Recuperarea genunchiului cu ligamentoplastie

(ligament încrucişat anterior) 6-8 săptămâni

postoperator

Implanturi proteze si evaluare biometrica

Student: Tudusciuc Madalina

Recuperarea genunchiului cu ligamentoplastie (ligament încrucişat

anterior) 6-8 săptămâni postoperator

ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI GENUNCHIULUI

Articulaţia genunchiului (trohleoartroză) este cea mai mare articulaţie a corpului

omenesc, căreia i se acordă o atenţie deosebită datorită următoarelor aspecte:

este mai puţin acoperită şi protejată de părţi moi;

este solicitată foarte mult în statică şi locomoţie, ceeace determină uzura mai

accentuată a elementelor sale;

numeroasele implicaţii în patologie;

Genunchiul este segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă coapsa de gambă.

Scheletul genunchiului este format din extremitatea inferioară a femurului, extremităţile

superioare ale celor două oase ale gambei: tibia şi peroneul şi osul propriu al regiunii, rotula.

Structura anatomică a articulaţiei femuro-tibiale

Această articulaţie este cea mai voluminoasă articulaţie a corpului şi cea mai

puternică. Structural ea se compune după cum urmează :

a) Extremitatea inferioară a femurului prelungeşte corpul la partea lui distală,

mărindu-şi progresiv dimensiunile atât în sens transversal, cât şi în sens antero-posterior.

Anterior, ea prezintă o trohlee, posterior, şanţul trohleei se continuă cu o scobitură

intercondiliană care împarte extremitatea inferioară a femurului într-un condil extern şi un

condil intern, ultimul terminându-se mai jos decât primul. Pe feţele interne ale celor doi

condili se inseră extremităţile proximale ale ligamentelor încrucişate. Faţa laterală a

condilului intern are o tuberozitate pe care se inseră ligamentul lateral intern al articulaţiei

genunchiului.Tot pe această faţă se mai află şi tuberculul pe care se inseră marele adductor şi

o mică fosetă pe care se inseră gemenul intern al tricepsului sural. Faţa laterală a condilului

extern prezintă şi ea o tuberozitate, pe care se inseră ligamentul lateral extern al articulaţiei

genunchiului. Înapoia acestei tuberozităţi se inseră gemenul extern al tricepsului sural şi

popliteul.

FIGURA 1 FEMURUL

b) rotula (patela) este un os scurt, situat la faţa anterioară a genunchiului. Văzută din faţă ea

are o formă aproximativ triunghiulară, cu baza aşezată proximal, iar vârful, distal. Faţa

anterioară este convexă şi vine în contact cu fascia genunchiului si cu tegumentele. Faţa

posterioară este concavă şi articulară. Pe baza şi marginile ei se inseră tendonul cvadricipital,

iar la vârf, tendonul rotulian. Rotula este astfel înglobată în largul tendon distal al

cvadricepsului.

c). tibia este un os lung situat în partea internă a gambei; este mai voluminoasă decat

fibula. Extremitatea superioară este mai columnioasă decât cea inferioară, este formată din

două tuberozităţi, care sunt numite condili: condilul lateral şi condilul mediu. Pe faţa lor

superioară condilii au suprafeţe articulare, cavităţile glenoide ale tibiei care se articulează cu

condilii femurali. Pe partea anterioară a acestei extremităţi exista o proeminenţă, tuberozitatea

anterioară, pe care fixează tendonul rotulei. Corpul tibiei are formă de prismă triungiulară. Pe

faţa posterioară prezintă o creastă care porneşte din dreptul condilului lateral şi merge în jos şi

medial; ea se numeşte linia oblică a tibiei şi serveşte pentru inserţia muşchiului solear şi tibial

posterior. Pe faţa inferioară are o creastă foarte ascuţită în partea ei mijlocie, creasta

anterioară.

d).fibula este cunoscută şi sub denumirea veche de peroneu. Este un os lung, mai subţire

decât tibia, aşezat pe partea laterală a gambei. Prezintă un corp şi două extremităţi

FIGURA 2. OASELE GAMBEI

prin care se articulează cu tibia. Extremitatea superioară se prezintă ca o îngroşare numită

capul fibulei. Pe faţa superioară are o articulară pentru condilul lateral al tibiei, iar lateral de

acesta este o apofiză piramidală, apofiza tibială. Corpul fibulei este subţire şi are formă de

prismă triunghiulară cu suprafeţe neregulate, pentru inserţia muşchilor.

La nivelul genunchiului se găsesc trei articulaţii:

1. femuro-tibială (articulaţia propriu-zisă a genunchiului)

2. femuro-rotuliană (care participă la alcătuirea articulaţiei genunchiului)

3. articulaţia tibio-peronieră superioară .

Structura funcţională a articulaţiei femuro-tibiale

Această articulaţie este cea mai voluminoasă articulaţie a corpului şi cea mai

puternică. Structural, ea este o trohleartroză imperfectă şi de aceea are în constituţia ei două

meniscuri.

a) Extermitatea inferioară a femurului are cei doi condili, separaţi de scobitura

intercondiliană şi de trohlee şi acoperiţi la suprafaţă de un cartilaj hialin.

b) Extremitatea superioară a tibiei prezintă două cavităţi glenoide acoperite de

cartilaj hialin, separate între ele de doi tuberculi (intern şi extern) ai masivului osos ce aparţin

spinei tibiale. Pe spina tibială se inseră capetele distale ale ligamentelor încrucişate.

c) Faţa posterioară a rotulei este divizată în două faţete laterale de către o creastă

teşită şi este acoperită de cartilaj hialin.

d) Deoarece între suprafeţele osoase articulare ale femurului şi tibiei nu există

congruenţă perfectă, între ele s-a dezvoltat, pe fiecare cavitate glenoidă câte un menisc.

Meniscul extern are formă circulară, iar cel intern forma literei C. Meniscul intern, prin

cornul său anterior, se fixează la marginea anterioară a platoului tibial, imediat înaintea

ligamentului încrucişat anterior, iar prin cornul său posterior, pe suprafaţa retrospinală,

imediat înapoia inserţiei ligamentului încrucişat posterior. Meniscul extern, prin cornul său

anterior, se fixează pe suprafaţa prespinală, imediat înaintea spinei şi pe faţa externă a

ligamentului încrucişat anterior, iar prin cornul său posterior, se fixează pe tuberculul intern al

spinei tibiale. Cele două meniscuri sunt reunite la partea lor anterioară de o formaţiune

delicată numită ligamentul transvers (jugal) care este înconjurat de pachetul celular grăsos

anterior al genunchiului.

Aceste meniscuri nefiind strict cartilaginoase, au o elasticitate şi o deformabilitate mai

mare decât a cartilajului obişnuit. Partea internă a meniscului nu conţine vase, dar în partea

capsulară acestea sunt abundente.

e) Segmentele osoase din articulaţie sunt menţinute între ele de o capsulă articulară

întărită de şase ligamente.Capsula articulară este un manşon fibros, care se fixează de jur

împrejur, foarte apropiat de limita cartilajelor articulare, lateral pe meniscuri şi înainte pe

ligamentul jugal, ajungând la tibie. Este foarte rezistentă, poate suporta tracţiuni mai mari de

300 kg. Cele şase ligamente sunt:

1. ligamentul anterior (rotulian) – reprezintă tendonul terminal al cvadricepsului, se întinde de

la rotulă la tuberozitatea anterioară a tibiei, este lăţit transversal, gros şi foarte rezistent.

2. ligamentul posterior (Winslov) – se confundă cu inserţiile muşchilor gemeni (ai tricepsului

sural). Partea mijlocie este în scobitura intercondiliană şi se confundă cu inserţiile

ligamentelor încrucişate.

3. ligamentul lateral intern - se inseră sus pe tuberozitatea condilului femural intern, iar jos,

pe partea cea mai de sus a feţei interne a tibiei.

4. ligamentul lateral extern - se inseră sus pe tuberozitatea condilului femural extern, iar jos,

pe partea antero-externă a capului peroneului.

Ligamentele încrucişate se găsesc în scobitura intercondiliană după cum urmează:

5. ligamentul încrucişat anterior se inseră sus, pe porţiunea posterioară a condilului extern şi

se îndreaptă în jos, înainte şi înăuntru pentru a se insera pe partea antero-internă a spinei

tibiale şi pe suprafaţa rugoasă prespinală, între inserţiile cornurilor anterioare ale meniscurilor.

6. ligamentul încrucişat posterior se inseră pe porţiunea posterioară a condilului intern şi se

îndreaptă în jos, înainte şi înăuntru pentru a se insera înapoia spinei tibiale.

f) sinoviala genunchiului tapetează faţa interioară a capsulei; se adaptează la toate fundurile

de sac capsulare şi se întrerupe la nivelul inserţiei meniscurilor, împărţindu-se în două

porţiuni: una suprameniscală, care reprezintă aproape întreaga sinovială şi alta submeniscală,

mult mai redusă ca dimensiuni. Sinoviala genunchiului comunică în aproape 10 % din cazuri

cu sinoviala articulaţiei tibio-peroniere superioare

Biomecanica articulaţiei femuro-tibiale

Articulaţia femuro-tibială are un singur grad de libertate şi în consecinţă prezintă două

mişcări principale: flexia şi extensia gambei pe coapsă, mişcări la care se adaugă şi altele

secundare ca: rotaţie internă şi rotaţie externă. Articulaţia mai prezintă şi mişcări de înclinare

laterală foarte reduse ca amplitudine. Amplitudinea medie a mişcărilor active de flexie şi

extensie este 135°, iar a celor pasive de 150°. Mişcările se execută în plan sagital, în jurul unei

axe transversale care trece prin cei doi condili femurali.

Articulaţia femuro-tibială acţionează după principiul unei pârghii de gradul III, prin

deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în sprijinul pe sol), prin deplasarea tibiei pe femurul

fixat (ca în poziţia şezând) sau prin deplasarea simultană a celor două oase (ca în mers, când

gamba este pendulată).

Mişcarea de flexie este aceea prin care faţa posterioară a gambei se apropie de faţa

posterioară a coapsei. Se execută în jurul mai multor axe. Începutul mişcării de flexie se face

mai mult prin rostogolire, iar sfârşitul mai mult prin rotaţie pe loc în jurul unei axe fixe. Când

flexia ajunge la 70° , se asociază şi o mişcare de rotaţie internă, care poate ajunge până la 20°

amplitudine.

Muşchii motori pentru flexie sunt: bicepsul femural şi semimembranosul, ca muşchi

principali, iar în mod accesoriu intervin şi semitendinosul, gemenii, popliteul, plantarul

subţire, dreptul intern şi croitorul. Limitarea mişcării de flexie este realizată de întâlnirea feţei

posterioare a gambei cu faţa posterioară a coapsei.

Mişcarea de extensie este aceea prin care faţa posterioară a gambei se depărtează de

faţa posterioară a coapsei. La începutul mişcării are loc rotarea extremităţii femurului, apoi

rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axa lungă a gambei ajunge să continue axa lungă

a coapsei (văzute din profil). Mişcării de extensie i se asociază şi o mişcare de rotaţie în afară

a gambei pe coapsă.

Muşchii motori ai extensiei sunt în primul rând cvadricepsul şi tensorul fasciei lata. Ei

realizează, împreună cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene şi tendonul

rotulian, un “aparat complex de extensie a genunchiului”. Extensorii acţionează cu toată

forţa lor atunci când se face extensia forţată a genunchiului flectat sau când se execută o

mişcare forţată de blocare a genunchiului în uşoară flexie, ca în activitatea fizică. Astfel, în

aceste situaţii se poate rupe aparatul extensor al genunchiului la diferite nivele, ajungându-se

la ruptură de tendon cvadricipital (mai ales la fotbalişti şi rugbişti), la o fractură de rotulă, la o

ruptură de ligament rotulian (la alpinişti) sau la o smulgere de apofiză tibială anterioară.

Mişcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior al articulaţiei, de ligamentul

încrucişat anterior, iar în mod accesoriu de ligamentul încrucişat posterior, de muşchii ischio-

gambieri şi de ligamentele anterioare care se extind în momentul extensiei.

Mişcările de rotaţie înăuntru şi în afară se asociază mişcărilor de flexie şi extensie. Mai

intervin şi ligamentele încrucişate, care rotează gamba în afară în poziţia finală de flexie şi

înăuntru în poziţia finală de extensie. Amplitudinea mişcării de rotaţie activă este de 15° –

20°, iar de rotaŢie pasivă de 35° – 40° .Rotaţia în afară se face de bicepsul femural, iar rotaţia

înăuntru se face de: semimembranos, semitendinos, popliteu, drept intern şi croitor.

În rotaţia externă ligamentele laterale se extind, iar ligamentele încrucişate se

relaxează, în timp ce în rotaţia internă se întind ligamentele încrucişate şi se destind

ligamentele laterale.

Mişcările de lateralitate sunt limitate de ligamentele laterale în special în mers, când

sunt puse sub tensiune maximă odată cu extensia genunchiului. În flexia completă, ligamentul

lateral extern se relaxează, dar cel intern se menţine usor destins. În semiflexie, însă, se obţine

o relaxare maximă a ligamentelor. Ligamentele încrucişate limitează deplasarea înainte şi

înapoi a platoului tibial pe condilii femurali, când genunchiul este extins. Ligamentul

încrucişat anterior limitează deplasarea înainte, iar cel posterior – deplasarea

înapoi.Ligamentul încrucişat anterior se întinde în extensie, se relaxează în flexia usoară si se

întinde din nou în hiperextensie. El se poate rupe în extensia genunchiului, în flexia de 90° a

genunchiului, sau prin trecerea forţată de la flexie la extensie cu genunchiul rotat extern.

Ligamentul încrucişat posterior se întinde în flexie completă, se relaxează în semiflexie şi se

întinde din nou usor în extensie. El se rupe foarte rar, când lovitura pe gambă surprinde

genunchiul în flexie.

Meniscurile: biomecanica şi rolul lor

Deşi solitare pe tibie, meniscurile se deplasează în flexie, dinainte înapoi pe platoul

tibial, dar se apropie uşor şi între ele, prin extremităţile posterioare. În extensie, meniscurile se

deplasează în sens invers, adică dinapoi înainte, ating marginile anterioare ale platoului tibial

şi se depărtează uşor unul de altul. Tot ele se mai deplasează şi odată cu platoul tibial faţă de

condilii femurali, ele situându-se mereu pe acea parte a platoului care suportă presiunea

condililor. Astfel, în extensie, condilii alunecă înainte, împingând meniscurile înaintea lor, iar

în flexie, condilii alunecă înapoi, împingând meniscurile înapoia lor.În rotaţia gambei în afară,

partea anterioară a meniscului intern urmează capsula la care aderă şi se deplasează dinapoi

înainte şi dinăuntru în afară, în timp ce partea sa posterioară este împinsă înapoi de condilul

femural, ceea ce are drept rezultat o puternică distensie a meniscului.

Meniscul extern poate suferi o deplasare asemănătoare, dar de sens invers, în timpul

mişcării de rotaţie externă. El este mai rezistent şi mai mobil.

Rolul meniscurilor.

1. Completeză spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a femurului şi suprafaţa plană a tibiei şi

împiedică astfel protruzia sinovialei şi capsulei în cavitatea articulară, în cursul mişcărilor.

2. Centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor.

3. Participă la lubrefierea suprafeţelor articulare, asigurând repartizarea uniformă a sinovialei

pe suprafaţa cartilajelor.

4. Joacă rolul unui amortizor de soc între extremităţile osoase, mai ales în mişcările de

hiperextensie şi hiperflexie.

5. Reduc în mod important frecarea dintre extremităţile osoase.

Majoritatea rupturilor de menisc se produc în mişcări rapide şi puternice sau în mişcări care

îşi modifică direcţia în timpul efectuării lor, când meniscurile sunt supuse unor presiuni foarte

mari.

Muşchii articulaţiei genunchiului

Muşchii implicaţi în mişcările genunchiului sunt:

a) muşchii coapsei

anteriori:

FIGURA 3 MUŞCHII COAPSEI. (vedere anterioară)

cvadricepsul, cu rol de flexor al coapsei, cu origine după cum urmează:

-vastul lateral pe faţa laterală a femurului şi buza externă a liniei aspre;

-vastul medial pe faţa medială a femurului şi pe buza internă a liniei aspre;

-vastul intermediar pe faţa anterioară a femurului;

- dreptul femural pe bazin

şi inserţie pe marginile rotulei

tensorul fasciei lata, cu rol de flexor şi abductor al coapsei, cu origine pe spina iliacă

antero-superioară şi inserţie pe tractul iliotibial, şi care are o formaţiune fibroasă a

fasciei coapsei care în sus se inseră pe coxal iar în jos pe condilul lateral al tibiei şi pe

capul fibulei;

croitorul, cu rol de flexor al coapsei pe bazin şi al gambei pe coapsă,cu inserţie pe

faţa medială a tibiei sub condilul medial şi origine pe spina iliacă anterosuperioară

posteriori:

FIGURA 3.1 MUŞCHII COAPSEI. (vedere posterioară)

bicepsul femural, cu rol în extensia coapsei, flexia genunchiului şi rotaţia în afară a

gambei, inserat pe capul fibulei şi originea capătului lung pe tuberozitatea ischiatică

iar capătul scurt pe linia aspră;

semimembranosul, muşchi extensor al coapsei, flexor al genunchiului şi rotator

înăuntru al gambei. Acest muşchi are origine pe tuberozitatea ischiatică şi se inseră pe

faţa posterioară a condilului medial al tibiei

semitendinosul, are acelaşi rol ca şi semimembranosul şi se inseră pe faţa medială a

tibiei sub condilul medial iar originea fiind pe tuberozitatea ischiatică medial:

pectineul, flexor al coapsei şi uşor adductor al coapsei, cu origine pe creasta pectineală de pe

osul pubis şi cu inserţie pe linia de trifurcare mijlocie a liniei aspre;

adductorul lung, muşchi flexor, adductor şi rotator în afară al coapsei, cu originea pe osul

pubis sub tuberculul pubic şi inserţie pe interstiţiul linei aspre;

adductor scurt, cu acelaşi rol ca şi cel lung, inserat pe interstiţiu, şi cu origine pe ramura

ischiopubiană;

adductorul mare, este cel mai puternic adductor al coapsei cu rol de extensor şi rotator în

afară al coapsei. Se inseră pe interstiţiul liniei aspre şi pe condilul medial al femurului şi are

originea pe ramura ischiopubiană şi pe tuberozitatea ischiatică

gracilis, muşchi adductor al coapsei, flexor al gambei şi rotator medial al gambei, cu inserţie

pe faţa medială a tibiei şi origine pe ramura ischiopubiană.

b) muşchii gambei:

anterior:

FIGURA 4 MUŞCHII GAMBEI (vedere anterioară)

tibialul anterior,are rol de flexor dorsal şi supinator al piciorului, cu origine pe condilul

lateral al tibiei şi inserţie pe cuneiform şi metatarsian;

extensor lung al halucelui, cu rol în extensia halucelui şi flexia dorsală a piciorului, cu

origine pe faţa medială a fibulei şi pe membrana interosoasă şi cu inserţie pe a doa falangă a

halucelui ;

extensor lung al degetelor, muşchi extensor al degetelor, flexor dorsal şi pronator al

piciorului. Se inseră prin trei fascicule pe a doua şi a treia falangă şi are origine prin patru

tendoane pe faţa medială a fibulei şi pe membrana interosoasă;

lateral:

în regiunea laterală se găsesc cei doi peronieri, lung şi scurt cu rol de pronatori flexori plantari

ai piciorului şi extensori ai acestuia

posterior:

FIGURA 4 MUŞCHII GAMBEI (vedere posterioară)

tricepsul sural, muşchi extensor , supinator şi adductor al piciorului format din muşchiul

gastrocnemian şi din muşchiul solear

popliteu, muşchi care execută flexia gambei pe coapsă şi roteşte gamba înăuntrucu origine pe

condilul lateral al femurului, şi inserţie deasupra liniei solearului;

tibial posterior, muşchi extensor, adductor şi supinator al piciorului cu originea pe faţa

posterioară a tibiei şi fibulei, cât şi pe membrana interosoasă şi inserţie pe tuberozitatea osului

navicular.

Biomecanica articulaţiei femuro-rotuliene

Rotula este menţinută pe locul ei, de un sistem complicat de frâuri, de origine

musculară, ligamentară şi tendinoasă. În sens vertical, este fixată de tendonul rotulian şi de

tendonul cvadricipital care numai el este motor şi solicită rotula, trăgând-o în afară şi

aplicând-o puternic în sanţul trohlean. Aceste tendoane fac între ele un unghi deschis în afară

(unghiul Q). Închiderea lui favorizează apariţia luxaţiei rotulei.

În sens transversal, rotula este menţinută de cele două aripioare rotuliene. Aripioara

internă se întinde de la marginea internă a rotulei, la faţa internă a condilului intern, este

întărită de inserţia vastului intern şi de ligamentul menisco-rotulian intern şi este deosebit de

solicitată. Aripioara externă se intinde de la marginea externă a rotulei, la faţa externă a

condilului extern, este întărită de vastul extern, fascia lata şi ligamentul menisco-rotulian

extern şi este mai slab dezvoltată.

În afara acestor formaţiuni, o serie de elemente fibroase se încrucişează peste rotulă,

formând o veritabilă reţea. Este vorba de expansiunile directe şi încrucişate ale vaştilor,

expansiunile croitorului, fasciei lata, aponevrozei gambiere şi ale dreptului anterior.

Rolul rotulei :

- în extensie, menţine tendonul la distanţă de trohleea femurală

- măreşte braţul de pârghie al cvadricepsului, deplasând tendonul cvadricipital faţă de axa de

rotaţie a genunchiului, uşurând activitatea acestui muşchi.

- în flexie, fiind trasă de tendonul rotulian, rotula ia contact progresiv cu suprafaţa articulară a

trohleei şi se înscrie în sanţul trohlean; pornind de sus şi uşor din afară ea coboară spre linia

mediană, trece peste linia verticală a trohleei, apoi, odată cu intrarea în sanţul dintre cei doi

condili, se îndreaptă din nou în afară, pentru ca la sfârşitul mişcării de flexie să acopere

exclusiv condilul extern.

Structura ligamentelor

Ligamentele sunt o formă de ţesut conjunctiv. Țesutul cartilaginos al ligamentelor este

format, în principal, din colagen şi din elastină. În majoritatea ligamentelor, acest tesut este

aşezat ordonat în fascicule fibroase. Aceste fascicule de fibre sunt dispuse în diverse direcţii,

în funcţie de solicitările la care sunt supuse. În ligamentele cu o formă cilindrică, fibrele sunt

dispuse longitudinal şi rezistă la întindere. Alte ligamente, care au rolul de a preveni mişcarea

laterală a articulaţiilor, sunt dispuse sub forma unei reţele încrucişate de fibre. Între fibre

există celule specializate numite fibroblaşti, care au funcţie în sinteza fibrelor de colagen şi

înlocuirea celor distruse. Între fasciculele fibroase exista un ţesut interstiţial cu vascularizaţie

sanguină, limfatică şi care oferă posibilitatea ca fibrele nervoase să treacă prin el.

Ligamentele se ataşează de oase. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelişul

extern al osului (periostul). Periostul are o vascularizaţie şi o inervaţie care îi permit să

hrănească osul, cât şi să furnizeze suprafaţa de fixare pentru ligamente şi muşchi.

Ligamentele şi periostul se află într-o interacţiune atât de perfectă încât periostul este frecvent

afectat în urma unei leziuni a ligamentului. Există ligamente specializate pentru fiecare din

variatele tipuri de articulaţii ale organismului. În articulaţiile majore, ale genunchiului,

şoldului, cotului şi articulaţiile intervertebrale, porţiuni din capsula articulară sunt îngroşate

pentru consolidare şi sunt denumite ligamente intrinseci (capsulare). În plus, există alte

ligamente în interiorul sau exteriorul capsulei articulare care joacă un rol specific în limitarea

diferitelor tipuri de mişcări. Acestea sunt cunoscute sub numele de ligamente extrinseci

(accesorii).

Funcţia ligamentelor

Varietatea mişcărilor corpului este dependentă de forma şi aspectul suprafeţelor

osoase articulare şi a ligamentelor. În unele articulaţii, oasele reprezintă cel mai important

factor. La articulaţia cotului, ulna formează suprafaţa inferioară a articulaţiei şi are o formă de

cârlig care permite doar mişcări simple, anterioare şi posterioare.La acest nivel, ligamentele

au doar rolul de a preveni frecarea şi un ligament special (ligamentul ulnar), înconjoară capul

radiusului (osul extern al antebraţului), legându-1 de ulnă şi permiţând, în acelaşi timp,

mişcarea de rotaţie. La articulaţia genunchiului totuşi forma oaselor nu opune rezistenţă la

mişcările articulare. Astfel, deşi genunchiul este articulaţie în balama, mişcările sunt

controlate printr-un tip special de ligamente (ligamente încrucişate), care previn deplasarea

posterioară a articulaţiei şi stabilizează articulatia în ortostatism.

Muşchii acţionează grupat la nivel articulaţiilor, unii prin contracţie şi alţii prin

relaxare, permiţând mişcările oaselor. Ligamentele funcţionează în concordanţă cu aceşti

muşchi, prevenind mişcări şi amplitudini excesive.

Ligamentele nu sunt capabile de contracţie, fiind o structură statică şi pasivă. Ele pot

fi întinse de către mişcările articulaţiilor şi devin din ce în mai tensionate, până ce mişcarea nu

mai este posibilă. Există ligamente inserate între două porţiuni ale aceluiaşi os, nefiind

afectate de mişcări. Ele protejează şi menţin poziţia unor structuri importante: vasele sanguine

şi nervii.

Semnele rupturii ligamentelor încrucişate se prezintă sub următoarele forme:

• Auzul sau perceperea unui trosnet (crakment) la nivelul genunchiului în timpul

accidentării;

• Durere localizată în exteriorul şi în spatele articulaţiei genunchiului; .

• Tumefierea ( umflarea ) genunchiului în primele ore dupa accidentare; acesta poate fi un

semn de sângerare în interiorul articulaţiei. Tumefierea care apare brusc este un semn de

leziune importantă a structurilor articulaţiei genunchiului; .

• Limitarea mişcărilor genunchiului din cauza durerii, a tumefacţiei; .

• Senzaţie de genunchi instabilitate .

După accidentare, durerea limitează activitatea în desfăşurare, dar permite reluarea

mersului. Simptomul principal al unei leziuni cronice a ligamentului încrucişat anterior îl

constituie instabilitatea genunchiului, asociată uneori cu durere şi tumefacţie.

Scopul tratamentului rupturilor ligamentului încrucişat anterior este de a reda

pacientului un genunchi stabil cu posibilitatea reluării activităţilor sportive. Asfel, intervenţia

chirurgicală vizează reconstrucţia ligamentului şi repararea eventualelor leziuni asociate,

urmată de câteva luni de recuperare.

Recuperarea genunchiului începe progresiv, postoperator, începânduse cu recuperarea

extensiei genunchiului la început ( săptămânile 1-4) urmând ca apoi treptat să se lucreze pe

flexia genunchiului în mod gradat. După ce s-a recâştigat mobilitatea genunchiului se începe

recuperarea forţei musculare pentru cvadriceps şi ischiogambieri folosind exerciţii

antigravitaţionale, exerciţii cu greutăţi (săculeţi de nisip ataşaţi de gambă), exerciţii cu benzi

elastic şi exerciţii la aparate.

Aparatul este alcătuit dintr-o serie de scripeţi care funcţionează ca o maşină simplă de

tipul pârghiei, care constă intr-un disc metalic ce se poate roti în jurul axei proprii, prevăzut la

periferie cu un şanţ prin care trece un cablu. Permite realizarea unei economii de forță, sau

schimbă sensul acesteia pentru echilibrarea unei forţe rezistente. Acest scripete este unul de

tip fix . Scripetele fix are axul prins într-o furcă fixată rigid. La echilibru, momentele forțelor

(faţă de un ax) care acţionează asupra sistemului sunt egale:

Deci forţa activă este egală în modul cu forţa rezistentă

Scripetele fix este utilizat în special pentru schimbarea sensului de aplicaţie al unei

forţe ce trebuie învinsă pentru deplasarea (de obicei pe verticală) a unui corp.

În imaginile de mai jos putem vedea un aparat folosit pentru creşterea forţei pe

cvadriceps prin două contracţii esenţiale efectuate în timpul mişcării : o contracţie concentrică

în timpul extensiei şi o contracţie excentrică în timpul revenirii în flexie. Ambele contracţii

vizează cvadricepsul.

Aparatul determină o contrarezistenţă pe gambă distal, contarezistenţa putând fi

adaptată capacităţii musculare a pacientului, la început se începe cu o rezistenţă scăzută iar pe

parcurs se creşte odată cu recâştigarea forţei. Scopul terapeutic constă în creşterea forţei

musculare pe grupul extensor al genunchiului cu efect şi asupra troficităţii muşchiului care a

fost supus unui proces de atrofiere prin inactivitate. Astfel prin serii de exerciţii cu acest

aparat se poate ajunge la recâştigarea forţei şi a circumferinţei coapsei la un nivel aproximativ

egal cu cel de dinainte de operaţie.