LUMINA de Lucian Blaga

Poezia lui Lucian Blaga abundă în analogii care tind să unifice realul, să concilieze individul uman cu substanţa lumii.Este un fel de osmoză între corpul omenesc şi fiinţa lumii.Trecut, prezent şi viitor se regăsesc în cel mai mărunt element, în cea mai intimă fibră a omului. Efectul copleşitor al poziei lui Blaga asupra cititorului îl are tehnica expresionistă a trecerii spre absolut, prin plăsmuirea unor scenarii cosmice, adică prin proiectarea datelor realităţii prezente în primordial, într-un început de lume. În felul acesta, orice moment al trăirii lirice devine contemporan cu Geneza, orice aventură personală se transformă în mit. Poezia Lumina a fost publicat în ianuarie 1919 în ,,Glasul Bucovinei” şi este inclus apoi în volumul de debut Poemele luminii. Titlul anunţă metafora de bază a poeziei, frecventă în lirica blagiană de început şi semnifică bucuria, speranţa, începutul, deschiderea către cunoaştere, înţelegerea lucrurilor care se face însă nu raţional, ci prin iluminare. Sub această egidă apar următoarele idei: iubirea şi cosmosul, setea de patimi, certitudinea şi căutarea răspunsurilor, cunoaşterea luciferică, toate acestea subsumându-se temei iubirii. Din punctul de vedere al structurii, poemul cuprinde trei secvenţe distincte, diferite în ceea ce priveşte discursul liric: prima şi ultima strofă – un monolog adresat iubitei, strofele a doua şi a treia – un tablou cosmogonic, iar strofa a patra – o interogaţie retorică. În prima secvenţă poetul foloseşte sinestezia pentru a crea imagini de o concreteţe tulburătoare. Imaginile vizuale şi auditive fuzionează: ,,Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Metafora luminii semnifică, pe de o parte, viaţa, iubirea, pe de altă parte, bucuria, emoţia, uimirea, extazul în faţa acestora. Lumina primordială ,,însetată adânc de viaţă” este nedefinită, neîmpărţită în culorile creaţiei, e o plinătate, cuprinde totul în ea, iar ,,stropul” poate fi o mostră, un micro ce reproduce un macro. Iar această ipostază a luminii completează, prin aprofundare, ideea primelor versuri prin integrarea sentimentului individual în circuitul cosmic.La rândul ei, iubita este identificată cu substanţa absolută a lumii. Imaginea iubitei este lipsită de consistenţă, ea este percepută global,iar eul liric i se adresează cu apelativul ,, minunato” , ceea ce o încadrează în tiparul eternului feminin : ,,Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato, / e poate că ultimul strop / din lumina creată în ziua dintâi.” Adresarea directă dezvăluie şi prezenţa eului liric în text, care atestă caracterul subiectiv al percepţiei. Timpul verbal folosit în această primă secvenţă este prezentul, timp al adresării către iubită, timpul iubirii, timpul eternităţii. A doua secvenţă cuprinde strofele a doua şi a treia şi prezintă un tablou cosmogonic. Combinându-se imaginea genezei biblice cu viziunea indiană a unităţii primordiale a lucrurilor de la începutul lumii se creează imaginea poetică a naşterii sentimentului iubirii. Prin imaginea nimicului care, la un impuls dat de divinitate, porneşte către viaţă ( divinitatea fiind numită aici ,,Nepătrunsul”), poetul transpune starea de nepăsare din care este trezit cel care cunoaşte atingerea iubirii, senzaţia de iluminare pe care acesta o trăieşte, deschiderea către o nouă lume care se naşte, parcă, o dată cu apariţia dinamizării interioare datorate iubirii: ,,Nimicul zăcea-n agonie, / când singur plutea-n întuneric şi dat-a / un semn Nepătrunsul: / << Să fie lumină!>> // O mare / şi-un vifor nebun de lumină / făcutu-s-a-n clipă: / o sete era de păcate, de doruri, de – avânturi, de patimi, / o sete de lume şi soare.” Enumeraţia rezumă sintetic esenţa forţelor care ne antrenează în planul existenţial, care ne provoacă şi ne dinamizează, ne deschid către contrarii ce se unifică în fiinţa noastră prin trăire. Timpul prezent al verbului din prima secvenţă este acum înlocuit de imperfect, ce redă procesualitatea misterioasă a Creaţiei.

Secvenţa a treia conţine o interogaţie retorică ce face legătura între monologul adresat şi tabloul cosmogonic: ,, Dar unde-a pierit orbitoarea / lumină de-atunci – cine ştie?” Blaga nu este poetul certitudinilor, pentru el chestionarea continuă a lucrurilor dă acestora sens. Punerea sub semnul întrebării, mai ales în prima etapă a creaţiei sale, nu este atât un semn al îndoielii, cât al unei căutări mânate de dorinţa de cunoaştere. Nu este vorba, însă, de o cunoaştere raţională, ci de una care să respire prin porii poeziei, adică acea cunoaştere care nu sufocă obiectul vizat, ci îi sporeşte luminozitatea misterioasă, făcând fiinţa umană să se bucure sub aura ei. Semnificativă în acest sens este conjuncţia adversativă ,,dar”, prin intermediul căreia se stabileşte un raport de opoziţie între iubirea ca stare incipientă, explozia forţei erotice şi sentimentul eului liric în momentul adresării către iubită. Interogaţia pe care o iniţiază această conjuncţie poate semnifica faptul că lumina nu mai este percepută cu aceeaşi intensitate ca la începuturi şi, de aceea, apare starea de nelinişte şi încercarea de reconstituire a acelei stări. Misterul percepţiei exprimate e dat de incertitudinea sintetizată atât în întrebările retorice, cât şi în negaţiile din versurile anterioare. Există însă în poem şi câteva secvenţe care exprimă o certitudine şi anume siguranţa existenţei iubirii şi a forţei acesteia. Voluptatea luminii şi a iubirii întemeietoare are similitudini cu proiecţiile cosmice ale erosului din creaţia eminesciană. Iubirea se încarcă în această creaţie majoră a lui Blaga cu sensuri orfice: lumina, ca şi poezia, e întemeiere, structurare a unor lumi posibile, regăsire a ordinii primordiale, a armoniei arhetipale a fiinţei. Din punctul de vedere al versificaţiei, se observă lipsa convenţionalismului formal, versul liber urmând ritmul interior al sentimentului şi respectând unitatea de idei prin repartizarea versurilor în strofe inegale.