ROMANTISMUL se dezvoltă în Europa ca o reacţie contra revoluţiei industriale, a normelor social-politice aristocratice specifice iluminismului şi clasicismului. Curentul apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi va cunoaşte apogeul la mijlocul secolului al XIX-lea.

La români, romantismul a pătruns şi s-a dezvoltat sub impulsul generaţiei paşoptiste. Generaţia de la începutul secolului, educată în special în Franţa (“bonjouriştii”) a preluat nu doar modelele culturale şi sociale specifice apusului, dar şi-a însuşit şi aspiraţiile liberale şi egalitare ale revoluţiei franceze. Transpunerea acestora în ţară implica o profundă modernizare a societăţii româneşti şi crearea statului naţional modern într-un cadru constituţional specific occidentului. Romantismul a susţinut acest proiect de modernizare din punct de vedere cultural şi şi-a găsit o puternică justificare şi legitimitate morală în promovarea emancipării naţionale prin mijloacele specifice culturii.

EminescuEminescu nu este numai al nostru, ci este nu este numai al nostru, ci este un cetă ean de onoare a universului…A a cum ț șun cetă ean de onoare a universului…A a cum ț șvântul i apa, lumina i întunericul, dragostea i ura ș ș șvântul i apa, lumina i întunericul, dragostea i ura ș ș șsunt eterne, tot a a i Eminescu fi-va.ș șsunt eterne, tot a a i Eminescu fi-va.ș ș Emilian Marcu (1950)Emilian Marcu (1950)

Mitul florii albastre este o constantă a literaturii romantice europene, având trăsături particulare în fiecare manifestare. Motivul apare în opera eminesciană în mai multe ipostaze, semnificând un element al peisajului (Călin – file din poveste), simbolizând puritatea, desăvârşirea (împodobeşte fruntea personajelor ideale: Maria şi Dionis, din Sărmanul Dionis, fata de împărat din Călin…) sau desemnând-o pe iubită (Floare albastră).

Ca element al peisajului, floarea albastră apare într-un cadru ideal: “Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, / Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet” (Călin). În nuvela Sărmanul Dionis, floarea albastră apare ca atribut al desăvârşirii: “El îşi răzima fruntea încununată cu flori albastre de genunchiul ei: iar pe umărul ei cânta o pasăre măiastră”. De la atribut al feminităţii ideale (“Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă”, Călin), floarea albastră devine simbolul iubitei în poezia cu acelaşi nume.

Am avut curiozitatea întocmirii unei liste cu speciile de flori prezente în versurile poetului; aşa am putut observa că nuferii, trandafirii, macii, viorelele, florile-albastre, liliecii,florile de tei, abundă în poezii precum: Somnoroase păsărele, Luceafărul, Călin, Freamăt de codru, Atât de fragedă, Povestea teiului, Povestea codrului,, Dorinţa, Lacul, Crăiasa din poveşti, Făt-Frumos din tei, Floare albastră, Fata-n grădina de aur. Floarea şi florile, în general, au constituit o prezenţă obişnuită în viaţa poetului, care de mic a avut prilejul să fie sedus de misterul acestora.

De i nu a precizat în niciun manuscris, șEminescu a preluat acest motiv de la germanul Novalis, pentru care floarea albastră sugerează împlinirea iubirii ideale i, șimplicit, a cuplului erotic, după moarte,”cândva” într-o altă lume.

“Floare albastră” face parte din categoria operelor care au la bază temele romantice iubirea i natura fiind îmbogă ită cu profunde ș țmedita ii filosofice, priviind condi ia omului de ț țgeniu într-o lume superficială, inferioară.

„„Floare albastrǎ" este metafora -simbol din titlul Floare albastrǎ" este metafora -simbol din titlul omonim al unei poezii eminesciene, un motiv romantic omonim al unei poezii eminesciene, un motiv romantic care apare şi-n finalul acesteia, aparent paradoxal care apare şi-n finalul acesteia, aparent paradoxal („ Ce frumoasǎ, ce nebunǎ / E albastrǎ-mi, dulce („ Ce frumoasǎ, ce nebunǎ / E albastrǎ-mi, dulce floare!" şi „Floare-albastrǎ, floare-albastrǎ!... /Totuşi... floare!" şi „Floare-albastrǎ, floare-albastrǎ!... /Totuşi... este trist în lume!"). Critica literarǎ a oferit mai multe este trist în lume!"). Critica literarǎ a oferit mai multe interpretǎri acestui motiv, vǎzând în el o influenţǎ interpretǎri acestui motiv, vǎzând în el o influenţǎ germanǎ. germanǎ.

,,Floarea albastrǎ" este motivul central al romanului Henrich von Ofterdingen, de Novalis, şi simbolizeazǎ nostalgia infinitului, aspiraţia spre absolut, ca ideal de puritate, sugerând infinitul.

Floarea albastrǎ poate fi simbolul iubitei care-l cheamǎ la trǎirea realǎ a iubirii pe poetul - geniu preocupat de abstracţiuni, visǎtor şi contemplativ, dar poate fi chiar floarea de „nu-mǎ-uita", care a declanşat memoria afectivǎ, proiectând în imaginar sau readucând din trecut o poveste de dragoste sau o dorinţǎ. În aceastǎ interpretare, floarea albastrǎ ar simboliza iubirea, sau mai precis, dorul de dragoste.

La Novalis, “albastrul” apare în asociaţie cu “floarea”, exprimând sentimentul infinitului, al dorului de absolut. Eroul din Heinrich von Ofterdingen săvârşeşte o călătorie iniţiatică de-a lungul Thuringiei, mistuit de dorul de a zări “măcar” floare albastră: “nu comorile sunt cele ce mi-au deşteptat o atât de neasemuită dorinţă, îşi spunea în sinea-i, departe de mine orice lăcomie; dor îmi este însă să zăresc floarea albastră. Necurmat la ea îmi stă gândul şi la nimic altceva.”

Novalis asociază motivul florii albastre cu motivul visului, care însoţeşte procesul de autocunoaştere pe care-l parcurge eroul. La fel de importantă ca rătăcirea pe drumuri necunoscute, în căutarea idealului, este călătoria interioară pe care Heinrich o săvârşeşte, reuşind să-şi cunoască sufletul.

La Mihai Eminescu “floare albastră” exprimă, după Vladimir Streinu, un “ideal erotic de tinereţe, cea dintâi tentaţie a vieţii, pe care e adevărat că o reduce, cu versul ultim, la pesimismul poeziilor lui de debutant, dar nu fără o diferenţă de timbru muzical şi fără a o relua în opera întreagă sub forma spectaculoasei oscilaţii eminesciene între ideea de moarte şi viaţă, care conţine toate valorile proprii. Floare albastră poate fi luată de aceea ca embrion al marii lui opere”.

Astfel, poezia “Floare albastră”este o medita ie pe tema iubirii, o idț ilă desfă urată într-un cadru feeric, în care șvisul romantic prefigurează peisajul, putându-se confunda cu natura, dar i o șeglogă pe tema fericirii i a iubirii ca șformă de cunoa tere.ș

Chişcan Andra Cucoş Laura Dan Mihaela Hîncu Ana-Maria Lupu Cătălina

Ştefancu Gabriela

Manic CristinaMichitiuc CristinaRusu CătălinaSârgheanu AncaVerciuc Maria

Clasa a XII-a D