Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

Facultatea de Litere

Proiect la disciplina

Antropologie politică

Mentalitate moldovenească

Profesor: Student: Ciobanu ElenaCârtiță-Buzoianu Cristina CRP, anul III

Bacău, 2015

Apărut în scrierile filosofilor englezi de la sfârşitul secolul al XVII-lea, ca derivat

substantivizat al adjectivului mental/mentalis, provenit din vocabularul scolasticii medievale,

termenul de mentalitate (mentality, în idiomul insular) definea modul de a gândi şi simţi al unei

colectivităţi etc. După transferul în limba franceză a secolului al XVIII-lea, cuvântul devine un

loc comun în limbajul cotidian, evocând maniera generală de a gândi, predominantă, la un

moment dat, într-o societate, sau “model” socio-cultural de percepţie şi modelare, specific unei

anumite epoci.

Devenită, în timp, un termen ambiguu sau “slab” (astfel îl caracterizează Peter

Dinzelbacher), “mentalitatea” capătă de la un autor la altul, definiri şi substanţialităţi diverse,

ceea ce îi afectează satutul de concept fundamental, posibilitatea de a se constitui în canon

referenţial, problematicile particulare ale cercetării, precum şi maniera de interpretare a surselor.

Jacques Le Goff şi Carlo Ginzburg vorbesc despre mentalităţi ca despre “un ansamblu de idei

gata făcute, pe care indivizii le exprimă spontan, într-un anumit mediu uman şi într-o anumită

perioadă”; de asemenea, mentalităţile sunt definitorii pentru iraţionalul uman care constituie

domeniul istoriei mentalităţilor. Michel Vovelle consideră că mentalităţile includ toate formele

de expresie culturală, de la cele specifice culturii savante, până la nivelul inconştinet al

sensibilităţii colective, oglindit de atitudinile, comportamentele şi reprezentările cele mai

cotidiene caracteristice culturii populare (cum ar fi cele referitoare la solidarităţile de grup,

familie, iubire, sexualitate, moarte etc., mentalităţi studiate, analizate în scrierile lui Georges

Duby, Jean-Louis Flandrin, Philippe Ariès etc.). Lui Hagen Schulze, mentalităţile constituie

imaginea pe care şi-o construieşte societatea despre ea însăşi, surprinzând “normele şi axiomele

sociale”, “universurile de semnificaţii colective şi paradigmele de legitimare”. Împreună acestea

realizează “realitatea colectivă subiectivă”, care reprezintă fundamentul, cauza originară, atât

pentru comportamentele sociale, cât şi pentru cele individuale.

Încă din Evul Mediu, românii din cele trei mari provincii au fost obligaţi, atât de

poziţia geografică, cât şi de circumstanţele politice, să aparţină unor spaţii culturale diferite.

Această situaţie a determinat şi o oarecare diferenţiere de mentalitate care s-a conturat pe

parcursul secolelor. Procesul va continua lent, datorită fenomenului de transhumanţă şi a

autarhiei satului românesc, dar a rămas totuşi inevitabil. Astfel, românii din Muntenia şi

Oltenia au fost mereu mai apropiaţi de spaţiul balcanic, de Bulgaria, Serbia, mai departe

Grecia, în linii generale spaţiul dominat spiritual şi politic de Constantinopol. Românii din

Transilvania, dat fiind cucerirea timpurie a acestei provincii de către maghiari, au fost

integraţi spaţiului Europei Centrale, dominat în ultimă instanţă de Roma şi Sfântul Imperiu

Roman de Națiune Germană. Moldovenii (adică românii moldoveni) au aparţinut mai mult

spaţiului Europei de Est, aproape de Ruthenia şi slavitatea răsăriteană.

Deşi slavii răsăriteni, rusinii, cu care se învecina Moldova, erau ortodocşi, spaţiul

propriu-zis s-a aflat până în secolul XVIII sub influenţa Poloniei catolice, şi implicit

latinizate. Totuşi, latinitatea moldovenilor s-a afirmat mai mult prin moştenirea

strămoşească, prin limba vorbită, o latinitate arhaică populară, rămasă încă din antichitatea

târzie. Doar o parte a boierimii, adică cea a intelectualităţii, cu studii făcute în Polonia,

printre care se remarcă fără îndoială marele cronicar Miron Costin, au fost influenţaţi de

latinitatea poloneză, catolică. În contrast, balcanismul a pătruns mult mai adânc în

mentalitatea moldovenească, mai ales în forma sa greacă. Substratului bizantin, care s-a

manifestat prin organizarea de stat la nivel politic, şi prin ortodoxie la nivel spiritual, i s-a

adăugat puternica influenţă lăsată de secolul regimului fanariot.

Momentul fatal pentru moldovenii dintre Prut şi Nistru l-a reprezentat anul 1812.

Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, nu numai că a integrat provincia spaţiului profund estic

al Moscovei (care cu nimic nu mai amintea de Rusia Veche Kieveană), ci şi cel mai

important, a rupt-o de restul românilor. În timp ce Moldova şi Ţara Românească formau

România modernă, iar în Transilvania dominaţia maghiară (fie şi sub Habsburgi) se clătina

puternic, toate sub o renaştere miraculoasă a memoriei originii latine, basarabenii au rămas în

lumea semi-medievală a Rusiei ţariste, ortodoxă dar cu o biserică etatizată şi „naţionalizată”.

Totuşi, ţarismul nu a putut schimba prea multe. Satul moldovenesc a rămas să trăiască în

lumea sa, departe de Moscova şi Sankt-Petersburg, şi cel mai important şi-a păstrat prin

limbă şi tradiţii latinitatea ancestrală.

Lovitura de graţie, atât intelectualităţii basarabene cât şi secularului „sat

moldovenesc”, au dat-o bolşevicii. După ce au distrus spiritualitatea ruşilor înşişi, sovieticii

au purces la nimicirea spirituală şi a basarabenilor. Cu intelectualitatea deportată ori

împuşcată, cu obştea sătească trabsformată în kolhoz, moldovenii din Basarabia au rămas

lipsiţi de „cap” şi cu picioarele frânte. Inventarea şi impunerea „poporului moldovenesc”,

slavizarea limbii, pauperizarea forţată pentru a-i transforma în sclavi ai sistemului, toate au

avut drept consecinţă starea lucrurilor de astăzi. „Caprei vecinului”, i s-a adăugat şi „casa

vecinului”, pe care pentru a pune mâna era necesar un „donos” la NKVD. „Eu îs moldovan,

eu grăiesc moldoveneşte”, „Rusîia o existat întotdeauna”, „cu ruşî ni era mai ghini”, „la

kolhoz pi dealu mari, şini furî aşela ari”, sunt numai câteva din expresiile care exprimă

perfect ceea în ce au transformat bolşevicii un popor milenar, cu tradiţii izvorâte în epoci

legendare şi cu o limbă ce moşteneşte Latina lui Caesar şi Augustus. Şi astăzi   unii încă

încearcă a crea o „naţiune civică” moldovenească, bazată pe spiritul kolhoznic şi principiul

„cine dă mai mult”. Numai străzile chişinăuene, precum Dacia, Sarmizegetusa, Traian,

Romană, mai amintesc că înainte de „eliberarea” sovietică, poporul băştinaş „de la Rîm” se

trăgea, nu de la râme gen Kotovski şi Frunze. Dar cum spunea marele filosof Immanuel Kant:

„Un popor fără cultură e un popor uşor de manipulat”.

Despre moldoveni. Despre Paștele Blajinilor

Paștele Blajinilor este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind creștină, iar de

alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu influențe creștine considerabile. Sărbătorită

preponderent, în Europa de Sud-Est, această sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați, și

anume a rudelor și prietenilor apropiați. De Paștele Blajinilor credincioșii vizitează

mormintele rudelor/apropiaților de la cimitire, le aduc în ordine, iar după slujbă preoții săvârșesc

sfințirea lor.

De obicei, Paștele Blajinilor se sărbătorește după 7 sau 8 zile de la Paștele propriu-zis,

duminica și/sau lunea respectiv. În localitățile (rurale) mai mari, unde sunt mai multe cimitire

într-un sat, sărbătoarea are loc mai multe zile, începând de sămbătă.

Țara unde sărbătoarea ia cea mai mare amploare este Republica Moldova, unde ziua de

luni de după duminica Paștelui Blajinilor (la o săptămână după Paștele creștin-ortodox) este

declarată oficial ca fiind zi liberă. În capitala Republicii Moldova, în Chișinău, tradițional de

Paștele Blajinilor municipalitatea pune la dispoziția populației rute de autobuz gratuite către cel

mai mare cimitir din țară și unul din cele mai mari din Europa – Cimitirul Sfântul Lazăr (Doina).

Paştele celor adormiţi este ziua când aproape toţi cei din poporul nostru care au persoane dragi

plecaţi din viaţă se duc la mormântul lor, ca să-i onoreze sau să-i venereze. Mai ales femeile, în

perioada până la această sărbătoare, sunt foarte preocupate de cumpărarea lucrurilor care vor fi

date de pomană. Ele cumpără lucruri bune şi scumpe în nădejdea că, atunci când vor fi date de

pomană la mormântul decedatului, vor trece într-un chip miraculos la el şi în lumea lui. Alte

femei o fac doar pentru ca să nu rămână în urmă, ci să fie în rând cu lumea şi altele o fac chiar

din fală şi ca să facă de ruşine pe cei ce nu au nimic.

Una din etapele premergătoare acestei sărbători este curăţenia generală în cimitire,

îngrijirea mormintelor etc. După felul cum creştinii îngrijesc de morminte, poţi judeca despre

respectarea credinţei legate de cultul strămoşilor noştri. Este semnificativă prima zi de joi de

după Paşti – numită „Joia Mare”, „Joia Morţilor” cînd anume în această zi vin sătenii să facă

curăţenie în cimitire, aducînd cu ei copturi, ouă roşii, plăcinte, oferindu-le pomană de sufletul

răposaţilor.

O atenție deosebită se acordă pregătirii pomenilor,în care intră un colac, o lumînare,

chibrite, ou roşu, copturi şi neapărat un şervet sau diverse piese de îmbrăcăminte. Pomenile se

aşează pe masă de cu seară, se aprind lumînările pentru puţin timp, semn că „cei răposaţi să ştie

că la ei vor veni”. În dimineaţa zilei de Blajini în cimitire lumea vine la mormintele părinţilor,

rudelor cu pomeni, vin. Preotul „prohodeşte” mormintele şi sfinţeşte pomenile, acestea din urmă

se dau de pomană de sufletul celor morţi împărţindu-le de obicei copiilor, rudelor, prietenilor,

oamenilor săraci.

În Moldova sînt răspîndite mai multe forme de pomenire a răposaţilor în ziua de Blajini:

în unele sate se vine la cimitir cu pomeni şi după ce se împart, rudele se întorc acasă şi se așează

la masă. În alte localități apropiații se adună la cimitir aducînd cu ei mîncare şi băutură şi

aranjează o masă comună. Vinul din pahare nu este servit pînă la fund, pentru că băutura rămasă

se toarnă peste mormînt. Unii zic că vinul acesta este destinat pentru Diavol, de la care răposatul

ar fi cumpărat pămînt pentru mormîntul său. Alţii cred că vinul îl beau răposaţii, pentru ca să fie

şi ei veseli. Rămăşiţele bucatelor le lasă pe morminte sau le dau de pomană, crezînd că, dacă se

aduc acasă, se săvîrșește un mare păcat şi este semn rău.

Datinile, tradiţiile strămoşeşti legate de Paștele Blajinilor sînt păstrate și respectate de

moldoveni cu sfinţenie.

Din câteva interpretări ale pasajelor din Biblie care vorbesc despre răposați expuse într-

un articol de pe http://moldovacrestina.md / am dedus ce aşteaptă morţii de la rudele lor.

Surprinzător, nu vodkă, nu case construite peste mormânt, nu mâncare cât încape, nu mașini de

spălat, nu smartphoane. Morţii care se află în Locuinţa morţilor doresc

• apă ca să le fie uşurate chinurile

• ca rudele lor să creadă Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu vină în locul de chin

• ca rudele lor să studieze Sfintele Scripturi (Biblia), ca să nu vină în locul de chin

• ca rudele lor să se pocăiască şi să nu vină în locul de chin

Aceasta ar însemna ca la Paștele blajinilor, lumea să meargă la cimitir cu un

pahar de apă și unul de credință, lucru care niciodată n-o să se întâmple. Mentalitatea

moldovenilor s-a (de)format prea mult ca să se mai poată realiza o schimbare, în viitoarele

câteva mii de ani.

Bibliografie

1. http://www.evz.ro/editorialul-evz-chisinau-mentalitatea-moldoveneasca-de-la-balcanism-la-sovietism.html

2. http://www.moldovenii.md/md/section/520

3. http://moldovacrestina.md/doctrina/ce-asteapta-mortii-de-la-rudele-lor

4. http://moldovacrestina.md/doctrina/ce-asteapta-mortii-de-la-rudele-lor