Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit

25.1.2014 Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc | PEMPTOUSIA

http://www.pemptousia.ro/2014/01/lucrarea-duhovniceasca-a-cuviosului-neofit-cuviosul-neofit-ca-parinte-duhovnicesc/ 1/7

Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc24 January 2014Religie / Hagiologie Părintele Iosíf Vatopedinul (+2009) Părintele Iosif Vatopedinul

Sfântul Neofit Zăvorâtul, pictură de Charalambos Epaminonda, Cipru

”Eu vă spun acestea cerând de la Domnul pentru voi să aveți parte de cinstirea Lui, căci mă gândesc la acea

cinstire și milostivire și la acel folos, mă gândesc la mântuirea voastră, la propășirea voastră, la întoarcerea

fiecăruia dintre voi către El, la pocăința fiecăruia, la îndreptarea fiecăruia și la ferirea voastră de orice rău.Aceasta îmi este și mie spre cinstire și bucurie și câștig nesecat, dacă văd și aud despre voi că, deopotrivă mici șimari, căutați calea mântuirii și vă nevoiți, ca să vă mântuiți”. Aceste cuvinte ale Cuviosului Părintelui nostru

reprezintă o scurtă expresie a dragostei sale de aproapele, o mică mărturie a împlinirii celei de-a doua porunci.

Orice prieten al lui Dumnezeu, în toate cele trei perioade ale Bisericii – a Tradiției, a Legii și a Harului – crede șise mișcă sub înrâurirea și în duhul acestor două porunci mai ales. Porunca dragostei de Dumnezeu și de

aproapele. Mărturisirea aceasta este de netăgăduit și sigură, de vreme ce orice formă de evlavie în întreaga

istorie a umanității se sprijină ”pe aceste două porunci”. Însă modul lor de împlinire diferă în funcție de epoci, de

circumstanțe, de persoane și de lucruri, și astfel vedem diversitatea felurilor de viață și ale cuvintelor Sfinților în

istoria Bisericii noastre.

În manifestarea practică a dragostei lor față de Dumnezeu, iubitorii de Dumnezeu nu recurg la aceleași moduri,

deși scopul și intenția totdeauna sunt aceleași. ”Nu ne va ajunge timpul povestind” căile practice prin care

împlineau iubitorii de Dumnezeu dragostea lor pentru Dumnezeu. Fiecare dintre iubitorii de Dumnezeu, fie de unul

singur, fie împreună cu alții, în obște, încercau după cuvântul lui Pavel să aibă ca ”viață pe Hristos și moartea un

câștig” (Filipeni 1:21) și astfel ”nu mai sunteți ai voștri”. În această nevoință cu multe chipuri și multe aspecte, în

care se nevoiau fie în societate, ca unii care doar ”se folosesc de lumea aceasta” (I Corinteni 7:31), fie în afara

http://www.pemptousia.ro/?cat=1779



http://www.pemptousia.ro/?post_type=author&p=20872

http://pemptousia-4.wpengine.netdna-cdn.com/files/2014/01/neofytos-2.jpg



celor ale trupului și ale lumii, ”rătăcind prin pustii și prin munți și prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evrei

11:38), un singur țel aveau, ”să fie plăcuți lui Dumnezeu”. Și, cu adevărat, ”nu au obosit să Îi urmeze și zilele

omului nu le-au dorit” (Ieremia 17:16, Septuaginta). Diversitatea în practica formelor de viață a lor nu erau un

scop în sine, ci expresia dorului și dragostei lor dumnezeiești, pentru care au jertfit totul, ”încă și înseși sufletele

lor”. Răspunzând plenar la chemarea de către doritul Dumnezeu, din toată inima și din tot sufletul și din tot

cugetul și puterea, jertfeau orice găseau vrednic de Dumnezeu și nobil și folositor spre a-I plăcea Lui. În feluriteleîmpotriviri, prin care răul cel înțelegător îi lupta prin multele lui feluri de uneltiri, ei nu se îndoiau, nici nu se

împuținau la suflet, ”ca să nu fie slujirea lor defăimată, ci în toate înfățișându-se pe ei înșiși ca slujitori ai lui

Dumnezeu” (II Corinteni 6:3-4). Dacă împotrivirea se îndârjea, încât să ceară încă și viața aceasta, îi găsea

binevoitori ca unii care nu se temeau de ”cei ce ucid trupul” (Mt 10:28, Lc 12:4) și astfel se dădea acestor

iubitori de Dumnezeu, ”în ceasul acela, ce trebuie să facă sau să spună”. Avântul acesta al întregii dragoste a

Drepților către Dumnezeu se întoarce înapoi ca reflectare și îl îmbrățișează pe om, pe ”aproapele”. Cu

îndreptățire, așadar, reflectarea primei porunci, ”să iubești pe Domnul Dumnezeul tău”, urmarea și rezultatul ei

este: ”și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Este de nebiruit, în întreaga istorie, dragostea Drepților față de

semenii lor și în viețile lor sunt nenumărate pildele de jertfă de sine ”pentru viața și mântuirea lumii”. Au învățat de

la Arhetipul și Începătorul mântuirii lor ca ”nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I

Corinteni 10:24) și, încă mai mult, ”datori suntem să ne punem sufletele pentru frați” (I Ioan 3:16).



Cuviosul Neofit, pictură de Haralambos Epaminonda, 2004

Uneori se făceau ca unii din altă lume, mai ales la început, când străbăteau prima treaptă a pocăinței. Cu multă

înțelepciune, tăind pricinile care provoacă răutatea și păcătoșenia și din care vine și înrobirea, au trecut, cu harullui Dumnezeu, prin curățire și au urcat la libertate, de unde, treptat, au înaintat și către dumnezeiasca luminare și

http://pemptousia-4.wpengine.netdna-cdn.com/files/2014/01/neophytos-by-charalambos-epaminonda-2004.jpg



desăvârșire, care este partea fiilor lui Dumnezeu. Acolo aflându-se, de trei ori fericiții prieteni și ucenici ai lui

Hristos, au dat, întrebați fiind, răspunsul desăvârșit: ”Da, Doamne, știi că te iubesc” și au primit înștiințarea-

poruncă: ”pașteți oile mele”. Devenind ei înșiși curați, s-au întors cu vrednicie să îl curețe pe aproapele. Devenind”învățați de Dumnezeu”, și-au asumat desăvârșita misiune și au împlinit întru toate ultima poruncă a Domnului

nostru: ”Mergând învățați toate neamurile”. Primind în chip tainic lucrarea limbilor de foc ale Cincizecimii, s-au

făcut, după dumnezeiescul Apostol, ”tuturor toate… ca în orice chip să mântuiască pe unii” (I Corinteni 9:22) și

și-au asumat crucea umanității suferind durerilor lui Hristos în ei înșiși.

Canonul acesta al dragostei și solidarității față de aproapele l-au aplicat în literă nu doar oamenii lui Dumnezeu

care viețuiau în societate, ci și cei care nu ies în lume, cei retrași și izolați de lume, prin mijlocul și modul, desigur,

pe care li-l permitea poziția și chipul viețuirii lor. Nenumărate pilde întâlnim în istoria Bisericii noastre, vedem cus-au înrolat în slujirea Bisericii oameni duhovnicești, care răstimpuri îndelungate s-au retras din lume și au lucrat

în pocăință dobândirea harului și a sfințirii și apoi, fiind chemați de Biserică la vremea potrivită s-au reîntors în

lume ca păstori și călăuzitori și prin orice jertfă de sine au pecetluit slujirea lor prin bună mărturisire. Cei mai mulțidintre aceștia au fost cinstiți oficial de către Biserică, ”Dumnezeu fiind martorul” sfințeniei și duhovniciei lor, ”fiind

adeveriți prin semnele și minunile care le-au urmat”, arătându-se ca unii care drept ”au săvârșit calea și credința

au ținut”, învrednicindu-se și de ”cununa dreptății”.

Dar și prietenii lui Dumnezeu care s-au întors către lucrări sociale nu au fost întru nimic lipsiți de lucrarea

dragostei, după cum îi defăimează aceia care nu au cunoștința lucrurilor. Să mi se îngăduie o mică abatere spre a

înțelege aceasta.

Domnul ne arată și acest lucru în dumnezeieștile Lui învățături, anume că ”de cel se va lepăda de Mine și Eu mă

voi lepăda de el și oricine va mărturisi pentru Mine și Eu voi mărturisi pentru el”. Pentru moment nu ne vom

ocupa de lepădare, vom vorbi însă puțin despre mărturisire. Mărturisirea, așa cum ni se tâlcuiește, este o noțiune

cuprinzătoare și ajunge la miezul sensului și conținutului creștin. Dacă ”o iotă sau o cirtă” și dacă ”cerul șipământul vor trece, dar cuvintele Domnului nostru nu vor trece” și ”cel ce va strica una din aceste porunci, foarte

mici, foarte mic se va chema”, este vădită din acestea datoria noastră, a tuturor, în împlinirea întregii credințe

creștine și a întregului adevăr creștin. Dacă, așadar, în urma împotrivirilor din partea puterilor întunericului suntemîmpinși la lepădarea vreuneia dintre porunci, a vreunei îndatoriri, se cere de la noi mărturisirea, niciodată

lepădarea. Așadar, nu înseamnă mărturisire constatarea și demonstrarea acestora de către cei puternici

duhovnicești, nu este aceasta realizare a desăvârșirii în făgăduința creștină? Dacă mărturisirea în credința noastră,

fie în dogma triadologică sau în cea hristologică sau în altă dogmă a credinței noastră este cinstită prin Har și deBiserică, mărturisirea deplinătății adevărului creștin și a făgăduinței creștine este de mai mică însemnătate?

Experiența arată, atât în vechime, dar mai ales în veacul nostru, că ceea ce se cere nu este atât amănuntul

însușirilor credinței, cât dovezile practice, prin care se vede dacă într-adevăr cele crezute pot deveni realitate.Dacă, potrivit celor scrise, Iisus Cel de ”ieri” este același și azi și în continuare, dacă credința și revelația creștină

este cu adevărat realizabilă. Dacă așa stau lucrurile, după cum s-a și constatat, de altfel, atunci giganții credinței

noastre, aceștia care au dovedit în practică că întreaga învățătură creștină și lege și făgăduință sunt realitate,atunci, iată, cea mai mare ofrandă și slujire și misiune și pecetluire a misiunii, pentru că pecetluiește făgăduințele

învățăturii și ale predicii că ”adevărate sunt cele ce se adeveresc”. Dacă, într-adevăr, ”mai vrednici de crezare

sunt ochii decât urechile”, atunci dovada dumnezeieștilor făgăduințe prin lucrarea prietenilor lui Dumnezeu este

cea mai însemnată ofrandă în întărirea credinței pliromei cu nume creștin.

Prin această foarte scurtă divagație nu mi-am propus să aduc nimic nou, ci am dat un scurt răspuns la întrebarea



”ce oferă cei care viețuiesc însingurați și în afara lumii?”.

http://pemptousia-4.wpengine.netdna-cdn.com/files/2014/01/neofytos-egkleistos-toihografia-1183-iero-egkleistras-moni-ag-neofytou-pafos-kypros-e1390551718397.jpg



Sfântul Neofit, frescă din biserica mănăstirii Sfântului Neofit din Pafos, Cipru, 1197

Cuviosul despre care vorbim astăzi era cu adevărat unul, care, după cum aflăm din viața lui, niciodată nu a ieșitdin peștera în care se nevoia și cu toate acestea, ca nimeni altul a îmbrățișat durerea atot-omenească și nevoia

patriei sale mult încercate. Nu suntem în stare, dar nici nu ne propunem să înfățișăm ce a oferit acest cuvios din

ceata Drepților spre desăvârșirea și întărirea semenilor săi, în comparație cu cei care trăiesc și slujesc în

societate. Ceea ce punem înainte celor care doresc să cunoască este cuvântul și puterea prin care ”cei ai luiHristos” ”pe toate le pot”, așa încât și lipsind din lume și fără de mijloacele lumești, într-un fel sau altul ”își poartă

sarcinile unii altora”, se nevoiesc ”să placă aproapelui în cele bune” și, îndeobște, să își jertfească sufletele pentru

frații lor. Iată, așadar, ce anume poate să biruiască lumea nedreptății – ”credința noastră”. Această dragostecătre Dumnezeu și către aproapele, pe care am primit-o ca învățătură, desăvârșește și ridică nedesăvârșirea

omului mai presus de fire, ”ca pe toate să le întărească în harul dumnezeiesc care dă putere” și astfel se

dovedește în practică faptul că ”ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternic decât tăria

oamenilor” (I Corinteni 1:25).

Ceea ce ne mișcă cel mai mult la preacuviosul nostru părinte este că această ofrandă prea mare, în care cuvântul

”să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” ”în Hristos Iisus Domnul nostru” l-a împlinit nu ”după basme

meșteșugite” (II Petru 1:16) și astfel cuvintele și predica lui ”nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciuniiomenești” (I Corinteni 2:4) și era ca ”învățat de Dumnezeu”, care ”scoate din vistieria sa noi și vechi” (Matei

13:52).

Și să nu vă mirați de aceasta, căci ”cei ai lui Hristos”, după ce au primit ”Duhul cel de la Dumnezeu, văd cele deDumnezeu dăruite lor”, pe care le și ”grăim, dar nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte

învățate de la Duhul Sfânt” (I Corinteni 2:13). Așa cum am spus mai sus, în biografia Sfântului, acesta mare

Părinte nu a avut parte deloc de învățătura cea după lume și acesta este un aspect însemnat, mai ales în ceprivește exprimarea cuvântului său, a acestui mijloc de comunicare socială. Însă nici lipsa învățăturii, nici nivelul lui

social smerit nu l-au împiedicat de la deplinătatea reușitei în dobândirea cea mai înaltă a dumnezeieștilor

făgăduințe. Supunerea deplină a omului față de Dumnezeu și ascultarea reprezintă datoria Sfinților lui Dumnezeu

și a noastră, a tuturor. Imitarea lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Pavel, este socotită a fi triumful și țelul

principal al omului. Cu îndreptățire scrie, așadar, că ”celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat

putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Iată, așadar, taina măririi mai presus de fire a ”celor ai luiDumnezeu”.

Care este lucrul de mirare în ce-l privește pe cuviosul despre care vorbim, dacă și acesta ”știe carte fără să fi

învățat?” (Ioan 7:15). Cel Care a făgăduit celor ce cred în El că ”râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”

(Ioan 7:38), prin dumnezeiescul har ne-a dăruit toate cele de care eram lipsiți prin slăbiciunea noastră, după

cuvântul că ceea ce ”la oameni este socotit nebunie este mai înțelept decât înțelepciunea lor” (I Corinteni 1:25).

Iată, așadar, una dintre însemnatele ofrande către credincioși ale celor care trăiesc izolați și departe de lume. Daraceasta nu este singura lor ofrandă. Îndeletnicindu-se în singurătate cu Singurul Dumnezeu și ”dezbrăcați de omul

cel vechi” ”prin harul lui Dumnezeu” și ”îmbrăcați cu omul cel nou zidit după Dumnezeu”, după asemănarea

Ziditorului, dobândesc ”mintea lui Hristos” și nu numai pe oameni îi judecă, dar și pe îngerii căzuți, după cuvântul

lui Pavel. Devenind ”sarea pământului”, ”intră în cele mai dinăuntru ale catapetesmei, unde Iisus a intrat ca

înainte-mergător al mântuirii noastre” și ”ca niște iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1), cunosc și

transmit Bisericii noastre luptătoare, după măsură iconomiei celei dumnezeiești, voile și descoperirile

dumnezeiești. Tâlcuiesc adâncimea și lățimea și înălțimea legii duhovnicești, a acestei dumnezeiești ”constituții”,

după care întreaga zidire este chivernisită și cârmuită de Pronia Creatorului. Devin poli de orientare în orizontul



13 0 Google +0 0

sumbru al acestei confuzii în care zace lumea și tâlcuiesc în amănunt chipurile războiului nevăzut. Dezvăluiecursele și, îndeobște, adâncurile răutății satanei, devenind îngeri pământești și luminători ai omenirii atât de luptate

de puterile vrăjmașe. Acolo unde nu ajunge glasul lor, ajunge scriitura lor, pilda lor, prin neîncetatele cercetări pe

care le primim din partea lor și încă mai departe ajung Sfinții prin rugăciunea lor neîncetată. Se roagă cu stăruință

și cu durere ”pentru viața și mântuirea lumii”.

Cu adevărat sunt ca niște colaci de salvare în acest ocean fără fund, stâlpi de sprijin între cer și pământ, fac

legătura între distanțe infinite ca niște mijlocitori neobosiți. Și pe Dumnezeu Îl pogoară pe pământ prin milostivirileSale, iar pe oameni îi ridică la cer, dacă aceștia o doresc. După cum în societate, cele de trebuință și de bază,

cum sunt siguranța și progresul și pacea, se afla în mâinile puținor oameni, care administrează și guvernează fără

zgomot și fără ca cei mulți să cunoască lucrările lor, la fel și în cele duhovnicești poziția aceasta o dețin prietenii lui

Dumnezeu, care s-au dăruit deplin dragostei Lui și s-au jertfit Lui în întregime prin ținerea dumnezeieștii lui voi, au

dobândit prietenia cu El și au primit dumnezeieștile făgăduințe.

Așadar, dumnezeieștile făgăduințe, care reprezintă însăși sfințirea, după expresia omenească, la prietenii lui

Dumnezeu sunt pricinuitoare de înnoire și desăvârșire în destinația universală a omului, iar nouă, credincioșilor nise fac învățători și călăuzitori de-a lungul secolelor și sprijinitori și tâlcuitori și mângâietori, prin mijlocirile lor

părintești, prin ajutorul lor primit în chip văzut și duhovnicesc în marea acestei vieții, celei cu multe valuri. Dar și la

sfârșitul vieții se roagă stăruitori Stăpânului iubitor de oameni pentru mântuirea noastră, ca adevărați prieteni și

cunoscători ai Acestuia.

Sursa: Gheronda Iosíf, ”Sfântul Neofit Zăvorâtul”, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1998.

Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit

Documents

Transcript of Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit