8.01.2014Mesaje din aeroportul vietii

A mai tecut un an. Plin. Vesel. Trist. Romantic. Depresiv. Un an cu de toate pentru toti. Un an plin demulte (pentru mine).

Am luat o pauza din a mai trage acea linie dupa sfarsitul fiecarui an si din a mai etala pe aceasta pagina de hartie, ce am facut, ce am uitat sa fac, ce ar fi trebuit sa fac si ce asteptari am de la viitorul parfumat. M-am intrebat de ce, insa nu am gasit vreun raspuns adecvat. La sfarsitul unui numar par, m-am gasit rostind doar atat: alt aeroport, alt avion, alt peisajaltceva.

Ma simt si ma vad adesea asteptand prin aeroporturi; prin locurile acelea in care oamenii se grabesc: au ceva de prins, au ceva de facut, au ceva de uitat, ceva de trait. Eu in schimb, astept. Pe cine sau ce? Nimic si nimeni. Astept orice, oricine. Ciudat cum acest aeroport al propriei vieti, al propriei fiinte si existente, nu imi apartine. Aici sunt singura care nu are certitudini; care nu are o directie, un scop, o tinta, mai mult ca sigur nici macar bagaje, doar un bilet. Ironia? Este un bilet de autobuz.

Numarul impar in care voi fi nevoita sa ma scald timp de 365 de zile, ma indeamna sa incep lucruri noi: sa imi schimb biletul, sa imi cumpar o cafea, sa citesc un ziar, sa nu mai fumez, sa dau un telefon si sa ma grabesc si eu spre cineva, sa alerg pentru a prinde un avion; sa imi gasesc un rost in acest spatiu. Pe de alta parte, nu stiu cu ce anume sa incep si cu ce sa termin. Nehotararea speicifca copilului din mine, ce se naste in fata inceputurilor, imi spune doar: stai jos si taci. De ce ma regasesc mereu in acest loc daca nu am motive? De ce am biletul gresit si de ce as astepta orice, oricine cand m-as putea indrepta spre iesire; m-as putea elibera?

Ciudat cum acest loc nu face parte din lumea viselor sau din lumea basmelor. Imi este realitate. Una incomoda de cele mai multe ori, insa plina de necunoscut.

In splendoarea numarului par ce m-a abandonat acum cateva zile am invatatmulte (bineinteles), insa cel mai important: am invatat sa ma expun frumos in lumina de neon a incaperii in care toti ceilalti sunt grabiti. La inceputul imparului, am fost la un pas de a-mi schimba biletul ( sau macar de a ma descotorosi de nefelositor ). Nu am facut-o si nu o voi face. Daca sunt printre putinii care poseda bilete de autobuz intr-un aeroport, atunci la ce bun sa ma amestec printre cei multi? O sa imi gasesc un scop? Nu, am sa imi gasesc doar ominciuna. Cea care se sprijina de vreo balustrada, cea de care te impiedici atunci cand alergi spre cei dragi, cea de care nu ai loc sa te speli pe maini la baie, cea care iti pune intrebari in sala de asteptare exasperandu-te, cea care iti varsa cafeaua atunci cand mai ai 5 minute pana la imbarcare, aceea la care te uiti ofensat si te intrebi: de unde vine sau unde pleaca in aceasta maniera: fara bagaj, fara prezent, fara viitor? aceea e singura si unica care lasa mesaje din aeroportul vietii.