Medicina geto-dacică

Medicina geto-dacă avea la bază o concepţie superioară, pe care ne-a transmis-o fragmentar marele filozof antic Platon (secolul IV-III î.e.n.). El povesteşte: „Socrate, pe cand era la oaste, cunoscuse un medic trac, ucenicul lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învăţa pe ucenici a îngriji mai întîi de cap dar nici să trateze capul fără a da îngrijire trupului, şi în aceiaşi timp sufletului". Dacă medicii greci nu se pricepeau la cele mai multe boli, de vină era faptul că ei nu cunoşteau întregul pe care-l aveau de îngrijit. Dacă întregul era bolnav, partea nu putea să fie sănătoasă. „Căci, spunea medicul trac, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) de la cap la ochi. Trebuie, deci, în primul rând să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătatea capului şi tot restul trupului", în aceste puţine cuvinte este cuprinsă o concepţie medicală de mare înţelepciune, de cea mai înaltă medicină a antichităţii. Marele nostru istoric Nicolae Iorga a menţionat că însuşi Hipocrate fusese în tinereţea lui iniţiat în medicină de un medic   trac, Herodius din Selimbria.

Mai departe, Platon adaugă că „sufletul se vindecă prin vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciune", stare care durînd „aduce sănătate şi capului şi trupului". Afirmaţia aceasta pune în discuţie metoda pe care o foloseau Zamolxis şi ucenicii săi, preoţii-medici, în executarea   practicii   medicale.Intre operaţiile magice, cele mai răspândite erau descântecele. Grecii le spuneau acelor descântece epodai. Clement din Alexandria, care ştia şi el de acele epodai sănătoase, adaugă faptul că le adusese Platon de la traci. La mai toate popoarele vechi exista credinţa în puterea deochiului. împotriva lui se invocă ajutorul şarpelui şi al amuletelor  în  formă  de  animale.

Procedeele magice, indiferent de forma şi conţinutului lor, aveau rolul de a însoţi practici medicale folositoare, dar a căror eficacitate era pusă la Îndoială dacă lipsea descântecul, vrăjitoria sau, după cum se spunea, boscoana, un vechi cuvânt de  origine  traco-getică.La baza vindecării anumitor afecţiuni stăteau în primul rând plantele, pe care strămoşii noştri şi urmaşii lor direcţi ştiau să le folosească, impresionând popoarele învecinate. Menţionăm că doi medici antici, Dioscoride (medic militar roman de origine greacă, din secolul I e.n.), în lucrarea sa „Materia medica", şi Pseudo-Apuleius, în opera sa „Herbarius", vorbesc de o serie de plante folosite de strămoşii noştri. Unul dintre scribii primei lucrări, originar probabil din părţile noastre, a avut ideea de a adăuga la denumirile greceşti şi latineşti pe cele dacice.

Din 42 de asemenea denumiri numai 26 par a fi într-adevăr dacice, restul fiind de origine latină sau greacă. A doua lucrare, o botanică medicală, a fost îmbogăţită cu denumiri dacice de plante, ceea ce înseamnă că, după părerea autorităţilor romane, în anul 271 e.n. în Dacia încă se mai vorbea limba dacă, ceea ce denotă că localnicii nu-şi părăsiseră întrutotul limba şi obiceiurile. Denumirile dacice de plante medicinale au fost studiate cu perseverenţă, căutându-se echivalentul în botanica populară actuală.

Au fost identificate 18 denumiri care au locul într-o istorie a medicinei geto-dacice. Strămoşii noştri numeau: aniarsexe = iarba săracă, baltacine; budathca = limba boului, miruţa; cinuboila sau coalama = limbariţa, limba bălţilor, limba broaştei; dielleina sau duodela = măselariţa, sunătoa-rea; diesema = coada vacii, luminarea; dyn = urzica; guoleta = mărgeluşa. meiul păsăresc; mendruţa = stirigoaia; mizela = cimbrul de grădină, lămîioara; olma = socul; priadila = viţa albă, curpenul; ricorastra = brusturele; salia = ciumăfaia;  sciara  =  varga  ciobanului,   scaiui.

Acţiunea farmacologică a plantelor cu nume dacice este calmant-anestezică, cicatrizanti, antiflogistică.   expectorantă,  depurativă,  antihelmintică.in afară de plante, geto-dacii foloseau în medicina lor produse animale, organe şi umori, precum şi   medicamente   de  origine   minerală.Paralel cu terapeutica, o dezvoltare asemănătoare a cunoscut-o chirurgia. Una din intervenţiile cele mai îndrăzneţe, realizată cu deosebită în-demînare,   a  fost  trepanaţia  cranianăUna dintre uneltele cu care se practicau trepana-ţiile a fost descoperită în 1953 la Galajn Bistriţei, într-un mormânt celtic datat din secolul al II-lea î.e.n. Este un fierăstrău de fier, lung de 11 cm şi lat de 0,5 cm, avînd la capăt un miner curbat, cu o lama de formă semilunară, ascuţită şi zimţuită. El este cel dintâi instrument chirurgical găsit pe teritoriul patriei   noastre.

Deosebit de importantă este însă descoperirea, în 1955, la Grădiştea Munceluiui. a unei truse chirurgicale, descoperire făcută de istoricul şi arheologul I.H. Crişan. Lucrările arheologice au scos la lumină, după aproape două mii de ani, o trusă medicală găsită printre dărâmăturile unei locuinţe incendiate cu ocazia celui de-al doilea război dacic (105-106 e.n.).Din caseta de lemn care adăpostea obiectele cu întrebuinţare medicală nu a mai rămas decât o masă de cărbune, mînerul de fier frumos ornamentat şi câteva lame de bronz care o încercuiau. Judecind după conţinutul ei, caseta ar fi alcătuit o trusă portativă. Din alcătuirea ei face parte,în primul rând, o pensetă de bronz, îngrijit lucrată, asemănătoare   pensetelor   anatomice   din zilele noastre, care se păstrează bine în ciuda celor aproape două mii de ani. Nu lipseşte nici bisturiul, făcut dintr-o lamă de fier şi un miner de lemn, cu un apărător de bronz.

Alifiile sau medicamentele lichide se păstrau în mici borcănaşe de lut, îngrijit lucrate, care imită vasele obişnuite din ceramică dacică. Cea mai interesantă piesă a trusei este o tabletă de 6,2x4,5 cm din cenuşă vulcanică, ce conţine silicaţi. Se ştie că medicina şi în special chirurgia greco-romană a secolului I e.n. foloseau într-o mare măsură diferite mase minerale pulverulente compuse din silicaţi. Din tabletă se rădea praf mineral care era presărat pe răni şi ulceraţii,  ca absorbant  şi  cicatrizant.

Asupra identităţii chirurgului de la Grădiştea Munceluiui există două presupuneri. După prima, el ar fi fost unul dintre învăţaţii medici-preoţi ai dacilor. In acest sens pledînd apropierea locului descoperirii de zona marilor sanctuare dacice După a doua, ar fi fost un chirurg străin, venit sa practice în Dacia. In ambele ipoteze descoperirea dovedeşte că dacii aveau la dispoziţie o chirurgie bine  pusă  la  punct  şi   utilată  corespunzător.

Ginecologia şi obstetrica sunt două ramuri ale chirurgiei despre care posedăm unele informaţii mai mult de ordin folcloric. Din vremuri foarte vechi, s-a păstrat amintirea unui „instrument" util la naştere, „piatra de naştere". In Orientul Apropiat femeia năştea culcată pe o parte, chircită pe piatră sau sprijinită în coate şi in genunchi; la noi se obişnuia să nască pe vatră, iar în unele zone muntoase pe  ciubăr.Geto-dacii se îngrijeau şi de „igiena publică". Astfel, aproape în toate cetăţile mari din Munţii Orăştiei s-au identificat cisterne de apă. Ele erau construite din bârne de lemn, iar alteori din materiale mai rezistente, fiind zidite. Apa captată de la izvoare era condusă în cisterne prin olane de pământ ars. Captarea se făcea într-un recipient, care constituia o „visterie" a apelor. Două conducte de olane, prevăzute la gură cu site, aduceau apa iar o a treia conductă o conducea mai departe, acolo unde era necesară.

Olanele din pământ ars erau protejate de jgheaburi de lemn, acoperite cu scanduri şi îngropate. La oarecare distanţă de recipientul-butoi exista o „răsuflătoare", ca un cilindru

deschis. Unele cisterne, cum ar fi cea de la Blidaru, au fost construite în ciment hidraulic fiind formate dintr-o adevărată cameră subterană de 8x6,20x4 m, cu ziduri duble sau triple. Au existat şi cisterne săpate în stâncă şi căptuşite cu scânduri   de  gorun,  ca  aceea de la  Costesti.

Printre terapiile folosite de daci se înscriau şi apele curative. Se ştie că numele băilor de la Geoagiu de azi, judeţul Hunedoara, a fost Germisara, toponimie de origine dacă, moştenită şi transmisă in această formă şi în epoca romană (germ = cald; sară = apă). O altă localitate cu ape termale curative, bine cunoscută înainte de epoca romană, era Călanul de astăzi. De asemenea, o veche localitate dacică, Hydata sau Aquae era cunoscută geografilor romani încă de pe timpul lui Augustus.

Şi celebra staţiune Băile Herculane a fost folosită înainte de venirea romanilor, după dovezi de  locuire  anterioare  anului   106  e.n.O mărturie a folosirii apelor vindecătoare de către daci ne oferă şi cultul zeităţilor legate de aceste ape. Referitor la adorarea izvoarelor tămăduitoare de către daci putem cita legendele românilor în care puterea miraculoasă a izvoarelor este întruchipată in „duhurile" apelor, „sfântul" apelor. ..zinele" apelor şi altele. Faptul că în inscripţiile romane din staţiunile balneare ale Daciei putem recunoaşte divinităţi locale dovedeşte că efectele terapeutice ale apelor erau de mult cunoscute de autohtoni.

In urma biruinţelor repurtate asupra dacilor de către cel mai bun împărat al Romei, Optimus Princeps. cum l-au numit contemporanii pe Traian, în anul 106 a luat fiinţă în nordul Dunării de Jos provincia Dacia. In răstimp de peste un secol şi jumătate, cit a durat stăpânirea romană, aici s-a desfăşurat o bogată activitate medicală confirmînd medicina sacerdotală şi medicina laică. La această activitate romanii au adăugat marile construcţii de apeducte, canalizare şi băi publice, care au avut un rol important în menţinerea stării de sănătate.Printre zeităţile adorate în Dacia pe primul loc se înscriu cu atribuţii vindecătoare Esculap şi fiica sa Hygeia, carora li s-au înălţat diferite monumente, dintre care 22 s-au găsit la Apulum (Alba-lulia). Aici a staţionat Legiunea a XIII-a Gemina. al cărei comandant era în aceiaşi timp şi guvernatorul provinciei.

Numărul mare de inscripţii închinate la Apulum zeului sănătăţii i-a determinat pe unii cercetători să presupună că acesta a fose patronul protector ai oraşului. Un libert al templului lui Esculap, pe nume Septimius Asclepius Hermes, primeşte din partea consiliului orăşenesc una dintre cele mai mari distincţii: „Ornamenta decurionalia". Asklepeionul de la Apulum nu este singurul templu din Dacia închinat iui Esculap şi Hygeii. Se mai cunoaşte unul la Sarmizegetusa  şi  altul la Ampelum.

Alături de medicina sacerdotală, în Dacia romană s-a practicat şi o intensă medicină laică: medici de diferite specialităţi au venit în noua provincie. Inscripţiile amintesc de un „medicus" la Apulum, şi de un altul, pe nume Marcus Valerius Longinus, medic al Legiunii a VII-a Claudia, care a fost înmormîntat la Drobeta. Pe lîngă vindecarea ostaşilor, medicii militari îngrijeau şi bolnavi civili, dovadă că medicul Marcus Valerius Longinus a fost distins de municipalitatea oraşului Drobeta cu   „Ornamenta    decurionalia".

Prezenţa lor ne este dovedită de descoperirile arheologice, in amfiteatrul de la Sarmizegetusa au fost găsite numeroase instrumente medico-chirurglcaie din argint, bronz sau fier. Acestea au aparţinut unui medic de gladiatori (Medicus Ludi Gladiatorus), care era şi medicul oraşului şi care îşi avea cabinetul (Ta-berna Medica) într-una din încăperile anexe aie amfiteatrului.

Din ceie arătate mai sus considerăm că în Dacia s-a desfăşurat o bogată activitate atât în sfera medicinei sacerdotale, cât mai ales în cea a medicinei laice, care şi-a adăugat mai târziu experienţa medicinei romane. Scriitori greci şi romani ne-au lăsat preţioase informaţii asupra medicinei geto-dacilor. mărturisind deseori admiraţie pentru arta şi leacurile folosite de ei, considerate de mare valoare.