni polisemantici); derularea unei argumentaţii nu poate avea aceeaşi rigoare(inflexibilă, cel mai adesea) ca a unei demonstraţii ştiinţifice; argumentaţia este polemică

prin definiţie, pentru că se opune întotdeauna, mai mult sau mai puţin vizibil, unei alte

serii de argumente. Important de reţinut ar fi că polemica nu semnifică în chip obligatoriu

conflict, aşa cum este pecepută adesea în spaţiul public românesc ; ea este de altfel exact

opusul conflictului, pentru că instituie dezbaterea şi înlătură posibilitatea unei înfruntări

violente.

Figura se inserează în chip natural în strategia de argumentare. Ironia sau

metafora, spre exemplu, joacă un rol foarte bine precizat în discurs, în favoarea

caracterului său argumentativ. Argumentul este figură tocmai datorită imposibilităţii de

a-l parafraza, de a-l exprima fără să-l modifici. El are acelaşi statut oarecum imprecis5, de

joc intersubiectiv şi este acţionat de acelaşi impuls polemic, întru totul asemănător figurii.

« Domeniul argumentării este cel al acţiunilor vieţii, cum spunea Descartes, un

domeniu în care nu mai dispunem de evidenţe logice şi de certitudini obiective, unde cea

mai mare parte a adevărurilor este de ordinul verosimilităţii şi unde obiectivitatea trebuie

să facă loc dialogului. Şi se dialoghează cu orice fiinţă. De aici, rezultă figura. » 6

5 Reboul, op.cit ., p. 1866 Reboul, op. cit , p.187

Mesina

Documents

Transcript of Mesina