mavrocordat

surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Mavrocordat

http://tratatuldeistorieamasoneriei.ro/ilustiri_fm.html

http://documents.tips/documents/reformele-lui-constant-in-mavrocordat.html

Constantiniu, F., O istorie sinceră a poporului român, editia a 3-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 163.

Gane, C., Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. 2 .

Chiaro, A., Revoluțiile Valahiei.

Constantiniu, F., Constantin Mavrocordat, 1971

În pragul dintre secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Alexandru Mavrocordat Exaporitul a devenit o figură foarte influentă în cadrul administrației Imperiului otoman. A încercat în 1703 să obțină mazilirea domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu, pentru a-și impune în domnie propriul fiu, pe Nicolae Mavrocordat, însă aceast deziderat nu a reușit decât în 1716, după mazilirea lui Ștefan Cantacuzino.

Alexandru Mavrocordat a reușit să-și impună fiul, pe Nicolae Mavrocordat, pe tronul Moldovei, în 1709, domnie întreruptă de cea a lui Dimitrie Cantemir. După fuga lui Cantemir în Rusia, Nicolae a reluat domnia până în ianuarie 1716, când a fost mutat pe tronul Țării Românești. Răpit de imperiali și dus la Brașov, a fost înlocuit de fratele său Ioan Mavrocordat. Revenit în 1719 pe tron, Nicolae a mai domnit 11 ani, perioadă din care data Mănăstirea Văcărești, o capodoperă a stilului arhitectonic al vremii, dărâmată în timpul regimului comunist.

Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, a domnit în total de zece ori, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Alexandru I Mavrocordat și Alexandru II Mavrocordat (veri, nepoți ai lui Nicolae Mavrocordat) au domnit în Moldova, între 1782–1785, respectiv 1785–1786

Nicolae Mavrocordat (n. 3 mai 1680, Constantinopol – d. 3 septembrie 1730, București) a fost domnul Moldovei de două ori: 17 noiembrie 1709 - noiembrie 1710 și 1711 - 5 ianuarie 1716 și al Țării Românești, tot de două ori: 21 ianuarie 1716 - 25 noiembrie 1716 și martie 1719 - 3 septembrie 1730.

S-a născut la 3 mai 1680 la Constantinopol și era fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Prin bunica sa, fiica lui Alexandru Iliaș, se înrudea și cu familia domnitoare. Era un om învățat, știa mai multe limbi străine, studiase filosofia și teologia, iar in țară a învățat și românește.

În prima domnie a debutat prin asuprirea boierilor și protejarea țăranilor. Dușmanii lui au folosit nemulțumirile boierilor și pârile regelui Suediei, Carol al XII-lea, și au obținut înlocuirea lui cu Dimitrie Cantemir în 1710, pentru ca sa fie reîntronat în 1711, după ce Dimitrie Cantemir a fugit în Rusia. În timpul acestei domnii a obținut expulzarea oștilor suedeze și poloneze, care deveniseră o adevărată pacoste pentru Moldova.

În 1716, după uciderea lui Ștefan Cantacuzino, a fost trecut pe tronul din București, unde, datorită înrăutățirii relațiilor dintre turci și nemți, turcii aveau mare nevoie de el acolo. Izbucnind în curând războiul turco - austriac (1716 - 1718), Nicolae a ucis câțiva boieri care erau partizani ai nemților și l-a exilat în Turcia pe mitroplolitul Antim Ivireanu, care a și fost omorât acolo. Deoarece Nicolae a fost prins și dus la Sibiu, în locul său, turcii îl numesc pe Ioan Mavrocordat. După Pacea de la Passarowitz din 1718, și moartea luiIoan Mavrocordat, Nicolae primește tronul din nou, bucurându-se pe lângă încrederea turcilor, de o domnie lungă și liniștită. Deși favoriza elementul grecesc, pe care se putea sprijini mai mult, printr-o bună administrare a țării, prin obținerea scăderii tributului față de turci, prin purtarea prietenoasă față de boieri, prin scăderea anumitor dări, a câștigat încrederea și mulțumirea țării. A construit lângă București Mănăstirea Văcărești, a obligat episcopia din Bacău să aibă o școală grecească și slavonească în schimbul veniturilor acordate.

Nicolae Mavrocordat a murit de ciumă la 3 septembrie 1730 în București și e înmormântat la Mănăstirea Văcărești. Fiind un eminent literat, a scris lucrările: Sfaturi(manuscris), Despre datorii (tipărită la Londra), Cuvânt împotriva nicotinei (Iași, 1786), Precuvântări la actele patriarhalicești (manuscris).

Alexandru Mavrocordat Exaporitul (n. 1641 – d. 1709) a fost un diplomat otoman, mare dragoman al Porții Otomane în două rânduri, între 1673–1683 și între 1685–1699. Între 1699–1703 a fost secretar intim al sultanului Mustafa al II-lea. A jucat un rol în chemarea la Adrianopole din 1703 a lui Constantin Brâncoveanu, terminată cu bine pentru domnul Țării Românești. În 1705 a mediat împăcarea dintre Brâncoveanu șiAntioh Cantemir.

Pe fiul Scarlatache, Exaporitul l-a căsătorit în 1698 cu Ilinca, fiică a lui Brâncoveanu, însă mariajul a fost scurt, întrucât Scarlatache a murit la vârsta de 22 ani, în 1699, fiind înmormântat la Mitropolia din Târgoviște. Scarlatache fusese numit de socrul său din ianuarie 1698 în dregătoria de vel-paharnic.

Fiii Nicolae și Ioan au ajuns domni în țările române.

Ioan A. Mavrocordat, (n. 23 iulie 1684, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1719, București) a fost caimacam în Moldova (7 octombrie 1711 - 16 noiembrie 1711) și domn în Țara Românească (2 decembrie 1716 - 6 martie 1719).

Era fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul și frate cu Nicolae Mavrocordat. A devenit caimacam în Moldova după plecarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, pentru ca mai apoi să devină dragoman al Porții. Domnia în Țara Românească o obține după ce fratele său este prins de austrieci. În timpul războiului turco-austriac (1716 - 1718), cei mai mulți dintre boierii munteni fugiseră în Transilvania și cereau împăratului austriac alipirea țării la Austria și numirea lui Gheorghe, fiul lui Șerban Cantacuzino ca domn. Ioan, văzând succesele austriece, a început tratative secrete cu aceștia, cărora le oferea Oltenia și un tribut anual. Aceste tratative l-au ferit de multe neplăceri în timpul războiului. Însă, în timpul Păcii de la Passarowitz din 1718, ca mijlocitor între cele două părți, și-a îndreptat din nou politica împotriva Austriei, câștigând astfel simpatia turcilor și menținându-și domnia. Din păcate, a murit la scurt timp, în 1719.

Caimacam=Locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn.

MAVROCORDAT, Constantin Domn al Ţării Româneşti (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763) şi al Moldovei (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769)

      Fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Moldovei (1709-1710, 1711-1715) şi al Ţării Româneşti (1715-1716, 1719-1730). A înfăptuit o serie de reforme (socială, a justiţiei, fiscalităţii şi armatei), prin care a modernizat Principatele Dunărene. Pe linie socială i-a eliberat pe rumâni (1746) şi vecini (1749), introducând claca – formă a rentei în muncă prestată de ţăranii şerbi şi liberi, fără pământ, în beneficiul deţinătorilor de pământ. Publică în 1841 o colecţie de documente româneşti, cea mai veche păstrată până în zilele noastre.

    În 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iaşi, Loja Moldova.

 

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române.

În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 - octombrie 1730; 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 - septembrie 1741; iulie 1744 - aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 - 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 - martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 - 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 - 29 iunie 1743; aprilie 1748 - 31 august 1749 și 29 iunie 1769 - 23 noiembrie 1769.

S-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul lui Nicolae Mavrocordat, fiind crescut în țară.

A fost căsătorit de două ori:

în 1728 cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730;

în 1732 cu Ecaterina Rosetti, cu care a avut trei fii.

A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci.

Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins.În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.[1]

În urma războiului ruso - turco - austriac (1736 - 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgraddin 1739.

Toate aceste reforme le aplică și în Moldova, atunci când este numit domn.

În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749).

S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește.

În 1769, în timpul ultimei domnii (în Moldova), pe când Rusia se afla în război cu Poarta Otomană, Constantin Mavrocordat cade prizonier și este ucis de un soldat rus. Totuși a fost înmormântat cu onorurile cuvenite unui domn.

Mănăstirea Văcărești, cunoscută și ca Închisoarea Văcărești, a fost un ansamblu arhitectonic construit între 1716-1736 în stil brâncovenesc, unul din cele mai valoroase monumente istorice din București, demolat în anul 1986 din ordinul lui Nicolae Ceaușescu.

Prima incintă. Faza Nicolae Mavrocordat.[modificare | modificare sursă]

Odată ajuns pe tronul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, domnitor fanariot luminat, iubitor de cultură și inițiator de reforme, și-a propus ridicarea unui măreț locaș de rugăciune care să aibă și funcția de reședință domnească, și care prin dimensiuni și bun gust să îl reprezinte. Locul ales pentru impozanta ctitorie a fost coama "dealului Văcărești", cum era cunoscut de bucureșteni, de fapt un promontoriu al cornișei terasei inferioare a Dâmboviței, care domina capitala în partea de SE.

Construcția începută în 1716 a fost curând întreruptă din cauza răpirii domnitorului de către un detașament austriac, și reluată după eliberarea lui Mavrocordat din detenția executată în Ardeal, și ungerea ca domn a doua oară.

Lucrările au fost terminate în 1722, iar la 24 septembrie 1724 a fost sfințită biserica mănăstirii cu hramul “Sfânta Troiță” – clădire grandioasă, însumând o seamă de elemente arhitectonice brâncovenești si influențe ale barocului muntean, considerată de unii istorici ca o încununare a stilului brâncovenesc din Țara Românească.

În 1730 Nicolae Mavrocordat moare de ciumă și este îngropat la Văcărești, în incinta bisericii.

În dragostea lui pentru cultură, voievodul a înființat aici o școală în limba elenă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante în 1741 și, ceea ce este mai important, a instalat la Văcărești o bibliotecă de proporții, cunoscută ca fiind una dintre cele mai mari și mai complete din Europa acelei epoci (un catalog al bibliotecii din 1723 care se păstrează confirmă numărul de 237 de autori). Din păcate, după moartea domnitorului, biblioteca s-a împrăștiat.

Incinta a doua. Faza Constantin Mavrocordat.[modificare | modificare sursă]

În 1736, Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae și succesor al său la tronul Țării Românești, aduce completări ansamblului, ridicând un superb paraclis – adevărată bijuterie arhitectonică – pe latura de răsărit și, totodată alte câteva clădiri care au format o nouă incintă, mai mică, în partea de apus a celei dintâi.

6. CONSTANTIN MAVROCORDATÎn şirul domnilor fanarioţi, Constantin Mavrocordat este, desigur, nunumai cel mai important, prin amploarea reformelor înfăptuite, dar şipersonalitatea cea mai luminoasă.Constantin era nepotul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi fiul luiNicolae Mavrocordat, cel care inaugurase regimul fanariot în Moldova (1711) şiŢara Românească (1716), el însuşi om de mare cultură şi cu o bogată experienţă

politică. Primul domn fanariot fusese şi promotor al unei politici de reforme şisusţinător al învăţământului î n principate şi întocmise pentru fiul său Constantinun adevărat program, îndemnându-l spre o guvernare luminată. Tată şi fiu, aufăcut dovada calităţilor de conducători - concepţie coerentă de guvernare,autoritate, larg orizont de informare, contact permanent cu cele mai noi curentede gândire - dar arta guvernării, în care au excelat cei doi Mavrocordaţi, au pus-o în slujba Porţii otomane, faţă de care au manifestat o indefectibilă fidelitate.Constantin Mavrocordat deţine un adevărat record între fanarioţ i, avândşase domnii în Ţara Românească (1730; 1731-1733; 1735-1741; 1744-1748;1756-1758; 1761-1763) şi patru în Moldova (1733-1735; 1741-1743; 1748-1749; 1769), în desfăşurarea cărora, în pofida fragmentărilor, se contureazădirecţiile principale ale strategiei sale reformatoare.Începutul reformelor l-a constituit marele hrisov din 7 februarie 1741,a cărui promulgare este indiscutabil legată de consecinţele războiului ruso-austro-turc din anii 1735-1739 şi de realipirea Olteniei (restituită de Imperiulhabsburgic Porţii, prin Pacea de la Belgrad).Devastările şi deplasările de populaţie, provocate de război, precum şi

schimbările produse de administraţ ia austriacă î n Oltenia (1718-1739) reclamaumăsuri de refacere a potenţialului demo-fiscal al ţării şi de reunificare ainstituţiilor şi regimurilor fiscale, agrar etc. din stânga şi din dreapta Oltului.Acestor obiective le-a slujit marele hrisov din 7 februarie 1741, carecuprindea măsuri de reorganizare în domeniile fiscal, agrar, administrativ şijuridic.Preocuparea de căpetenie a domnului era, evident, fiscalitatea. Anii derăzboi aduseseră — aşa cum se întâmpla de obicei — pauperizarea populaţiei şirestrângerea considerabilă a negoţului. Pentru a uşura situaţia contribuabililor şia revigora economia, Constantin Mavrocordat a desfiinţat văcăritul şipogonăritul.În fiscalitatea medievală a Ţărilor Române, văcăritul a fost darea cea maidetestată, întrucât era percepută de la toţi locuitorii (inclusiv boierimea) şi loveaîn principala sursă de venit a ţării: negoţul de vite. Abolită, în repetate rânduri,cu blesteme solemne, ea a fost reinstituită de tot atâtea ori pentru că oferea osoluţie rapidă gravelor necesităţi ale Porţii şi ale domniei. ConstantinMavrocordat relevă în hrisovul său însemnătatea comerţului cu vite pentru

bunăstarea ţării — „hrana şi belşugul tuturor locuitorilor de mulţimea vitelor sepricinuieşte” — şi urmările dezastruoase ale văcăritului — „fiind pe la toţ i vitemulte, îndată au început cu toţii a vinde vitele şi a le risipi, împuţinându-ledesăvârşit”1.Pogonăritul afecta şi el o importantă ramură a economiei şi, în acelaşitimp, o esenţială sursă de venit. Larga răspândire a culturii viţei de vie şimonopolul vinului şi rachiului, deţinut de boieri şi mănăstiri, ofereau fiscalităţiiun mijloc important de taxare, apăsător însă pentru contribuabil.Odată abolite aceste două dări, domnul a revenit la sistemul dării unice,care urma să fie achitate în patru „sferturi”, sistem ale cărui avantaje suntsubliniate în hrisov: „poruncile împărăteşti se împlinesc cu lesnire şi trebile ţăriise chivernisescu cu bună linişte pe deplinu şi ţara se întemeiază cu adăogire deoameni”.În cadrul aceleiaşi politici de înlesniri fiscale, domnul a acordat scutireade dajdie mănăstirilor şi clerului, iar descendenţii marilor („veliţilor”) boieri aubeneficiat de scutirea totală de obligaţii fiscale2

. În hrisovul din 7 februarie17413, se întâlneşte in nuce reforma fiscală, care avea să fie elaborată şi aplicatăîn domnia moldoveană (1741-1744) a lui Constantin Mavrocordat.Succesul măsurilor fiscale nu putea fi asigurat fără eliminarea celorlaltecauze generatoare de abuzuri ale dregătorilor şi — pe cale de consecinţă — denemulţumiri în rândurile populaţiei, în primul rând rurale. Pentru a pune capătfrecventelor deplasări în Capitală ale ţăranilor interesaţi a-şi cere dreptatea de laDivanul domnesc, Constantin Mavrocordat a numit boieri ispravnici la toatejudeţele pentru a judeca pricinile locuitorilor şi a veghea ca aparatul fiscal sănu-i împovăreze pe contribuabili.În acelaşi timp, spre a curma practicile obişnuite ale înavuţirii pe seamalocuitorilor, domnul a introdus salarizarea dregătorilor şi slujbaşilor, pasînsemnat pe calea modernizării aparatului de stat, ca şi a instituirii unei relaţii dedependenţă între dregătorul-salariat şi autoritatea centrală, care îl numeşte şi îlplăteşte.Alte prevederi ale aceluiaşi hrisov (de pildă, desfiinţarea închisorilor de

pe lângă protopopiile de judeţ) vizau eliminarea unor practici şi instituţiianacronice şi afirmarea autorităţii statului.Constantin Mavrocordat a dorit să dea un larg răsunet amplereglementări cuprinse în hrisov şi i-a asigurat publicarea, sub titlul de„Constituţie” în cunoscutul periodic francez „Mercure de France”4. În termeniactuali, s-ar putea spune că domnul a întreprins o reuşită acţiune de „imagine”,prezentându-se opiniei publice internaţionale ca un cârmuitor luminat, călăuzitde grija pentru bunăstarea supuşilor săi. În forme incipiente şi modeste(determinate de poziţia sa), Constantin Mavrocordat anticipa practica„despoţilor luminaţi” (Frederic al II-lea, Ecaterina cea Mare) de a-şi facepublicitate prin cultivarea relaţiilor cu filozofii de renume ai epocii, precumVoltaire, Diderot etc.Reforma fiscală. Principiul de bază al reformei fiscale a fost Rupta - oînţelegere încheiată de vistierie cu un grup de contribuabili, prin care se stabileacuantumul dării ce urmau să o plătească şi termenele de achitare5.

În Moldova şi Ţara Românească, fiscalitatea a fost apăsătoare nu numaiprin mărimea sumelor stoarse de la contribuabili, ci şi prin totala instabilitate adărilor: nici un contribuabil nu ştia dacă şi-a încheiat socotelile cu vistieriaîntrucât, în orice moment - în funcţie de exigenţele Porţii sau de intereseledomnului - putea să apară o dare nouă. Rupta, elimina acest mare inconvenient,care, după însăşi mărturia celor fugiţi din ţară din cauza fiscalităţii, eraprincipalul motiv al strămutării lor.Generalizarea ruptei a însemnat că de acest regim — dare cu cuantum fixşi termen de achitare precise — urmau să beneficieze întreaga masă decontribuabili. Totodată pentru a înlătura o practică deosebit de oneroasă, eraabolită solidaritatea fiscală în limitele satului, ca unitate de impunere, practicăîn virtutea căreia, în cazul fugii unui sătean, darea lui era percepută de la ceilalţilocuitori.A doua componentă a reformei fiscale a fost stabilirea unei riguroaseevidenţe a contribuabililor. Dacă aceştia din urmă reproşau vistierieiinstabilitatea regimului fiscal, la rândul ei, vistieria era în dificultate de a stabili„domiciliul fiscal” al contribuabililor, ca urmare a strămutărilor, evaziunii şi

Bla BLA http://documents.tips/documents/reformele-lui-constant-in-mavrocordat.html

MAVROCORDAT, Constantin Domn al Ţării Româneşti (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763) şi al Moldovei (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769)

Fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Moldovei (1709-1710, 1711-1715) şi al Ţării Româneşti (1715-1716, 1719-1730). A înfăptuit o serie de reforme (socială, a justiţiei, fiscalităţii şi armatei), prin care a modernizat Principatele Dunărene. Pe linie socială i-a eliberat pe rumâni (1746) şi vecini (1749), introdu¬când claca – formă a rentei în muncă prestată de ţăranii şerbi şi liberi, fără pământ, în beneficiul deţinătorilor de pământ. Publică în 1841 o colecţie de documente româneşti, cea mai veche păstrată până în zilele noastre.

În 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iaşi, Loja Moldova.

MAVROCORDAŢII (sec. XVII-XVIII)

 

            Familie bogată, numeroasă, Mavrocordaţii au dat în veacurile XVII-XVIII numeroşi oameni de seamă, câţiva din ei şi domni în ţările române.

            Domn al Moldovei (1709-1710; 1711 - 1715) şi al Ţării Româneşti (1715-1716; 1719-1730), Nicolae Mavrocordat, fiul lui Alexandru Exaporitul şi strănepotul de soră al lui Alexandru vodă Iliaş (1616-1633, cu întreruperi), a reformat modul de percepere al dărilor, extinzând în 1723 sistemul ruptoarei iniţiat de Brâncoveanu, sistem prin care obştea se obliga să plătească global vistieriei, în patru rate anuale, banii datoraţi de membrii ei. Restrângând, în felul acesta, abuzurile pe care arendaşii le făceau la strângerea dărilor, reforma fiscală reluată de Nicolae Mavrocordat a uşurat starea materială a poporului, contribuind la redresarea economică a păturilor sociale sărace. Nevoile de bani ale Porţii au impus însă, în 1728, reintroducerea dării pe vii, a dării pe vite.

            Nicolae vodă Mavrocordat a sprijinit învăţămîntul, îngrijindu-se de organizarea şi dezvoltarea lui. A înfiinţat o şcoală pe lângă episcopia Buzăului, şcoală care a fiinţat până în timpul războiului rusoturc din 1768-1774. La Văcăreşti, la marginea de atunci a Bucureştilor, a ctitorit o altă şcoală care, cum spune o informaţie de mai târziu, avea «doi profesori, pentru filozofie şi matematică».

            O ştire din 1741 informează că tot aici, «în tipografia şcoalei Văcăreştilor», se tipăreau cărţi pentru nevoile învăţământului.

            Şederea lui Nicolae Mavrocordat în scaunul Ţării Româneşti se leagă şi de înălţarea unuia dintre cele mai frumoase monumente medievale de arhitectură bucureşteană: ansamblul arhitectural de la Văcăreşti, ridicat între 1716-1722 şi întregit cu noi zidiri în deceniile care au urmat. În proporţiile elegante ale loggiei casei domneşti de aici, în şirul arcadelor de pe latura estică a incintei, în repertoriul şi bogăţia motivelor sculpturale de pe trupurile de piatră ale coloanelor ori de la portaluri şi pisanii, se descifrează uşor elemente ale artei brâncoveneşti care au constituit pentru meşterii Văcăreştilor izvor de aleasă inspiraţie.

            În timpul primei sale domnii în Moldova, voievodul a înfiinţat Academia domnească de la Iaşi, la care au predat profesori de seamă, bine cunoscuţi în toată aria Europei răsăritene. Un misionar italian nota că domnitorul «a instituit (în capitala Moldovei) două şcoli, una de limbă greacă şi alta în limba moldovenească», cronica atribuită lui Amiras menţionând că şcolile moldoveneşti erau urmate şi de elevi veniţi din alte ţări.

            Frate cu Nicolae Mavrocordat, Ioan Mavrocordat a fost timp de trei ani domnitor al Ţării Româneşti (1716-1719). Bun diplomat, a participat la tratativele de pace care au urmat războiului purtat de Imperiul otoman cu austriecii şi veneţienii, pace încheiată la Passarovitz, în anul 1718.

            Voievod cu numeroase domnii, atât în Moldova (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769) cât şi în Tara Românească (1730, 1731-1733, 1735-1741- 1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761 -1763), spirit luminat şi instruit, ştiutor de multe limbi străine (vorbea italiana, franceza, greaca veche şi modernă, turca, persana), cărturar şi iubitor de cultură ca şi tatăl său Nicolae Mavrocordat, Constantin Mavrocordat şi-a propus să modernizeze, prin reforme, starea celor două provincii româneşti. În 1746, în Muntenia, şi trei ani mai târziu, în Moldova, domnitorul a înfăptuit eliberarea ţăranilor aserviţi, prin plata sumei de 10 taleri de persoană, drept răscumpărare. În acelaşi timp a stabilit zilele de muncă pe care sătenii erau obligaţi să le presteze anual în folosul moşierului: 12 în Muntenia, 24 în Moldova. Constantin Mavrocordat a hotărât o nouă organizare a boie-rimii, criteriul după care cineva putea face parte din această clasă socială fiind nu proprietatea pământului, ca până atunci, ci deţinerea unei slujbe domneşti. Boierii mari sau veliţi erau complet scutiţi de dări. Boierii de clasa a doua îşi păstrau unele privilegii materiale,ei şi urmaşii lor (numiţi mazili) fiind supuşi doar la o parte din impozite. Domnitorul a înfăptuit şi o reformă fiscală, înlocuind numărul mare de dări personale printr-una singură, de 10 lei, achitată în 4 sferturi (cu timpul s-a ajuns însă ca anual să

se strângă 6 şi chiar 12 sferturi, în felul acesta datoria faţă de stat triplându-se). În locul vechilor pârcălabi şi căpitani, Constantin Mavrocordat a pus judeţele sub conducerea ispravnicilor şi, pentru slujbaşii statului, a introdus sistemul salarizării. Şi în domeniul învăţământului, al culturii, domnitorul s-a reliefat ca personalitate plină de iniţiative. (Neculce cronicarul scria că domnitorul «au dat ştire tuturor mazililor în toată ţara ca să-şi aducă copiii la învăţătură, la şcoală, ca să înveţe orice limbă le-ar fi voia».) Acordând preţuire cărţii şi răspândirii ei, a sprijinit tiparul. La îndemnul său, a apărut în anul 1741 cea mai veche colecţie tipărită de documente româneşti.

            Prin neobosita activitate materializată în înnoirile aduse principalelor domenii sociale, administrative şi culturale ale ţărilor române, Constantin Mavrocordat se aşază printre figurile de seamă din viaţa politică a veacului al XVIII-lea.

Pățania în urma căreia primul domn fanariot al Țării Românești, Vodă Nicolae Mavrocordat, a căzut

prins de cătanele imperiale, în 1716, și dus în arest la domiciliu în Transilvania, este una dintre cele

mai hilare pagini de istorie românească, dacă o privești cu detașarea dată de distanța celor aproape

300 de ani trecuți de atunci.

Imaginea târgoveților bucureșteni fugind încolo și încoace prin fața Palatului Domnesc și răcnind că

„nemții” (trupele habsburgice) intră în oraș, numai pentru a-l vedea pe Vodă plecat din orașul lor,

arată cât de iubit era Domnul de locuitorii capitalei sale. Acest episod, cât și cel ulterior, în care

bucureștenii se manifestă la fel, dar Nicolae Mavrocordat nu le mai dă crezare și cade prins este relatat

savuros de Constantin Gane în volumul II al cărții sale „Trecute vieți de doamne și domnițe”:

„Rămași fără mamă, copiii lui Mavrocordat (…) avură la frageda lor vârstă fel de fel de peripeții.

Împreună cu tatăl lor, fugiră, la 4 septembrie 1716, la Giurgiu, fiindcă bucureștenii, pentru a-și speria

Voievodul, care nu le era drag, alergau prin fața Palatului Domnesc, strigând: «Nemții, au venit

nemții». Alarma fiind mincinoasă, Vodă Nicolae se întoarse cu plozii lui la București, pentru ca la 10

săptămâni mai târziu, când în adevăr veniră nemții, Domnul, neîncrezător, să se lase prins de ei.

Surprins în halat de casă, Vodă încremeni în fața pistoalelor întinse spre el și încercă să deruteze pe

năvălitori, ascunzându-și identitatea. Zărind însă printre ei boieri români, care-l cunoșteau, se văzu

nevoit să le înfrunte trădarea, răcnindu-le în față că «nu e prima dată când românii își pângăresc

mâinile cu sângele Voievozilor lor». Unul dintre ei îl asigură «Măria Sa să nu aibă frică de viață, căci

avem poruncă să-l ducem nevătămat în Transilvania»”.

„Țeapa” luată de Nicolae Mavrocordat când a fugit la Giurgiu, cetate aflată sub control turcesc, este

relatată și de un contemporan al celor petrecute, Anton Maria del Chiaro, secretar al defunctului

Constantin Brâncoveanu, și încă trăitor în București la vremea aceea. În cartea sa „Revoluțiile

Valahiei”, el nu pune însă fuga lui Vodă pe seama vicleniei bucureștenilor ci pe seama zvonisticii:

„O companie a unui regiment nemţesc trecu Oltul, sub comanda unui locotenent, şi ocupă fără

rezistenţă Căinenii, sat de vamă şi de hotar, dincoace de Sibiu. Ştirea ajunse sub o formă exagerată la

Curtea lui Mavrocordat. Vineri, 4 Septembrie 1716, o oră înainte de apus de soare, lumea alerga pe

uliţele Bucureştiului strigând: «nemţii, nemţii!». Domnitorul, înspăimântat, îşi făcu în grabă bagajele şi

împreună cu ai săi încalecară şi o luară repede spre Giurgiu, cetate turcească aşezată pe malul

Dunării”.

Dacă târgoveții au băgat spaima în Vodă anume ca acesta să plece din București, sau a fost vorba de o

panică generală în oraș, e greu de spus. Prima ipoteză este plauzibilă, dat fiind că Nicolae Mavrocordat

era un Domn urât de cam toată suflarea, din cauza birurilor impuse de miniștrii săi și a felului în care îi

asuprea pe boieri. Iată o descrierea „la rece” a acelor vremi, făcută tot de Anton Maria del Chiaro, în

aceeași carte:

„Miniştrii, pe de altă parte, impuneau pe boieri şi negustori la grele biruri, iar cine nu le vărsa la

termenul hotărât era condamnat la închisoare şi bătaie. Un copil de 8 ani, fiu al lui Radu, fratele

Principelui Ştefan Cantacuzino, fu smuls din braţele mamei sale, în mănăstirea Mihai Vodă unde era

închisă, şi cu sabia în mână fu ameninţată cu uciderea copilului în faţa ei, dacă nu va plăti imediat cinci

pungi, adecă 2.500 galbeni. Un membru al familiei Bălăceanu, supus torturii pentru neplata imediată a

sumei impuse, s-a rugat lui D-zeu în gura mare «să vie odată nemţii, ca să scape nenorocita ţară de

jugul aspru». Pentru aceste cuvinte, din ordinul lui Mavrocordat, i se taie capul, şi nu obţine altă graţie

decât a se spovădui şi a fi înmormântat ca de moarte naturală. Mă aflam în camera Principelui când

dase sentinţa de moarte şi discutând cu armaşul greceşte, îmi traduse în latineşte convorbirea,

adăugându-mi că, cu toţii cei 6 ani trăitori în Valahia, nu cunosc încă firea lor ticăloasă. Am dat din

umeri fără să răspund, dar mărturisesc ca nu-mi puteam explica cruzimea acestui prinţ erudit şi mare

iubitor de talente şi mai cu seama generos cu străinii, faţă de cari avea o purtare atât de civilizată şi le

purta grija de cele necesare traiului; un om care ar merita toată lauda, dacă n-ar fi dat administraţia

ţării pe mâna câtorva miniştri, duşmani ai propriei lor ţări pe care o ruinară, punând patimile lor

înaintea interesului şi liniştei publice, pe când ceilalţi dregători, cari nu erau valahi, presimţind parcă

ce aşteaptă pe Domnitor şi pe ei înşişi, se întreceau în a strânge avere, chiar fără ştirea stăpânului

lor”.

Revenind la căderea lui Mavrocordat în mâinile trupelor habsburgice care au ocupat Bucureștiul – e

vorba de 1.200 de sârbi aflați sub comanda maiorului bavarez Dettin -, acesta a fost escortat la Sibiu.

Aici a stat în arest la domiciliu până spre sfârșitul războiului austriaco-turcesc din 1716-1718, soldat cu

Pacea de la Passarowitz, prin care, printre altele, aproape jumătate din Țara Românească, adică

Oltenia, trecea sub stăpânire habsburgică, până în 1739.

Detenția de la Sibiu nu a fost o caznă pentru Nicolae Mavrocordat. Domnul a fost pus sub

supravegherea a trei santinele, una la ușa din stradă, alta la ușa casei și ultima la ușa camerei, el fiind

găzduit într-o clădire din Piața Mare. Copiii săi putea să se plimbe liberi prin oraș, iar el lua câteodată

masa în compania generalului Anton Steinville, comandantul militar al Transilvaniei.

Răstimpul petrecut în exilul transilvănean se pare că l-a schimbat pe Mavrocordat. În 1719, după

încheierea războiului, el s-a întors pe tronul Țării Românești, atât cât mai rămăsese din ea, și a domnit

până în 1730, când a murit, răpus de ciumă, la doar 50 de ani.

Această a doua domnie a sa în Muntenia este privită pozitiv de istoriografia românească, Mavrocordat

fiind văzut ca un despot luminat, care a luat o serie de măsuri de refacere a țării după perioada de

război, ciumă și foamete de dinainte. A avut o bibliotecă vastă și a ctitorit Mănăstirea Văcărești, unde a

și fost înmormântat.