Vineri, 1-7 noiembrie 2002, Numărul 33 7

La Est de Prut

ISTORIE

D in galeria domnilor fanarioţi fac parte şi unele figuri istorice, care sunt mai puţin, sau doar în linii generale, cu-noscute şi studiate de către cercetători. Unul d intre aceste personaje „nevalorificate” din Lista domnilor români este şi principele fanariot Emanuel Giani-Rosetti (Manole Ruset), despre care

cunoscutul genealogist C. Gane scrise că, „figura acestui quasi-voievod rămăse-se până acum destul de enigmatică şi, în tot cazul, nu fusese măcar schiţată de istoricii noştri”.

Cele două domnii de scurtă durată ale

lui Emanuel Giani-Rosetti – una în Ţara Românească (se află efectiv la Bucureşti din luna iunie până în noiembrie 1770) şi alta în Moldova (1788, iulie – 1789, mar-tie), au revenit unei perioade extrem de grele din istoria Principatelor Române, celei а războiului rusо-turc din 1768-1774 şi а războiului ruso-austro-turc din 1787-1791. Tăvălugul asupritor al acestor con-flagraţii ale marilor puteri, precum şi regi-murile de stăpânire (administrare), totală sau parţială, militară rusească şi austria-că au periclitat cu mult situaţia social-politică & economică а Principatelor, inclusiv şi domniile fanariote din această vreme. Cum bine а menţionat cunoscutul istoric Leonid Boicu: „Ura autohtonilor, пеîncrederea Porţii, presiunea reprezen-tanţilor marilor Puteri, uneltirile rivalilor – iată condiţia domnitorului fanariot în cău-tarea unui echilibru precar". Despre anii de viaţă ai lui Emanuel (Manolaki sau Маnоlе) Rosetti în istoriografia română şi cea greacă se cunoştea doar atât că: s-а născut în primul sfert al secolului al XVIII-lea, la Constantinopol. Depistând recent consemnarea preotului I. Bogdanovici, care-l înmormântase pe domnul fanariot la 12 martie 1794 în curtea Catedralei oraşului Herson (Ucraina) şi din care rezultă clar că răposatul murise la o vâr-stă de 79 ani (la 8 martie) – suntem în drept să afirmăm, că acest principe de origine greacă s-a născut la: 1715. Era fiul Eufrosinei Rosetti şi al unui preot numit Ion Geani. Din căsătoria sa cu Raliţa (sora lui Grigore Ш Ghica, omorât la 1777) а avut о fiică Smaranda.

Tatăl său se trăgea din distinsa familie Τζανη (Τσαννετι) – ortografiată diferit: Giani, Geanet, Zanetto, Zani, Tzani, Tani – din Mitilene (ins.Lesbos). „Obscurul preot” – aşa cum este numit de către Th. Blancard – Ion (Γιαννης), avuse patru feciori: Iordaki, Laskaraki, Manolaki şi Antioh. Aceşti fraţi sunt deseori prezenţi, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, la Iaşi şi Bucureşti, unde pentru a obţine dregă-torii solicită protecţia marilor personalităţi constantinopolitane. Fiind coborâtori ai familiilor fanariote Giani şi Rosetti ei se credeau, mai ales „din pricina străbunului mamei lor, mai boieri decât toţi boierii Fanarului”.

Maica lor, era fiica lui Nicolae, mare spătar (1753), nepoata lui Ioanis Rosetti şi a Elenei Al.Mavrocordat fiind, deci, strănepoata domnitorului Moldovei Antonie Vodă Ruset (1675-1678) şi a Kiriţei Draco (Dragan); toţi (pe linie bărbă-tească) descendenţi ai lui Laskaris Rossetos (căsă tor i t cu Bel la M.Kantacuzino).

Tradiţia familiei Rosetti presupune că aceştia ar fi originari din Italia (Genova?), de unde un Ion Rosetti venise în secolul al ХIII-lea la Constantinopol. Istoriografia greacă, bazându-se pe lucrările lui E. Rangabe (Ε.Ρ.Ραγκαβης) susţine că „genovezul Ioan Rosseti” a părăsit Elada în secolul al VIII-lea, stabilindu-se la Constantinopol. Dar, conform cercetărilor genealogice ale generalului Radu Rosetti, cele dintâi izvoare vorbesc despre familia Rosetti, către secolul al XVII-lea, ca deja de nişte greci. Fapt ce nu exclude о origi-ne mai îndepărtată italienească, chiar dacă cu nici una din familiile italiene cu numele de „Rosetti” nu s-a putut stabili о legătura certă cu cea а descendenţilor Rosetti din Ţările Române (fie după bla-zon, deviza familiară etc.).

Armele întrebuinţate de familia Rosetti sunt: „pe un scut tăiat (coupe) de argint şi albastru (azur) о cupă de argint cu trei roze ieşind dintr-însa, iar deviza este: Sereno aut nubilo sospes". De menţionat că, nu toţi membrii familiei Rosetti utilizau

acest blazon, iar în а doua jumătate а secolului al ХVIII-lea deviza se întâlneşte tradusă şi în limba română: În senin şi în negură teafăr. Ortografia corectă а nume-lui este Rosetti, deşi se întâlnesc în docu-mentele vremii şi în literatură o mulţime de forme de scriere (Roset, Rosăt, Ruset, Rosette, Rosseti etc.).

Până a ajunge la prima sa domnie din Bucureşti Manole Giani-Rosetti i-a servit pe mai mulţi demnitari şi domnitori fanari-

oţi – Constantin Racoviţă, care-l aduce prima dată în Moldova; baş-capuchehaia Nicolae Suţu, cu care vine la Iaşi, la 1761; Grigore Callimachi; Grigore al III Ghica, care-l aduce la Bucureşti.

Cunoscutul ofiţer şi diplomat francez de origine maghiară Francois, baron de Tott timp de şase ani (1757-1763) a fost în misiune diplomatică la Istanbul, unde a avut posibilitatea să pătrundă şi în „culisele sistemului politic otoman şi să cunoască mecanismele de funcţionare ale regimului fanariot”. Astfel, „Memoriile” sale, publicate la 1785, înserând un şir de preţioase observaţii de ordin general ni-l prezintă şi pe Manole Giani-Rosetti, pe care l-a cunoscut personal în mediul său constantinopolitan. Cunoscându-l mai îndeaproape, baron de Tott ne-a lăsat preţioase mărturii, atât despre caracterul, cât şi modul de viaţă al acestui demnitar fanariot, ce îmbina „obiceiuri greceşti şi turceşti”, manifestate şi printr-o „proastă tratare” a slugilor sale.

Caracterizându-l ca pe un om, care i s-a părut să fie, „cu mai multă minte şi cunoştinţe decât compatrioţii săi”, de Tott a sesizat, că principalul scop al lui Giani-Rosetti era să se menţină la cârma pute-rii. De aceea, principiile declarate erau repede date uitării, chiar dacă deseori se apela la „fidelitate”, „promisiuni de ataşa-ment” etc. Astfel încât, ulterioara avansa-re la tronul Ţării Româneşti nu trebuie să ne mire, precum şi nici sfârşitul cârmuirii sale în Moldova (când va trăda, fugind la ruşi).

Etapele principale ale carierei politice а viitorului voievod sunt următoarele:

1755 – serdar al Chişinăului; 1756 – vel serdar; 1756-1757 – spătar şi capuchihaia

domnitorului Scarlat Grigore Ghica; 1759 (25 mai)-1760 (14 decembrie) –

vel postelnic; 1765 – spătar şi serdar de Orhei; 1769-1770 – serdar de Bucureşti; cai-

macam de Craiova; În toiul luptelor ruso-otomane, când ruşii ocupă Bucureştii, iar domnitorul Grigore al III Ghica fuge în

Rusia serdarul Constantinopolitan Manoli cere domnia Ţării Româneşti. În funcţia sa de ban al Craiovei el curăţă cele cinci judeţe din dreapta Oltului de „volintiri” (numiţi şi „stupai”), făcând două încercări nereuşite (la 26 ianuarie şi la 5 februarie 1770) de a ocupa Bucureştiul.

1770 (primăvara) – loialitatea sa faţă de Poartă şi banii daţi dregătorilor oto-mani din Vidin, Rusciuk (cărora le-a pro-mis câte 100 de pungi) şi cadiilor de pe marginea Dunării îi aduc domnia Ţării Româneşti. Însă poate intra în capitala Ţării Româneşti abia în iunie 1770, pen-tru ca, deja la 25 noiembrie – când din nou vin ruşii, să se retragă peste Olt.

Datele exacte ale domniei sale în Ţara Românească sunt dificil de stabilit, chiar şi din motivul că pot fi mai multe criterii ale unei domnii efective: investirea princi-pilor în scaunul ţărilor române sau sosi-rea acestora în capitala ţării? Formal, şi de jure cel mai corect, se prezintă data „căftănirii” voievodului de către Poarta Otomană, deşi o domnie de facto are loc doar când domnul soseşte în capitală şi urcă pe tronul ţării.

Arzul (raportul) din 19 martie 1770, prin care marele vizir Halil paşa îi raportase sultanului Mustafa III despre „devotamentul şi faptele” lui Manole (Emanuel) Giani-Rosetti, partizan al turcilor, varsă lumină asupra circumstanţelor numirii acestuia la dom-nia Ţării Româneşti. Marele vizir menţiona că: „ C r e ş t i n u l n u m i t Manolachi, care este boier şi caimacam de voievod în Oltenia, de-pendentă de Ţara Româ-nească, a acţionat acolo cu devotament... şi a slujit oastea islamică. De asemenea, atrăgând raialele a o mie de sate din cinci judeţe (kaza) ale Olteniei, el le-a determi-nat să stea la locurile lor, în stare de supunere. De asemenea, scriind de câteva ori, pe ascuns,

scrisori raialelor şi preoţilor din Bucureşti şi din împrejurimi, în cuprinsul lor el le-a declarat – Pomenind de bunăvoinţele şi de milostivirile Înaltului Devlet cel veşnic şi gândindu-vă la ele să nu vă supuneţi moscoviţilor şi să nu vă lăsaţi înşelaţi de vicleniile lor şi să nu vă războiţi cu oastea islamică. Nu vor fi aduse pagube avuţiilor şi familiilor voastre. Eu sunt pe cale de a merge la Bucureşti, împreună cu aianul de Rusciuk, Celebi-aga”. Menţinând Cra-iova în sfera dominaţiei otomane şi de-monstrând devotament pentru Poartă Giani-Rosetti obţinuse din partea lui Celebiaga şi căpeteniilor de oşti „angajamentul ca domnia Ţării Româneşti să i se acorde lui”. Vizirul Sarî-Ibrahim paşa, Celebi-aga, precum şi cadiul de Vidin au relatat Porţii „cu amănunte, des-pre devotamentul său şi despre serviciile sale şi au arătat că dacă, în aceste zile, domnia Ţării Româneşti i s-ar acorda sus-numitului Manolache şi i s-ar da în mână o ilustră poruncă, ar fi o măsură bună”. Între timp, sosise la Babadag şi hanul Crimeii – Kaplan Ghirai. Readu-când în discuţie decizia numirii noului domn al Ţării Româneşti – s-au propus trei variante, în ceea ce priveşte soarta lui G i a n i - R o s e t t i : să f i e n u m i t „căpetenie” (zabit), „caimacam” sau „voievod”.

„Când i s-a explicat sus-numitului boier că i se va da poruncă de căpetenie, atunci el a răspuns: Mai înainte, căpeteni-ile m-au pus să scriu la Bucureşti şi în împrejurimi, ca şi raialelor din Oltenia, hârtii cu semnătură pentru a fi „voievod”, iar dacă acum înaltul firman mi se va acorda doar cu titlul de „căpetenie”, atunci raialele de acolo şi din împrejurimi nu vor mai avea încredere şi nu vor mai respecta de azi încolo vorbele mele, spu-nând că: „Nu a fost socotit din partea Înaltei împărăţii demn pentru domnie (voyavodalik)”. Din această pricină, este clar că voi avea lipsuri în îndeplinirea slujbelor mele. Eu sunt un umil şi modest raia supus al Înaltului Devlet. De vreme ce nu sunt demn pentru această slujbă,

atunci, rog, să mi se îngăduie să mă întorc la Poarta fericirii”. Înalţii demnitari otomani reflectând asupra cazului creat, în situaţia când de facto Principatele erau ocupate de armatele Rusiei, au ajuns la concluzia că, „dacă el ar îmbrăca în mod deschis caftanul pentru beilicul Ţării Ro-mâneşti, aceasta ar însemna pentru po-pulaţie ceva nepotrivit. Din această prici-nă, pentru a nu se aduce prejudicii devo-tamentului său şi nici slujbelor sale, pe faţă, el a fost îmbrăcat cu caftan pentru căimăcămia Ţării Româneşti, iar pe as-cuns, i s-a dat în mână ilustră poruncă de acordare a domniei Olteniei şi Ţării Ro-mâneşti”.

Astfel, mai primind şi un împrumut de la Poartă în sumă de 75 pungi de aspri (pe motiv că făcuse mai înainte datorii de peste 30 000 de guruşi, pentru ocrotirea populaţiei Olteniei şi organizarea ripostei contra ruşilor, Giani-Rosetti ceruse iniţial de la mirie 150 de pungi), noul domn a fost „întors înapoi cu cuvinte de laudă şi a fost trimis la Craiova”.

Dionisie Eclesiarhul, descrie despre înscăunarea noului domn următoarele: „Dar înştiinţăndu-să împăratul turcesc de luarea lui vodă din scaun (Gr.Ghica fuge la ruşi. –V.M.) au trimis ferman şi caftan de domnie lui Manuil Roset a fi domnu, fiindcă se afla într-acea vreme caimacam în Craiova. Şi umblând cu turcii în răz-boaie, întâmplându-să în Râmnic sosind un maior polcovnic cu vre-o patru – cinci sute muscali şi cu o sută (sau samă? – V.M.) de stupai (volintiri. – V.M.) şi cu patru tunuri, au îndreptat tunurile peste Olt, în oraş şi, dându-i foc, Manuil vodă s-au spăimântat şi s-au apucat de sănătoa-sa, numai cu fesu în cap şi cum au putut au fugit peste munţi, în Ţara Ungurească. Iar turcii în urmă au făcut război, dar i-au biruit muscalii şi câţi au rămas vii au în-tors spatele către tunuri, apucându-se de fugă. Peritau la această lovire mulţi stupai şi catane din ţară...” Despre această înfrângere a trupelor turco-române rela-tează şi un raport contemporan, de la 11 octombrie 1771, din care rezultă că colo-nelul Fabricien a mers în întâmpinarea oştii lui Manole vodă cu câteva mii de ostaşi şi, atacându-l lângă un defileu, l-a biruit, luând multe trofee şi tot „echipajul gospodarului”.

Cronicarii timpului consemnează des-pre aceste evenimente: „Manuel Roset Voevod, din Postelnic, viind cu armatele turceşti, pe care l-a alungat ruşii şi au stat în pământul Valahiei, fiind sub comanda feldmareşalului Conte Petru Romianţev”.

„Feldmarşal în Iaşi şade iarna toată Şi la Bucureşti dă oardili să bată, Că un Manoli vodă, domnul ce fusăsă Şi cu-n paşă mare atunce venisă, Întră în Bucureşti, în scaun să şade. Toţi boerii fug, nimine nu şade.” Pe tot parcursul războiului ruso-turc din

1768-1774 este în serviciul Porţii Otoma-ne, aflându-se în Oltenia, Ardeal, Banat ş.a. Este prezent în capitala Ţării Româ-neşti, asigurând ordinea şi liniştea, parti-cipând, alături de turci, în mai multe lupte cu ruşii. Trece Dunărea de mai multe ori, dar este respins de armata ţaristă şi plea-că la Vidin (1771).

Din martie 1772 se stabileşte la Nicopol, unde stă până la încheierea păcii (continuând să mai emită acte ca „domn” până la 1774). Sfârşitul războiului nu-i aduce domnia multrâvnită, domnitori fiind desemnaţi Alexandru Ypsilanti (în Ţara Românească) şi Grigore III Ghica (în Moldova). Astfel, încheindu-se prima sa domnie „efemeră” într-un context poli-tico-militar efervescent – plin de lupte şi confruntări, pleacă la Constantinopol, unde intrigă contra noi numiţilor domnitori ai Principatelor Române.

1776-1781 – se află în exil la Naxos, de unde a oferit, printr-un intermediar, o sumă de bani ambasadei ruse pentru ca diplomaţia rusă să „închidă ochii” şi să-l accepte când va fi numit domn în Ţara Românească.

În timpul noului război, declanşat de otomani la 5/16 august 1787 (Ecaterina II a declarat război Porţii la 7/18 septembrie 1787, iar aliatul său – împăratul Austriei Iosif II, la 9 februarie 1788), Manole Giani-Rosetti „împotriva voinţei lui, şi tot atât de nenorocos ca şi întâia dată” este numit de Poartă domn al Moldovei, la 11 mai 1788.

Se credea că şi scaunul domnesc al Moldovei va fi tot al domnitorului Ţării Româneşti – vestitului Nicolae Mavrogheni (1786-1790), care obţinuse un şir de victorii asupra austriecilor şi era să ajungă în acel an ca cel mai venerat creştin din tot Imperiul otoman, fiind numit de către sultanul Abdul Hamid I „general şef” (serdar ekrem) al armatei otomane şi „principe ereditar al Valahiei şi Moldovei”. Nu în zadar, deci, în faţa triumfului com-patriotului său experimentatul grec „refuzase”, iniţial, domnia Moldovei.

În iunie 1788 trupele austriece ocupa-seră deja întreaga Moldovă dintre munţi şi Prut, cu excepţia judeţelor Covurlui, Tecuci şi Tutova. Fostul domn – Alexandru Ypsilanti, cu întreaga sa curte s-a lăsat prins „prizonier de război” şi trimis în Moravia (or. Brno). Totuşi, turcii reuşesc să-şi concentreze forţele şi-i alungă pe habsburgi din Iaşi, care este prădat de tătari la începutul lunii iulie. Noul domn Manole Vodă intră în capitala ţării la 19 iulie 1788.

Medicul şi naturalistul Baltazar Hasquet (?-1815) ne-a lăsat următoarea consem-nare despre noul domn al Moldovei: oto-manii „au instalat ca domn pe un alt grec, numit Manole, născut la Constantinopol, care constituie o excepţie faţă de ceilalţi fanarioţi (din cauza bunătăţii sale), care nu s-a bucurat, însă, mult de domnie – această regiune ajungând nesigură din toate părţile”.

La fel ca şi cu 18 ani în urmă în sarcina voievodului stătea organizarea ripostei împotriva duşmanilor Porţii. Deja la 12 iunie el lansează o Proclamaţie, adresată „moldovenilor”, în care le aduce la cunoş-tinţă despre investirea sa şi sarcina de a-i alunga pe duşmani din ţară. Împreună cu N.Mavrogheni şi trupele otomano-tătare sunt siliţi, însă, în faţa armatelor aliate ruso-austriece, să evacueze Iaşii (la 3 septembrie 1788). Îl mai întâlnim şi în decembrie 1788, participând alături de

trupele turco-tătare, la luptele din Moldo-va în vederea încercării de a-i alunga pe ruşi din capitală.

Ulterior, Manole Giani-Rosetti este trimis la Galaţi să organizeze apărarea oraşului de ruşi. Ajungând la faţa locului, i-a fost suficient o privire asupra fortăreţei şi garnizoanei otomane ca să înţeleagă că nu au sorţi de izbândă în faţa trupelor lui Rumeanţev. Bătrânul voievod, cu o bogată activitate politico-militară, având şi un „spirit clarvăzător”, şi-a dat seama că rămânând loial turcilor el nu va putea face faţă contra armatei superioare a Rusiei. Totodată, neavând nici o garanţie că va mai putea urca treptele tronului domnesc el decide, până la urmă, că mai bine ar fi să-şi păstreze, cel puţin, capul pe umeri. Precum scrisese şi Th. Blancard, dându-se în braţele Rusiei – domnitorul fanariot avea şanse de 99% ca „să moară liniştit în patul său”.

Astfel, într-o noapte întunecoasă el fuge clandestin, însoţit de doar câţiva prieteni, din tabăra de la Galaţi şi se duce la feldmareşalul Rumeanţev, care-l pri-meşte cu onoare. De la Iaşi este îndrep-tat să trăiască la Herson (cetate rusească la gurile Niprului) cu o pensie de 6000 ruble pe an.

Evenimentul s-a produs, probabil, în februarie sau la începutul lunii martie, deoarece, deja la 17 martie 1789 N. Mavrogheni adresează moldovenilor, în legătură cu „aşa-zisul prizonierat”, o Proclamaţie. În ea condamnă trădarea şi dezertarea voievodului, chemând locuito-rii să rămână la casele lor, asigurându-i că el este însărcinat să ocupe Ţara Mol-dovei şi să protejeze supuşii („rayalele”).

Diplomaţii austrieci, aliaţii ruşilor în acest război, au manifestat multă înţele-gere faţă de fapta domnului Giani-Rosetti. Astfel, Metzburg, relatându-i cazul lui Kaunitz, în scrisoarea expediată din Cer-năuţi la 31 martie 1789, era de părerea că acest domn, fiind deja „destul de bă-trân şi foarte sărac, nu primeşte nici un ban şi nici un sprijin, ca urmare este fi-resc să fi apucat acest drum – ca să nu

moară, în cele din urmă, de foame”. Astfel, lesne se înţelege că motivele

trădării şi fugii domnului fanariot se expli-că printr-un şir de factori: securitatea propriei vieţi; incertitudinea unei perspec-tive clare politico-administrative în Princi-patul Moldovei; impactul războiului asu-pra carierei sale, ce poate fi considerată ca şi realizată la maximum în cadrul Im-periului Otoman; precum şi asigurarea unei bătrâneţi liniştite şi poate chiar şi obţinerea unor eventuale substanţiale promisiuni din partea noii puteri ocrotitoa-re – Imperiul Rusiei (venituri, posturi etc.). De fapt, această trădare n-a fost singula-ră, deoarece conform unui document patriarhal, datat la 12 aprilie 1789, chiar şi prima faţă bisericească a Moldovei, mitropolitul Leon, urmase exemplul dom-nitorului.

1794 – fiind destul de bătrân, în vârstă de 79 de ani, domnitorul pribeag moare la 8 martie pe meleaguri străine şi este înmormântat la Herson, lângă zidurile Catedralei Sf. Ecaterina, pe data de 12 martie.

În istoriografia română nu se cunoş-teau, după cum am mai menţionat de la început, nici anii de naştere şi nici data corectă a morţii acestui principe fanariot. Chiar şi exegetul genealogist R.R. Rosetti indica greşit data morţii – anul 1789. Mulţi istorici au fost duşi în eroare din cauza că vechea piatră de mormânt, cu inscripţia originală, în limba rusă: «Светлейший князь Молдавский Эммануил Россет скончался 1794 года Марта 8 дня в Херсоне» s-a deteriorat între timp şi a fost înlocuită în anii 1870 cu alta nouă, indicându-se greşit anul morţii: «Светлейшему князю Молдавскому Эммануилу Россете скончавшемуся в г.Херсоне 8-го Марта 1788 года». Această confuzie, credem noi, se dato-rează faptului că din celelalte 9 morminte (datate cu secolul XVIII), plasate în cur-tea Catedralei, 7 au data – „1788”.

Dintr-o scrisoare adresată d-nei Kapsambelys (soţia consulului grec din Odessa), din iunie 1916, aflăm că inscrip-ţia refăcută de pe piatra de mormânt: „Serenisimului prinţ moldovean Emanuel Rosetti, mort la Herson la 8 martie 1788”, a fost însoţită şi de o coroană cu blazon.

Investigaţiile noastre recente demon-strează că mormântul principelui Emanu-el Rosetti, situat în partea de S-E de la intrarea de Sud a Catedralei Sf. Ecaterina

(denumirea oficială: „Spasskii Sobor”– ctitoria Ecaterinei II, din anii 1781-1786), deşi a fost în 1930 deshumat şi profanat de către autorităţ i le comuniste (osemintele fiind expuse în calitate de „exponate” într-un, aşa numit, „Muzeu antireligios”, alături de osemintele princi-pelui Grigorie Potemkin) se mai păstrea-ză şi astăzi.

Una din primele persoane care a văzut trupul deshumat al principelui Giani-Rosetti a fost o descendentă a familiei Vadon, căsătorită în anii 30 ai secolului trecut cu Ivanov, directorul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Herson. Ulterior, emigrând în SUA, ea a consemnat această acţiune a bolşevicilor, într-o scri-soare din 1996: „Era prin anul 1930... La deschiderea cavoului lui Potemkin au fost prezenţi câţiva directori de muzee, printre care şi soţul meu. Am mers împreună cu el. Am intrat într-o încăpere mică, unde am văzut: pe masă, unul aproape de altul, erau puse două sicrie nu prea mari, neînfrumuseţate, lângă perete fiind reze-mate capacele ambelor sicrie, împodobite cu flori. <...> Sicriul din stânga era al lui Potemkin, iar cel din dreapta – al emiru-lui, am uitat cum îl cheamă (Giani-Rosetti este confundat, din cauza hainelor sale orientale, cu un demnitar musulman; ceea ce este o eroare evidentă, deoarece el era creştin ortodox şi nici un musulman nu putea să fie îngropat în curtea unei catedrale. – Vl.M.). Potemkin era, după cum se vedea, mai în vârstă decât emirul şi arăta mai rău. <...> Emirul avea o îm-brăcăminte strălucitoare de culoare gal-benă, dintr-un material ce poartă preoţii. El avea musteţe şi barbă foarte negre. Emirul era bine îmbrăcat, pe când Potemkin nu... A doua zi soţul mi-a spus: – Nu ai ce să mai vezi... Ambii s-au prefă-cut în praf încă de aseară...”

Totuşi, trupul deshumat al principelui Giani-Rosetti se conservase destul de bine, deoarece a putut fi expus în „vitrinele muzeului” improvizat în vechea catedrală, fiind văzut şi descris de scriito-rul B.A. Lavrenev:

„Într-o vitrină era expus, într-un sicriu de stejar, ce nu suferise din cauza timpu-lui, trupul bine păstrat al unui bărbat, probabil bălsămat, cu o barbă roşcată (Sic! – Vl.M.), lată şi înălbită, îmbrăcat într-un halat din brocart, încins cu brâu brodat. Pe cap avea pus un fel de turban cu o cataramă mică din pietre nestemate, în care era înfiptă o pană de bâtlan. Ex-ponatul era însoţit de o inscripţie (cu totul aberantă – Vl.M.): – Aici se află corpul gospodarului şi principelui moldovean Iosif Rosset. Clerul rus corupt, fiind mituit, a permis înmormântarea musulmanului în curtea soborului.”

Peste puţin timp (tot în anul 1930), în urma protestelor trimise la Moscova, de către Lavrenev, monstruosul „muzeu” a fost închis, iar rămăşiţele trupeşti ale principilor Potemkin şi Rosetti au fost îngropate, a doua oară, în vechile lor morminte.

Actualmente mormântul se află sub ocrotirea statului ucrainean. Având o vechime de mai bine de două secole acest monument istoric de la sfârşitul secolului al XVIII-lea reprezintă o piatră de mormânt prelucrată, de mărimea 2,4x1,23 m. Cu părere de rău, cu puţin timp în urmă, placa din bronz (0,45x0,30 m) de pe piatra de mormânt, cu inscripţia deja amintită, a fost furată...

* * * Figură puţin cunoscută şi deseori igno-

rată de istorici – principele fanariot Ema-nuel Giani-Rosetti merită toată atenţia unei cercetări speciale, deoarece astfel se completează încă o pagină din trecutul comun al istoriei Sud-Estului european dintr-o perioadă de adânci schimbări şi prefaceri social-politice, când s-au împle-tit vieţi şi destine ale reprezentanţilor popoarelor din această parte a Europei.

miskewka@yahoo.fr

Schema mormintelor Catedralei din Herson (Ucraina)

Mormântul lui Emanuel Giani-Rosetti. Foto de M.M. Kuşnir (2002)

Autograful principelui Emanuel Giani-Rosetti