1

LUMINĂ LINĂ PUBLICAŢIE TRIMESTRIALĂ � ANUL VII 2011 NR 1 (25)

.

REVISTA PAROHIEI COLONIA GĂTAIA

Editorial: Episcopia Ortodoxă Română a Timişoarei

(1939-1947) II

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Biserica bănăţeană şi-a adus propria sa jertfă. Între clericii militari detaşaţi ca însoţitori ai contingenţelor româneşti combatante s-au numărat şi mai mulţi preoţi ortodocşi din actualul judeţ Timiş; ridicaţi la gradul de căpitan, aceştia se aflau sub jurisdicţia Episcopiei Armatei, cu sediul la Alba Iulia. Unii au căzut prizonieri pe Frontul de Est, iar alţii au fost răniţi [14], după 1948, pentru ,,vina� de-a fi participat la campania antisovietică, câţiva dintre aceştia au trecut prin cumplitele temniţe comuniste [15]. Pentru sutele de mii de români din nordul Transilvaniei, din Basarabia şi Bucovina, refugiaţi din faţa prigoanei hortyste, ori a celei ruseşti în teritoriile neocupate �mulţi şi-au găsit adăpost în vestul ţării�, şi pentru cei afectaţi de marea foamete din Moldova din anul 1946, în parohii s-au iniţiat colecte în bani, îmbrăcăminte şi alimente. Activitatea caritativ-filantropică a diecezei timişorene a fost întregită prin sprijinul medical, material şi spiritual acordat răniţilor, bolnavilor de orice fel din spitale, deţinuţilor, văduvelor, orfanilor şi săracilor [16].

3. Ridicarea Eparhiei Timişoarei la rang de Arhiepiscopie. (Re)înfiinţarea Mitropoliei Banatului. Demersurile credincioşilor bănăţeni în vederea reînfiinţării vechii Mitropolii româneşti medievale au continuat. Visul acestora s-a împlinit la 24 aprilie 1947, dată la care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ,,apreciind stăruinţa în dreapta credinţă şi ataşamentul faţă de Biserica străbună ale fiilor săi duhovniceşti de pe frumoasele plaiuri bănăţene� (extras din gramata patriarhului Nicodim din 24 iunie 1947), a aprobat ridicarea Episcopiei Ortodoxe Române a Timişoarei la rangul de Arhiepiscopie, hotărâre votată în şedinţa Adunării Deputaţilor din 30 mai şi validată la 7 iunie 1947 prin ,,Legea pentru înălţarea scaunului episcopal ortodox român al Timişoarei la rangul de scaun arhiepiscopal� (Legea nr. 195/1947, publicată în

Monitorul Oficial la 17 iunie). La scurt timp, acelaşi Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 3 iulie 1947, a decis înfiinţarea Mitropoliei Banatului, hotărâre votată în Adunarea Deputaţilor la 19 septembrie şi sancţionată prin ,,legea pentru înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Banatului� (Legea nr. 325/1947) din 26 septembrie. Într-o nouă gramată patriarhală, emisă la 24 iunie 1947, se arăta că Sfântul Sinod a ţinut cont de ,,repetatele cereri şi stăruinţe ale tuturor credincioşilor bănăţeni pentru înfiinţarea Mitropoliei Banatului cu scaunul în oraşul Timişoara, cereri şi stăruinţe întemeiate nu numai după trecutul istoric după care Banatul şi-a avut Mitropolia sa, dar pornite şi din cugetele curate, în scopul sporirii credinţei şi întării unităţii sufleteşti a tuturor fiilor duhovniceşti de pe frumoasele plaiuri bănăţene� [17]. Primul mitropolit al Banatului, dr. Vasile Lăzărescu, a fost investit în treaptă la Bucureşti, în ziua de 11 octombrie 1947, fiind instalat în catedrala din Timişoara la 26 octombrie [18].

Contextul istoric în care s-a parafat acest act era însă unul cu totul defavorabil Bisericii: lovitura de stat de la 23 august 1944, instaurarea celui dintâi Guvern pro-sovietic la 6 martie 1945 şi abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947 au constituit preludiul unor profunde schimbări de ordin politic, social, economic şi cultural [19]. Între instituţiile ,,duşmane�� ale statului a figurat, timp de jumătate de secol, şi Biserica Ortodoxă Română, supusă unei represiuni constante [20].

4. Concluzii. Iniţiate la mijlocul secolului al XIX-lea, demersurile românilor ortodocşi timişeni pentru întemeierea unei eparhii proprii au fost încununate de izbândă abia la 7 noiembrie 1939, prin publicarea, în Monitorul Oficial, a ,,Decretului-Lege pentru înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a

Timişoarei�. Ridicată, la 24 aprilie 1947, la rang de Arhiepiscopie, această înaltă instituţie continuă peste veacuri tradiţia vechii Mitropolii bănăţene din perioada medievală.

Bibliografie: [14] A se vedea Gheorghe Nicolescu, Gheorghe

Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoţi în tranşee. 1941-1945, Bucureşti, 2000.

[15]http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/default.asp.htm.

[16] Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III/1, Bucureşti, 2006, p. 597-598.

[17] I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. II, Timişoara, 1980, p. 1027-1031.

2

[18] I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 238-239.

[19] A se vedea, in extenso Gheorghe Onişoru, Instaurarea regimului comunist în România, Bucureşti, 2002.

[20] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, vol. III, Iaşi, 2008, p. 426-430.

Lect. univ. dr. Florin Dobrei

Măsura lucrurilor

Nu poţi scrie poeme

în deplinătatea iubirii şi nu poţi să ştii

măsura lucrurilor la care nu ai acces despre care nu s-a

aflat în ce respiră

proclamând libertatea de a zbura la orice-nălţime şi de-a trăi în văpăi

ca bruma de dimineaţă

Nu mai putem fi siguri de mişcările noastre

când zburăm pentru că devenim o singură fiinţă

intrigând buna rânduială a vieţii

Joc

O gladiolă într-o gondolă Pe-un coridor un condor

Pe tipsie o ciocolată hazlie Un căpitan în găitan

Şi-un incunabul tăcut şi credul Pe-o cămilă în drum spre Kabul

Printr-un pătrat închiriat Stocasem întâmplări

Din edenul unei lungi încercări

Elemente

Seara ne propune Elemente calme

Tu descânţi cu rune Fluturii din palme

Anghel Dumbrăveanu

Casa păurească

Źeme podu subt tovară, Grindzâli d-abia-l mai ţân. Îi în el grâu, ordz, săcară, Cucurudz d-anţărţ, bătrân.

Toace-l fac ca să trosńască,

Să nu piśe-abia să ţâńe, Numa casa-i păurească Ş-ór�cum, încheiată bińe.

Are groş păreţ dân bârńe Dă stejari crescuţ în vânt,

Să o-murge n-are śińe D-ai d-aiś dă pră pământ.

Poace ńinźe, poace ploaie,

Casa păurească-i scut, Nu-i în stare s-o îndoaie

Vicodolu-al dă cemut.

Ca şî casa, păurimea Năclincită-n vremi o stat, Adz îi roasă dă domńimea Śe dân ia s-o răgicat...

Damfu dân păhar

Mă uit la gâza dă răchie Cum damfu dân păhar o-mbie, Şî mă ghingesc: o şci ea oare Că el otrava-i ś-o omoare?...

Şî dac-o şci, dă śe târcoale Îi dă făr� dă astâmpărare? Ea năgreşât trăbă că şcie,

Da� n-are cum să-m spună mie. Ş-atunś îm dzâc în mincea mea Că ńi-s la fel: frace-s cu ea...

Dimitrie Acea

Dimitrie Acea, poetul care scria versuri încă de pe băncile şcolii, şi-a luat curajul de a debuta editorial destul de târziu (la aproape 60 de ani) şi, de atunci, scrie şi tipăreşte, cu multă râvnă şi mult har, carte după carte, an de an, ajungând acum, cu această încercare în limba literară (volumul Macii mei n. n.) de transcriere nostalgică a subiectivităţii creatoare, la cel de-al zecelea volum de poezie. Şi, din câte a mărturisit, nu se va opri aici...

Ion Căliman

3

Restituiri:

Hai la nuntă la Silagiu!

Mă bucur de fiecare dată când stau la givan cu un bănăţan. Sunt născut şi crescut în această parte minunată de ţară, cu obiceiuri şi cuvinte de o frumuseţe aparte. E adevărat că multe dintre ele nu mai sunt folosite astăzi, dar, le pot rememora în discuţiile cu semenii mei, crescuţi şi şcoliţi aici, în vestul ţării. Am întâlnit o astfel de persoană cu ceva vreme în urmă. Este originară din localitatea Silagiu, judeţul Timiş iar actualmente locuieşte la Pădureni. Este vorba despre doamna Maria Roşu, preoteasa din comună. Curiozitatea dar şi dorinţa de a împărtăşi cititorilor obiceiuri de nuntă din localitatea dumneaei, dar şi din localităţile învecinate m-a determinat să fac o vizită familiei Roşu, la Pădureni. O jumătate de zi în care doamna preoteasă mi-a povestit "obiceiuri de când lumea şi de care mulţi nu mai ştiu. M-am măritat la Icloda, dar acolo nu sunt obiceiurile astea!" Am aflat astfel că preotul, la cererea mirilor, anunţa cununia lor la trei slujbe consecutive, prilej cu care erau anunţaţi şi naşii, părinţii, precum şi data şi locul nunţii.

Cu o săptămână, chiar două înaintea fericitului eveniment, giverii (numiţi şi GRIVEI), cu şterguri pe umeri (pânze speciale, ţesute la război) chemau oamenii la nuntă. Erau patru giveri, două fete şi doi băieţi, câte o pereche din partea fiecărui mire. Ei se îngrijeau de buna desfăşurare a nunţii, altfel erau "amendaţi" de către naş. Dacă ziua nunţii era ploioasă, soacra mică aprindea tulpini de boz (plantă sălbatică) numite LUMINICICHE în capătul grădinii, pentru a opri ploaia. În dimineaţa nunţii, muzica, mirele şi giverii pleacau după stăghiş (persoana care poartă steagul). Steagul era împănat cu ţesături de război, busuioc pentru alungarea răului şi un clopot în vârf. La casa acestuia se juca şi se bea, după care toţi porneau mai departe după naşi, la casa acestora desfăşurându-se acelaşi ritual. Alaiul pleaca apoi după mireasă. Ajunşi la casa acesteia, erau întâmpinaţi în faţa porţii de către 2-3 bărbaţi cu care purtau un dialog.

Mirelui îi era oferit un bărbat travestit în mireasă, numit şi mireasa bolândă. În cele din urmă, ajungând la o înţelegere, erau cinstiţi cu răchie, poarta casei le era deschisă iar giverii (griveii) aduceau mireasa din casă. Aceasta prindea flori la pieptul naşilor, socrilor, părinţilor, mirelui şi la restul nuntaşilor. Tot soacra mică

era cea care binecuvânta nunta. Ţinea în mână o farfurie cu prăjitură, o cană cu apă sfinţită şi una cu cărbune şi tămâie. Ocolea de trei ori mirii, naşii şi giverii, după care lua cu mâna apă din cană şi arunca apă sfinţită peste nuntaşi, spărgând cele două căni în faţa mirilor. La întoarcerea alaiului de la biserică, mirii purtau lumânările aprinse spre casă. La poartă se punea o pânză albă, ţesută la război (ca semn al purităţii) pe care doar mireasa (ca aducătoare de viaţă) călca, până în faţa uşii.

Urca apoi pe o măsuţă aflată lângă uşă şi era învârtită uşor, de trei ori pe sub mână de către socrul ei, făcându-se schimb de daruri între mireasă şi socru, la fiecare învârtire. Pe tot parcursul acestui ritual, lumânările erau ţinute de către naşi. I se dădea miresei o sită mare (ciur), împodobită frumos, cu seminţe în ea (grâu, porumb, floarea soarelui etc), seminţe ce simbolizează rodul pământului. Lua cu mâna din seminţe şi arunca, peste cap, în trei colţuri seminţe, după care ce

a mai rămas era cernut. În cele din urmă, mireasa arunca tot ciurul peste cap. Ca şi la obiceiul aruncatului mărului, lumea se înghesuia să prindă ciurul. Se spune că, dacă persoana care-l prindea este bărbat, atunci primul copil al miresei va fi băiat şi invers. După ce săvârşea şi acest obicei, coboara de pe măsuţă, şi, împreună cu mirele lua de la naşi lumânările pe care le stingeau de pragul de sus al uşii. De asemenea, şi acest obicei are o însemnătate: se spune că aceluia căruia i se stinge lumânarea mai repede, acela va muri primul dintre cei doi miri. Pe de altă parte, mama mirelui îi unea pe cei doi însurăţei în jurul gâtului cu o ţesătură, şi, în mână cu un tort, îi ducea pe cei doi în faţa

oglinzii punându-i să se uite în ea, pentru a avea copii frumoşi. În cele din urmă, mireasa pornea hora şi, practic începea petrecerea. Sigur că şi pe parcursul nunţii (care ţinea în trecut două zile) se desfăşurau tot felul de obiceiuri. Bunăoară, în timpul unui dans, se forma un alai iar un bărbat îndoia un prosop sub formă de bici.

Dansatorul care schimba direcţia în timpul dansului era "biciuit" de cel din faţă. Şi griveii aveau rolul lor, în desfăşurarea nunţii, şi, bineînţeles în punerea în scenă a obiceiurilor. Cum nunta ţinea două zile, iar mulţi dintre nuntaşi plecau acasă pentru câteva ore să se odihnească, erau treziţi din somn de către giveri şi aduşi la nuntă, în faţa naşului şi plăteau, simbolic o sumă de bani ca pedeapsă. A doua zi, luni de dimineaţă, avea loc ritualul trecerii de la fată la femeie măritată.

Alin Dirina

(Continuare la pagina 7).

4

Urme din trecut:

Folclorizarea sărbătorilor de peste an la românii şi sârbii din Banat (VII)

2.a) Mitologiile folclorice Conform unor tradiţii, Simion Stâlpnicul ar ţine

vânturile într-un butoi pentru a le da drumul când crede el de cuviinţă. Odată, supărat pe Dumnezeu care i-a luat unicul copil a legat vânturile. Pe pământ s-au înmulţit bolile, iar oamenii mureau pe capete. Dumnezeu a cerut vieţuitoarelor să-l convingă pe Sfântul Simion să dea drumul vântului.

Cocoşul l-a convins spunându-i că şi lui Dumnezeu i-a luat copiii dar dacă moare unul, face altul pe loc. Sfântul l-a ascultat pe cocoş şi a dat drumul la vânt. Şapte ani nu a fost vânt prin lume, cât şi-a jelit Sfântul copilul, de aceea când moare cineva se jeleşte şapte ani şi apoi se uită. (Dragan Micici, Praznice şi obiceiuri, Editura Grafica Şabaţ, 2001, p.167-178). Dumnezeu l-a chemat pe cocoş la el mulţumindu-i pentru binele făcut şi i-a dat voie să ţie 40 de găini şi să umble prin sat. Tradiţia spune că de atunci este cocoşul aşa de voinic şi de drag găinilor . (Ion Ghinoiu, Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român, Editura Pro, 2000, p.167).

Diferenţa dintre Calendarul creştin şi Calendarul poporal este: primul este un instrument al religiei monoteiste creştine, iar al doilea este o sinteză spirituală a credinţelor politeiste păgâne.

Începând cu anul 383, biserica a păstrat sărbătoarea, adică ziua în care se serba ceva din cultul păgân, dar alungă numele zeului căruia sărbătoarea îi era consacrată şi îl înlocui cu un eveniment de esenţă creştină.

Deci biserica a adoptat data sărbătorii păgâne, dar a pus în locul acesteia o sărbătoare creştină. În multe cazuri, biserica a adoptat nu numai data calendaristică a sărbătorii precreştine, ci şi practicile efectuate cu acea ocazie.

Mulţi dintre sfinţii calendarului îşi au originea în religiile anterioare: Sfânta Eudochia a devenit Baba Dochia, împăratul Constantin şi mama sa au devenit Sf. împăraţi Constantin şi Elena; Petru, Pavel, Matei; Luca; Ioan au ocupat locuri de cinste în calendarul popular. (Florin Georgescu, Întrebări şi răspunsuri la probleme

de educaţie ateistă a tineretului, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 46-47).

Calendarul poporal are şi personaje care nu au nimic de-a face cu sfinţii creştini: Rusaliile (zânele rele care pocesc oamenii), Joimăriţele (personaje feminine supranaturale care pedepsesc fetele şi femeile ce nu şi-au tors cânepa până la Joimari, Sântoaderul (reprezentare mitologică � hipomorfă care pedepseşte fetele care se strâng în şezători sau ies în uliţă în serile Săptămânii Caii lui Sântoader) etc. Poporul a mai creat sfinţi ce reprezintă zilele săptămânii (Sfânta Duminică, Sfânta Luni, Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri, lunile anului, Mărţişor, Prier, Brumar).

Pr. ic. stavr. Iliia Pavlovici-Pătruţ

Reforma agrară din 1921 (III)

În caz de egalitate de condiţii între îndreptăţiţii din aceeaşi categorie se proceda la tragere la sorţi.

Lotul tip de împroprietărire era fixat după regiuni, până la 7 iugăre în Transilvania, iar cel de colonizare putea să ajungă până la 16 iugăre.

Celor ce aveau mai puţin pământ decât lotul tip, urma să li se atribuie loturi de completare, până la atingerea cotei fixate. Împroprietărirea intra în atribuţiile următoarelor organe: comitetul local, comisia de ocol şi comisia judeţeană pentru împroprietărire. Dat fiind faptul că comitetele locale aveau sarcina de a întocmi listele îndreptăţiţilor la împroprietărire din fiecare comună, în componenţa lor intrau şi delegaţi aleşi din rândul ţăranilor.

Evident că suprafaţa expropriată era mult sub aşteptările ţăranilor. Starea aceasta era determinată de unele greutăţi obiective dar şi de manevrele pe care le făceau diverşi proprietari pentru a scuti de expropriere terenuri cât mai întinse, de înţelegerea pe care o aveau uneori la organele de expropriere, fapt semnalat şi de unele gazete bănăţene. În 1925 �Gazeta Banatului� afirma că �nu există aproape în tot Banatul o singură comună unde să fi fost aplicată cinstit reforma. Oriunde se prezintă delegaţii noştri, numai plângeri întâmpină. Ele sunt îndreptate împotriva abuzurilor săvârşite, în cursul expropierii şi împroprietăririi de comisiile de împroprietărire ori de marii proprietari�.

Prof. Ioan Traia

5

Documentar:

Din amintirile unui ,,colonist�(II)

,,Toată viaţa ar fi sfâşiată, dacă, în locul

amintirii, trecutul nostru ar trăi permanent în oglimzi�. Petru Creţia

Comentând cugetarea autorului ,,Oglinzilor�, se desprinde ideea că, într-adevăr, în ipoteza de mai sus, amintirea n-ar mai fi vie, ci una moartă în oglinda rece, iar visul n-ar mai fi vis, ci o înfăţişare stearpă.

Amintirea este o retrăire a trecutului, o vizualizare a acestuia prin ceaţa memoriei. Ea este rădăcina fiinţei umane şi seva nutritivă a devenirii personale.

Adaug şi eu la crâmpeiele de amintiri din episodul trecut, alte mărgele la şiragul memorial.

După legea agrară din 1921, şi localitatea Gătaia şi-a extins vatra, încurajând venirea unor colonişti din Ardeal, dornici de a primi atât de râvnitul pământ. Aşa s-au încropit, în timp străzile Avram Iancu, Horia şi altele. Prima căsuţă ridicată în Colonie, în acei ani, după cum îmi povesteau părinţii, a fost a bătrânului Vlad, pe strada Avram Iancu, nr. 30. Acoperită cu paie, cu două ,,fereşti� cât un lat de palmă, zidită din pământ bătut, ca mai toate căsuţele din aceea vreme, câţiva pari înşiraţi care închideau ograda, iar, în jur, cât vedeai cu ochii, între cele două fire de apă, doar porumb, grâu şi păşune. Casa durase un şir lung de ani, ca o mărturie a primului cuceritor. Am mai prins-o şi eu şi am fost martor la dărâmarea ei şi înlocuirea cu una mai durabilă şi mai arătoasă. La numărul 22, a fost casa bunicilor mei, iar la numărul 19, a părinţilor. Aşezarea s-a dezvoltat cu timpul. S-au înălţat atunci multe case. Au apărut vecini, cunoscuţi, s-au legat căsnicii, şi-au rostuit coloniştii şi loc de închinare (o casă cu o clopotniţă în curte) pe locul unde azi se află biserica.

Şi-au întemeiat cu greu oamenii micile gospodării. Nu s-au liniştit lucrurile şi, prin anul 1941, mirosul prafului de puşcă plutea ameninţător. Războiul, ca un balaur al morţii, nu i-a ocolit nici pe bărbaţii de aici. Şi tatăl meu, pe lângă alţii, a cunoscut teama, groaza şi ororile acestei fiare. Valul morţii l-a purtat la Deva şi dincolo de hotare, la Odesa, şi chiar pe o navă românească, în patrulare pe Marea Neagră.

Cei rămaşi în comună, femeile, bătrânii, îşi ascundeau copiii de teama bombardamentelor, de teama vreunui cartuş, rătăcit, sau de furia cizmelor ruseşti. Pentru mama, odihnească-se-n pace!, locul cel mai bun pentru a-şi adăposti pruncii (pe soră-mea şi pe mine) era la Bârzava, pe malul apei, în capătul grădinii, printre sălcii şi tufişuri. Asemenea ,,plimbări� făceam de mai multe ori pe zi.

Dar războiul încheiat nu ne putea opri creşterea, însă ne-o influenţa. S-au cuibărit în sufleţelul nostru de copii nevinovaţi o teamă de zgomot, o tresărire din senin, o spaimă şi o groază care ne frăngeau deseori aripile veseliei şi iureşul jocului. Poate de aceea copiii plângeau mult: de frică plângeau, de zgomot plângeau, de foame plângeau şi de singurătate plângeau iarăşi.

Tăvălugul războiului se îndepărtase de noi. O parte dintre combatanţi se întorceau la vatră. Aşteptarea era povară grea. Fiecare din cei care aveau pe cineva plecat trăia cu speranţa că ,,doar n-o fi murit chiar al meu�. Ieşeau la stradă, priveau îndelung, li se părea că se zăreşte ceva, parcă se întoarce unul. Al cui o fi?...

Asemenea clipe au trăit şi cei din familia mea. După ani de înstrăinare, se întorcea şi tatăl meu. Îi îmbrăţişase pe toţi cu dragoste, cu bucurie. Pe mine, un ţânc de o primăvară şi jumătate, nu m-a băgat în seamă. Ştia de existenţa mea, dar nu mă mai văzuse. Abia la îndemnul mamei, militarul îşi luă odrasla şi o strânse cu afecţiune paternă la piept. Şi, în timp ce eu plângeam, sub vestonul cu miros de praf de puşcă, bătea cu putere o inimă marcată de emoţia regăsirii.

Atunci, din cugetul creştin al omului salvat din vâltoarea morţii şi bucuros de revedere, scapă un: ,,Doamne Ţie-ţi mulţumesc că m-ai ferit de primejdii şi mi-ai înlesnit întâlnirea cu cei dragi!�.

Meandrele vieţii aveau să ne ducă la oraş. În Timişoara îşi găsise tatăl meu un serviciu de curier la Institutul Politehnic. Locuiam într-unul din vechile cartiere numite ,,Între Vii�, pe strada Liniştii, care nu-şi merita numele. Voi însera acum un episod care avea să mă marcheze mult timp. Era în vremea când nemţii se retrăgeau spre bârlogul lor. Lângă curtea noastră, unde cu frică ne jucam (şi eu şi soră-mea), o clădire lungă, cu largi coridoare, păzită de santinele înarmate, ascundea dincolo de gratii mulţi prizonieri. Nu ştiu nici azi ce erau! Destul că, aproape zilnic, în încercarea de evadare, erau împuşcaţi fără somaţie. Sufletul nostru de copil era mereu zdruncinat.

Prof. Iosif Marius Circa

(Continuare la pagina 7).

6

Hristos împărtăşit copiilor: Cateheza:

Contribuţia vlădicii Elie Miron la dezvoltarea culturii româneşti. Etape

semnificative

I. 1. Miron Cristea � profil enciclopedic. Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost nu numai un slujitor al altarului strămoşesc, ci şi al culturii tradiţionale româneşti: autor al unor monografii, culegător de folclor literar şi muzical, întemeietor de muzeu etnografic.

Vlădica Elie Cristea a văzut lumina zilei la 18 iulie 1868 într-o familie de ţărani din cătunul Urseni1, Topliţa Română, jud. Harghita. Casa familiei Cristea era pe malul drept al Mureşului, spre vest faţă de aşezarea actuală a Mănăstirii Sfântul Ilie2. Familia Cristea însă nu era originară din Topliţa Română, ci din satul Potoc, azi Deleni, comuna Ideciu-Băi, jud. Mureş3. În veacul al XVIII-lea este amintit un oarecare Vasile Cristea, iobag ajuns ,,birău domnesc�, un fel de vătaf pe moşia baronului Kemeny, pedepsit de baron este exilat la Topliţa. Aici s-a născut şi George Cristea, tatăl patriarhului, participant la revoluţia condusă de Avram Iancu şi Domniţa care au format o familie timp de 65 de ani (1859-1929). George şi Domniţa Cristea au avut cinci fete şi trei băieţi: Ileana, moartă la trei ani, Maria, căsătorită cu preotul Ioan Rusu din Viile Tecii, Ileana, măritată cu Dumitru Antal4, ţăran din Topliţa, Paraschiva decedată la 4 ani, Elvira căsătorită la Bucureşti. Cei trei băieţi ai soţilor Cristea au fost: Toderică şi Leon morţi de mici şi Elie, călugărit cu numele de Miron5. Din această primă etapă a vieţii avem puţine date, ştim de faptul că viitorul arhiereu îşi ajuta părinţii la munca câmpului, mai ales la cositul şi adunatul fânului dar avem dovezi despre portul său cu cămaşă cusută în casă, cu cioreci, cu suman şi căciulă6.

1 Locul naşterii a devenit şi pseudonim literar, tânărul Elie semnează cu apelativul Elie Dinurseni. 2 Ilie Şandru, Patriarhul Miron Cristea, Editura ,,Grai Românesc� a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Miercurea Ciuc, 2008, p. 34. (Se va prescurta în continuare Patriarhul Miron...). 3 Ilie Şandru, Patriarhul Miron..., p. 29. 4 Tatăl arhiereului Emilian Antal Târgovişteanul (1894-1971), nepotul patriarhului Miron. 5 Ilie Şandru, op. cit., p. 32-33. 6 Op. cit., p. 47.

Despărţirea de părinţi şi plaiurile natale s-a produs numai în momentul plecării în 1883 la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de acum valurile vieţii îl vor purta în alte locuri decât Topliţa natală. Ajuns la liceul din Năsăud va fi coleg cu poetul George Coşbuc aflat în ultima clasă de liceu. Personalitatea poetului va marca ascensiunea tânărului Elie pentru totdeauna, versurile poetului ardelean se vor regăsi în cuvântările şi predicile viitorului prelat. Într-o predică ţinută în 1931, patriarhul le-a vorbit credincioşilor despre ură, mânie şi răzbunare, încheindu-şi cuvântul cu versurile celui din Hordou: ,,Mânia în oamenii cei buni/ Se naşte moartă, se topeşte;/ În cei ca mine un ceas trăieşte;/ În semidocţi trăieşte luni,/ Trei ani în proştii cei din gloată,/ Iar în mişei viaţa toată�7. Pe meleaguri năsăudene s-a dezvoltat în sufletul elevului Cristea şi iubirea faţă de limba română şi tradiţiile poporului din care se născuse. În timpul studiilor liceale s-a dezvoltat în viitorul teolog de mai

târziu şi gustul pentru literatură. În nr. 33 din anul 1887 al revistei ,,Familia� din Oradea a apărut prima sa schiţă literară intitulată Prosit!, în care se ocupă de strănutul la diferite popoare şi explică pentru ce românul, când strănută cineva, îi zice: ,,Să-ţi fie de bine!�, ,,Noroc!�, ,,Sănătate!� sau ,,Prosit!�8. Tot în 1887, adică în ultima clasă de liceu Elie Cristea a fost ales şi preşedinte al Societăţii ,,Virtus Romana

Rediviva�, în cadrul acestei Asociaţii a ţinut mai multe conferinţe între care amintim pe cea mai valoroasă: Naşterea şi dezvoltarea jocurilor, în genere, precum şi lăţirea jocurilor naţionale româneşti.

În toamna anului 1887 Elie Cristea s-a înscris la Seminarul Andreian din Sibiu, aici a devenit preşedintele Societăţii de lectură ,,Andrei Şaguna�, funcţie pe care a păstrat-o până la finalizarea studiilor în 1890. În timpul studiilor teologice avem un al doilea articol semnat de Elie, de astă dată despre Electricitate şi rolul ei în economia vieţii, apărut în ,,Familia�, nr. 29/18889. După absolvirea teologiei sibiene a fost numit învăţător-director la Şcoala elementară din Orăştie pentru anul şcolar 1890-1891. A dorit să-şi continue studiile la o universitate europeană era vizat Cernăuţiul, apoi Budapesta

Pr. Valentin Bugariu

7 Miron Cristea, Pastorale, predici şi cuvântări, vol. IV, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1938, p. 204. 8 Ion Rusu Abrudeanu, Dr. Miron Cristea, Ediţie nouă, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009, p. 46. 9 Ion Rusu Abrudeanu, op. cit., p. 46.

7

(Urmare din pagina 3)

I se dădea jos voalul şi i se aşeza pe cap un conci din bani de argint de cinci kilograme, transmis ca moştenire între generaţii. Se îmbrăca în straie tradiţionale � poale, cotrânţă, spăcel şi ciurc (chivilic � vestă fără mâneci). Tot a doua zi, alături de mire şi de nuntaşi pleaca la o fântână din sat. Mirii duceau, o găleată susţinută cu un prosop de o parte şi de alta şi în care se afla un ou, ca simbol al vieţii. Scoteau apă din fântână şi o goleau în găleata lor. Toţi nuntaşii prezenţi se spălau pe mâini în această găleată şi puneau, simbolic, bani în ea. Apoi, oul era pus pe marginea fântânii iar mirele trăgea cu puşca în el. Şi aici, la fel ca la petrecere, se încingea jocul în jurul fântânii. Alaiul pleacă apoi spre casă, unde se punea masa, iar mai târziu, se strigau darurile. Pentru acest lucru, era nevoie de bărbaţi mai şugubeţi care făceau diverse glume pe seama nuntaşilor, uneori chiar provocând mici discuţii în familia respectivă. După daruri, se mai făcea un joc urmând ca mirii, giverii, muzica şi întreg alaiul să conducă naşii acasă. La sfârşitul discuţiei noastre, răsfoim un album cu fotografii de la nunta fiicei mari a familiei Roşu. Aleg câteva dintre ele pentru a le insera în acest articol, pentru că, la nunta Nataliei şi a lui Silviu (fiica şi ginerele doamnei preotese) s-au desfăşurat câteva dintre aceste obiceiuri.

Mă despart de familia Roşu, urându-le un An Nou fericit (pentru că se apropia Revelionul), cu gândul că ne vom revedea şi doamna preoteasă îmi va mai povesti alte obiceiuri de la Sâlagi. Aşa cum erau ele năice vreme.

(Urmare din pagina 5)

Ne simţeam terorizaţi psihic şi învăluiţi de frică. Erau ecourile războiului nemilos, care ne traumatiza inimile plăpânde.

Revenirea la Gătaia, unde se împărţea pământ, ne-a făcut să mai uităm de ororile războiului. Bunicul însă, moş Ariton, nu putea uita şi se plângea mereu că, din şase cai frumoşi, nu i-a mai rămas decât unul, cel mai slab. I-au luat nemţii cereale, mâncare şi caii. Ce mândreţe de cai mai avea! Cugetul lui de gospodar şi mândria ţăranului harnic fuseseră rănite. L-a trimis pe Cornel, vărul meu, cu ei, să-i ascundă în pădure. Pe unul îl luase un ,,friţ� direct din grajd, ca să se plimbe. Şi, dus a fost! Mai târziu, i-au găsit şi pe ceilalţi.

Rănile adânci şi sângerânde se cicatrizau greu după zvârcolirile balaurului. Filozoful Liiceanu crede că cei rămaşi în viaţă, au un sentiment de superioritate faţă de cei morţi, adică instinctul vieţii sădeşte în noi gândul că a fi în viaţă este un merit. Acest sentiment însă nu mai funcţionează când îi pierzi pe cei dragi. Atunci durerea este prea mare şi nu mai simţi diferenţa.

Şi oamenii acestor locuri au suferit mult: au rămas copii orfani de tată, au rămas bătrâni fără copii, a crescut numărul văduvelor. Numai că le-au rămas demnitatea şi credinţa strămoşească. Şi deşi nu aveau biserică cu adevărat, oamenii din Colonie îşi înălţau rugile către cer într-o capelă rostuită într-o casă aflată pe locul unde este biserica azi.

Copil fiind, mergeam la biserică (educaţia religioasă o primisem din familie şi de la şcoală şi o am

în suflet şi azi) alături de ceilalţi şcolari. Coloniştii erau mândri însă că aveau un locaş sfânt, chiar dacă preotul de la Sculea oficia aici tot la două săptămâni. Parcă-l văd pe tatăl meu fie iertat!, pasionat cântăreţ, în strană, cum scotea mâna pe ferăstruica dinspre curte, şi-i făcea semn crâsnicului de-afară când să tragă clopotele. Îl aud şi azi cu întreagă fiinţa mea cum îşi mlădia glasul subţire şi, cu toată dăruirea creştină alături de

alţi bărbaţi cantori, dădea răspunsurile la Sf. Liturghie sau cânta pricesnele. Ce vremuri, Doamne!

În condiţiile de atunci modeste, sărăcăcioase, credinţa era mai bogată, mai înălţătoare. Încăperea aceea, cu un altar improvizat, dar sfânt, cu tavanul din grinzi de lemn joase, deasupra capetelor plecate în smerenie, abia închidea între pereţii proaspăt văruiţi mulţimea de credincioşi.

Astăzi, consătenii mei, cu ajutorul Celui de sus şi cu multă trudă şi renunţări, au, din 1976, o biserică adevărată şi frumoasă. Alături de alţi ,,ctitori� din Colonie, şi fraţii Ţirca şi-au aşezat la temelia noului edificiu, o parte din credinţa lor strămoşească şi obolul bătrâneţii lor. Conştiinţa împlinirii unei datorii străbune îi urmăreşte şi în lumea celor mulţi.

Este lăudabil că, în jurul preotului dr. Valentin Bugariu (un paroh de o mare profunzime intelectuală şi cu o pasiune şi o dăruire exemplare), mai persistă şi azi un grup de credincioşi cu iniţiativă şi menţin aprinsă flacăra credinţei, adăugând mereu câte o nestemată la colierul casei lor de rugăciune.

(Vor urma şi alte episoade).

8

Poşta redacţiei: Dragă Părinte Valentin, Îmi cer iertare că n-am ajuns să ţinem legătura aşa cum mi-aş fi dorit.[...] Avem o situaţie grea cu ridicarea sfintei biserici. Iată au trecut atâţia ani cu aprobările primite dar fără niciun ajutor financiar de la cineva. De asta n-am mai scris nimănui, ne chinuim cum putem şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne deschidă calea spre biruinţă. Am primit ajutor de la firmele suedeze care înţeleg situaţia grea şi fără ieşire uneori, a celor care lucrează pentru împlinirea acestei Sfinte Lucrări care sperăm că o vom începe anul viitor. [...] Vă felicit pentru frumoasele articole pe care le scrieţi împreună cu redacţia revistei ,,Lumină lină� şi vă dorim în continuare multă putere de muncă şi realizări frumoase în tot ceea ce puneţi suflet spre izbânda şi păstrarea Credinţei. Dumnezeu să vă binecuvinteze. În tot iureşul durerilor prin care trecem, dorim şi noi să începem aici publicarea unei reviste religioase şi doresc din inimă să avem o colaborare în acest sens dacă se poate prin articole pe care să le publicaţi în revista dumneavoastră, noutăţi sau propuneri, pe care Cucernicia Voastră Părinte Valentin şi cei din redacţia revistei doresc să le dezvoltăm împreună. Din păcate nu avem posibilitatea să plătim articolele dar vor rămîne plătite înaintea lui Dumnezeu strădaniile fiecăruia. Dorim familiei Cucerniciei Voastre şi tuturor enoriaşilor parohiei Colonia Gătaia multă sănătate de la bunul Dumnezeu, pace şi linişte sufletească, un sfârşit de an cu speranţa de mai bine şi multă răbdare. Cu dragoste şi preţuire frăţească,

Preot Gheorghe BORCA şi familia Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului�,

Stockholm, Suedia Cronica parohială:

o Întâlnirea publiciştilor. În 12 februarie a avut loc în localitatea Giarmata Vii o nouă întâlnire a publiciştilor din Asociaţia publiciştilor presei rurale în Banat. Cu această ocazie a fost aleasă o nouă conducere compusă din pr. Vasile Suciu (preşedinte), ing. dipl. Traian Trifu Căta (vicepreşedinte) şi prof. Ioan Traia (secretar general). S-au discutat probleme culturale şi

administrative: s-a hotărât realizarea unui blog al Asociaţiei, tipărirea unui Anuar. La această întâlnire s-au lansat câteva cărţi între care amintim monografia Giroc-arc peste timp redactată de prof. Octavian Gruiţa, prof. Ion Murariu şi muzeograful Marius Matei.

o Săptămâna duhovnicească. Pe temeiul celor hotărâte de Consiliul Eparhial din Timişoara, în şedinţa din 24 februarie a.c., în perioada Postului Mare se va organiza ,,Săptămâna duhovnicească�. În parohia noastră această Săptămână a fost orânduită a fi cea de-a două săptămână din Postul Mare (20-26 martie). Au poposit în parohia noastră C. Păr. Ionel Maftei (Birda), Zoran Milovanov (Berecuţa), Dragan Giurgiev (Ferendia), Adam Rugaci şi Iulian Popa (Gătaia), Ioan Marcu

(Sculea) şi Călin Negrea (Gherman). La finalul Vecerniei fiecare din preoţii invitaţi au rostit câte un cuvânt de învăţătură. Preotul Valentin Bugariu a participat în cadrul acestei ,,Săptămâni duhovniceşti� la slujba Vecerniei în parohiile Gătaia, Sculea, Birda, Berecuţa, Ferendia şi Gherman unde a rostit şi un cuvânt de învăţătură.

o Hristos împărtăşit copiilor. Începând cu 20 ian. au reînceput întâlnirile catehetice sub genericul ,,Hristos împărtăşit copiilor�. În cadrul acestor

întâlniri s-au pregătit mai multe acţiuni pastoral-culturale: colindarea caselor credincioşilor, serbarea femeii în biserica noastră, organizarea unui cerc de desen religios tematic cu expoziţie în biserică.

o Noi publicaţii. Am primit la parohie următoarele reviste locale: ,,Cenăzeanul�, nr. 4/2010, ,,Bocşa Culturală�, nr. 4/2010, ,,Lumina torăceană�, nr. 3/2010, ,,Suflet nou�, nr. 12/2010, nr. 2, 3/2011, ,,Agenda C.J.T�, nr. 45-46/2011, ,,Orient latin�, nr. 1/2011, ,,Iconostas�, nr. 1/2011 şi ,,Vatră nouă�, nr. 125, 126, 127/2011.

o Presă. În ultima vreme, preotul Valentin Bugariu a publicat articolul Actualitatea învăţământului catehetic parohial în ,,Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei�, 2011, p. 138-143 şi Protopopul şi scriitorul Mihail Gaşpar. 130 de ani de la naştere în ,,Calendarul românului�, 2011, p. 193-211.

COLEGIUL DE REDACŢIE: Prof. univ. dr. Rodica Popescu, Prof. Ioan Traia, Pr.

Iliia Pavlovici-Pătruţ, Prof. Călin Marius Frăsie Redactor-şef:

Pr. dr. Valentin Bugariu ISSN: 2066-7396

Redacţia: Gătaia, Str. Avram Iancu, nr. 1/A, tel. 0729145610, cod postal:307185, jud.Timiş, email:parohia_colonia_gataia@yahoo.com

http://luminalinaparohiacoloniagataia.blogspot.com/