UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

PROIECT DE SEMESTRU GEOGRAFIE FIZICA GENERALA MEDIUL SUBPOLAR

Student: Partin Alexandru Gabriel Grupa: 209

Specializarea: Geografia Turismului

IANUARIE 2012

MEDIUL SUBPOLAR

I.ASEZAREA GEOGRAFICA

In acest mediu se diferentiaza mai multe submedii:a)mediul subpolar de tundra mlastinoasab)mediul subpolar cu permafrost sezonierc)mediul subpolar fara permafrost in anotimpul cald. Ocupa 1% din emisfera nordica, fiind intalnit in nordul Canadei, Alaska, Siberia, tundrele euro-asiatice si cele ale muntilor inalti (Pamir,Himalaya,Anzi,Alpi), intre 60-7grade latitudine nordica,si intre 50-6grade latitudine sudica.

Groenlanda este cea mai mare insulă de pe Glob (cu o suprafaţă de peste 2 milioane km patrati). Se dezvoltă mai ales dincolo de Cercul Polar de Nord (pe o distanţă de 2650km de la nord la sud, între Capul Morris Jesup, situat la 83˚40’ şi Capul Farvel situat la 59°46’ şi pe o distanţă de 1280km de la est la vest). Tărmurile insulei sunt extrem de crestate, cu numeroase fiorduri atât în est (Complexul Scoresby, din care face parte şi cel mai lung fiord din lume, Nordvestfjord, 313 km) cât şi în vest (Sondre Strom). Din punct de vedere evolutiv şi al particularităţilor geografice naturale dar şi etnice, Groenlanda aparţine Americii de Nord, dar politic şi istoric aparţine Danemarcei. Groenlanda formează cel mai mare teritoriu dependent de pe Glob.

Arhipelagul Arctic Canadian Cu o suprafaţă de peste 1,4 mil.km2, Arhipelagul Arctic Canadian este cel mai mare de pe Glob. Cele mai mari insule care intră în componenţa acestui arhipelag sunt: Baffin (peste 500.000km patrati), Ellesmere (peste 300.000km patrati), Victoria (peste 200.000km patrati), Devon, Mellville. Apeledintre ele sunt îngheţate în cea mai mare parte a anului (chiar şi vara circulaţia este dificilă din cauzasloiurilor plutitoare).

Norvegia arctică Zona arctică norvegiană include în principal insulele norvegiene Svalbard şi Jan Mayen, şi regiunea Finnmark, din nordul ţării. Arhipelagul Svalbard, situat la jumătatea distanţei dintre Norvegia şi Polul Nord, este cel mai mare şi cel mai nordic arhipelag norvegian, incluzând mai multe insule din care doar 3 sunt populate. Arhipelagul are o suprafaţă de peste 60.000 km2 şi este acoperit de gheţari şi zăpezi permanente în proporţie de cca. 60%. Deşi are o poziţie latitudinală avansată (76º - 81º N), zona aceasta beneficiază de un climat îmbânzit de Curentul Cald al Golfului. Temperatura medie a verii este de cca. 5 ºC iar a iernii de cca - 12ºC. Jan Mayen (373 km patrati), insulă vulcanică din Atlanticul de Nord, parţial acoperită de gheaţă, lipsită de resurse naturale. Insula aparţine Norvegiei, este practic nepopulată, doar 14 persoane îşi desfăşoară aici activităţile de cercetare (vara numărul lor este dublu). Vulcanul Beerenberg din insula Jan Mayen este considerat a fi cel mai nordic vulcan de pe Terra (a avut erupţii în 1970,1973, 1985). Finnmark este cea mai nordică regiune continentală a Europei şiacoperă o suprafaţă de cca. 50.000 km patrati. Tarmurile sunt foarte fragmentate, fiind scaldate de apele Marii Norvegiei si Marii Barents. Este o zonă slab populată, cu densitate de sub 2 locuitori/km patrati. Rusia arctica Pe continentul euroasiatic, zona rece este cea mai bine reprezentată în Rusia, incluzând o bordură nordică de uscat ce se extinde din Peninsula Kola până la Strâmtoarea Bering, precum şi insulele din

apropierea ţărmului nordic. Pe teritoriul asiatic, climatul aspru se extinde mult la sud, în Siberia, în limitele zonei climatice temperate, ca urmare a gradului ridicat de continentalism determinat demasivitatea continentului asiatic. Siberia ocupă un vast teritoriu din Federaţia Rusă, cuprinzând aproape toată Asia de Nord, de laUral la Oceanul Pacific. In nord limita e dată de Oceanul Arctic, iar în sud Siberia se extinde până la dealuriledinpartea central-nordică a Kazahstanului şi graniţa cu Mongolia şi China.

II. GEOLOGIA Caracterizat printr-o structura geologica deosebit de complexa si de o remarcabila simetric,continentul America de Nord are ca unitate structurala centrala vechea platforma canadiana care reprezinta ,in acelasi timp,o marcanta corespondenta intre structura si relief. Cele mai vechi formatiuni dateaza din Precambrian si sunt reprezentate prin roci cristaline si vulcanice care afloreaza scutul Canadian in numeroase puncte,inclusiv in Groenlanda. Aceste formatiuni au fost puternic cutate si stapunse de intruziuni granitice si de roci metamorfizate. Vechea platforma nord Americana,mai precis scutul Canadian,este inconjurata de zone de cutare mai tinere ,formate in geosinclinale caledonic,hercinic si alpin. In partea centrala a Scutului Canadian se insereaza o intinsa arie sinclinala,ce se identifica cu Golful Hudson, iar in sud, ariile sinclinale corespund cuvetei Lacului Michigan, precum si ariei depresionare formata din campiile central-nord americane. Veche platforma nord Americana ,mai precis Scutul Canadian,este inconjurat de zone de cutare mai tinere, formate in geosinclinale caledonic,hercinic si alpin. La vestul Scutului Canadian se afla o imensa zona de cutari alpine reprezentata printr-o dubla cordiliera Pacifica si a Muntilor Stancosi,unde conditiile de geosinclinal, existente din primele timpuri geologice , au fost supuse cutarilor precambriene ,caledonice si hercinice. Structura geologica a Americii de Nord este strans legata de miscarile epirogenice,orogenice si chiar eustatice care s-au produs in decursul erelor si perioadelor geologice.I n Paleozoic au loc puternice miscari orogenice care duc la formarea caledonidelor ,situate pe laturile sudica si Nordica a Scutului Canadian. Inca din primele perioade ale paleozoicului se schiteaza si cele doua mari geosinclinale ,care evolueaza continuu. In mezozoic se produce o alta serie de modificari morfologice in spatial continentului nord American .In triasic America de Nord se extinde catre vest ca urmare a regresiunilor marine care au loc in vestul Scutului Canadian. In jurasic, puternicele transgresiuni marine separa din nou, in mai multe uscaturi, continentul nord-atlantic, dintre care cel mai extins ramane uscatul American. In tertiar au loc , de asemenea , o serie de evenimente care modeleaza configuratia continentului. Astfel miscarile orogenice din faza laramica , ultima orogeneza importanta din America de Nord in urma careia se formeaza Muntii Stancosi, care tine de sfarsitul Cretacicului Superior pana la Neocen, produc transgresiuni puternice,falii si intensa activitate vulcanica. In America de Nord singura calota glaciara , cea canadiana, de mare intindere datoritata situarii continentului intre cele doua oceane , ajungea pana la 40 grade latitudine Nordica,cuprinzand intreaga platform canadiana.

III. RELIEFUL

Este reprezentat de lobi si terase de solifluxiune, inele de pietre.Pe versanti, inele de pietre se alungesc in jos formand fasii si care din avion au aspectul unor hasuri gigantice. Relieful :-roci mutonate,drumulinuri, avand in alcatuire nisipuri si argile; pe aceasta alcatuire au aparut: canale de scurgere, lacuri, mlastini, o retea hidrografica neorganizata-existenta permafrostului continuu si discontinuu-modelarea -gelifractie- carstificare-crioturbatie-transportul produselor prin vant,ape curgatoare-denutatie pe versanti-colmatarea regiunilor joase Relieful regiunii subpolare este precumpanitor cu altitudini reduse(campie si dealuri joase),dar cuprinde si munti nu prea inalti. Modelarea acestuia se integreaza spatiului preglaciar.Cuplul inghet-dezghet, nivatia si vantul creeaza numeroase forme de relief pe versanti(rauri de pietre, avalanse, mase de grohotis)si pe suprafetele slab inclinate(sunt specifice soluri poligonale,pingo si hidrolacoliti, campuri de pietre cu dispunere poligonala sau in cerc). In depozitele mai groase rezulta structuri tipice (pene,involutii). Retragerea periglaciara a versantilor duce la individualizarea de glacisuri de eroziune si a microreliefului rezidual (creste,varfuri etc.). Ea se face atat prin dezagregari intense,dar si prin solifluxiuni,avalanse etc. Unitatile majore ale reliefului au directia generala de desfasurare nord-sud; Contactul dintre regiunile muntoase si campii se realizeaza in multe cazuri prin treapta piemonturilor,actuale podisuri sau coline a caror altitudine depaseste 1000-1500m; Prezenta unor importante simetrii: mai intai a unitatilor morfologice centrale, de la latitudinea Marilor Lacurilor spre nord si sud astfel: prezenta campiilor si platformelor continentale in jurul fiecaruia din golfurile Hudson si Mexic; pozitia principalelor peninsule de-o parte si de alta a meridianului de9de grade(peninsulele Alaska si Labrador in nord,Florida,Yucatan si California in sud); Ambele sisteme montane se desfasoara sub forma unor culmi paralele nord-sud. Culmile inchid bazinele interioare cu relief de podisuri inalte ca in vestul Cordilier sau insotesc, in apropiere, podisuri cu care sunt legate genetic si morfologic ca in vestul muntilor Appalachi; Atat in Vestul Cordilier cat si in Estul Extracordilier se intalneste cel putin o depresiune cu caracter longitudinal (tectono-eroziva) ca depresiunea Californiei sau, numai eroziva cum este depresiune Grand Valley; Cordilierii insa nu sunt comparabili cu Alpii. Aici lipseste complexitatea structurii, marea variatie de inaltimi si modelajul bogat. Cordilierii se caracterizeaza mai mult prin altitudinea lor medie aproape egala, formele structurale larg dezvoltate, blocuri rigide si numeroase rupturi, falieri si basculari, poduri de lave. Toate aceste caractere specifice le apropie mai mult de tipul andin. Sistemul Cordilierelor reprezinta relieful celmai inalt,in America de Nord,cu altitudini medii de 4000m. Cele mai mari inaltimi se gasesc la nord,in Alaska.Varfurile semete, inzapezite, ghetarii si energia mare a reliefului dau peisajului un pitoresc alpin. In cuprinsul Cordilierelor se pot distinge urmatoarele zone de la vest la est:1)Muntii Coastelor (CoastRange). Se compun din lanturi mai recente(neoalpine);prezinta altitudini mijlocii si joase ,culmi paralele,despartite de vai longitudinale,sau de golfuri de ingresiune.2)Zona mezoaplina de vest se caracterizeaza prin pasivitatea si inaltimea apreciabila a muntilor, prin platforme nivelate si dominate de martori inalti,prin suprafete intinse,acoperite cu zapezi persistente, ghetari, ce coboara adesea pana spre poale si chiar pana in tarm.

3)Podisuri inalte dintre cele doua cordiliere lantul pacific si Muntii Stancosi poarta,de asemenea,diferite denumiri,de la nord la sud:podisul vulcanic al Columbiei de 1500m-1800m,Podisul Colorado,mai inalt(2000-3000m),ridicat epirogenic.4)Zona muntoasa se incheie spre est prin lanturile laramice care incep la nord,in Alaska,cu Muntii Brooks(2 684m) si se continua prin Muntii Stancosi Canadieni,cu inaltimi de peste 4000m. Relieful Groenlandei este reprezentat de un imens podiş cu altitudine medie de 400-600m ce se înclină dinspre margini spre interior, acoperit în cea mai mare parte de o calotă de gheaţă ce maschează detaliile reliefului platformic. Teritoriile lipsite de gheaţă reprezintă 19% din suprafaţa insulei,limitându-se de fapt la o fâşie litorală de 60-150km lăţime. În aceste zone sunt foarte evidente urmele glaciaţiei pleistocene: morene, nunatakuri, spinari de berbec, depresiuni lacustre de origine glaciară. Teritoriile acoperite cu gheaţă (inlandsis) ocupă 81% din suprafaţa insulei, calota glaciară fiind a doua ca mărime după cea antarctică. Această calotă prezentând două boltiri largi (una în sud şi alta în partea central estică). Grosimea medie a gheţii este de 1500-1600m, iar grosimea maximă este de peste 3400m (în partea centrală a insulei). Mulţi gheţari îşi preling limbile până pe ţărmul vestic, de unde numeroase iceberguri se desprind şi sunt preluate de curenţii marini şi transportaţi în Oceanul Atlantic prin Golful Baffin şi Marea Labrador. Dacă această calotă glaciară groenlandeză s-ar topi complet, nivelul oceanului planetar ar creşte cu 7m, iar Groenlanda ar deveni probabil un arhipelag. În prezent, ca efect probabil al încălzirii globale, mulţi gheţari de aici şi-au redus suprafaţa. Trei mari unităţi naturale se pot distinge, de la vest la est, pe teritoriul Siberiei:1. Câmpia Siberiei de Vest ocupă o suprafaţă de cca. 3 milioane kmp, de la Munţii Ural până la fluviul Enisei. Este o zonă joasă, cu altitudini ce scad de la sud la nord (de la cca. 300m la 0m), caracterizată printr-o mare uniformitate. Aspectele de suprafaţă ale reliefului au fost sculptate în principal de acţiunea glaciaţiei cuaternare.2. Podişul Siberiei Centrale, situat între fluviul Enisei şi fluviul Lena, se extinde pe un areal de peste 3,5 milioane kmp, fiind o vastă platformă înălţată (include şi strate cutate precum şi curgeri bazaltice17). Altitudinea maximă în Podişul Central Siberian este de cca. 1700m. Foarte importante sunt resursele minerale de aici: cărbuni, aur, diamante18, gaze naturale.3. Siberia de Est este reprezentată de un teritoriu predominant muntos, extins de la fluviul Lena la Oceanul Pacific. Lanţurile muntoase de aici, de vârste diferite, sunt orientate de la nord la sud, altitudinea ajungând în general până la 3000m.

IV.CLIMA

Clima subpolara este de tranzitie spre regiunile polare si se extinde in nordul Canadei, nord-estul Europei si in nordul Asiei, in extremitatile polare de convergenta. Condiţiile climatice din zona de tundră se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între – 17ºC şi 0ºC. Iernile sunt extrem de reci, cu temperaturi de aproximativ - 28ºC, dar sunt situaţii când minimele absolute se pot apropia de -70ºC. Temperaturile de vară urcă până la 12ºC, dar în mod frecvent coboară până la 3 ºC, astfel, luna cea mai caldă din an are de regulă temperaturi medii sub 10ºC. Precipitaţiile sunt reduse cantitativ, fiind cuprinse între 150-250mm pe an, în cea mai mare parte ninsori. Vânturile sunt puternice tot timpul anului, având viteze de 50-100km/h. Aici, solul este inghetat in adanc (permafrost), dezghetul atingand vara numai o patura superficiala, favorizand formarea mlastinilor, la care contribuie si revarsarea cursurilor de apa.

V.FACTORI ACTIVI SI PASIVI

1.Radiatia solara si circulatia maselor de aer. 2.Temperatura. Mediul subpolar prezent in extremitatile continentelor nordice, se caracterizeaza printr-un climat cu sezon de iarna foarte rece (temperaturi sub 30C, zapada, vanturi intense) si unul de vara, cand temperaturile se pot ridica la 10C, producandu-se topirea partiala a zapezii; precipitatii reduse (sub 40mm) cad frecvent la schimbarea anotimpurilor. 3.Precipitatiile. Precipitatiile mai abundente ca in mediul polar (200-50mm/an), dar tot sub forma de ninsoare. 4.Vantul. Circulatia atmosferica permanent descendenta, dezvoltata in cadrul puternicilor anticicloni polari care determina precipitatii reduse (sub 10mm/an) si sub forma solida , precum si prezenta unor vanturi puternice si permanente (vanturile polare); 5.Nebulozitatea. In regiunile cu clima polara predomina timpul caracteristic anticiclonilor. Timpul este senin numai iarna,vara cerul este acoperit de nori Stratus cu inaltimi mici; apar frecvent ceturi. 6.Umiditatea. Principalul proces constitutiv al climei din regiunile polare consta in racirea constanta a aerului deasupra zapezilor,care duce la formarea unor mase de aer uscat (desi cu o umiditate relativ ridicata)si rece.

VI.HIDROGRAFIE

Scurgerea apei raurilor este conditionata nu numai de caderea precipitatiilor,dar si de regimul temperaturilor. Alimentarea este dependent de topirea zapezilor si de ploile de vara. Se pot separa cateva situatii.Prima este specifica raurilor mici care au apa de la sfarsitul lunii mai pana in septembrie, pe cand in restul anului sunt seci sau complet inghetate (mai ales in Siberia). A doua este intalnita la raurile cu obarsii la latitudinimici (in taiga) si care se varsa in Oceanul Arctic. Ca urmare,in lungul lor apar evidente sectoare in care atat scurgerea, cat si regimul de inghet sunt diferite. In sud dezghetul este mai timpuriu (aprilie-mai) si catre final se imbina cu ploi. Volumul de apa se dirijeaza spre nord unde se pastreaza podul de gheata, iar solul este inca inghetat: ca urmare aici se produc inundatii inseminate. Topirea zapezii in regiunile subpolare se face mai lent (mai-iunie) si se continua cu caderea ploilor din iulie-august, de unde un interval de 5-6 luni cu debite ridicate dupa care scurgerea va cadea treptat catre iarna cand se va reface podul de gheata. Regiunile subpolare sunt strabatute de fluvii mari care pe de o parte, au debite medii insemnate (de 200m3/s la peste 10.00m3/s, ceea ce le confera un potential hidroenergetic ridicat), iar pe de alta parte, prin diferente foarte mari intre debitele din lunile din sezonul de iarna (cateva sute de m3) si acela din cele de vara (cateva mii de m3). Patul albiei si versantii fiind in mare masura inghetate nu permit antrenarea de catre apa a unor cantitati mari de material solid si mai ales ca dimensiuni. De aceea multe fluvii si-au dezvoltat delte in structura carora imbina blocuri de gheata cu maluri si nisip partial inghetate.

VII.BIOGEOGRAFIA

1.Vegetatia Vegetatia reprezentata prin taiga este dominata de paduri de rasinoase (molid, pin, brad), caracteristica emisferei boreale (Europa, Asia, America de Nord), cuprinsa intre padurea de foioase, in sud, si tundra, in nord. Constituie cel mai mare fond forestier al planetei. Biodiversitatea tundrei este redusă, aici distingându-se 1700 specii floristice şi doar 48 specii de mamifere terestre, dar mii de păsări şi insecte migrează aici în fiecare an. Vegetaţia include în principal formaţiuni de muşchi şi de licheni (predominante), la care se adaugă formaţiunile ierboase. Temperaturile scăzute şi sezonul vegetativ scurt (6-10 săptămâni) nu permit dezvoltarea arborilor, care sunt de asemenea împiedicaţi să crească şi din cauza permafrostului. Muşchii sunt adaptaţi de regulă locurilor umede, turboase, iar lichenii se întâlnesc mai cu seamă în locurile uscate şi bine drenate. Plantele au necesitat adaptări atât la temperaturile scăzute cât şi la vânturile puternice,predominând plantele pitice care iau forme târâtoare. Perioada de vegetaţie a plantelor este foarte scurtă, înflorirea având loc foarte timpuriu. Creşterea plantelor din tundră este foarte înceată (lichenul renului – Cladonia rangiferina, C.gracilis, C.alpestris - creşte, de exemplu, cca.1-5mm/an, iar salcia polară – Salix arctica - adaugă doar 2-3 frunze pe an).

2.Fauna Fauna este in general saraca in ceea ce consta numarul de specii si familii. Se cunosc cateva zeci de familii de vertebrate,dintre care numeroase mamifere , multe familii de pasari , reptile siamfibieni. Unele din speciile cele mai cunoscute prezinta afinitatea cu fauna regiunilor nordice ale Europei si Asiei . Fauna poarta amprenta mediului natural al formatiunilor vegetale carora le apartine. In taiga traiesc mamifere cu blanuri scumpe vulpea rosie, neagra si argintie, alaturi de hermelina, ursul negru, cenusiu si brun, lupul, rasul si jderul canadian, sconcsul, castorul, iepurele, veverita etc.Acestora li se alatura elanul american, cerbul de munte si cunoscutul ren canadian sau caribul. Taigaua e bogata inanimale cu blana ca samurul,veverita, vulpea, hermina. Ea mai e si casa ursului, sobolanului cu miros de mosc si a lupului.,renul, lemingul, vulpea polara, iepurele alb, boul moscat (in America de Nord) si diferite pasari, ca bufnita de zapada, ciuful de zapada etc. Fauna tundrei este reprezentată fie de vieţuitoare care îşi petrec aici doar vara arctică, retrăgându-se spre sud în timpul iernii (renul) dar şi vieţuitoare care iernează aici (lemingul). Turmele de reni (Rangifer arcticus, R.tarandus) sunt de regulă însoţite şi de lupi (Canis lupus), duşmanii numărul unu ai renilor. Dintre animalele mari, menţionăm ursul polar (Ursus maritimus) (doar în extremitateanordică a tundrei) şi boul moscat (Ovibos moscatus). Rozătoarele sunt reprezentate de lemingi (Lemmus obonsis, Lemmus lemmus), popândăul de tundră (Citellus undulatus), iepurele alb (Lepus timidus), marmota cu capul negru (Marmota camtschatica), dihorul polar (Putorius nivalis). Păsările sunt numeroase în timpul verii, ele sosind de regulă când începe perioada de vegetaţie la plante. Se apreciază că învelişul vegetal al tundrei este distrus de păsări în procent de 50-80%. Cele mai cunoscute păsări din tundră sunt: gâştele sălbatice, raţele roşii, lebedele, păsări răpitoare (şoim călător, şorecar încălţat). Reptilele lipsesc din tundră, iar amfibienii sunt foarte slabreprezentaţi. Între insecte se pot aminti: bondarii, ţânţarii.

VIII.SOLURI

Solurile sunt reprezentate de cele poligonale de tundra, scheletice, cu profil ingust, acide, lipsite de fertilitate si care se afla mai mult in stare inghetata. Procesele geomorfologice sunt dominate de eolizatie, crioturbatie, gelifractie. Si in acest mediu se diferentiaza mai multe submedii: a)mediul subpolar de tundra mlastinoasa; b)mediul subpolar cu permafrost sezonier; c)mediul subpolar fara permafrost in anotimpul cald. Permafrostul poate avea grosimi de la sub un metru la peste 1400m10. Pe glob permafrostulreprezintă cca. 20% din suprafaţa uscatului, iar distribuţia acestuia nu se limitează numai la zona de tundră ci se extinde uneori, în cadrul emisferei nordice, mult la sud de paralele de 60º latitudine N. Permafrostul este bine reprezentat în Siberia, Alaska (peste 80%), Canada (peste 50%), Groenlanda.

Concluzii:

Materialul expus in aceste pagini ne permite sa tragem concluzia categorica,ca in procesele de formare a climelor se intrevede foarte clar tendinta spre zonalitate.In aceasta concluzie nu este nimic neasteptat,intrucat analiza diverselor elemente ale climei,facuta mai inainte,a scos la iveala aceeasi tendinta.

In anasamblu,mediile de viata reci se caracterizeaza prin:-veri scurte si ierni lungi si aspre;-termicitate si luminozitate,care conditioneaza in comunitatile umane variate stari de depresie, neurastenie, tulburari phisice;-procesele glaciare si cele periglaciare domina morfogeneza si pedogeneza;-adaptarea vietuitoarelor la mediul aspru si auster este reflectata de numarul indivizilor si speciilor, dimensiuni,morfologie, functiile si comportamentul acestora;-cresterea surprinzatoare a numarului de insecte si mamifere la latitudini inalteAceste conditii se reflecta si la nivelul componentei umane prin migrari sezoniere. Populatia este restransa ca numar si reprezentata de comunitati de eskimosi (cca 250.000),laponi (cca 350.00),iakuti (cca 100.000-125.00).

Bibliografie:

Ielenicz,M.,1996,Geografie Fizica Generala,Editura Stiintifica Kolensnik,S.V.,1959,Bazele Geografiei Fizice Generale,EdituraStiintifica,Bucuresti Loghin,V.,2000,Elemente de Geografie Fizica,Editura Sfinx Strahler,A.N.,1973,Geografie Fizica,Editura Stiintifica,Bucuresti Popovici,I.,Letea,I.,Radulescu,I.,Rusenescu,C.,1977,Geografia Americii de Nord si Centrale,Editura Stiintifica si Enciclopedica ,Bucuresti