Măsurile de siguranţă

Măsurile de siguranţă sunt reglementate în lumina dispoziţiilor Titlului VI al părţii generale a Codului penal, conform art. 1181 (dispoziţii generale şi regimul măsurilor de siguranţă).

Ca sancţiuni de drept penal, măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală.

Măsurile de siguranţă au un caracter preponderent preventiv, iar temeiul dispunerii acestor sancţiuni rezidă în starea de pericol pe care o prezintă persoana ce a comis fapta prevăzută de legea penală (sau infracţiunea), aplicându-se pe lângă o pedeapsă sau ca sancţiune de sine-stătătoare, de regulă, pe o perioadă nedeterminată, cât timp subzistă starea de pericol.

Spre deosebire de pedepse, anumite instituţii de drept penal nu funcţionează în cazul măsurilor de siguranţă, spre exemplu: actele de clemenţă nu produc efecte asupra măsurilor de siguranţă; suspendarea condiţionată a executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere) nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă; de regulă, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă etc..

Potrivit art. 112 C.pen. măsurile de siguranţă sunt:• obligarea la tratament medical;• internarea medicală;• interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă

ocupaţie;• interzicerea de a se afla în anumite localităţi;• expulzarea străinilor;• confiscarea specială.• interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;Doctrina penală reţine următoarele categorii de măsuri de siguranţă, în urma

clasificării măsurilor prevăzute de lege în:• măsuri de siguranţă cu caracter medical;• măsuri de siguranţă restrictive de drepturi şi de libertate;• măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial.

Măsurile de siguranţă cu caracter medical

Obligarea la tratament medical (art. 113 C.pen.) constă în obligarea persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală de a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire, dacă din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate.

Internarea medicală (art. 114 C.pen.) constă în privarea de libertate prin internarea într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire, a persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate.

Când persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală (art. 113 alin. 2).

Dacă persoana obligată la tratament medical este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate (deci fapta comisă constituie infracţiune, iar măsura se aplică pe lângă o pedeapsă), tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei.

Legea prevede că măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii (art. 113 alin. 4), ceea ce este valabil şi în cazul măsurii internării medicale (art. 114 alin. 2).

Măsurile de siguranţă cu caracter medical se iau pe o durată nedeterminată şi încetează odată cu însănătoşirea persoanei. Dacă s-a dispus măsura obligării la tratament medical, dar boala se agravează, se poate înlocui cu măsura internării medicale. Dacă s-a dispus măsura internării medicale şi se constată o ameliorare considerabilă, poate fi înlocuită cu obligarea la tratament medical.

Măsurile de siguranţă restrictive de drepturi şi de libertate

Interzicerea unei funcţii sau profesii (art. 115 C.pen.) se poate dispune când făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii şi prezintă o stare de pericol ce se datorează uneia dintre aceste cauze.

Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se dispune pe o perioadă nedeterminată, prin lege fiind prevăzut că ea poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare (art. 115 alin. 2).

Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii nu trebuie confundată cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (conform art. 64 alin. 1 lit. c – dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii), date fiind temeiurile diferite ale acestor sancţiuni, respectiv vinovăţia persoanei în cazul pedepsei şi starea de pericol în cazul măsurii de siguranţă.

Interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C.pen.) se distinge prin unele caracteristici proprii, putând fi luată în cazul săvârşirii unei fapte ce constituie infracţiune şi aplicându-se pe lângă o pedeapsă, legea stabilind anumite condiţii în acest sens cât şi durata de aplicare a măsurii, conform dispoziţiilor art. 116 care prevede: Dacă instanţa constată că prezenţa unei persoane condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de aceasta măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare (alin. 3). Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 5 ani şi poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial (alin. 2).

Condiţia ca făptuitorul să fi fost condamnat pentru alte infracţiuni nu se cere când se pronunţă o condamnare mai mare de 5 ani. In cazul anumitor infracţiuni limitativ prevăzute de lege (cum ar fi spre exemplu infracţiunile de tâlhărie, furt sau viol) măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni (a se vedea în acest sens art. 116 alin. 4).

Măsura poate fi revocată la cerere sau din oficiu, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare (art. 116 alin. 5).

Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, excepţie făcând (şi) măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi (conform art. 155 alin. 3).

Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată (art. 1181 C.pen.) se distinge, de asemenea, prin unele caracteristici proprii, putând fi luată în cazul săvârşirii anumitor fapte ce constituie infracţiuni şi aplicându-se pe lângă o pedeapsă, legea stabilind anumite condiţii în acest sens cât şi durata de aplicare a măsurii, conform dispoziţiilor art. 1181 care prevede:

Dacă instanţa constată că prezenţa, în locuinţa familiei, a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, la cererea părţii vătămate (alin. 1). Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani.

Expulzarea (art. 117 C.pen.) poate fi luată faţă de cetăţeanul străin sau apatridul care nu domiciliază în ţară care a comis o infracţiune, constând în interzicerea de a rămâne pe teritoriul ţării, datorită stării de pericol pe care o prezintă.

Statul în care persoanele urmează să fie expulzate este statul al cărui cetăţean este infractorul sau statul pe teritoriul căruia îşi are domiciliul; aceste persoane nu vor fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzat (art. 117 alin. 4).

În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei (alin. 2).

Măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial

Confiscarea specială (art. 118 C.pen.) este măsura de siguranţă care se ia în vederea înlăturării unei stări de pericol ce decurge din deţinerea anumitor categorii de bunuri prevăzute de lege, respectiv: bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;

Bunurile cuprinse în această categorie sunt bunuri care nu au avut o existenţă anterioară faptei fiind create, produse sau fabricate prin acţiunea ce constituie elementul material al faptei; bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni dacă sunt ale infractorului sau dacă aparţinând altei persoane aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

Din practica instanţelor noastre penale rezultă măsura confiscării speciale cu privire la autovehicolul care a servit la săvârşirea infracţiunilor de omor, furt ş.a., măsura impunându-se atunci când între fapta penală comisă şi cea de folosire a mijlocului de transport există o legătură indisolubilă.

In cazul acestei categorii de bunuri – bunuri care au fost folosite în orice mod la săvârşirea unei infracţiuni – dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faşă de natura şi gravitatea infracţiunii se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acesteia.

Dacă bunurile nu pot fi confiscate întrucât nu sunt ale infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echivalentul în bani al acestora.

Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă.Bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni dacă au

fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului.Potrivit doctrinei bunurile produse în scopul pregătirii infracţiunii sunt bunuri create

de infractor prin transformarea, combinarea sau prelucrarea altor materiale, substanţe care îşi pierd identitatea iniţială intrând în componenţa unui nou produs. Bunurile modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni au existenţă materială anterioară infracţiunii

însă sunt supuse unor operaţiuni de modificare sau adaptare pentru a le face mai eficiente în vederea atingerii scopului infracţional.

Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului. Dacă bunurile nu pot fi confiscate întrucât nu sunt ale infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echivalentul în bani al acestora.

Bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor; bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

Bunurile cuprinse în această categorie sunt bunuri preexistente săvârşirii faptei şi care ajung în posesia infractorului prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.Prin Legea nr.278/2006 au fost completate prevederile art. 118 C. pen. ce

reglementează această măsură cu dispoziţii exprese privind confiscarea prin obligarea la plata echivalentului bunurilor confiscabile sau confiscarea altor bunuri de aceeaşi valoare (a se vedea în acest sens art. 118 alin. 4 şi 5). De asemenea, prin legea menţionată s-a reglementat expres individualizarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale conform dispoziţiilor alineatului final care prevede că instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte dintre mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale.

Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, măsura confiscării speciale are caracter definitiv şi este irevocabilă.