Cristina Ghencea

Note de curs la disciplina:

Machetare computerizată și proiectare artistică asistată de

calculator II (rom)

Chișinău 2010

1

Introducere

1. Etapele pregătirii pre-press digitale a produselor poligrafice.2. Delimitarea funcţiilor de culegere şi machetare (paginare)3. Complexul de mijloace tehnice de culegere, machetare ş.a. pentru asigurarea procesului

de pregătire a produselor poligrafice.4. Programe utilizate în procesul de pregătire prepres a produselor poligrafice

4.1. Aria de lucru (în pachete de machetare).5. Machetarea

5.1. Regulile tehnice de paginare5.2. Cerinţe de bază înaintate faţă de machetare5.3. Tipuri de paginare 5.4. Machetarea cu utilizarea grilelor modulare.

6. Utilizarea textului6.1. Importul textului în programul de machetare. 6.2. Formatele fişierelor de text. 6.3. Redactarea textului (în pachete de machetare)

7. Caractere. 7.1. Genurile fişierelor cu caractere. 7.2. Clasificarea caracterelor: garnituri, familiile, tăietura literei. 7.3. Alegerea caracterelor pentru ediţie.

8. Utilizarea graficii8.1. Importul graficii în programul de machetare. 8.2. Tipuri de fişiere grafice utile pentru introducerea în publicaţie.8.3. Amplasarea şi modificarea obiectelor grafice la paginare.

9. Machetarea ediţiilor de carte.9.1. Machetarea paginii cu text : pagini de început, pagini de sfârşit, colontitluri,

coloncifre, norma/signatura, epigrafe, citate, note.9.2. Cerinţele impuse paginării titlurilor, subtitlurilor.9.3. Aranjarea textului şi graficii. Modalităţi de paginare a ilustraţiilor. Cerinţe impuse

faţă de paginarea ilustraţiilor. Cerinţe impuse faţă de prezentarea titlurilor figurilor (legendelor)

9.4. Particularităţile paginării mixte: versuri, opere dramatice, tabele şi concluzii, relaţii matematice

9.5. Paginarea în coloane9.6. Compunerea indicatorului9.7. Compunerea cuprinsului

10. Machetarea revistelor10.1. Genurile revistelor şi formatele standarde pentru reviste. 10.2. Varietăţile paginării revistelor.10.3. Planificarea şi structura ediţiei de revistă.10.4. Modele grafice de paginare a revistelor.10.5. Elementele prezentării grafice.

2

10.6. Metodele prezentării grafice.10.7. Rolul compoziţiei în formarea aspectului individual al ediţiei periodice.10.8. Utilizarea modulelor în machetarea revistelor.

11. Machetarea ziarelor11.1. Genurile ediţiilor de ziar11.2. Formate standard.11.3. Părţile componente ale unei ediţii de ziar11.4. Machetarea paginilor de ziar: plasarea elementelor constante, paginarea titlurilor,

el emente decorative şi de separare, compoziţia textului şi graficii.12. Pregătirea ediţiilor către imprimare

12.1. Verificarea prezenţei caracterelor şi ilustraţiilor12.2. Colectarea publicaţiei12.3. Liniatura şi rezoluţia 12.4. Trapping12.5. Utilizarea culorilor12.6. Utilizarea culorilor Pantone12.7. Crearea fişierelor Post-Script12.8. Export în format PDF12.9. Aşezarea paginilor pe coala de tipar

13. Transmiterea machetului “bun de tipar” spre imprimare 5

3

1. ETAPELE PREGĂTIRII PRE-PRESS DIGITALE A PRODUSELOR POLIGRAFICE

În funcţie de gradul de pregătire al materialelor, etapele pregătirii pre-press digitale a produselor poligrafice pot fi lungi sau scurte. Cel mai simplu mod – este de a crea un fişier cu originalul-layout, care îndeplineşte toate normele de imprimare. E bine, dacă există un model care nu are nevoie de editare semnificativă. Dar de multe ori este necesar pentru a pregăti o nouă publicaţie: clientul oferă imagini, text şi sugestii privind proiectarea.

Pentru ca modelul să răspundă pe deplin cerinţelor de producţie, e nevoie de ajutorul unui profesionist pentru prepress. În industria poligrafică, fiecare specialist este responsabil pentru o etapă separată: design, prepress, tipar. Etapele de pregătire a produselor tipărite sunt strâns corelate cu celelalte, astfel că este dificil să se stabilească etapele de sfârşit şi etapele de început. Crearea unei idei şi prelucrarea în tipografie – sunt două sarcini diferite. Clientul nu este cointeresat de elaborarea unor elemente individuale. El este interesat, mai presus de toate, de farmecul şi stralucirea produsului rezultat. Corecţia de culoare, retusarea şi separarea culorilor - fără aceste lucruri este greu de obţinut o ediţie de înaltă calitate.

Atunci când clientul a ales modelul, designul, precum şi toate materialele, cum ar fi foto-grafiile, slide-urile şi restul, sunt trimise la editura, unde toate aceste materiale sunt selectate din nou, cu privilegiile de acces necesare.

Pregătirea componentelor pentru publicare Sistemul editorial, aşa cum am menţionat, nu permite să creaţi toate elementele de pu-

blicare numai cu ajutorul lui. Pentru început este nevoie, şi de materiale cum ar fi textul şi grafica pregătite în alte aplicaţii. Este foarte important ca înainte de a începe machetarea să se discute cu tot personalul care este implicat în prelucrarea materialului, cu privire la forma de prezentare şi la aspectul final.

Cu culegătorii textului este necesar de a conveni asupra unui format de fişier, care va fi prevăzut pentru text. În prealabil, asiguraţi-vă că acest tip de fişiere poat fi importat în InDesign sau alt program de machetare, fără distorsiuni. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru caracterele oficiale şi simbolurile alfabetelor naţionale.

Cu personalul care pregăteşte ilustrațiile, de asemenea, este necesar să se armonizeze formatele de fişiere grafice. În prealabil, asiguraţi-vă că aceste formate pot fi importate InDesign şi menţin imagini în patru culori (CMYK). Este la fel de important să se precizeze rezoluţia dorită a imaginii şi dimensiunile necesare. Dacă imaginea este luată de pe peliculă film, va trebui să aibă dimensiunile exacte, pentru a rezerva un loc în publicare.

În continuare se va efectua corectura textului. Cu ajutorul aparatelor speciale, se vor scana fotografiile, după care se face corecţia lor şi se montează colajul, se vor pregăti desenele, se vor oforma tabelele si graficele.

Definirea structurii publicaţiei În continuare se începe lucrul în progamul de machetare. În cazul în care sunt lucrări

similare deja publicate (de exemplu, următorul număr al revistei sau rapoarte trimestriale), atunci se pot utiliza implicit şabloanele deja existente. În caz contrar, trebuie de început lucrul de la zero:

Introducerea dimensiunilor și câmpurilor paginii; Crearea grilei modulare; Definirea elementelor șablonului; Alegerea caracterelor; Definirea unui sistem de stiluri;

4

Stabilirea paletei de culori.Fluxul de lucru recomandat pentru documentele InDesignVă puteţi îmbunătăţi performanţa şi puteţi preveni multe probleme stabilindu-vă un flux de

lucru eficient pe care să îl utilizaţi cu Adobe InDesign.Menţinerea unui calculator în stare bunăÎn timp, componentele software şi hardware suportă modificări ce pot duce la pierderea

performanţei şi la probleme de sistem. Defragmentarea unităţii de disc, ştergerea versiunilor mai vechi de software, actualizarea driverelor de dispozitive, optimizarea memoriei, rularea utilitarelor de protecţie împotriva viruşilor şi efectuarea altor activităţi de mentenanţă pot preveni deteriorarea aplicaţiilor şi fişierelor. Efectuarea în mod regulat a acestor activităţi vă garantează deschiderea, afişarea şi tipărirea documentelor InDesign conform aşteptărilor.

Crearea unui dosar de proiectÎnainte de începerea unui proiect, stabiliţi ce fişiere vă sunt necesare şi cum le veţi stoca.

Creaţi un dosar pentru stocarea documentului dvs. şi a fişierelor legate ale acestuia. InDesign menţine legăturile la fişierele pe care le plasaţi într-un document, dar dacă se întrerupe o legătură, InDesign caută fişierul în dosarul documentului. Stocarea unui document şi a fişierelor sale legate în acelaşi dosar face mai uşoară mutarea acestora de pe un calculator pe altul. Stocarea fişierelor într-un singur dosar garantează de asemenea că InDesign găseşte grafica originală în momentul tipăririi unui document. Dacă InDesign nu poate localiza un element grafic legat, modificările aduse elementului grafic original nu vor fi reflectate, iar tipărirea elementului grafic este posibil să fie de o calitate îndoielnică sau chiar nevizibilă.

Dacă proiectul constă în mai multe documente (de exemplu, capitolele unei cărţi), s-ar putea să vă fie de ajutor să creaţi un dosar de proiect care să conţină câte un dosar pentru fiecare document şi pentru fişierele sale legate.

Utilizarea unui şablonUtilizaţi un şablon în cazul în care creaţi în mod frecvent proiecte similare. Şabloanele vă

permit să creaţi documente consistente mai rapid protejând în acelaşi timp fişierul original. De exemplu, în cazul în care creaţi un buletin informativ lunar, şablonul dvs. ar putea include ghidaje de riglă, numere de pagini, antetul buletinului informativ şi stilurile pe care doriţi să le folosiţi în fiecare număr.

Deschiderea locală a documentelorÎnainte de a deschide un document stocat pe un volum de reţea sau pe un suport media

amovibil, copiaţi documentul şi orice elemente grafice legate pe o unitate locală de disc. Timpul de acces şi rata de transfer a datelor mai lente ale unui volum de reţea sau suport media amovibil pot duce la pierderea sau coruperea datelor, deteriorând documentul. Rezolvarea problemelor înainte de a converti un fișier În general, fișierele deteriorate Adobe PageMaker sau QuarkXPress rămân deteriorate și când sunt deschise în InDesign. Dacă apare o eroare sau alt comportament neaștepatat cu un fișier convertit, deschideți fișierul original din aplicația sursă și încercați să-l remediați.

Salvarea documentelorSalvaţi documentele în mod frecvent şi creaţi copii de backup pentru fişierele importante.

Puteţi şterge datele care nu vă sunt necesare dintr-un document folosind comanda Salvare ca. Când folosiţi comanda Salvare, InDesign adaugă informaţii noi în document, dar nu şterge datele vechi, cum ar fi informaţiile despre un element grafic şters. Totuşi, când folosiţi comanda Salvare ca, InDesign rescrie documentul în totalitate, incluzând numai informaţii despre obiectele şi paginile curente din document. Un document care conţine numai datele necesare ocupă mai puţin spaţiu pe unitatea de disc, redesenează şi tipăreşte mai rapid.

5

Formarea de deprinderi folositoare pentru activitatea de design• Creaţi stiluri într-un document. Crearea stilurilor fără documente deschise poate cauza

apariţia de stiluri duplicate în momentul creării unui document nou. Pentru partajarea stilurilor în documente, salvaţi stilurile şi încărcaţi-le.

• Utilizaţi fonturile adecvate. Când alegeţi fonturi pentru un document, luaţi în calcul modul în care intenţionaţi să formataţi şi să tipăriţi textul. InDesign lucrează foarte bine cu fonturile Microsoft® OpenType®, Type 1 (cunoscut şi ca PostScript) şi TrueType. Fonturile corupte sau incomplete pot deteriora un document InDesign sau pot duce la rezultate nedorite privind tipărirea acestuia, utilizaţi aşadar fonturi fiabile create de furnizori de fonturi. Dacă lucraţi cu un birou de servicii, aflaţi ce font utilizează.

• Evitaţi să utilizaţi prea multe cadre de text. Utilizaţi pe cât de puţine cadre de text posibil pentru a păstra dimensiunea documentului mai mică şi macheta uşor de manevrat.

Utilizaţi inteligent ilustraţiile• Folosiţi formatul de fişier grafic corespunzător. Când creaţi grafică pentru un proiect, luaţi

în calcul cum intenţionaţi să tipăriţi documentul. Pentru rezultate optime, folosiţi fişiere Photoshop şi Illustrator native decât să le convertiţi în EPS sauTIFF. Dacă intenţionaţi să tipăriţi documentul la un birou de servicii, întrebaţi ce formate grafice sunt compatibile cu dispozitivul de ieşire folosit. Biroul de servicii poate de asemenea să vă sfătuiască cu privire la rezoluţia optimă pentru imagini.

• Stocaţi extern elementele grafice. Când importaţi un fişier grafic, InDesign creează im-plicit o legătură spre acest fişier grafic. Crearea de legături scade dimensiunea fişierului şi îmbunătăţeşte performanţa aplicaţiei InDesign. Când tipăriţi documentul, elementul grafic original trebuie să fie disponibil şi legat. Dacă InDesign nu găseşte originalul, elementul grafic se va tipări ca previzualizare la rezoluţie joasă sau sub forma unei casete gri.

• În unele cazuri, se preferă transformarea elementului grafic (de exemplu, prin înclinare sau rotire) înainte de a-l plasa în InDesign. Când tipăriţi un element grafic transformat în InDesign, InDesign trimite elementul grafic la imprimantă în stare netransformată şi apoi îi adaugă instrucţiunile de transformare. Acest proces ar putea să necesite un timp mai lung şi o memorie mai mare de tipărire pentru a efectua transformarea.

Verificarea legăturilor şi fonturilor înainte de tipărirePentru a vă asigura că un document se tipăreşte corect, verificaţi dacă legăturile sunt intacte

şi fonturile disponibile. O legătură se întrerupe dacă ştergeţi, mutaţi sau redenumiţi elementul grafic original. Utilizaţi caracteristicile Verificare şi Pachet înainte de a trimite fişierele unui birou de servicii.

Compunerea texului şi elementelor grafice Cu ajutorul programului de machetare, se plasează textul şi se importă imaginile grafice.

După nesfârşite mişcări şi ajustări, se obţine un rezultat acceptabil, care poate fi respins de superiori sau clienţi. După un anumit număr de modificări, se obţine un rezultat final, care va satisface pe toţi. În cazul în care macheta publicaţiei este efectuată de câteva persoane, este deosebit de important pentru a stabili o cooperare eficientă: împărţirea sarcinilor, rânduirea pregătirii materialelor (pentru ca nimeni să nu împiedice activitatea altora), să ajungă la un acord comun cu privire la parametrii de publicare şi de a folosi o singură grilă modulară, aceleaşi şabloane, sisteme de stiluri. Altfel, la publicare nu va da impresia de o singură publicare şi nu va atrage cititorul.

Separaţia culorilorSeparația de culoare este utima fază în care ajunge un document înainte de a fi tipărit. De

fapt tot procesul de pregătire al unui document ar trebui să aibă în vedere faptul că la un moment

6

dat trebuie ca tot ce se află în fișier va fi separat pe planuri separate de culoare. În principiu, separația constă în împărțirea pe mai multe planuri de culoare a unui document. Prima separatie pe care o întâlnim când prelucrăm o imagine digitală este separația RGB, unde practic se generează 3 canale de culoare.

In principiu, dacă am trăi într-o lume cu vopsele perfecte și cu o hârtie care să reflecte un alb imaculat și care să nu creeze probleme la contactul cu cerneala, în momentul în care am dori să tipărim, separația RGB ne-ar fi suficientă. Nu ar trebui decât să inversăm culorile și am obține o separație CMY. Problemele mari apar din cauza imperfecțiunilor materialelor pe care le folosim în industrie. Pentru a se compensa aceste imperfecțiuni, se folosește vopseaua neagră. Deși spațiul de culoare CMYK este format din suprapunerea a 4 culori, acesta are mai puține culori decât cel RGB, care la rândul lui are mai puține culori decât Lab. Culorile care există într-un spațiu și nu se regăsesc în altul, sunt culorile ieșite din gamă. RGB și CMYK sunt 2 spații care se intersectează. Cu toate acestea în CMYK există mai multe culori decât în RGB, cum ar fi nuanțe de negru și tonuri închise care nu pot fi reproduse în RGB, dar se pot reproduce în CMYK. În esență, separația este necesară pentru a reproduce sau pentru a putea tipări o culoare; mai există un model de separație pe hexacrome plate CMYKOG (Cyan, Yellow, Magenta, blaK, Orange, Green) dar care nu este prea folositot.

Câteva reguli trebuie să le subliniem înainte de a începe separarea. Vopselele speciale au uneori caracteristici tehnice diferite de vopselele de proces (densitate, vascozitate). Aceasta face ca un gradient de la 0 la 100 de culoare să arate bizar și neintuitiv în funcție de caracteristicile vopselei. De aceea e bine să se evite pe cât posibil suprapunerea de culori speciale, sau culori de proces, deoarece există riscul să nu se obțina culoare pe care intuitiv ne-o dorim, ci o ciorbă maronie si ciudata.

Trapping In tipografie, din cauza imperfecțiunilor, există deplasări între planele de culoare. In ex-

emplul de mai sus, în cazul în care aceste deplasări apar, tipărirea ar avea următorul rezultat: un dreptunghi galben în care se găsesc niște figuri geometrice, nu doar cercul pe care îl dorim, ci vor mai exista două semiluni mici – una de culoare roșie, una de culoare albă. Roșul apare deoarece pe o parte deplasarea duce la amestecarea vopselei galbene cu cea magenta, iar pe partea opusă rămâne alb, culoarea hârtiei.

Pentru a compensa acest defect se recurge la un truc de prepress. Obiectului care se află deasupra i se dă un outline de o anumită grosime, care nu e standardizată ci variază în funcție de condițiile de tipărire. Simplificarea definiţiei treppingului este suprapunerea reciprocă a elementelor pe pagină, pentru a compensa erorile de combinare (register) a plăcii de imprimare şi clişeul în maşina de imprimare. În cazuri mai simple acest lucru poate fi realizat independent. În programul de machetare InDesign este integrat treppingul automat, dar nu uitaţi că în acest caz vă asumaţi responsabilitatea. Dacă nu aveţi experienţă relevantă în publicaţii sau sunt elemente dificile, acest lucru poate fi recomandat unui personal calificat, care deţine programe speciale, complexe şi costisitoare (TrapWise ).

Acum, că macheta este terminată, e timpul să se prezinte clientului rezultatul pentru aprobare, pentru a face acest lucru trebuie să se scoată macheta publicaţiei la o imprimantă color sau lazer. Obţinerea acordului oficial al clientului pentru publicaţie este deosebit de important, deoarece în continuare procesul de pregătire a publicării este transferat la biroul de servicii.

Tipărirea unei versiuni de probăO versiune de probă a unui document color include toate elementele paginii, indiferent de

culoare. Elementele de altă culoare sunt tipărite în tonuri de gri, cu excepția negrului. În cazul în

7

care cerinţele clientului sunt mari, este nevoie de colourproof. Nu va fi efectuată în zadar proba de culoare. Pentru că în caz de imprimare cu defecte, prezenţa acesteea, va putea convinge tipograful mai uşor, că trebuie să facă ceva modificări sau să retipărească tirajul.

2. DELIMITAREA FUNCȚIILOR DE CULEGERE ȘI PAGINARE

În tehnologia computerizată există o delimitare clară a funcţiilor de culegere şi paginare (machetare), care sunt impuse în programele propuse:

• procesorul textual,• programul de machetare.Procesorul textual este dispus pentru alcătuirea materialului textual cu delimitarea în

abzaţuri şi unele elemente de formatare a textului.

Funcţiile culegerii Funcţiile machetării (paginării)Simboluri textuale

- scrierea corectă, - spaţiile neschimbate între simboluri, - introducerea unor simboluri adăugătoare.

- introducerea parametrilor de formatare a simbolurilor,

- regulare lungimii simbolurilor.Rîndurile culese

- - spaţiul permanent pentru un anumit popice al şriftului,

- - mutarea automată a rîndurilor pe cuvinte,- - instalarea interzicerii la mutări.

- setările spaţiului între cuvinte în dependenţă de formatul rîndului,

- setarea zonei schimbării (mutării), - mutarea după dicţionar şi algoritm.

Abzaţuri - introducerea sfîrşitului abzaţului, - setarea interlinierii, - spaţiul între abzaţuri, - alinierea abzaţului.

- setarea parametrilor de formatare a abzaţurilor, - schimbarea interlinierii, - oformarea rîndurilor de final.

Semne, date şi abrevieri - respectarea regulilor de delimitare: cratimă,

semne de punctuaţie, semnul paragrafului şi altele,

- respectarea regulilor de abreviere.

- divizarea unor semne şi date cu albituri subţiri.

Titlul (rubrici) - stilurile titlurilor, - oformarea titlurilor.

- titluri la începutul paginilor de zaţ, - titluri în interiorul textului, - introducerea rubricilor speciale.

Versuri - culegerea rîndurilor de început, - mutarea cuvintelor în rînduri.

- introducerea strofelor în pagină, - mutarea strofelor de pe o pagină pe alta.

Opere dramatice - respectarea regulilor de culegere a numelor - respectarea regulilor de machetare a numelor

8

eroilor, replici. eroilor, replicilor.Texte străine şi dicţionare

- respectarea regulilor de culegere pentru o anumită limbă,

- respectarea culegerii unor semne speciale din dicţionar.

- regulile de machetare a textului străin, - regulile de machetare în multiple coloane a

dicţioanarilor.

Texte bibliografice - respectarea regulilor de culegere cu evidenţieri,

abrevieri şi o mulţime de şrifturi străine. - regulile de machetare a textelor bibliografice.

4.1. Aria de lucru (în pachete de machetare)

Începând procesul de machetare, trebuie să se rezolve prima întrebare: se va crea un document nou, în care trebuie să se stabilească parametrii paginilor (câmpurile), sau se vor folosi pagini-şablon, în care sunt deja definiţi parametrii de machetare. Originalul documentului (macheta) ar trebui să conţină datele necesare privind amplasarea textului. În programul de machetare se specifică mărimea paginilor, dimensiunile câmpurilor şi înălţimea rândurilor.

Paginii îi poate fi atribuit un format standard sau îi pot fi specificate alte dimensiuni (lăţime, înălţime).

Pagina-şablon principală se crează introducând următorii parametri: Câmpurile (dimensiunea superioară, inferioară, exterioară şi interioară) sunt

determinate de la marginile pagini. Coloanele se introduc în dependenţă de numărul de coloane în pagină şi mărimea

spaţiului dintre coloane.Notă: numărul de coloane şi mărimea intervalului dintre coloane poate fi dat numai în lim-

itele paginii de zaţ. Cu cât va fi mai largă coloana, cu atât mai mare ar trebui să fie mărimea spaţiului dintre acestea. În cazul în care numărul şi dimensiune intervalului dintre coloane este deja introdus, atunci programul automat va calcula lăţimea acesteea.

Paginile alăturate. În mod obişnuit, dimensiunea câmpului intern este întotdeauna mai mare decât câmpul exterior. Pe pagina-şablon principală (în funcţie de machetă) sunt amplasate elementele care se repetă în paginile de zaţ. În plus, în afară de pagina principală, aveţi posibilitatea de a crea alte pagini-şablon (de exemplu pagini de început, de sfârşit).

Structura de bază a fiecărei pagini este afişată pe ecran cu ajutorul grilei modulare, formată din frontierele câmpurilor, precum şi din linii de ghidare verticale şi orizontale.

Pasul grilei modulare a liniilor orizontale este egal cu interliniajul. Grila modulară asigură uniformitatea paginilor, locaţia şi dimensiunea coloanelor cu text, etc. Toate linile de ghidaj apar doar în regimul de machetare.

Interliniajul caracterizează înălţimea rândurilor de text, împreună cu spaţiile dintre rânduri. În ceea ce priveşte sistemele editoriale, interliniajul reprezintă distanţa dintre liniile de bază a două rânduri adiacente. Este considerat standard, interliniajul a cărei înălţime reprezintă 120% din înălţimea keghelului. Linia imaginară care se uneşte de baza rândului, cu excepţia elementelor exterioare de jos, pe care le întretaie, se numeşte linie de bază.

9

Metoda interliniajului determină (la etapa de machetare) raportul liniei de bază cu cea a rândului. Prin metoda interliniajului linia de bază este combinată cu partea de jos a marginii rândurilor. În cazul interliniajului proporţional linia de bază împarte înălţimea rândului utilizând relaţia 2:1, cea de-a doua metodă fiind adesea aplicată în programele de machetare.

5.1. Regulile tehnice de paginare

Paginarea (punerea în pagină) este operaţia de aşezare în formatul de pagină a materialelor de tipărit şi completarea cu elementele de pagină. Altfel spus, paginarea este un proces de combinare finală a imaginiilor, ilustraţiilor cu textul în formă finită numită pagină care prin procedee specifice de prepress şi producţie va ajunge un produs finit. Pentru paginare, fie pentru documente printabile, fie pentru documente electronice (pentru pagini web) este nevoie de un program care să permită realizarea unei aşezări a textelor, ilustraţiilor şi fotografiilor într-o manieră estetică şi organizată. Pentru aceasta, programul de paginare trebuie să aibă opţiuni de dimensionare a paginii, de aranjare, de format şi tăiere, aceste programe fiind Adobe InDesign, QuarkXpress și Adobe PageMaker.

Materialele de tipărit sunt textul, tabelele, clişeele şi formulele. Elementele de pagină sunt colontitluri, coloncifre, titluri, subtitluri, letrine, note, linii şi

vignete. Paginarea este o operaţie de asamblare a diverselor elemente ale paginii într-un tot unitar, corect şi estetic.

Prima cerinţă a paginării este cea estetică, adică are întotdeauna un caracter creativ. Rigoarea este secundară, cu excepţia paginării textului de bază, care se supune exigenţelor obligatorii ale registrului. Astfel, apar două tendinţe: îngheţarea creativităţii prin standardizare, prin crearea lucrărilor de serie, respectiv, eliminarea oricăror constrângeri, la lucrările de artă. Exagerările spre rigoare conduc la lucrări fără personalitate, toate la fel, ca cele 20 de volume ale unei serii sau ale unei enciclopedii.

Standardizarea punerii în pagină (STAS 2106-84) nu poate decât să ofere norme cu totul generale de paginare, abecedarul paginării. Doar culegerea trebuie să fie precisă şi corectă, abia apoi estetică, cu caracter rigid, mecanic, de mare rigoare. Exagerările spre liberalizarea paginării duc la lucrări ilizibile şi scumpe. S-au primit premii de excelenţă artistică pentru lucrări elegant paginate, dar care nu respectă regulile de bază ale punerii în pagină.

Paginarea se face conform normelor naţionale (STAS 2106-84), normelor editurii (caietul de sarcini), a machetei de carte (sau a primei coli) şi conform specificaţiilor marcate pe exem-plarul de corectură ori pe original de către tehnoredactor, autor sau editor [1, 2]. Orice abatere de la aceste norme se face cu aprobarea redactorului responsabil de carte sau a editorului. Normele sunt specifice pentru cele trei mari părţi ale unei lucrări obişnuite: coala de titlu, colile de text şi coperta.

Machetarea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de igienă, compoziţie şi de stil încât:Cerinţele compoziţionale asigură o compatibilitate tehnică şi informaţională – modalităţile

de raportare a componentelor, alegerea formatului paginilor şi paginii de zaţ, rândurile de text trebuie să se potrivească exact cu cele corespunzătoare de pe verso. Toate părţile textului (antete, text suplimentar, notele de subsol, formule, tabele) cules cu alte caractere sau după alte reguli, precum şi ilustrațiile cu subtitrare ar trebui să fie prevăzute cu spaţii cu o înălţime mai mică decât textul principal. În ediţiile de ziare punerea în aplicare a acestei reguli, nu este obligatorie.

10

Cerinţele de igienă destinate să asigure confortul citirii textului, pentru a preveni impactul negativ al lectură asupra văzului: oformarea caracterelor, interliniajul, dimensiunile câmpurilor.

Cerinţele unităţii stilului acordă ediţiei o completare artistică: uniformitatea elementelor structurale ce aparţin textului de bază, precum şi celui suplimentar, imaginilor şi descrierilor.

Procesul de machetare a ediţiilor ar trebui să se realizeze în conformitate cu toate cerinţele specificate.

5.3. Tipurile de paginare

În funcţie de complexitatea ediţie, sunt următoarele tipuri de machetare (paginare):• Machetarea simplă pentru cărţi cu un număr mic de pagini.• Machetarea combinată care include versurile, lucrări dramatice, text ce conţine tabele,

formule, etc. • Machetarea complexă a ediţiiilor voluminoase cu multe ilustraţii, ş.a. Machetarea nu va fi numai un process de asamblare, dar de asemenea, va influenţa la

crearea unei forme bine determinate. De aceea stilul ediţei, împreună cu textul şi ilustraţiile, trebuie văzute ca o componentă a machetei.

Particularităţile machetării constau în aceea că paginarea serveşte ca o recepţie de fişiere de text şi imagine, create în alte aplicaţii, şi care pot fi plasate prin intermediul programelor şi interfeţei în cadrul paginii de zaţ. Cea mai importantă cerinţă pentru programele de machetare reprezintă disponibilitatea resurselor de importuri şi dicţionarul de transfer de texte.

Cele mai populare programe de machetare a ediţiilor sunt Page Maker, QuarkXPress şi InDesign. Machetarea paginilor în aceste programe este bazată pe plasarea textului şi graficii, în limitele paginii de zaţ sau a coloanelor, caracteristica lor este că textul sau ilustraţiile sunt încărcate în cadrul grafic (frame), după care este pus în aria de lucru, simulând masa de montaj.

Şirul de operaţii în procesul de machetare:• se stabilesc parametrii necesari ai principalei pagini-şablon • se crează biblioteca materialelor ediţiei – text, imagini, paginile ediţiei – stocate în fişiere. • se introduc fişierele necesare în pachetul de machetare.• se salvaează fişierele descărcate în formatul EPS (PostScript) • se importă în program fişierele cu text şi se plasează în zona de lucru • se importă în program imaginile şi se amplasează în zona de lucru • se redactează textul în editorul de text • se amplasează şi se modifica obiectele grafice• se crează un fişier special cu imagine (în cazul în care materialul imprimă acest fişier se

reduce riscul de erori) • se imprimă documentul pentru corectura editorială• schimbarea lungimii simbolurilor,• schimbarea caracterelor – bold, italic, cursiv.

11

7. CARACTERE

7.2. Clasificarea caracterelor: garnituri, familiile, tăietura literei

Anatomia fontuluiCaracterele tipografice au o multitudine de atribute, forme, detalii și repere care sunt

denumite și marcate printr-o mulțime de termeni.

Fig. 1: Grafic anatomia fonturilor

x-height (înălțimea “x”-ului) este o unitate tipografică relativă care măsoară înălțimea literelor mici, în general exemplificată prin litera “x”;

Ascender (ascendent) partea unei litere care se înalță peste înălțimea x-ului (x-height). ex: b, d, f, h, k, l, t;

Ascender line linia până la care se „înalță” ascendenții;

Baseline (linia de bază) linia (imaginară) pe care „stau” caracterele;Descender (descendent) partea unei litere care coboară sub linia de bază

a x-ului (x-height). ex: g, j, p, q, y și la unele fonturi J;

12

Descender line linia până la care coboară descendenții;

Stem (trunchi) linia verticală sau diagonală a unui caracter;Ear (ureche) „urechiușa” care iese din „g” sau pornește din

trunchiul „r”-ului sau „f”-ului;

Bowl partea unui caracter care delimitează spațiul circular al unei litere; poate fi închis sau deschis, de exemplu la literele: o, e, p, d, etc.;

Counter spațiul interior delimitat de „bowl”, de exemplu la e, a, p, c și alte litere;

Terminal terminația unei linii a unei litere care nu se încheie cu serife; poate fi ascuțită, convexă, concavă sau rotunjită;

Bar (bară) linia orizontală care „încheie” litere precum T;Crossbar linia orizontală care „taie” litere precum A, H,

e, t și altele similare;

Apex punctul format la întâlnirea liniilor unei litere, ca în cazul vârfului literei A;

Spine curba care formează corpul literei S, s;Ligature (legătură) unirea unei perechi de două sau mai multe litere

apropiate pentru a forma un caracter nou un aspect unitar; a apărut ca o metodă de a rezolva cazuri în care elementele literelor adiacente se lovesc între ele (mai ales la fonturile de tip Serif). Legături comune sunt: fi, fl, ff, ct etc.

Cunoașterea acestor detalii sunt importante atât pentru valoarea lor în sens de cunoștințe tehnice, dar și pentru a evalua în cunoștință de cauză valoarea estetică și nu în ultimul rând pentru a face corect diferențierea între fonturi.

O discuție despre fonturi nu poate începe decât cu explicarea terminologiei specifice. Înțelegerea acestor termeni este esențială pentru a putea dezvolta și înțelege concepte din sfera tipografiei.

Type - este un termen generic pentru toate caracterele folosite pentru a ilustra cuvinte. În epoca modernă, a computerelor, cuvintele digital type (caracterele digitale) și font definesc standardele. Există și alte tipuri precum metal type (confecționate din metal) sau wooden type (din lemn). Fiecare variație a unei litere, inclusiv semnele de punctuație, sunt o piesă care reprezintă un caracter – „type” sau un set de caractere (tot „type”!).

Typeface - este o colecție de caractere, litere, cifre, simboluri și semne de punctuație, care au același aspect (design). Reprezintă rezultatul finit al producției, felul cum arată caracterul „imprimat”.Fontul este mijlocul de a transpune un caracter pe un anumit mediu (pe o suprafață imprimabilă). Poate fi o mașină de scris, un stencil, o tiparniță, un cod PostScript, etc.

13

Fig 2: Typeface produs de o mașină de scris, un stencil, o tiparniță și un font digital folosind limbajul PostScript (ex. Brembo)

Clasificarea caracterelorÎmpărțirea pe categorii are ca scop structurarea multitudinii de fonturi existente și este foarte utilă pentru înțelegerea și alegerea cât mai bună a caracterelor. Cea mai simplă și mai cunoscută clasificare este Serif și Sans serif.

Caracterele se clasifică: • după formă, • după perioada când au fost create, • după felul în care sunt folosite de obicei.

Fonturile cu serifeFonturile cu serife își au originea în alfabetul roman inventat în timpul Imperiului Roman,

exemplul clasic fiind majusculele de pe coloana lui Traian (113 e.n.), deși primele inscripții cu caractere cu serife provin din Grecia antică (secolele IV-II î.e.n.). Originea lor nu este stabilită clar: Edward Catich, în studiul său, “The Origin of the Serif”, consideră că serifele sunt o rămășiță a procesului de pictare a literelor pe piatră înainte de sculptarea efectivă cu dalta.

Originea cuvântului în sine nu este clară, cele mai credibile explicații fiind cea din Dicțion-arul Oxford de Limba Engleză potrivit căruia cuvântul s-a format dupa apariția lui „sanserif”, citat în Dicționarul Oxford în 1841 și cea oferită de un al doilea dicționar, Webster’s Third New International Dictionary, care leagă noțiunea de cuvântul „schreef” care în olandeză înseamnă „linie” sau „semn de peniță”.

Old Style: apărute în secolele al XV-lea și al XVI-lea în timpul Renașterii, au avut drept inspirație inițialele romane și minuscula carolingiană, motiv pentru care se mai numesc și „an-ticve” sau „antique”, termen folosit de altfel pentru toate fonturile create după epoca „Black-letter”. Aceste fonturi sunt lizibile și elegante, iar formele lor târzii din secolul al XVI-lea au o lățime variabilă a liniilor, deci contrast mai mare (în special pe diagonală) și serife curbate. Exemple: Garamond, Bembo, Minion, Goudy Old Style.

14

Tranziționale: numite astfel pentru că aparțin secolului al XVIII-lea, între epoca fonturilor

Old Style și a celor moderne. Sunt fonturi cu contrast mare pe verticală, deci mai greu de citit decât cele Old Style, cu design neutru și serife triunghiulare. Exemple: Times New Roman, Baskerville.

Moderne: create la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, fonturile moderne au un contrast foarte ridicat între liniile subțiri și cele groase, serife orizontale foarte fine și un aspect foarte rigid datorat lipsei linilor curbate și a colțurilor rotunjite. Exemple: Bodoni, Didot.

15

SerifSunt fonturile care au la capetele caracterelor terminații specifice, să le zicem mici liniuțe (cârlige, dacă vreți). Despre aceste liniuțe se spune că ne conduc ochiul și ajută la citire. Serif Typefaces mai sunt cunoscute și ca „Romane”. Provin din vechile inscripții romane pe piatră (vezi Times New Roman, Trajan Pro), deși caracteristici de design cu „serife” se găsesc și în vechile scrieri caligrafice. Sunt în general privite ca tradiționaliste, cu o tentă clasică, mai sobră, deși încă se produc fonturi noi.

Sans serif

Fonturile care nu au terminații serif. Termenul vine din limba franceză(sans - fără). Mai sunt cunoscute ca fiind „grotești” (grotesque-grotesk) sau Ghotice.

Deși istoria lor începe din antichitate (greci, etrusci, egipteni, etc), au devenit populare odată cu ecranele de calculator și explozia Internetului. Sunt considerate fonturi moderne.

Fonturile sans serifDenumirea le-a fost dată de Vincent Figgins în 1832, sans serifele nu au aparenta alternanță

între subțire-gros pe care o au fonturile cu serife (într-un fel, serifele imită scrisul de mână pentru că ilustrează felul în care se subțiază linia descrisă de peniță).

Fonturile sans serif își au originea la începuturile istoriei scrierii, când se foloseau unelte rudimentare: bucăți de trestie sau lemn pentru a descrie scheletul literelor, forma lor de bază. Grecii antici, etruscii și romanii din perioada Republicii Romane (509 î.Hr. – 27 î.Hr.) folo-seau caracterele fără serife, alfabetul roman cu serife fiind inventat abia în perioada Imperiului Roman (după cei 500 de ani de republică romană). Existența fonturilor fără serife a continuat până în vremea Renașterii, dar a încetat temporar o dată cu introducerea caracterului metalic. Istoria fonturilor sans serif tipărite a reînceput apoi în timpul revoluției industriale când noi forme de literă au fost produse pentru a capta mai ușor atenția, în condițiile în

16

care mesajul imprimat căpătase o putere fără precedent. Fonturile sans serif au rezistat și au devenit simbolul modernismului în designul grafic.

Primul font sans serif este considerat a fi „Egyptian English” apărut în 1816 (doar în versiunea de 28 de puncte și doar cu inițiale) într-un specimen de fonturi produs de William Caslon. La vremea respectivă, fontul a fost o inovație: primul font roman monolinear și fără serife folosit în tipografie, cu precizarea că în acea perioadă fonturile sans serif nu erau o noutate, termenul de fonturi egiptene fiind unul cunoscut și utilizat, așa cum precizează James Mosley în articolul său „The Nymph and the Grot“ publicat în 1965 în Typographica. În 1830, termenul de „egiptean” a fost înlocuit cu cel de „sans serif” de către Figgins, care s-a referit din acel moment doar la fonturile slab serif.

Clasificarea fonturilor sans serifClasificarea lor este relativ controversată pentru că diferitele sisteme de clasificare nu

permit diferențieri între diverse tipuri de sans serif; mai mult există și anumite lipsuri în clasi -ficare (Optima și Pascal nu sunt clasificate ca sans serif de anumite sisteme datorită serifelor lor reziduale – vezi Standardul Britanic 2961 din 1967 care nu le clasifica ca „lineale”, ci la categoria „glyphic”).

Categoriile general acceptate sunt:Grotești și Neogrotești: apărute la începutulul secolului al XIX-lea, urmate în anii ‘50 de

neogrotești. Numele de „grotesc” le-a fost dat tocmai pentru accentua aspectul lor estetic necizelat comparativ cu fonturile cu serife care dominau în perioada apariției primelor fonturi sans serif. Cele mai reprezentative fonturi din această perioadă sunt: fontul „Two line great primer sans serif” al lui Vincent Figgins (un font doar cu inițiale și cu alternanță între subțire-gros), primul font sans serif cu minuscule creat de William Thorowgood în 1832 (care a introdus și termenul „grotesc”, cuvânt provenit din italianul „grottesco” – „în peșteră”). În Germania, fonturile grotești (sau „grotesk” în germană) au devenit extrem de populare și toți producătorii de fonturi puneau la dispoziție propriile versiuni de „grotesk”, o mare parte dintre acestea fiind mai târziu reunite într-o singură familie coerentă, lansată în 1898 sub numele de Akzidenz Grotesk de către producătorul Berthold. Multe din aceste fonturi au avut drept sursă de inspirație nimic altceva decât fonturi cu serife cunoscute la vremea aceea, precum Walbaum și Didot, iar versiunile italice sunt de fapt false italice născute din deformarea versiunilor normale romane. Caracteristica aceasta s-a păstrat până astăzi la fonturile sans serif (vezi Helvetica sau Frutiger-ul original care a fost retras și relansat în 2000 cu o versiune semi-italică în loc de cea normală deformată). În toată această perioadă fonturile sans serif erau foarte condensate, monolitice, singurul scop fiind acela de a aduna cât mai multă informație într-un spațiu cât mai mic. Alte exemple: Univers, Arial, Franklin Gothic.

17

Geometrice (1920-1930): își au inspirația în normele de design ale curentului Bauhaus și sunt caracterizate în principal prin lipsa de contrast, prin aspectul minimalist (principiul filozofic al școlii germane Bauhauss fiind „less is more”) și prin formele geometrice care stau la baza designului lor. Pot fi recunoscute și datorită inițialei „G” care e compusă doar din două elemente: o linie curbă și una orizontală care încheie arcul descris de cea curbă și datorită minusculei „a” care e formată dintr-un cerc și o linie verticală. Apariția Futura creat de Paul Renner (o creație originală care nu se inspiră din niciunul din fonturile existente, literele împrumutând formele din cercuri și pătrate), dublată de lansarea „The new typography” a lui Jan Tschichold au stârnit curentul modernist în tipografii. Alt font geometric demn de menționat este Metro al lui William Addison Dwiggins.

Umaniste: fonturi caracterizate printr-o mai mare cursivitate, fiind inspirate de scrisul de mână. Începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea și până pe la începutul secolului XX, fonturile sans serif nu au suferit nici o îmbunătățire. Cel care a adus un nou suflu în evoluția fonturilor sans serif a fost Edward Johnston care în 1916 a creat Johnston Sans, fontul folosit pentru metroul londonez, un font relativ asemănător celui creat de William Caslon și care folosea proporțiile clasice ale alfabetului roman. Fontul mult mai celebru al acestei perioade care ia urmat lui Johnston Sans este Gill Sans creat de Eric Gill pentru Monotype Corporation, primul sans serif cu o versiune italică (relansat de Monotype cu multe din ideile originale ale lui Gill). Alte exemple: Optima, Verdana, Tahoma, Myriad.

18

Clasificarea după dată

Blackletter sunt caracterizate de ornamentele specifice Evului Mediu. Mai sunt numite Block, Gothic, Old English… (font – Old English).

Old Style se referă la fonturile romane create în secolele 15-16 în Italia, cum ar fi Venetians și Garalde. (font – Venetian 301)

Italic sunt bazate pe scrisul de mână din Italia Renascentistă, literele sunt mai condensate. Inițial erau o categorie separată, acum sunt de obicei o variantă a formelor de tip Roman (regular). (font – Minion italic)

Script reproduc scrisul caligrafic. Cele mai multe, când sunt aranjate, au caractere care se unesc precum în scrisul de mână. (font – Bank Script SB)

Transitional sunt acele fonturi care au făcut trecerea de la Old Style la cele mai moderne de la sfârșitul secolului 17. Liniile lor au contrast crescut. (font – Baskerville)

Modern au apărut la jumătea secolului 18 și au un contrast foarte puternic între liniile care le alcătuiesc. Serifele sunt în general orizontale. (font – Bodoni)

Slab serif au liniile cu un contrast aproximativ uniform și serife groase, pătrate. (font – Clarendon Bold)

Sans serif – nu au serife și au liniile uniforme. Au fost introduse de William Caslon în 1816. (font – News Gothic Roman)

Serif / Sans serif – fonturi recente care includ caractere atât cu, cât și fără serife. Un exemplu este fontul Rotis.

Alte tipuri importante care trebuie menționate (deși intră în alte clasificări) sunt:

Graphic – pot fi considerate imagini în sine și se încadrează foarte bine în stilul în care au fost desenate. (font – Graphic)

19

Decorative, numite și „display fonts” sau „title fonts” sunt folosite în principal pentru decorarea paginii, pentru conceperea unui design deosebit. (font – Plazza Decorative)

7.3. Alegerea caracterelor pentru ediţie

Textul unei lucrări se culege în funcţie de tipul de lucrare, astfel cărţile de beletristică se culeg diferit de manuale şi diferit de cărțile ştiinţifice. De regulă, textele se clasifică în dependență de ponderea şi destinaţia în lucrare şi de natura textului, fiind diferite prin formă şi reguli de culegere.

Destinaţia face o dispersare a textelor unei lucrări în trei grupe: de bază, complementare şi auxiliar-informative.

Textul de bază este cel cu care se culege textul principal al lucrării. Rar, dar posibil, se aleg două texte de bază, ca la ediţiile bilingve ori textele comparate, astfel în funcţie de acesta, se alege tipul de literă (familia) şi corpul. Textul de bază are pondere majoră în culegere, la lucrările beletristice fiind singurul utilizat.

Textele complementare se utilizează pentru comentarii, explicaţii, citate, toate inserate în textul principal. Fiecare are individualitatea sa, propriul corp, stil, aliniere, propriile reguli de culegere. Textele complementare se culeg, de regulă, cu un corp mai mic cu două puncte decât corpul de bază, dar din aceeaşi familie, eventual cu cursive.

Textele auxiliare apar la lucrările de dimensiuni mari, de regulă, la cele ştiinţifice. Sunt utilizate pentru notele de subsol, pentru indexarile autorilor ori a subiectelor, pentru tabelele din anexe. Se culeg cu un corp diminuat cu patru puncte faţă de corpul de bază. Faptul că textele auxiliare sunt utlizate doar pentru comentarii, explicaţii, anexe, care sunt de mică întindere şi incidenţă neregulată, face ca textele complementare şi auxiliare să mai fie denumite şi texte suplimentare.

Important este necesitatea respectării stricte a regulei conform căreia: „Lucrarea foloseşte o singură familie de litere. Diferite pot fi doar corpurile şi stilurile”. Abaterile de la această regulă trebuie bine justificate. Natura conţinutului unui text decide, de asemenea, regulile de culegere. Numeroasele domenii ale cunoaşterii cer texte adaptate nevoilor proprii de transmitere a informaţiei. Alături de textul standard sau normal (simplu, curent), de cea mai mare utilizare, pentru care sunt elaborate normele generale de culegere, apar numeroase alte tipuri de texte: de evidenţiere, în versuri, dramatice, ştiinţifice, ocazionale, de adnotare, auxiliare, pentru lucrări muzicale etc.

Textul simplu este cel folosit ca text de bază în lucrările epice (schiţe, nuvele, romane), în manuale şi în lucrările tehnice. Se numeşte simplu (minim de reguli şi elemente de paragraf), este curent prin utilizare în unele cazuri îi sunt admise evidenţieri.

Textul complex implică modificări ale celui simplu, prin schimbări de corp ori tăietură (evidenţiere) sau prin structurare variată (versuri, text dramatic).

Evidenţierea este modificarea aspectului unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte ce suportă ca rezultat atragerea atenţiei asupra sa.

Textul în versuri se utilizează în culegerea textelor speciilor literare ale genului liric şi a unora din cel epic (epopei, balade).

20

Textul dramatic este utilizat în culegerea lucrărilor literare ale genului dramatic (dramă, comedie).

Textele ştiinţifice sunt specifice unor ramuri ale ştiinţei (texte lingvistice, relaţii matematice, relaţii chimice), dar care au şi utilizare generală (tabele, bibliografii).

Textele de adnotare sunt utilizate pentru comentarii, citate, observaţii şi note la textul de bază.

Textele auxiliare sunt cele folosite pentru anexele la lucrare, cum sunt: indexurile, lista prescurtărilor, lista de simboluri şi cuprinsul lucrării.

Textul lucrărilor muzicale are drept componentă principală portativele cu notele muzicale, textul şi indicaţiile de interpretare ale autorului.

Textele ocazionale sunt cele folosite în culegerea de dedicaţii, motto-uri, epigrafe (lozinci, devize). Tot texte ocazionale trebuie considerate cele publicitare, cu un caracter original, de unicat, care nu se supun regulilor culegerii clasice.

La alegerea caracterelor pentru o lucrare se are în vedere destinaţia şi lizibilitatea. Corpul de literă al textului de bază scade cu vârsta cititorilor (14-16 pentru copii, 10-12 pentru adulţi) şi cu gradul de instruire (14 pentru cei mai puţin instruiţi, 8-11 pentru cei instruiţi), cu esenţializarea informaţiei (10-12 pentru romane, 10-11 pentru lucrările tehnice şi 6 sau 8 pentru anuarele statistice). Literele aldine sunt potrivite pentru copii de vârstă şcolară mică, cele cursive doar pentru cititorii experimentaţi. Lizibilitatea creşte odată cu interlinierea: 11/11,5 doar pentru o broşură tehnică, cu cititori experimentaţi, 11/12 pentru toată lumea şi 11/13 pentru una de divertisment, citită în călătorie.

Culegerea textului se face ținând seama de o serie întreagă de reguli tehnice, de cerințe de calitate, de reguli gramaticale, estetice etc. Caracterul corpului de literă trebuie sa fie legat de conținutul lucrării și de calificarea ci-titorilor cărora se adresează. In general caracterele înguste (smale) îngreunează cititul, de asemenea și literele cu contrast prea puternic. Cele mai indicate sunt literele drepte. Corpul obișnuit pentru lucrările cu text simplu, curent, este corpul 10/10 (prima cifră înseamnă corpul de literă, a doua cifră indică spațiul între rânduri). Dacă cartea se adresează unor cititori mai puțin calificați și are un volum mai redus, este recomandat să fie culeasă cu corp 10/12, textul astfel cules este mai uşor de citit.

Pentru literatura ştiintifică se folosesc corpurile 8/9 sau 8/10, iar pentru cea beletristică se prefera litera de corp 9/9 sau 9/10.

Pentru literatura care se adresează persoanelor mai în vârstă, textul trebuie să fie cules cu corp 12/12 sau 12/14; pentru cărțile adresate copiilor, textul curent nu pote fi cules cu un corp mai mic de 12/12, iar pentru preșcolari poate fi chiar 14/16 sau 18, respectiv 5,2 mm, 6 mm sau 6,7 mm.

Familia (tipul) de literă se alege pe criterii de cultură şi nivel intelectual: anticvele clasice pentru lucrările de artă, anticvele moderne cu serife pentru beletristică, anticvele fără serife în ziarele mici, lucrări ştiinţifice şi tehnice.

Ce alegem: cu serife, fără serife sau ambele?Răspunsul clasic ar fi: sans serif pentru titluri și subtitluri și fonturi cu serife pentru corpul

de text, pentru că perechile serif-sans serif asigură contrastul necesar. Părțile unei astfel de perechi trebuie alese în așa mod încât contrastul dintre ele să nu fie unul exagerat sau ciudat: închipuiți-vă ce ar rezulta din combinația unui font cu serife Old Style și a unui sans serif geo-metric; pe măsură ce trecem însă prin etapele istorice ale acestor două tipuri de fonturi, vom vedea că o pereche font cu serife tranzițional – sans serif neogrotesc sau o pereche font cu serife Old Style – sans serif umanist vor produce rezultate mult mai bune.

21

Personalitatea unui font trebuie înțeleasă foarte bine, altfel riscăm combinații infructuoase de fonturi. Fonturile sans serif sunt simple și au un aspect foarte curat și clar, arată mult mai modern, deci atrag mai mult atenția, pe când cele cu serife sunt mult mai formale, mai tradiționale și, deși au (în general) mai multă personalitate, distrag mai puțin atenția deoarece designul lor este rafinat și echilibrat. În aceste condiții nu este recomandată o combinație între un font elaborat pentru titluri și unul elaborat pentru corpul de text pentru că ambele vor reclama în mod egal atenția cititorului.

În strânsă legătură cu personalitatea unui font se află și caracteristicile sale istorice și culturale: fonturile reprezentative pentru epoci marcate de idei și principii asemenănătoare vor forma perechi reușite, spre deosebire de combinarea de fonturi produse în perioade marcate de curente cu direcții diferite: un font Old Style combinat cu un sans serif geometric se potrivește în aceeași măsură în care ideile Renașterii și principiile școlii Bauhauss converg către un punct comun. Mai mult decât atât, emoția și energia pe care o emană fontul respectiv poate să completeze și să scoată în evidență mesajul textului sau, dimpotrivă, să creeze asocieri cel puțin ciudate (imaginați-vă un roman SF scris cu Garamond sau o istorie a Greciei antice scrisă cu Akzidenz Grotesk).

Cele câteva aspecte suplimentare care pot să completeze în mod fericit contrastul cu noi valențe sunt atributele fizice ale fontului, respectiv culoarea, dimensiunea (negru pe alb versus alb pe negru sau asortări mai exotice), greutatea, valoarea x-height și structura internă complementară a caracterelor (origini comune – un font sans serif inspirat de un font cu serife, principii comune – geometrice sau caligrafice), așa cum recomandă și Robert Bringhurst în lucrarea sa „The Elements of Typographic Style”. În alegerea unei astfel de perechi trebuie să se țină cont și de variațiile de greutate: cele mai multe fonturi sans serif nu au versiuni italice adevărate, iar fonturile cu serife au probleme în a-și păstra același nivel de contrast în variantele semibold sau bold. Așa că veți vedea mai degrabă fonturi sans serif bold combinate cu fonturi serife italice decât invers.

Dimensiunea este un alt aspect de luat în considerație: pe ecran, dimensiunile care exploatează cel mai bine fonturile sans serif sunt cele mici (sub 8 puncte) și cele foarte mari, deci sunt în general utile pentru titluri, subtitluri, note de subsol și eventual pentru texte sau linii foarte scurte de text. Dimpotrivă, un font cu serife foarte fine setat la 8pt va avea de suferit pe ecran pentru că multe din detaliile delicate se vor pierde.

22

Tehnic vorbind, sans serifele sunt redate mult mai bine ca fonturile cu serife pe toate sistemele de operare, deși există în prezent diverse tehnologii menite să îmbunătățească lizibilitatea acestora. Sans serifele sunt lizibile la aproape orice dimensiune, spre deosebire de fonturile cu serife care, la dimensiuni mici, pierd detalii și apar estompate și cu forme confuze. Controversa cea mai faimoasă legată de fonturile sans serif este aceea privind oportunitatea folosirii lor pentru corpul de text: s-a spus de multe ori că fonturile cu serife sunt recomandate pentru corpul de text datorită micilor terminații care conduc privirea și ușurează citirea, însă părerea general acceptată în acest moment este că ambele sunt la fel de potrivite și că depinde doar de ceea ce este obișnuit consumatorul de text să citească.

Pe tema aceasta s-au făcut diverse studii, dar niciunul nu a produs o conluzie bine argumentată, clară și larg acceptată. Alegerea unui font cu serife sau a unuia fără serife ar trebui făcută în funcție de context, de mesajul ce trebuie transmis, de publicul căruia i se adresează și de obișnuința acestuia cu unul sau altul dintre aceste tipuri de fonturi; generația Internet, de exemplu, e mult mai obișnuită să citească online și este larg acceptat faptul că fonturile fără serife se văd mai bine pe ecran și există familii de fonturi care se pot folosi cu succes pentru un aspect plăcut și o lizibilitate crescută. Totuși atracția hârtiei va rămâne o permanență pentru consumatorul de informație, iar în cazul acesta, fonturile cu serife sunt alegerea preferată în materie de conținut printat. Pe lângă aceste argumente, mai trebuie menționate altele două: obișnuința și clișeul.

Este o buna practica folosirea a cât mai puține tipuri de font. In general într-un layout sunt suficiente 2-3 tipuri de font, în foarte puține cazuri chiar 4. Mai multe fonturi nu înseamnă mai bine, prea multe tipuri riscă să distragă atenția privitorului.

Broșurile, cărțile de vizită, pliantele (în general publicațiile cu text puțin) suportă un număr redus de fonturi, pe când cărțile, ziarele etc (publicațiile cu mult text și cu suprafață mare) suportă un număr mai mare de fonturi. Intr-o publicație (ziar, carte) sunt suficiente câteva fonturi: un tip pentru rubrici sau capitole, un tip pentru titluri (poate fi folosit micșorat sau italic pentru subtitluri), un tip pentru corpul de text (poate fi folosit micșorat, italic sau bold pentru legende). Unul dintre fonturile dintre cele de mai sus poate fi folosit la numărul pagini. Pentru citate se

23

poate folosi fontul de la corpul de text, italic; în funcție de necesități poate fi adăugat al patrulea font.

Tipul şi destinaţia lucrării

Grupa Tăietură Corp

Abecedar, carte de colorat

liniare fără serife Aldină 14/16

Romane de dragoste (uşoare)

anticve baroce dreaptă, aldină 12/14

Carte de artă anticvele Renaşterii dreaptă, cursivă 12/14Romanele scriitorilor clasici

anticve clasice Dreaptă 10/11/12

Memorii, corespondenţă

anticve clasice Cursivă 10/12

Lucrări bibliografice anticve clasice Dreaptă 8/10Plachete de versuri anticve baroce dreaptă, cursivă 10/12

Tab. 1: Recomandări de alegere a caracterelor

Familii de fontExistă 5 familii de font generice: Font Serif – fonturi, cum ar fi Times, Garamond; Font

Sans Serif – fonturi, cum ar fi Helvetica, Arial; Monospace – numit și fixed-width or non-propor-tional font, Courier este cel mai frecvent font monospace utilizat (fonturile monospace pot fi, de asemenea și Serif sau Sans-Serif, exemplu: Courier este un font Serif); Font Cursiv – fonturi care imită scrisul de mână; Font Fantasy – un mixt de fonturi care nu se încadrează în ultimele patru familii, cum ar fi de exemplu Zapf Dingbats.

Unele famili de fonturi sunt mai ușor de citit decât altele în texte de întindere mare, altele arată mai bine în textele scurte cum sunt titlurile. Unele sunt mai potrivite în publicațiile pentru copii, altele în publicații informative etc.

24

Cum să alegem un font1. Un punct de pornire este utilizarea unui font Serif pentru corpul de text și Sans Serif

pentru titluri. Diferențele dintre tipurile acestea de literă sunt suficiente pentru a asigura un contrast și o lizibilitate suficientă. Este de evitat amestecarea a două fonturi prea asemănătoare între ele.

2. Pentru corpul de text evitați folosirea fonturilor monospace și cursive. Tipul monospace atrage prea mult atenția asupra individualității literei, dar uneori poate fi folosit cu succes. Fonturile cursive sunt destul de greu de citit mai ales în textele de întindere mare (cărți, ziare). Corpul de text este un loc unde este mai bine să folosiți tipuri de literă care nu se evidențiază prea mult („plictisitoare”).

Corpul de text înseamnă paragrafe lungi și dimensiuni mici ale caracterului, sub 14 puncte (între 9-12 puncte). Incercați să alegeți tipuri de litera care nu vă obosesc când citiți aceste texte.

3. Pentru titlu sau citate (în locurile unde vreți să atrageți atenția cititorului) utilizați un font a cărui caracter iese în evidență și contrastează cu tipul de literă folosit la corpul de text. Nu este recomandat un caracter foarte decorativ și greu de citit. Textele acestea sunt de scurtă întindere și au o dimensiune a caracterului mare, undeva peste 18 puncte, în general. Se poate folosi pentru titlu, același font folosit la corpul de text, doar cu o dimensiune mai mare a literei și eventual bold.

Fontul ales trebuie să fie unul ușor de citit în funcție de dimensiunea la care este folosit. Cu cât audiența este mai tânără sau mai bătrână, cu atât litera ar trebui să fie mai mare. Pentru audiența de peste 60 de ani sau pentru persoane cu probleme de vedere este nevoie de o literă mai mare, în jur de 14 puncte sau mai mare, pentru corpul de text. Pentru audiența de 40-50 de ani, o literă de 11-12 puncte este suficient. Pentru audiența medie, un caracter de 10-11 puncte pentru corpul de text, este suficient. De asemenea pentru copii, sau cei care de abia au învățat să citească, se folosește un corp de literă de aproximativ 14 puncte.

Tipul de font pe care îl alegeți trebuie să fie ales în funcție de audiență, să fie ușor de citit la dimensiunea la care va fi imprimat.

Trebuie ținut cont dacă publicația nu va fi imprimată la o tipografie, ci la o imprimantă cu o rezoluție scăzută. Un font care are un corp de literă foarte mic, risă să nu se citească bine dacă are prea multe subțirimi, acestea pierzându-se în procesul de imprimare.

Cum se alege dimensiunea fontuluiUn amănunt important în așezarea textului și o întrebare pe care ne-am pus-o toți de multe

ori este: cât de mare să fac textul? Sau cât de mic? De ce aspecte ar trebui să țin cont?În primul rând trebuie să înțelegi că dimensiunea unui font o alegi în principal pentru

lizibilitate – cât de ușor va fi de citit textul. În al doilea rând dimensiunea fontului ales depinde de mediul pe care îl vei prezenta. Sunt două principale: print și web (tipar și internet) cu o mare diferență între ele – rezoluția.

Cât de bine putem citi un font depinde nu doar de dimensiunea fontului respectiv dar și de rezoluția suportului pe care îl vedem:

Lizibilitate-rezoluțiePe ecran, deci și pe web, rezoluția este mică – de obicei 72 sau 96 dpi (dots per inchi –

puncte într-un inch), iar o mărime lizibilă pentru oricine pe un ecran este 12 puncte. Dimensiunea de 12 puncte pe computer a fost folosită încă de la primul Macintosh (1983) și până acum a rămas un standard.

La print însă, rezoluțiile sunt mult mai mari – chiar și cea mai ieftină imprimantă laser, pe hârtie slabă, are 600 dpi (o imprimantă foto poate avea 2400 dpi, 4800 dpi sau chiar mai mult),

25

iar dimensiunea la care putem citi este mult mai mică. Dimensiunea standard pentru print este 10 puncte. Multe publicații folosesc fonturi de 9 puncte, iar multe cărți de vizită chiar 7 sau 8 puncte.

Body type sau corpul de textCea mai mare parte a ceea ce citim este corpul de text, ceea ce citim zi de zi în ziare,

reviste, cărți, documente, site-uri web. Definiția spune că în corpul de text intră fonturile mai mici de 14 puncte, deși standardul este 10 puncte. În general vom găsi blocurile de text undeva între 9-12pt. Dimensiunea trebuie aleasă în funcție de font, mediul de expunere și scopul urmărit. Oricare ar fi situația trebuie răspuns afirmativ la întrebarea: „se poate citi?”. De reținut că pentru corpul de text nu trebuie ales un font mai mare de 16pt și că dimensiunea aleasă trebuie păstrată de la cap la coadă.

Display type – font de afișareSunt fonturile mai mari decât corpul de text, deci mai mari de 14 puncte. Sunt folosite la

titluri, subtitluri, anunțuri, etc. Sunt folosite pentru a capta atenția cititorului, a-l atrage sau a-l direcționa spre un anumit mesaj. Le cunoaștem toți din titlurile de ziar, de pe afișe, din reclame.

Headline fonts – fonturi pentru titluSunt acele fonturi care au fost gândite pentru a fi folosite la dimensiuni mari, în titluri. În

general se folosesc de la 18pt în sus. Unele seturi de fonturi au în numele lor cuvântul „Head-line”.

De asemenea, sunt situații când, pentru a atrage atenția cititorului, se folosesc fonturi decorative sau cu aspecte neobișnuite, lăsând oarecum pe planul secund lizibilitatea în favoarea contrastului puternic dorit. De exemplu, dacă examinăm orice site bine făcut, vom observa câteva lucruri. Titlul este fontul cu dimensiunea cea mai mare, de multe ori poate chiar fi folosite majuscule sau culori. Urmează subtitlurile, mai mici, dar cu proprietăți similare. Corpul de text este cel mai mic și are un aspect consistent pentru a ușura citirea. Anumite cuvinte sunt evidențiate cu bold sau italic și de multe ori link-urile sunt colorate sau subliniate pentru a atrage atenția. Toate acestea au rolul de a face site-ul ușor de citit și de navigat.

8. UTILIZAREA GRAFICII

8.1. Importul graficii în programul de machetare

Imagini rastrate şi vectoriale:Cea mai tradiţională pentru poligrafie este grafica rastrată, un plus pe care îl are este

posibilitatea plasării automate a imaginii prin scanere, videocamere şi aparate foto digitale.În grafica vectorială toate imaginile sunt în forma conturilor matematice. Pe disc nu se

salvează imaginea, dar numai datele principale. Plusul principal este că se poate integra imagini şi text şi posibilitatea creării produsului final în fişiere PostScript.

Transmiterea calitativă a imaginii depinde de cantitatea tonurilor transmise. Originalul computerizat dă 256 de nuanţe de sur la 8 biţi de canale în semitonuri. Pentru o transmitere calitativă a semitonurilor trebuie de îndeplinit parametrii la imaginile rastrate:

• imaginea trebuie să conţină ca minim 150 tonalităţi de sur,• calitatea imaginii depinde de liniatura rastrului,

26

• calitatea depinde şi de tehnologia imprimării. Cu cît mai mare e calitatea hîrtiei şi cît mai dens este stratul superior, cu atît mai mare se poate da liniatura rastrului la imagine.

Formatele fişierilor grafice se împart în două tipuri, pentru grafica rastrată şi cea vectorială. Sunt o mulţime de formate, însă pentru machetare cel mai des se foloseşte TIFF pentru imagini rasterate şi EPS pentru cele vectoriale şi cele combinate.

Formatul TIFF (Tagged Image File Format) a fost format în calitatea formatului universal pentru păstrarea imaginilor. Un plus este că se poate transporta pe diverse platforme (IBM sau Makintosh).

Formatul EPS (Encapsulated PostScript) reprezintă descrierea imaginii în PostScript. Pentru poligrafie este un format universal.

OPI (Open prepress Interface) dă posibilitatea schimbării imaginilor TIFF şi EPS în for-mate speciale de rezoluţie joasă şi folosite în procesul machetării.

8.3. Amplasarea şi modificarea obiectelor grafice la paginare

Metodele de amplasare a obiectelor grafice: imaginea separată poate fi mutată în orice loc a paginii, mărirea pe verticală şi

orizontală, rotirea imaginii; se pot da diverse regimuri de învăluire cu text, la amplasarea obiectelor în grup ele pot fi puse cu aceleaşi intervale între ele; se pot seta regime diverse pe orizontală, cât şi pe verticală.

27

Amplasarea corectă şi exactă a textului şi imaginii conferă ediţiei un aspect profesional. Greşeala în zecimi de milimetri uşor se observă cu ochiul liber. Există un şir de instrumente care dau o amplasare exactă a obiectelor în grup şi cele singure:

• amplasarea pe linie,• amplasarea după direcţionări,• setarea coordonatelor,• autoamplasarea obiectelor unul faţă de altul.

În timpul procesului de machetare a ediţiilor în imagine, imaginile şi obiectele textuale au nevoie de schimbări în mărime şi orientaţie.

Programele de machetare oferă un şir de metode pentru modificare:• modificarea parametrilor obiectelor textuale şi celor grafice,• modificarea parametrilor liniilor diagonale şi ortogonale,• setarea parametrilor de învăluire a imagini cu textul,• facerea copiilor obiectelor selectate,• ştergerea oricărui obiect ales cu conţinutul lui,• unirea unor obiecte în grup şi invers,• schimbarea stilului ramei textuale sau grafice,• aplicarea obiectului grafic sau textual a oricărei forme.

9. PAGINAREA EDIŢIILOR DE CARTE

9.1. Machetarea paginilor cu text : pagini de început, pagini de sfârşit, colontitluri, coloncifre, norma/signatura, epigrafe, citate, note.

În caz general ediţiile de carte conţin următoarele componente:• copertă,• partea cu titlu (avantitlu, colontitlu, frontispiciu),• cunoştinţe despre ediţie (adnotaţie, cuvânt înainte, comentarii, date de ieșire),• cuprins,• colontitlu,• textul de bază,• text ajutător (epigrafe, citate, trimiteri),• imagini cu iscălituri,• anexă,• aparatul ediţiei: comentarii, bibliografie, indicator în ordine alfabetică, glosar,• Materiale de reclamă.

Foaia de titlu se plasează pe prima pagină de zaţ.Avantitlul ca titlu adăugător – înainte de foaia de titlu.Frontispiciul se plasează pe pagina stîngă, pe verso la foaia de titlu.Dedicația se plasează pe pagină aparte după titlu.Datele de ieşire – pe ultima pagină.Textul de bază.

28

Cuvînt după – după textul de bază.Anexele se plasează după text, dacă nu este cuvânt după.Bibliografia se plasează înainte de cuprins şi se poate şi la sfîrşitul capitolelor.Indicatorul alfabetic şi glosarul – la sfârşit, dar înainte de cuprins.Cuprinsul – la sfârşitul cărţii.Pe paginile rămase pot fi amplasate anunţuri şi publicaţii editoriale.

Măsura pentru majoritatea ediţiilor de carte este pagina de zaţ textuală. Amplasării elemen-telor textuale a paginii se impun un şir de cerinţe:

1. Pe paginile de început mărimea unor părţi aparte a textului trebuie , de regulă, să fie ¼ din înălţimea paginii.

2. Pe paginile de sfârşit trebuie să fie atât text ca el să ocupe nu mai puţin de ¼ din lungimea zaţului. Pagina deplină de sfârşit trebuie terminată cu 3-4 rânduri mai puţin.

3. Colontitlul este amplasat pe toate paginile de dinăuntru în limita înălţimii paginii de zaţ. La prezenţa colontitlului, coloncifra este amplasată la marginea rândului. Colontitlul se amplasează deasupra paginii şi se delimitează cu un rând de spaţiu.

4. Coloncifrele trebuie culese cu aceeaşi garnitură ca şi textul principal. Popicele colon-cifrelor de jos trebuie să fie cu 2 pt mai mic decât textul de bază.

5. Norma şi signatura sunt amplasate pe prima pagină, în afară de foaia de titlu. Signatura este culeasă cu petit – 8,5 pt, iar norma cu nonparel – 6,5 pt, dată la o parte de la rândul cu coloncifra cu 4 pt.

6. Citatele, însemnările începute cu abzaţ şi culese cu un popice mai mic decât textul.7. Trimitele se culeg cu popicele nonparel – 6,5 pt şi se leagă cu textul cu număr de ordine

sau steluţă. Trimiterea se amplasează pe aceiaşi pagină unde este prezent semnul, delimitată de text cu o linie de 18 mm lungime.

Paginile iniţialePaginile iniţiale sunt cele de început al unei diviziuni mari, capitol ori parte. Pot fi

purtătoare (dar nu este obligatoriu) de titlu, titlu în frontispiciu, de motto ori epilog, de elemente decorative, letrine ori elemente ornamentale. Nu trebuie confundate cu prelims din engleza-americană, în care se încadrează atât paginile iniţiale cât şi cele ale colii de titlu.

Sunt pagini recto, fără colontitlu. Coloncifra este trecută doar dacă este paginată la picior. Conţin albitură, titlu, vignete, iniţiale, elemente decorative, ilustraţie. Unele dintre aceste elemente se repetă pe fiecare din paginile iniţiale (albitura, vigneta, elementele decorative, poziţia şi dimensiunile titlului şi ilustraţiei), altele sunt adaptate fiecăreia (titlul, ilustraţia), doar macheta generală păstrează unitatea acestor pagini.

Albitura de cap a paginii trebuie să fie identică la toate paginile iniţiale, de cel puţin ¼ ori ⅜ din înălţimea formatului finit de pagină, în care să fie inclus şi titlul [2, 147], sau ¼ din cea a formatului de text [1]. La paginile simple, fără elemente decorative, albitura poate ocupa capul paginii (până la ⅓ format), atunci când titlul capitolului este paginat în a doua treime. Dacă titlul este neutru (Partea a patra), el poate fi paginat în frontispiciu, iar albitura să îi urmeze. La ediţiile artistice, albitura poate chiar depăşi ½ din format.

Vigneta este o ilustraţie de mici dimensiuni, ori un motiv ornamental, plasat pe paginile iniţiale şi/sau finale. Este caracteristică lucrărilor beletristice facile şi cele ce se adresează ti-neretului şi copiilor. Se paginează în topul paginii, pe întreg formatul sau centrat. Nu este justificată după titlu sau în interiorul unui titlu (complex). Trebuie să fie mai mică decât ⅓ sau ¼ din format, altfel, dacă este mai mare, se consideră ilustraţie. Poate să se constituie în fond pentru

29

letrină, ca o miniatură (de mai mari dimensiuni). Pot fi mono- sau policrome. Se evită în structurile paginilor iniţiale ale lucrărilor moderne, sunt considerate ca depăşite. De fapt, vigneta este un element de pagină decis de viziunea artistică a graficianului.

Motivele decorative simple sunt caracteristice lucrărilor de poezie. Au un număr nesfârşit de forme, de la linii şi fleuroane, la arabescuri şi motive folclorice, vegetale ori animaliere. Şi acestea trebuie folosite cu economie, încărcarea paginii, chiar la cărţile pentru copii, alterează estetica. Se aplică în cap de pagină, mai rar la sfârşitul paginilor finale.

Letrinele sunt iniţiale mai mult sau mai puţin decorative, care se plasează la începutul capitolelor/ părţilor unei lucrări de beletristică epică. Sunt culese sobru sau ornate excesiv, majuscule umbrite, dublate, suprapuse peste o ilustraţie, încadrate, desenată ori culeasă cu caractere deosebite (de ex., ultrablack), negre sau colorate (scoase la culoare), pe fond alb sau colorat (fontă), într-o multitudine de forme. Înserarea letrinei în primul paragraf se face prin crearea unei casete albe, ca la un titlu ori ilustraţie îngropată. Caseta sa se adaptează la un număr întreg de rânduri, cu grijă pentru rama albă de dedesubt şi lateral, care să o evidenţieze clar din text. O letrină culeasă simplist cu un corp mare şi tăietură grasă dintr-o familie de anticve scrise este de mic efect, iese din rând şi distonează. De aceea, se preferă îngroparea în text. În acest caz, paragraful de început nu are alineat, iar prima iniţială se culege ca letrină, la nivelul alineatului impus. În textul din dreptul rubricii letrinei nu se admite alineat. Înălţimea iniţialei este cel puţin dublă decât a verzalelor din text, iese deasupra rândului prim al paragrafului cu maxim două puncte, baza este la nivelul liniei de bază a rândului, despărţită de text prin mai puţin de un en, este lipită de primul cuvânt din care face parte (STAS-2106-84).

Motto este un mic text paginat înaintea textului capitolului, după titlu. Uneori, în cazuri speciale, acest mic text se poate pagina chiar înaintea titlului de capitol, chiar dacă este mai nepotrivit. Evidenţierea caracterului special de text se face prin albitură. Albitura dintre titlu şi motto, precum şi cea dintre text şi motto, trebuie să fie distinct mai mare decât cea dintre titluri şi text (STAS 2106-84).

Apartenenţa la capitol se semnalează prin asimetria celor două albiturii, mai mică între titlu şi motto. Dacă textul motto-ului este în versuri se respectă regulile paginării versurilor.

Epigraful se paginează similar motto-ului.

Paginile finalePaginile finale sunt cele de încheiere a diviziunilor mari. Premerg paginile iniţiale ale

capitolului următor. Este bine să fie pagini de stânga, în caz contrar sunt urmate de o pagină albă.Textul din pagină trebuie să ocupe cel puţin ¼ din format [2], eventual doar 1/5. Dacă

rămân prea puţine rânduri şi această cerinţă nu este îndeplinită se recurge la repaginarea ultimelor 2-3 pagini pentru a câştiga cele câteva rânduri necesare paginii finale. Dacă numărul de rânduri rămas este de 1-3, se repaginează pentru includerea lor în pagina anterioară, care devine pagină finală (plină). Repaginarea se face prin spaţionare sau condensare, în nici un caz prin rărire exagerată, spaţiere sau reducerea interliniei. Din păcate unii dintre paginatori ignoră această interdicţie. Aceasta, mai ales deoarece, în QuarkXPress există posibilitatea comodă a împlinirii automate pe verticala paginii, prin spaţiere fină, prin care se compensează rândul / rândurile lipsă la picior de pagină (Item \ Modify \ Vertical Alignment \ Type \ Justified \ OK).

Pagina finală conţine colontitlu (dacă acesta este prezent în lucrare), conţine coloncifră doar dacă aceasta este culeasă la cap. În cazul coloncifrei de picior, aceasta nu mai apare (excepţie manualele pentru clasele mici).

Notele de subsol se culeg imediat după text, nu la picior.

30