Biografia :

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15

iunie 1889, București) a fost un poet, prozatorși jurnalist român, socotit de cititorii

români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică

din literatura română.[1] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a

asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism

literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele

tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru

istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi,

nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive,

întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului,

prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună

educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale

epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire

ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel

Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la

îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant

la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Copilaria:

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi,

într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare

evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National

Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și

clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase

primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și

Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență,

învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină

școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de

învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale

Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat

clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de

gimnaziu.

Moartea:

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de

alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat

în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr.

Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica” (1972), poetul

suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae

Manolescu[6].

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului

(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din

vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor

pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și

internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi

prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C.

Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8

ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12

ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4

februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner

a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26

februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

Teoria asasinării

Teoria asasinării poetului Mihai Eminescu presupune înscenarea îmbolnăvirii lui

psihice și aplicarea unui tratament cu injecții cu mercur în cadru senatoriului

doctorului Alexandru Șuțu, care să conducă la moartea poetului cu scop politic.[8] În

acest complot se pare că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt

cel la făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.Conform

lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat

de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui

Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu

pentru a-l vindeca pe poet”.[10] Diverse personalități contemporane lui, cum ar

fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu, s-au îndoit de boala acestuia,

iar A. D. Xenopol chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.[11]Există surse conform

căruia, Eminescu datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a

deranjării influențelor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de Casa de Austria. Iar în

acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale

ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”.[12] În această situație Titu

Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este

trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în

acest context A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un

om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist un geniu, din cele

ce se nasc la câteva secole unul”.Datorită tratamentului aplicat de doctorul

Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie întoxicat cu mercur.

Dragostea:

Posteritatea l-a purtat pe Eminescu între “soclul” de Poet Naţional sau “omul absolut” al culturii române şi, după 1990, rolul de “cadavru din debaraua” acesteia. Probabil însă că indiferent de categorisiri, Eminescu va rămâne, cât ţara aceasta va fiinţa, un reper major al identităţii ei artistice si naţionale. Dar şi un om real care a iubit şi a pătimit la fel ca oricare altul.

Născut pe 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti (Botoşani), viitorul Eminescu a fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe şi Raluca Eminovici, o familie înstărită şi cu dare de mână din Moldova. În mod straniu, majoritatea fraţilor şi surorilor lui Eminescu au murit la vârste fragede sau în prima tinereţe, puţini depăşind 40 de ani. Cel mai longeviv a fost Matei, al zecelea născut, care s-a stins în 1929, la vârsta de 73 de ani. Se pare că primul fior al iubirii i-a dat ghes poetului, până la vârsta de 16 ani, adolesecentul de atunci îndrăgostindu- se de o fată, Elena, cu trei ani mai mare decât el. Moartea năprasnică şi timpurie a acesteia îi va inspira lui Eminescu versurile din poezia “Mortua Est”.

Cucerit de cumnata lui Titu Maiorescu

Pe la 18 ani, Eminescu se îndrăgosteşte cu patimă şi sub toate aspectele, nu doar platonic, de Eufrosina Popescu, o jună artistă ce cânta în trupa de teatru condusă de M. Pascali, în care şi poetul a lucrat o perioadă. Tânăra femeie, de o tulburătoare frumuseţe, care purta numele de scenă de E. Marcolini, era cu aproape 10 ani mai în vârstă decât viitorul “Luceafăr”, dar n-a respins avansurile acestuia. Până la reîntâlnirea cu Veronica Micle, din 1874, în viaţa lui Eminescu, care se mutase între timp în Berlin, încercând, a doua oară, să-şi ducă la bun sfârşit studiile universitare, a existat, se pare, şi o pasională iubire berlineză. 

Identitatea acelei iubite nu s-a aflat, dar se ştie că una dintre prietenele lui Eminescu din acea perioadă era Milly, o croitoreasă cu ochi albaştri. În 1875, chiar îndrăgostit de Veronica Micle, Eminescu se va lăsa cucerit de farmecele cumnatei lui Titu Maiorescu, Mite Kremnitz (1852-1916), căreia îi dedică poezia “Atât de fragedă”. Mite, deşi măritată, a încurajat “curtea” făcută de Eminescu, realizând că acest lucru îi va asigura şi ei gloria postumă.

Dragostea pentru Veronica Micle

Iubirea fundamentală a vieţii lui Eminescu a fost Veronica Micle (1850-1889), pe

care a întâlnit-o prima oară în Viena, în anul 1872, pe când el se afla la prima

încercare de a urma cursurile unei facultăţi.

Cei doi se vor revedea în 1874, în Iaşi, unde Eminescu a fost numit directorul

Bibliotecii Centrale, depunând jurământul în faţa rectorului Universităţii, nimeni altul

decât Ştefan Micle, soţul Veronicăi. Relaţia lor va fi complicată, plină de suişuri şi de

coborâşuri, inclusiv, în 1881, de o ceartă teribilă, provocată de aflarea trădării

Veronicăi, cu “prietenul Caragiale”. De altfel, Eminescu l-a şi agresat fizic pe

Caragiale, în timpul petrecerii de Crăciun, care a avut loc în casa lui Maiorescu. Deşi

au cochetat chiar cu ideea căsătoriei, Eminescu şi Veronica nu-şi vor găsi liniştea

decât după moarte, Micle, născută în acelaşi an cu el, alegând, la nici două luni de

la dispariţia acestuia, să se sinucidă cu arsenic la Mănăstirea Văratec.

A trăit 39 de ani 

Poetul, născut pe 15 ianuarie 1850, avea să moară la 15 iunie 1889, pe când era

internat la clinica doctorului Şuţu, din strada Plantelor, din Bucureşti. Boala lui

mintală izbucnise violent în iunie 1883. Dar şi asupra cauzei morţii, precum şi a

afecţiunii, planează încă misterul unor variante diferite, de la sifilis până la

complotul unei intoxicări deliberate prin tratament cu mercur sau o lovitură la cap

primită de la un alt pacient al clinicii, Petre Poenaru. “Poetul-nepereche” îşi doarme

somnul de veci în Cimitirul Bellu.