„Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” –

reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547

În luna septembrie a anului 1547, pe când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1446-1451), o

comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg,

care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din

Maramureș și elabora în final un document în latinește cu următorul titlu: „Despre starea de-

acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești

Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș,

în luna septembrie a anului Domnului 1547”. Documentul conține, între multe altele, un pasaj

important, pe care îl reproducem în românește mai jos: „Spun nobilii că acei munți și acele

păduri au fost obținute de ei, într-o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci1, în

timpul domniei lui Ludovic2, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor, prin acordul

comun al tuturor locuitorilor de drept3. Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie

clară. Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială *aceasta+, deoarece acei munți și acele

păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie

supuse majestății regești decât persoanelor private, așa cummunții și locurilejoasede hotar

asemănătoare sunt supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept

de rege și de coroană.De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului

Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la

obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș

în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică].

Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o

nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și

zeloși”4.

1Bachiadin latinește este localitatea Baci (în ungurește Bács, în nemțește Batsch, iar în sârbește Bač), din provincia

omonimă Bacica, azi parte a Serbiei. 2 În Ungaria medievală au fost doi regi cu numele de Ludovic. Primul, de origine franco-napolitană, Ludovic I de

Anjou, a domnit între 1342 și 1382, iar Ludovic al II-lea, din dinastia lituaniano-poloneză Jagiello, a domnit între 1516 și 1526, fiind ultimul suveran înainte de destrămarea țării. 3Regnicolae, -arum, substantiv folosit, de regulă, la plural, desemnându-i mai ales pe membrii stărilor, pe cei

privilegiați. Aici, termenul se referă la membrii adunării țării, ținute de la Baci sub regele Ludovic. 4Allegantnobiles, se illosmontes et sÿlvas in generali quadam/ congregatione, tempore Ludovici

RegiæBachiæhabita, pro/ se ipsisheredibusque et successoribussuis ex communjconsensu/

omniumRegnicolarumimpetrasse. Cuius reinullumevidens/ testimoniumextarecreditur. Et potest iure de facto

dubitari/ proptereaquodillimontes et sÿlvæ, ut dictum est, terminj/ sunt Moldaviæ et Rwssiæ, quosexpeditpotuis

Regie/ Maiestatiquamprivatispersonisessesubiectos, sicutsimiles et plane/ conterminjmontessubiecti sunt

arcivicinęMunhach, quę,/ eodem quo Hwzth, iure ad Regem et Corona pertinet. Nam/ cum

Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a

veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au

constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune

legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în

textele latine oficiale Terra Maromarusiensis(Țara Maramureșului). Nobilii maramureșeni

pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea

țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și

spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept, astfel bunuri din vecinătate,

situate tot la frontierele țării, nu aparțineau persoanelor private, ci regelui. Totuși, anchetatorii

își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s-ar forța nota. Pericolul ar fi fost

ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni

rămăseseră români), având aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu

moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova. Nu este vorba

aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de

experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo „ocazie”, a unirii

Maramureșului cu Moldova. Iar asemenea „ocazii” – avertizează anchetatorii – „nu vor fi

puține”. Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de

structură, care era generată de esența lucrurilor. Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă

de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească

medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând

orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia.

Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar

fi fost izolat, s-ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici. Dar Maramureșul și

Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s-o mai facă ori să tindă

spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI-lea, încât o atare solidaritate românească intra

în ordinea firească a lucrurilor. De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe

astfel de ocazii de desprindere a Maramureșului de Regatul Ungariei și de „strecurare” a sa

între hotarele Moldovei. Este de menționat mai întâi descălecatul din Ardeal, pomenit de

cronicari ca atare și de documente sub alte nume, dar exprimând aceeași esență. Mai mult, cu

peste un secol înainte de descălecat, 1234, în ceea Roma numea „episcopatul cumanilor”, papa

însuși recunoaște că trăiau „anumite popoare (quidam populi) care se numesc români” și care,

deși formal deveniseră catolici, ascultau de propriii lor episcopi de rit grecesc5. Partea

incolęcomitatusMaromarusiensis maxima ex parte/ Walachi sunt, et cum Moldavislingua et religione ac mori/bus

conveniant, periculum est ne iste comitatusMoldavis/ ut fit paulatimsubintrantibus, cum temporealiquocasu a/

Regnoalienatur. Cum itaque non parvimomentires sit,/ intereritMaiestatisRegiæ, ut ad eiusrevisionem et

discusionem/ hominesfidelesatque industrios transmittendos et adhibendoscuret.Hofkammerarchiv Wien,

HoffinanzUngarn, Rote nr. 2 (1545-1549), Jahr 1547, fol. 93. 5 Ștefan Pascu și alții, Documenta RomaniaeHistorica, seria D. Relații între Țările Române, vol. I (1222-1456), p. 20-

21 (text latin și românesc). Termenul de populi (din acest context) și existența mai multor episcopi de rit bizantin

tulburătoare din acest episod este că în episcopatul catolic în cauză, situat parțial în exteriorul

Carpaților, spre est și parțial în Transilvania, în Țara Bârsei, veneau – o spune clar documentul

papal – locuitori din Regatul Ungariei ca să trăiască împreună cu acești români, să formeze un

singur „popor” cu ei (nonnulli de regno Ungarie … transeunt ad eosdem … populusunusfacti cum

eisdemWalathi) și să aplice rânduielile credinței bizantine, „spre marea abatere a credinței

creștine”, recte catolice. Cu alte cuvinte o acțiune ofensivă, menită să-i disloce pe acei români

de pe teritoriul viitoarei Moldove și să-i „unească” ante litteram cu Roma, se întoarce contra

inițiatorilor și conduce la opusul ei, adică la solidarizarea unor transilvăneni cu românii dinspre

est, cu credința lor răsăriteană și cu formele lor de structurare politică.

Spațiul estic (carpato-nistrian) avea să fie mai bine cunoscut de către transilvăneni după

Marea Invazie Tătaro-Mongolă, din rațiuni politico-militare. Se știe că, încă din prima jumătate a

secolului al XIV-lea, unii nobili români din Maramureș au trecut Carpații Răsăriteni în cadrul

oștilor ungare destinate combaterii tătarilor. Unul dintre aceștia, provenit dintr-o familie

cnezială pusă în slujba regalității prin „credincioase servicii”, s-a chemat Dragoș și a primit

misiunea să fondeze o marcă de apărare, un fel de avanpost al regatului înspre tătari. Localnicii

l-au primit și l-au numit, după tradiție, voievod. Între timp, în Maramureș, țară formată atunci

din circa 10 000 de km pătrați și organizată ca voievodat românesc, condus de un voievod ales

de adunarea cnezilor țării, este consemnată încă din 1342o revoltă contra regelui celui nou,

condusă chiar de Bogdan de Cuhea, voievodul în funcție. Acesta, însoțit de o ceată de 100-200

de cnezi de-ai săi, după două decenii de rezistență în Maramureș, destituit fiind și catalogat de

rege drept „infidel notoriu”, și-a mutat centrul rezistenței peste munți, în Moldova, întemeind

ceea ce noi numim azi Moldova independentă. Ca și în cazul lui Basarab, răzvrătitul valah de la

sud de Carpați, regele ungar a trimis (prin 1365) o armată contra rebelului Bogdan, dar victoria

a fost de partea românească. Unii vor spune (au și spus-o) că între Moldova lui Dragoș și cea a

lui Bogdan nu a fost mare deosebire și că doar istoricii moderni, obsedați de independență, au

„inventat” întemeierea țării de-sine-stătătoare, când, de fapt, dependența de Ungaria a

continuat. Remarca este falsă dintr-un motiv foarte simplu: schimbarea de atunci a fost notată

drept fundamentală în epocă, de către martorii contemporani. Astfel, cronicarul Ioan de

Târnave scrie în cronica sa că, atunci, prin actul voievodului Bogdan, „Țara Moldovei s-a lățit în

stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata)6. Cu alte cuvinte, transformarea a fost notată,

observată de către cei inițiați, fiindcă vechea marcă de apărare a ajuns să fie o țară, o structură

organizată prin propriile forțe, ruptă de Ungaria și născută în opoziție cu aceasta.„Lățirea”

aceasta dădea naștere „celei de-a doua libertăți românești”, cum avea să scrie inspirat și

judicios Nicolae Iorga. Firește, oamenii de rând, adică majoritatea populației, nu aveau cum să

demonstrează existența unor structuri politico-statale organizate (țări) ale acelor români de pe teritoriul Moldovei la 1234. Vezi Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul mongol, București, 1993, p. 62-64. 6 Vezi Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, București, 1982, passim.

perceapă atunci acest lucru, dar faptul nu este de mirare. Foarte mulți oameni nu știu nici astăzi

ce se întâmplă sub ochii lor și o duc foarte bine în ignoranța lor.

Voievodatul Maramureșului7 se dezvoltase ca și voievodatul sau voievodatele din

Transilvania propriu-zisă8, numai că el și-a putut prelungi existența mai multe secole, până spre

anii 1400. Secolul al XIV-lea a fost decisiv pentru transformarea voievodatului românesc

maramureșean în comitat ungar, iar procesul a fost destul de sinuos și anevoios. Elita locală

românească – cnezimea – formată din mici proprietari de sate (părți de sate) – grupată pe văile

râurilor, a înțeles după 1300 că noua dinastie angevină venea cu reguli noi, condiționând

stăpânirea pământului de principiul vasalic al „credincioaselor servicii”. Așa că unii, care

prinseseră din zbor trendul, s-au înscris pe această traiectorie, s-au pus în serviciul regelui, l-au

slujit cu credință, au fost întăriți ca stăpâni în satele lor și au devenit cnezi-nobili. Prototipul

acestora este Dragoș, cel intrat în legendă în Moldova, cel care a rămas toată viața un slujitor

regal. Alții au înțeles altceva, anume că singura cale ca ei să rămână stăpâni în satele lor,

păstrând totul după vechea cutumă, erauopoziția, răzvrătirea și rezistența, chiar și rezistența

armată. Prototipul acestora era Bogdan, acela care fusese voievod și în Țara Maramureșului și

avea să fie voievod și în Țara Moldovei. Firește, mulți cnezi nu au înțeles nimic și au stat în

expectativă, după principiul că „va fi cumva”. După plecarea lui Bogdan în Moldova și

întoarcerea urmașilor lui Dragoș la vest de munți, voievozii Maramureșului, aleși încă de

adunarea cnezilor, erau confirmați de rege și numiți deocamdată voievozi-comiți. De la 1400

încoace, ei erau doar comiți, aduși din afară și verificați pentru fidelitatea lor. Și așa, în vreme ce

Moldova „s-a lățit țară”, adică s-a transformat în țară românească, Țara Maramureșului a

devenit comitat ungar. Astfel, două structuri etnice și politice identice au pornit pe căi diferite.

Dacă oamenii de rând, țăranii, și-au dus viața netulburată – doar știm de la Blaga că

„veșnicia s-a născut la sat” – oficialii vegheau și urzeau planuri. Factorii de decizie au știut că

ceea ce se petrecuse în Moldova nu era de bun augur pentru țara ungară, iar în fruntea acestor

știutori era chiar regele ungar. Au văzut clar cum românii nemulțumiți de pe teritoriul stăpânit

de Ungaria își mutau uneori revoltele dincolo de Carpați, unde, pe fondul protestelor și

răzvrătirilor locale, fondau structuri politice proprii, adevărate țări, desprinse din sfera

dominației ungare. Așa procedase „Bogdan infidelul” cu cnezii săi, primit de boierii Moldovei ca

un salvator, care a îndrăznit apoi, prin 1365-1366, nu doar să înfrunte, ci și să învingă oastea

ungară. Atunci, la scurtă vreme, chiar în 1366, regele acesta (Ludovic I de Anjou) a venit și a

rămas șase luni în Transilvania (din aprilie până în octombrie), ca să rezolve problema

românească, a „răufăcătorilor” interni români, pe de o parte, și a rebelilor externi din cele două

7 Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, cu o prefață de Mihai Berza, ediția a II-a îngrijită de Adrian

Ioniță, București, 1997, passim. 8 Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coordonatori), Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), ediția a II-a, revăzută și

adăugită, Cluj-Napoca, 2009, p. 199-282.

principate valahe pe cale de afirmare. Șerban Papacostea a observat că de vreo trei ori în a

doua jumătate a secolului al XIV-lea oștile ungare au intervenit aproape concomitent la sud și

est de Carpați, ca să oprească revoltele paralele ale „infidelilor valahi”9. Exemplul cel rău al

răzvrătirii trecea din interiorul munților în afară și venea înapoi, desprinzând noi segmente ale

poporului român din dependența ungară și dând impulsuri proaste și celor care mai rămăseseră

legați de regii angevini.

Situația din Transilvania era, la 1366, explozivă, iar lucrul se vede și dintr-un privilegiu

regal solemn, emis în 28 iunie 1366 de menționatul rege Ludovic I10 și din alte câteva înscrisuri,

aflate în legătură cu acesta. Din privilegiu reiese că regele, sesizat de „toți nobilii țării noastre

transilvane”, care reclamau multele neajunsuri suferite din partea răufăcătorilor „de orice

națiune, mai precis români” (malefactoresquarumlibetnacionum, signanterOlachorum), le-a dat

acestor nobili anumite prerogative speciale, „pentru a stârpi și a nimici din pomenita țară” pe

acești potrivnici români. Ca urmare, se introduce o procedură de judecată specială prin care

cnezii (micii proprietari români de sate) nu mai puteau fi echivalați nobililor decât dacă erau

întăriți în cnezatele lor cu document de donație regească („Ai carte, ai parte”). Ceilalți, fără acte

de donație, erau asimilați juzilor sătești, adică supușilor de pe moșiile adevăraților nobili. Prin

această măsură, în mare parte din Transilvania propriu-zisă cel puțin, clasa nobilă românească a

fost aproape eradicată. Alte măsuri aveau s-o completeze pe aceasta (nobilii adevărați ai

Regatului Ungariei trebuiau să fie catolici; prigonirea clerului răsăritean și restricții în ridicarea

bisericilor ortodoxe) și să adâncească procesul decăderii și diminuării elitei românești.

Maramureșul, care se dezvoltase ca voievodat românesc separat și paralel cu

Transilvania (chiar dacă nu și tocmai concomitent) nu făcea parte din voievodatul transilvan

înglobat în Ungaria, ci devenise, de la finele secolului al XIV-lea, cum s-a văzut, un comitat

ungar, vecin cu Transilvania voievodală. De aceea, evoluțiile nu au fost identice. Elita

românească din Transilvania a fost lovită de cetele ungare încă de pe vremea voievodului Gelou

(circa 900), iar apoi, prin procesul de cucerire armată din secolele XI-XII, disoluția acestei elite a

continuat. În secolele XIII-XIV, cucerirea militară a fost urmată de una administrativă și

instituțională. Acum, elita cnezială românească este lipsită în mare măsură de baza puterii sale,

pământul cu satele de țărani, care ajung în mâna fidelilor regelui și coroanei, aduși în mare

parte din Ungaria propriu-zisă. În Maramureș, nu s-a putut derula un asemenea proces radical

de transfer de proprietate. Lumea Țării Maramureșului nu s-a putut schimba prea mult, pentru

că nu a mai fost în puterea regelui să facă asta. Regele ungar a luat autoritatea adunării țării de

a alege voievodul, a numit un comite dintre ai săi, a adus structuri bisericești catolice și coloniști

germani și maghiari în cinci târguri, a încurajat infiltrațiile (roirile) rutene dinspre nord, a

încercat să facă danii unor alogeni și cam atât. La 1400, dintre sutele de stăpâni de sate și părți

9 Ș. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, ediție adăugită, București, 1999, p. 8-238.

10 Ioan Dani și alții, Documenta RomaniaeHistorica, seria C. Transilvania, vol. XIII, București, 1994, p. 159-165 (text

latin și românesc).

de sate din Maramureș doar două familii erau neromânești! Așa că Maramureșul și-a dus multă

vreme viața din Evul Mediu ca un comitat formal al Ungariei, dar, în profunzime, a rămas o țară

românească, plină de nobili și de țărani români, cu rânduieli românești, cu biserici ortodoxe, cu

sărbători rostuite din vechime și cu grai românesc autentic. Cu alte cuvinte, în secolul al XVI-lea

încă, și nobilimea și țăranii maramureșeni, spre deosebire de Transilvania, erau români în cea

mai mare parte. De exemplu, la 1391, nobilul român Drag pleca spre Constantinopolul asediat

de turci ca să obțină (cu voia regelui Sigismund) rang de stavropighie pentru mănăstirea

strămoșească de la Peri. Iar acest urmaș al lui Dragoș „moldoveanul” era un nobil adevărat,

mare și puternic, care, oficial, trecea drept catolic, pe când acasă, printre ai săi, se purta după

cutuma răsăriteană. La începutul secolului al XV-lea (1404) – a dovedit-o demult Nicolae Iorga –

„boierii” („jupanii”) maramureșeni emiteau încă documente slavone la Sighet11. Mai toată

toponimia, oronimia, onomastica (antroponimia) au rămas românești (în mică parte, româno-

slave) de-a lungul istoriei medievale. Un document latin din 1592, care conține o hotărnicire la

Borșa, dovedește din plin acest fapt și conține tulburătoare știri despre sermogeticus.Înainte de

finalul actului în cauză, după obicei, sunt descrise hotarele pământului respectiv: „… se numea

în graiul getic Gruiu Vinului, de unde se întinde către Gruiu Broscului, de unde spre Gruiu Piatra

Roşie, apoi spre Pasul Prislop şi Piuța, apoi spre Gruiu Muncelui, apoi prin fața Izvorului Ursului

şi, în sus, prin cursul apei numite Repedea, unde se sfârşeşte” (… getico

sermonevocareturGrunvinulaj, indetendit ad GrunBrostuluj, inde ad Grun Piatra Rosie, inde ad

Prislopas et Piutsae, inde ad GrunMoncsiului, indeprae Izvorul Vursuli et infra per

meatumaquaeRepidevocataeibiqueterminaret)12. Examinarea acestor toponime şi oronime

conduce la câteva concluzii interesante. Cum se vede, mai toate culmile de dealuri şi munți se

cheamă gruie sau gruiuri, termen moştenit în româneşte din latinescul grunnium(neutru,

singular, de declinarea a II-a). Aceste gruie se chemă „al Vinului”, „al Broscului” (poate „al

Broscoiului”), „Piatra Roşie şi „al Muncelui” (poate „al Muncelului”). Toți aceşti termeni

enumerați până acum, făcând parte din denumirile gruielor respective, sunt de origine latină.

„Prislop” (plural prisloape) este, se pare, slav şi înseamnă în româneşte loc îngust între munți,

trecătoare sau pas. Tot slav este şi cuvântul „izvor”, însă „urs” este latin, ca şi

adverbul/adjectivul substantivizat „repedea”. Dacă „piuță” este cumva un diminutiv de la piuă,

atunci şi acest toponim este tot latin, dar dacă este o formă coruptă de la „Bistriță” (provenită

11

Nicolae Iorga, O mărturie din 1404 a celor mai vechi „moldoveni”, în „Academia Română. Memoriile Secțiunii Istorice”, seria a III-a, tomul VI, mem. 2, București, 1926, p. 69-72. (Sunt pomeniți în acest document slavon maramureșean voievozii români Baliță și Drag, fiii lui Sas, fost voievod al Moldovei, ca ctitori și donatori ai mănăstirii din Peri). 12

I.-A. Pop, O mărturie despre „limba getică” (sermogeticus) de la finele secolului al XVI-lea, în „Polychronion. Profesorului Nicolae-Șerban Tanașoca la 70 de ani”, coord. Lia Brad Chisacof, Cătălina Vătășescu, București, 1912, p. 401-406.

din neînțelegerea notarului), atunci cuvântul este tot slav13. De altminteri, aceste râuri numite

„Bistrița” poartă ori au purtat în multe cazuri, pe cursurile lor superioare, numele românesc de

„Repedea”, semn că slavii nu au făcut decât să traducă denumirea romanică şi apoi

românească. Iar aici, pare să fie vorba despre o astfel de „Repede” românească, numită, prin

traducere, de către slavi „Bistrița”.

Cu alte cuvinte, mai toate denumirile din hotărnicirea de mai sus sunt româneşti şi de

origine latină. Din zece toponime şi oronime (am numărat termenul „grui” o singură dată), opt

provin din latineşte, ceea ce dă o proporție de 80%. Aceasta înseamnă că „graiul

getic”maramureșean era de fapt latin! Lăsând paradoxurile la o parte, constatăm că notarul

(scribul, diacul), care nu ştia româneşte, a numit totuşi limba română sermogeticus, expresie

tradusă de noi prin „graiul getic”. Lucrul este de mirare şi nu prea, fiindcă ne aflăm încă în

această parte de Europă în epoca Renaşterii, care, prin umanism, introdusese maniera de a

arhaiza denumirile în conformitate cu exigențele clasicismului greco-latin. Desigur, firesc ar fi

fost ca notarul să scrie sermovalachicussau, după moda umanistă, sermodacicus, fiindcă

provincia formată de romani s-a chemat Dacia şi nu Getia. Însă autorii umanişti cunoşteau

unele texte antice din care reieşea identitatea, de la un moment dat, a dacilor cu geții,

considerând probabil Dacia şi Getia drept sinonime. Dar chiar şi aşa, cu aceste explicații

posibile, după ştiința noastră, suntem în fața celei mai vechi denumiri de acest fel a limbii

române, consemnată într-o sursă internă, din mijlocul societății româneşti. Cu alte cuvinte, un

notar din Sighet – centrul istoric al comitatului Maramureş, rămas covârşitor românesc în Evul

Mediu – îi aude pe români vorbind, le consemnează, atât cât se pricepe şi cum poate, numele

de locuri şi de ape şi spune (pe la 1592) că toate acestea erau în „limba getică” sau în „graiul

getic”. Faptul este copleşitor din mai multe perspective, inclusiv pentru ceea ce avea să

însemne moştenirea daco-romană în conştiința publică românească modernă.

Nobilii de origine cnezială din Maramureș se întruneau în 1592 la Sighet, așa cum o

făcuseră la 1404 și mereu-mereu de-a lungul vremii, în calitatea de lor de autorități locale în

țară cu putere străină. S-au adaptat în tot acest timp noilor reguli, dar nu au uitat nimic din

tradiție, din rânduielile vechi. La această neuitare au contribuit ei înșiși, cu vâna lor puternică de

români, dar au contribuit și moldovenii. După revărsările de sub Dragoș și Bogdan spre est și

după formarea deplină a celei „de-a doua libertăți românești”, au venit undele înapoi, ca să

hrănească matca obosită și sărăcită. Principele Ștefan cel Mare a fost cel dintâi mare patron

moldovean al românilor intracarpatici și nu se cuvine să insist aici asupra faptelor lui, în urma

cărora era numit „domnul nostru” la Feleac, la Ciceu ori Cetatea de Baltă, adică în domenii mari,

cu zeci de sate românești. Al doilea a fost feciorul său, principele Petru Rareș, trecut și el în

Ardeal, cu pace și vrajbă deopotrivă, dar mai ales cu faptă românească. Oștile lui au cutreierat 13

Din zona pasului Prislop izvorăşte râul Bistrița Aurie, care-şi continuă cursul spre Cârlibaba, coborând astfel în Țara de Sus a Moldovei (denumită târziu Bucovina). De aceea, „Piuța” ar putea proveni de la „Bistrița”. Pe de altă parte, nu departe de Borşa, spre nord, între Ruscova şi Poienile de sub Munte, se afla satul Repedea.

Transilvania și au văzut că din rutenimea de sus până în secuimea de jos erau numai vorbă

românească și haină românească (cum spune frumos Nicolae Iorga). Petru Perembski

(Porembski), secretarul reginei Isabela a Ungariei (de neam polonez), nota tot atunci, în secolul

al XVI-lea, legat de aceste întâmplări:„Unii români au o bună parte din țară *din Transilvania+,

care ușor s-ar uni cu dânsul *cu Petru Rareș+, pentru că au aceeași limbă”14.

După cum se vede, două voci străine și independente una de alta – un oficial polonez și

doi oficiali habsburgici – notau aproape concomitent, în secolul al XVI-lea, același lucru, anume

că românii transilvani (maramureșeni) s-ar uni ușor cu Moldova, pe baza comuniunii de limbă,

de religie, de tradiții. Firește, lucrul era mai ușor de notat decât de făcut. Consilierii regești de la

1547 fac ceea ce le cerea natura meseriei lor, adică dau sfaturi. Sfatul lor este să nu fie tulburați

prea tare românii maramureșeni prin răpirea bruscă a munților și pădurilor lor. Acestea ar fi

trebuit – în opinia lor – să li se ia până la urmă, dar cu grijă, prin concursul unor oameni

experimentați și fideli coroanei ungare. Nici acum, la 1547, ca și la 1366, românii nu aveau acte

scrise (chartae)pentru pământurile lor și astfel nu aveau nici parte de ele! Astfel, după cam

două secole de la descălecat, aceeași problematică agita spiritele românești dintre munți și

aceeași soluție părea să se impună, anume căutarea liniștii și adăpostului în Moldova.

În tot acel timp greu, o constantă s-a păstrat, totuși în Transilvania: încrederea în virtuțile

și valorile neamului, în speranța de a suporta apăsarea împreună. Unirea cu moldovenii se baza

pe încrederea comuniunii, a reușitei schimbării vieții ticăloșite. Ceea ce înseamnă că dialogul s-a

păstrat mereu, că românii de la răsărit de Carpați, având șansa de a fi organizați în stat

românesc, cu putere politică românească, au vegheat asupra ardelenilor, de la protecția

averilor lor, făcută de Domnie, până la oblăduirea bisericească, exercitată de Mitropolia de la

Suceava. Prin urmare, sensul descălecatului transilvănean spre est și sud s-a întors cu vârf și

îndesat înapoi, aducând virtuți și valori românești noi, acolo unde acestea erau agresate,

amenințate, umilite. De aceea, este mai mult decât o pură întâmplare fără sens – cu spun unii –

faptul că Mihai Viteazul, pornit din Țara Românească, ajungea în Transilvania și de aici trecea în

Moldova, unde, la Iași, în iulie 1600, se proclama „domn al Țării Românești, al Ardealului și a

toată Țara Moldovei”, făcând nu doar stema și pecetea unică, ci și planuri mari de viitor comun.

David Prodan – probabil cel mai mare istoric român transilvănean din secolul al XX-lea – în

luptă cu unele înguste interpretări marxist-leniniste care nu admiteau prevalența „factorului

extern” în „determinismul istoric”, se străduia să explice (și reușea în chip magistral) că

descălecatul nu reprezenta un „factor extern”, fiindcă oamenii se mișcau în aceeași arie de

civilizație românească. Cum să se spună că voievozii și cnezii români transilvani trecuți peste

munți erau „factor extern”, când, în fapt, erau trup din trupul aceluiași popor? Numai mințile

bolnave sau tendențioase puteau inventa asemenea aberații. Prodan era aici – ca și altminteri –

pe linia marii istoriografii naționale perene. Azi, iluștri necunoscuți, fără operă de istoric, vin și

14

N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, București, 1989, p. 113; I.-A. Pop, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998, p. 110.

ne învață că nu a fost nimic în trecut, că ne-am născut „inventați” de intelectuali deștepți, că

unitatea națională a fost o iluzie și că Țara e un proiect falit. Cu alte cuvinte, „experți europeni”

(cum am zice astăzi) constată în secolul al XVI-lea că noi, cei de-atunci – ardeleni și moldoveni –

ne-am fi unit, dar noi, cei de-acum, nevrednici, dar semeți epigoni, zicem că nu!

Aici, în această parte de țară și la această universitate, s-a plămădit sub aspect intelectual

unitatea politică modernă a românilor, cu voia lui Grigore Ureche și Miron Costin, a lui Dimitrie

Cantemir și Mihail Kogălniceanu, a lui Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza. De-aici au pornit

marile sinteze și monografii ale lui Xenopol, Iorga și Gheorghe Brătianu. Sub comunism – spre

cinstea lor – marii dascăli ieșeni au continuat curata erudiție, dar și ideea națională, afirmată la

nivel cărturăresc.

Am să închei acest excurs cu o evocare. Student fiind și apoi dascăl de școală secundară,

urmăream literatura de specialitate, ghidat de dascălii mei. Unul dintre aceștia mi-a atras

atenția că apăruse o carte despre unitatea românească medievală. Era cel dintâi volum dintr-o

serie plănuită de profesorul Ion Toderașcu, acela care avea să-mi urmărească și îndrume, la

rându-i, drumul spre cunoașterea trecutului. Pot să spun acum,cu siguranța experienței

dobândite între timp, că Domnia Sa – ca și marea majoritate a colegilor Domniei Sale de sub

aceste venerabile cupole – se situau pe calea magistrală a scrisului istoric, cultivând cu

onestitate și dorință de adevăr, reconstituirea trecutului.

Dezbaterile istoriografice de astăzi sunt nu numai benefice, ci și absolut necesare

dezvoltării domeniului. Dar să nu ne lăsăm amăgiți: istoria practicată fără reguli, istoria-eseu,

istoria-manifest politic, istoria-scenariu de film, istoria-artă etc. își au toate rolul lor, dar nu mai

sunt istoriografie. Istoric este numai acela care este capabil să cerceteze trecutul prin izvoare,

să compare și critice sursele și să extragă de acolo realitatea vieții din trecut sau prezentul

oamenilor de odinioară. Restul sunt povestitori, amatori, eseiști, artiști, politicieni, analiști

politici, oameni cu idei etc., dar nu istorici. Este bine să facem cu toții istoria, dar să-i lăsăm pe

istorici s-o scrie! Ne pregătim să celebrăm împreună un secol de la Marea Unire și sunt destui –

în context – care seamănă vânt ca să culeagă furtună, reînvățându-ne ba că „suntem aici de

două mii de anii”, daci verzi care știau latinește înainte de Romulus și Remus și care erau

creștini înainte de Hristos, ba că nu am fost, nu suntem și nu vom fi nimic altceva decât niște

„omuleți patibulari” animați de mituri și admiratori naivi ai unui poet național bun de aruncat la

coș!

Este bine, cred, să ne păstrăm cumpătul, să căutăm și să găsim – cât se poate – calea de

mijloc. Am trăit circa o mie de ani ca popor, între secolele al IX-lea și al XIX-lea, despărțiți în varii

formațiuni, am fost o visată țară de țări și am trecut cum am putut de la sat la stat. Unitatea nu

era, poate, o necesitate și nici măcar o posibilitate multă vreme. Nu am aspirat secole la rând la

unitate națională și nici nu am vrut să facem România în Evul Mediu. Am trăit nespectacular, în

comunități modeste, pe văi mai mult decât pe dealuri, la adăpostul muntelui și al pădurii, pe căi

ferite mai mult decât la drumul mare, la sat mai mult decât la oraș. Am fost țări de țărani,

cuprinși de febra muncii tăcute, de care profitau alții. Dar am trăit și am ajuns până azi! De la o

vreme, am văzut că unirea face puterea, că traiul împreună e mai bun decât cel izolat, că limba

aceasta binecuvântată – a țăranilor și „a vechilor cazanii” deopotrivă – ne ajută să comunicăm.

La finele Evului Mediu, elita românilor s-a gândit că, pornind de la solidaritatea locală, de la

unirea din cugete, prezentă peste tot, ar fi bine să facem și unirea politică. Aceasta a fost

strategia marilor bărbați ai națiunii noastre. A fost bine, a fost rău? E greu de răspuns hotărât

acum, fiindcă nu au trecut nici o sută de ani de împlinirea idealului lor. Dar e bine oare să ne

hazardăm și să judecăm așa de aspru, după o mie de ani de singurătate, suta de ani de unitate,

chinuită și ciuntită și ea! Nu ne este bine, dar cui îi este bine? Cine strigă în gura mare că nu mai

poate de bine?

Eu zic să ne pătrundem cu toții – pe scena aceasta ciudată a lumii ai cărei actori de-o clipă

suntem – de „acel farmec sfânt” al poveștii fără sfârșit care este viața, să ne bucurăm că avem o

comunitate și o țară mare pe lângă unele mai mici, că avem un loc și un rost sub soare, așa cum

au voit neamul și conducătorii lui. Unirea nu a făcut-o o generație spontanee și bezmetică;

unirea au făcut-o generațiile de români care s-au gândit cum să se apere prin solidaritate, exact

cum gândeau maramureșenii sărăciți de munții și de pădurile lor, la 1547. În loc să le punem

voința la îndoială, s-ar cuveni să ne pregătim – așa cum fac popoarele civilizate – de ceremonia

sărbătorii Marii Uniri și de muncă stăruitoare. Haideți să știm să ne bucurăm cu demnitate de

ceea ce avem pe-acest „picior de plai”, de marele privilegiu că ne este încă prieten „tot ce

mișcă-n țara asta, râul, ramul”… Vom dobândi cu aceasta nu numai respectul de sine, ci și

respectul lumii. Iar dacă nobilii-țărani maramureșeni gândeau la 1547 că unirea cu moldovenii i-

ar putea mântui de cel rău, ar fi bine să luăm aminte și, după aproape cinci secole lungi, să le

prețuim și respectăm înțeleapta opțiune. Dacă vom fi demni, vom fi tratați cu demnitate, iar

dacă vom respecta noi înșine țara aceasta, clădită pe secole de sacrificii și speranțe, o vor

respecta cu siguranță și alții.

Iași, 24 octombrie 2014, la Zilele Universității „Alexandru Ioan Cuza”

Ioan-Aurel Pop