Titlul I – Aspecte Generale

Realităţile sociale ale vremurilor in care trăim, natura acestora precum şi

dinamismul pe care îl prezintă, impun societăţii dezvoltarea unui sistem eficient de

ocrotire, conservare a valorilor, precum si de prevenire a factorilor ce pot aduce

atingere acestora.

Aspectele social-economice, politice şi culturale ale vieţii din Romania

postdecembristă au lăsat o amprentă adănca asupra fizionomiei şi a tuturor

activitătilor desfasurate in cadrul vieţii sociale.

Perioada ,,de tranzitie’’ este un fenomen cu care se confruntă toate ţările cu o

istorie asemănătoare ţării noastre, singurele diferenţe fiind marcate doar de durata

acesteia.

Indiferent însă de gradul de dezvoltare al statelor, de nivelul de trai sau de

gradul de cultură al cetăţenilor acestora, de realităţile sociale existente, unul dintre

fenomenele întâlnite pe plan intern şi internaţional este fenomenul

infracţional.Omenirea, prin natura acesteia, din cele mai vechi timpuri şi până în

prezent, îndrăznim să spunem şi pentru totdeauna, a avut, are si va avea în

continuare elemente deviante, izolate sau mai putin detaşate, care prin

comportamentul lor impropriu, voit sau inconştient, au suprimat valori care,

ocrotite sau mai puţin ocrotite (la inceputuri) se doreau a fi respectate.

Un rol important l-a avut în acest sens, în vremurile dintâi, morala

publică(moralis pars publica) sau cea individuală(moralis pars persona) ori etica.

Astfel din cele mai vechi timpuri si pe orice nivel de dezvoltare economic, social si

cultural, omul a avut acel ,,simţ al dreptaţii’’ prin care îşi proteja, în mod subiectiv,

3

valorile care pentru el reprezentau elemente importante, ierarhizate dupa criterii tot

subiective, ale vietii.

Religia a incercat să arate oamenilor calea cea dreaptă, prin impunerea

unor norme moral-religioase care erau menite a ocroti unele valori precum viaţa,

patrimoniul,ş.a.m.d .

Odată cu apariţia statului, fie că ne gândim la statul roman (,,status rei

romanae” sau ,,status rei publicae”), fie avem în vedere conceptia din secolul al

XVI-lea a lui Machiavelli (care în lucrarea sa, ,,Il principe” afirma ,,Tutti sono stati

e sono o Republiche o Principati”

- ,,Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state

şi sunt republici sau principate”) ori cea a lui Shakespeare (,,Hamlet”),

sau ,,L’Etat” din Franţa secolul al XVIII-lea, acesta,prin forţa sa de coercitie, a

început să impună unele reguli referitoare la viaţa economico-socială şi nu numai,

reguli care prin nerespectarea lor de către cetăteni, sunt impuse forţat.

Ulterior, dar după opinia unor autori, concomitent sau chiar precedent,

apare dreptul ca ,,ştiintă a binelui şi a echităţii” (,,just est ars boni et aequi”),dreptul

prin care se materializează acele concepte, principii,în norme de conduită care se

doresc impuse pentru ocrotirea valorilor sociale.

Jurisconsultul Ulpian (170-228) era de părere că dreptul are obligatia de a

ocroti aceste valori, astfel încât perceptele dreptului arenobligatia de a ocroti aceste

valori, astfel încât perceptele dreptului suntna trăi onest, a nu vătăma pe altul şi a

da fiecăruia ceea ce este al săun(,,juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum

non laedere, suum cuique tribuere”).

Aceste principii stau la baza dreptului de azi, astfel cum îl

cunoaştem.Mecanismul instituit de stat pentru ocrotirea valorilor sociale este însă

diferit, în conformitate cu dezvoltarea pe plan intern şi internaţional a vieţii sub

toate aspectele, principiile însă sunt aceleaşi, apărarea unor valori care

4

sunt ,,sacre”, acest lucru realizânduse prin norme de drept a căror încălcare aduce

sancţiuni impuse de stat.

Valorile cele mai importante ale societătii sunt ocrotite de legislatia penală,

ca ramură a dreptului public.Astfel, dreptul penal este acea ramură a dreptului care

este formată din totalitatea normelor juridice prin care se prevede în ce condiţii o

faptă este infracţiune, felul acestor infracţiuni, sancţiunile ce se aplică în cazul

comiterii lor precum şi răspunderea penală în scopul apărării ordinii de drept din

România împotriva unor asemenea fapte.

Scopul dreptului penal este acela de a apăra aceste valori sociale.

Valorile sociale ocrotite prin legislaţia noastră penală sunt cele arătate în

art.1 C. Pen. Astfel, ,,legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România,

suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,

persoana,drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de

drept.”

Acestea sunt valorile principale ocrotite de legislatia penală Română,

prin normele sale.Aceste norme, de natura imperativă, impun necesitatea abordarii

unei conduite, astfel încât să nu se aducă atingere acestor valori, iar în cazul

nerespectării acestor norme prin atingerea valorilor, printr-o conduită

necorespunzătoare, se impun sancţiuni prin intermediul fortei de constrângere a

statului.

5

Titlul II – Caracterizarea generală a infracţiuni contra vieti.

Printre valorile enumerate de art. 1 C. pen. se regăseşte ,,persoana,

drepturile şi libertăţile acesteia”.

Codul penal în vigoare rezervă faptelor care aduc atingere acestor

valori un întreg titlu, Titlul II iar Capitolul I al acestui titlu se referă în mod special

la acele fapte care aduc atingere vietii, integrităţii corporale şi sănătătii.

Infracţiunile contra vieţii se caracterizează prin faptul că,aşa cum

reiese şi din numele dat de către legiuitor, au acelaşi obiect juridic. Faptele

prevăzute sunt îndreptate asupra persoanei privită în individualitatea sa sau asupra

unor drepturi legate în mod direct de existenţa sa, drepturi în lipsa cărora existenta

sa nu ar putea fi conceputa.

Astfel sunt dreptul la viată şi dreptul la integritate fizică şi corporală.

Asadar, obiectul juridic comun al tuturor acestor infractiuni îl constituie

acele relaţii sociale care au ca obiect dreptul la viaţă al persoanei.

Asa fiind, constituite însă infracţiuni doar acele fapte care aduc atingere

vieţii sau dreptului la viaţă al altei persoane, nu şi cele îndreptate împotriva

propriei vieţi.

Infracţiunile contra persoanei au ca obiect material însuşi corpul

persoanei, al victimei, deoarece activitatea infracţională este îndreptată nemijlocit

asupra acestuia.

Subiectul activ al acestor infracţiuni este un subiect general, care

poate fi numai o persoană fizică ce a împlinit vârsta de 14 ani şi care a savârşit sau

a încercat să săvârsească o faptă prevăzută de legea penala, cu vinovăţie.

Uneori, legea instituie o agravantă in situaţia în care subiectul activ al

infracţiunii îndeplineste o anumită condiţie sau are o anumită calitate, cum ar fi de

6

exemplu calitatea de soţ sau rudă apropiată în situaţia omorului sau cea de

persoană care exercită o profesie sau meserie în cazul uciderii din culpă.

Subiectul pasiv este întodeauna persoana împotriva căreia s-au

îndreptat actele materiale de executare a activităţii infracţionale.

Latura obiectivă se caracterizează prin faptul că aceste infracţiuni pot

fi comise sau omisive, sunt infracţiuni de rezultat, existenţa acestora neputând fi

concepută fără suprimarea sau încercarea de a suprima viaţa unei persoane.

Activitatea materială poate fi de suprimare poate îmbrăca cele mai diverse forme,

modalităţile de executare ale infracţiunii fiind variate.

Latura subiectivă constă în intenţie, care poate fi directă sau indirectă.

Culpa este prezentă în ceea ce priveste latura subiectivă doar în cazul comiterii

infracţiunii de ucidere din culpă, iar infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare

de moarte ( subiectul acestei lucrări ) este una săvârşită cu praterintentie.

Tentativa este posibilă în cazul tuturor infracţiunilor contra vieţii, cu

excepţia uciderii din culpă, dar ea nu este pedepsită de lege decât în cazul omorului

( prevăzut de art. 174-176 C. pen. , respectiv simplu, calificat şi deosebit de grav ).

Infracţiunile conta vieţii se consumă în momentul producerii

rezultatului cerut de textul incriminator, respective decesul victimei.

Trebuie însă, la stabilirea vinovătiei făptuitorului, avut în vedere raportul de

cauzalitate între fapta săvârşită şi urmarea acesteia .

Sancţiunile aplicate în cazul comiterii acestor fapte variază în funcţie

de gradul de pericol social pe care aceste fapte, private separate, îl prezintă, de

modul de operare, de calităţile speciale ale făptuitorului, de mobilul sau scopul

infracţiunii, de forma vinovăţiei cu care făptuitorul a acţionat. Astfel, pedepsele

legale în cazul acestor fapte variază de la detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15

la 25 ani şi interzicerea unor drepturi până la pedepse mai blânde ( chiar de la o

luna ) sau amenda în cazul unor infracţiuni precum lovirea sau alte violente.

7

Titlul III – Analiza infracţiunii de loviri sau vătămări

Cauzatoare de moarte

Capitolul I - Noţiune

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevazută

de art. 183 C. pen. Este de observat de la bun început faptul că legiuitorul din 1968

nu a grupat această infracţiune alături de cele contra vieţii, respective omorul

prevăzut de art. 174 C. pen.,omorul calificat prevăzut de art. 176 C. pen. şi nici nu

a prevăzut-o ca o agravantă sau ca un conţinut alternative al uneia dintre aceste

fapte penale.

Mai mult însă, infracţiunea la care ne referim face parte din categoria

infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii, prevăzută în

secţiunea ,,lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătătii” şi nu în

categoria infracţiunilor contra vieţii evocate în prima secţiune a Capitolului I al

Titlului II, ,,omuciderea”. Raţiunea unei asemenea reglementări rezidă în faptul că

infracţiunea se săvârşeşte, sub aspectul laturii subiective, cu praeterintenţie,

deoarece are ca urmare moartea neprevăzută a unei persoane, consecinţă a unei

fapte de loviri sau de vătămare corporală.

Aşa fiind, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte prevăzute de art.

183 urmează infracţiunilor de la art. 180-182 C. pen., adică loviri sau alte vătămări,

vătămarea corporală şi vătămarea corporală gravă.

Deci, încă de la o primă examinare, putem afirma că legiuitorul a ales o astfel de

incriminare structurată din simplul fapt că infracţiunea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte este o urmare a infractiunilor prevăzute în cele trei articole

premergătoare acesteia.

8

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o faptă care

prezintă un grad de pericol social ridicat, deoarece, astfel cum reiese si din

denumirea acesteia, are ca urmare moartea unei persoane.

Conform prevederilor art. 183 C. pen.,fapta se săvârşeşte atunci şi dacă ,,

vreuna dintre faptele prevăzute în art.180-182 C. pen. a avut ca urmare moartea

victimei”.Acest text are un conţinut asemănător cu cel al art.475 din Codul penal

anterior .

Cu toate acestea, Codul penal în vigoare nu mai cuprinde

agravante, spre deosebire de Codul penal anterior, care în art. 476 prevedea ca

formă calificată săvârşirea lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte asupra

unei persoane mai mici de 15 ani.

Capitolul II – Conţinutul constitutiv

Obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii de lovirii sau vătămări

cauzatoare de moarte este identic cu cel al infracţiunii de omor. Acest lucru se

explică prin faptul că ambele infracţiuni, atât ceade omor cât si cea la care ne

referim au în comun aceeaşi urmare, moartea unei persoane. În acest context este

normal ca obiectul juridic, relaţiile sociale apărate de textul incriminator cât şi cel

material, asupra căreia se exercită activitatea infracţională să fie identice.

9

Secţiunea 1 – Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare

de moarte constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei

ca atribut suprem al acesteia, care este incompatibil cu orice activitate care

i-ar aduce atingere.

În aceste relaţii sociale, titular al dreptului la viaţă este persoana,

privită din punct de vedere individual, iar celelalte subiecte sunt privite în mod

generic, ca titulare ale obligatiei de a se abţine de la, de a nu face, orice acţiuni sau

inacţiuni, fapte, prin care să stânjenească dreptul individual al persoanei la viaţă.

Datorită acestei optici nu este incriminată fapta de sinucidere sau tentativa la

această faptă, precizând că în asemenea situaţii nu există o încălcare de către o altă

persoană a obligaţiei de a nu aduce atingere dreptului la viaţă a unui alt subiect.

Având în vedere cele expuse mai sus referitoare la dreptul la viaţă, se

impune precizarea cu exactitate a momentului nasterii acestui drept – şi prin

urmare a obligaţiei corelative de a nu face, de a nu aduce atingere acestuia - pentru

ca numai în măsura în care acest drept există este născut, putem vorbi despre o

incălcare a acestuia.

Momentul exact al nasterii acestui drept prezintă un interes deosebit în

ceea ce priveste încadrarea faptei precum şi existenţa sau inexistenţa infracţiunii

( atât a celei de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte cât şi a celei de omor ),

deoarece legea nu pedepseşte sub aspectul infracţiunii prevăzute la art. 183 C. pen.

acţiunile sau inacţiunile îndreptate asupra unei persoane care nu se mai afla în viaţă

sau care nu este încă în viaţă în momentul exercitări activităţilor infracţionale.

Infirmând teoriile precedente guvernate de Codul penal anterior conform

cărora dreptul la viată al persoanei se naşte în momentul începerii procesului de

naştere, deci înainte de o existenţă propriu-zisă extrauterină, codul penal în vigoare

10

stabileste ca moment al nasterii dreptului la viaţă cel al finalizării procesului

fiziologic de naştere şi începerea existenţei extrauterine. Aceasta concepţie nu

este prevăzută expres de prevederile codului însă ea reiese din textul art. 177 C.

pen. care incriminează infracţiunea de pruncucidere ca infracţiune contra vieţii.

Din acest text de lege, analizând formularea,,...săvârşită imediat după naştere”

rezultă în mod elocvent că momentul în care putem vorbi despre un drept la viaţă

este de fapt momentul finalizării procesului de naştere, al ex-pulzării şi începerea

existenţei extrauterine.

Au fost formulate o serie de opinii contrare acestei concepţii, ridicându-

se întrebarea ce se întâmplă în situaţia săvârşirii unor infracţiuni contra femeii

însărcinate, arătându-se că în situaţia omorului unui astfel de subiect pasiv ar trebui

reţinute două infracţiuni distincte de omor sau că ar trebui reţinută ca infracţiune de

omor şi fapta inculpatului care aplică o serie de lovituri asupra corpului femeii

însărcinate, loviri în urma cărora fătul moare.

Dreptul la viată este, după cum am arătat, recunoscut persoanelor dupa

momentul expulzării şi începerea vieţii extrauterine. Din acest moment, legea

penală apără dreptul la viaţă în mod egal tuturor persoanelor, indiferent de

vârstă,handicap,stare de sănătate,etc. Această protecţie a dreptului la viaţă are însă

loc numai pe perioada În care acest drept există.

Am arătat momentul naşterii acestui drept, dar pentru a putea analiza în

întregime problema, trebuie demonstrat momentul în care acest drept se stinge,

pentru a putea stabili cu fără nici un dubiu dacă anumite fapte săvârşite împotriva

unei persoane pot fi pedepsite în măsura în care dreptul la viaţă al subiectului

pasiv încetase.

În mod normal, dreptul la viaţă se stinge odată cu stingerea vieţii

înseşi. Născut în momentul arătat şi stingându-se în momentul decesului

persoanei, perioada cuprinsă între cele două momente este caracterizată de

11

existenţa dreptului la viaţă. Orice acţiune sau inacţiune îndreptată împotriva acestui

drept, pe perioada în care acesta există, deci de la începerea vieţii extrauterine şi

până la moarte, este incriminat ce infracţiune şi pedepsit conform textelor legale.

O ultimă problemă care se ridică în ceea ce priveste dreptul la viaţă

este stabilirea cu exactitate a momentului în care acest drept se stinge. Pentru

elucidarea acestei probleme dreptul apelează la medicină, care reţine două

momente importante în procesul morţii şi anume moartea clinică şi moartea

biologică. Între moartea clinică ( încetarea funcţiilor circulatorii şi respiratorii ) şi

cea biologică ( sau cerebrală ) medicina poate să intervină prin procedee proprii.

Dreptul însă retine ca moment al morţii moartea cerebrală, ca

moment în care modificările intervenite sunt ireversibile şi ca atare moartea este

certă, concepţia ce reiese din textele legii nr. 3 din 1978 privind asigurarea

sănătăţii populatiei.

În concluzie, legea penală recunoaşte şi apără dreptul la viaţă al

persoanei, drept a cărui stingere coincide cu momentul morţii biologice. Pe tot

acest parcurs, dreptul la viaţă este protejat de legea penală română.

Secţiunea II - Obiectul material

Obiect material al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte îl reprezintă corpul persoanei aflate în viaţă în momentul săvârşirii

infracţiunii. Din acest punct de vedere nu are nici o importanţă împrejurarea cât ar

fi trăit victima dacă nu s-ar fi exercitat asupra acesteia actele materiale ale

făptuitorului.

O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca victima să se

fi aflat în viaţă in momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă însă victima era decedată

12

în momentul în care făptuitorul a comis fapta nu suntem în prezenţa unei

infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (nefiind nici în prezenţa

vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 180 – 182 C. pen. sau 174 – 176 C.

pen. ), ci, eventual în prezenţa unei alte infracţiuni ( profanare de morminte,

prevăzută de art. 319 C. pen.).

Astfel, pentru existenţa obiectului material al infracţiunii de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte trebuiesc îndeplinite două condiţi:

1. fapta trebuie să fie îndreptată împotriva unei persoane aflate în viaţă,

deci vii. Din acest punct de vedere nu are importanţă vârsta persoanei

( masculine sau feminin), starea de sănătate ( sănătos, bolnav ) sau

anumite defecte bio-fiziologice ale persoanei ( malformaţii). Obiectul

material al infracţiunii este deci orice persoană aflată în viaţă în

momentul exercitări acţiunii sau inacţiunii infracţionale.

2. cea de a doua condiţie este ca activitatea infracţională să fie îndreptată

asupra corpului unei alte persoane. Legea penală nu incriminează acte

sau fapte săvârşite împotriva propriei sănătăţi sau integrităţi corporale.

13

Secţiunea III – Latura obiectivă

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. se

caracterizează prin trei elemente esenţiale:

1. este identică cu cea a infracţiunilor de loviri sau alte violenţe (art. 180 C.

pen.), vătămarea corporală ( art.181 C.pen.) şi vătămarea corporală gravă

( art.182 C. pen.);

2. rezultatul specific constă în moartea victimei, care prezintă o trăsătură

principală, fundamentală a infracţiunii

3. raportul de cauzalitate între lovirile sau vătămările corporale săvârşite asupra

victimei şi moartea acesteia trebuie constatat fără nici un dubiu.

1. În ceea ce priveşte prima trăsătură, sub aspectul elementului material,

infracţiunea este condiţionată de săvârşirea unor acte ce formează

latura obiectivă a infracţiunilor prevăzute în art. 180 – 182 C.pen.

Astfel, constituie modalitate de indeplinire a elementului material al

infracţiunii orice acţiune (sau inacţiune) îndreptată împotriva integrităţii corporale

sau a sănătăţii persoanei. Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea se realizează

prin:

a. lovire sau orice acte de violenţă;

b. orice activitate materială care pricinuieşte persoanei moartea.

14

Fapta se săvârşeşte deci prin lovirea sau exercitarea a orice acte de violenţă

asupra victimei. Acestea se caracterizează prin faptul că se prezintă sub forma unei

acţiuni sau inacţiuni cu caracter vătămător, indiferent de mijloacele folosite de

făptuitor, constituind fapte ilicite şi rezultatul acestora fiind unul vătămător pentru

victimă.

a. Lovirea sau actele de violenţă sunt acţiuni fizice ale corpului uman.

Lovirea sau actul de violenţă se poate manifesta prin folosirea energiei

proprii corpului omenesc, de exemplu, făptuitorul lovind victima, de

exemplu, cu pumnul, cu un baston, cu o coadă de mătură, etc.: de

asemenea, lovirea sau actul de violenţă poate să se manifeste prin

folosirea unei alte forţe decât cea a făptuitorului însă de care acesta

dispune şi pe care acesta o pune în acţiune, cum este de exemplu

asmuţirea unui câine de luptă împotriva victimei sau acţionarea unui

sistem de tragere neinclus de legiuitor în regimul armelor şi muniţiilor.

Lovirea sau actele de violenţă pot fi, rareori, săvârşite prin in-acţiune.

Aceasta poate consta în omiterea făptuitorului, de pildă, de a avertiza victima să nu

se urce pe o scară, ştiind că este şubredă şi că se va rupe, sau să nu intre în podul

casei, fiind pericol de a se surpa.

Modalităţile de îndeplinire a laturii obiective sunt multiple. De exemplu,

inculpatul a lovit victima cu pumnii şi picioarele în zona toracelui, a membrelor

inferioare, şi în zona fesieră, iar în urma acestor lovituri, victima a decedat ca

urmare a unui stop cardio-respirator.

15

S-a decis în practica judiciară că îmbrâncirea cu putere a victimei şi

lovirea acesteia, ca urmare a îmbrâncirii, cu capul de un plan dur se constituie în

infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

b. în ceea ce priveste categoria oricăror activităţi materiale care pricinuiesc

persoanei moartea trebiue făcută precizarea că aceste activităţi

materiale, precum şi elementul subiectiv trebuie să fie specifice

infracţiunii la care ne referim. Dacă, de exemplu, făptuitorul se

foloseşte de instrumente sau dispozitive care prin natura lor pot pricinui

moartea persoanei( arme de foc, substanţe chimice,etc.) sau dacă

intenţia făptuitorului este conformă cerinţelor omorului, infracţiunea de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu mai există fiind în prezenţa

unei infracţiuni de omor sau a unei variante a acesteia.

Astfel, prin orice activităţi materiale care pricinuiesc moartea persoanei

din punct de vedere al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

înţelegem întrebuinţarea de făptuitor, în scopul vătămări corporale sau a sănătăţi

victimei a diferite mijloace specifice.

Astfel, făptuitorul se poate folosi de un cuţit sau altă armă albă pentru a

aduce atingere sănătăţii sau integrităţii corporale a victimei. Modalităţile fiind

foarte diferite, este dificil a face o enumerare a acestora, însă cu titlu de exemplu

putem specifica lovirea cu o bâtă de baseball, lovirea cu boxerul, împingerea pe

trepte a victimei,etc.

Practica judiciară a reţinut că fapta inculpatului de a cuprinde în braţe

victima, de a o deplasa, cu toată împotrivirea acesteia, lângă un foc, pentru ca apoi

să o treacă prin flacără, deasupra căreia a continuat să o ţină imobilizată, constituie

acte materiale de violenţă similare celor incriminate de art. 183 C. pen. Între aceste

acte şi moartea victimei a existat o evidentă legătură de cauzalitate iar din punct de

vedere subiectiv, inculpatul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte cauzarea de

16

vătămări corporale, prin punerea victimei în contact cu flacăra şi din culpă în

raport cu rezultatul mai grav, decesul victimei, deoarece putea şi trebuia să prevadă

că, în condiţiile concrete în care a acţionat, victima era expusă flăcărilor şi

eventualităţii ca hainele de lucru, îmbibate cu substanţe inflamabil să ia foc, aşa

cum sa întâmplat.

În concluzie, acţiunile se caracterizează prin faptul că ele sunt fie loviri,

fie bruscări, împingeri ori trageri, cu sau fără folosirea unor corpuri care să

servească scopul, prin energie proprie sau altă energie de care făptuitorul dispune

iar inacţiunile se referă la omisiuni ale făptuitorului, care dacă nu ar exista,

vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii subiectului pasiv nu ar fi actuale.

2. Rezultatul specific al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte este, spre deosebire de infracţiunile cuprinse în art. 180 – 182 C.

pen.,moartea victimei.

Astfel, acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să producă Victimei

moartea. Moartea derivă din faptele prevăzute de art. 180 – 182 C. pen. ca urmare

a exercitării activităţii infracţionale.

3. Pentru a putea fi în prezenţa infracţiunii de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte, este esenţial să se dovedească existenţa unui raport

de cauzalitate între acţiunile sau inacţiunile făptuitorului şi moartea

victimei.

Din punc de vedere practic, acest caracter al infracţiunii este deosebit de

important, de cele mai multe ori, dreptul apelând la cunoştinţele de specialitate din

domeniul medicinii legale.

Urmarea acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului – moartea victimei precum

şi raportul de cauzalitate între acestea şi decesul subiectului pasiv există chiar dacă

la comisiunile sau omisiunile făptuitorului s-au adăugat şi alţi factori – anteriori,

concomitenţi sau ulteriori săvârşirii faptei – care au facilitat producerea rezultatului

17

– concret, moartea victimei, în condiţiile în care se stabileste că urmarea specifică

nu s-ar fi produs dacă nu ar fi fost exercitate asupra victimei acţiunile (sau

inacţiunile)făptuitorului.

Sub acest aspect, s-a arătat că suntem în prezenţa infracţiunii de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte în situaţia în care, chiar dacă moartea a putut fi

consecinţa unor cauze şi împrejurări complexe şi concurente.Ceea ce este esenţial

este constatarea că fără existenţa acţiunii ilicite a inculpatului de a lovi pe victimă,

nu s-ar fi produs rezultatul letal, starea patologică preexistentă a victimei neavând

relevanţa cauzei unice şi determinante a rezultatului letal, deoarece moartea

victimei nu a survenit pe cale naturală, ca urmare a acelei stări, ci în mod violent,

fiind consecinţa agresiunii inculpatului.

S-a mai arătat că raportul de cauzalitate nu este înlăturat prin faptul că,

după ce a fost lovită, victima nu s-a internat la spital ci a urmat mai mult timp un

tratament ambulatoriu, până când, aflându-se în stare gravă, a fost obligată să se

interneze la spital, unde ulterior a decedat. Din raportul medico-legal de autopsie

rezultă clar că moartea victimei se datorează unui traumatism cranio-cerebral,

fracturii osului frontal stâng, cu plagă meningo-cerebrală cauzate prin lovirea

directă a capului cu un corp dur.

De asemenea, împrejurarea că oasele craniului victimei erau foarte subţiri

şi că suprafaţa corpului dur de care s-a lovit era mică( menţiuni cuprinse în actul de

autopsie) nu are nici o relevanţă în cauză, atâta timp cât, pe de o parte, din probe

rezultă în mod cert că între lovitura aplicată de inculpat şi rezultatul letal intervenit

există o legătură de cauzalitate directă şi neântreruptă, iar, pe de altă parte, este

neândoielnic faptul că lovind victima în cap cu o cărămidă, inculpatul şi-a putut

reprezenta survenirea acestui rezultat.

Împrejurarea că victima a avut o comportare neglijentă faţă de plaga înjunghiată ce

i s-a auzat de către inculpat prin aplicarea unei lovituri de cuţit – refuzând să fie

18

spitalizată pentru îngrijiri medicale, timp de şase zile şi favorizând astfel instalarea

unei septicemii – nu este de natură a întrerupe raportul cauzal dintre activitatea

infracţională a inculpatului şi moartea victimei, din moment ce, aşa cum rezultă din

actele medico-legale, septicemia a avut ca punct de plecare plaga înjunghiată

produsă de inculpat.

Subsecţiunea 1 – Delimitarea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte de alte infracţiuni

În doctrina şi practica judiciară s-a decis că deosebirea dintre infracţiunea

de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi cea de omor trebuie făcută sub trei

aspecte:

a) sub aspectul acţiunii sau inacţiunii infracţionale, deci al laturii obiective ;

b) sub aspectul raportului de cauzalitate;

c) sub aspectul laturii subiective.

19

Subsecţiunea 2 - Delimitarea de infracţiunea de omor

a) sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de omor constă în ,,uciderea

unei persoane” ceea ce înseamnă că acţiunea sau inacţiunea care a

condus la decesul victimei trebuie să fie aptă a produce, în mod obişnuit,

rezultatul letal.

O problemă deosebită se ridică în analiza infracţiunii de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte şi anume în ceea ce priveşte delimitarea acesteia de alte

infracţiuni (infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. şi urm. şi

infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 C.pen.).

Această delimitare poate fi privită din mai multe puncte de vedere: pe de o

parte, sub aspectul laturii obiective, pe de altă parte în ceea ce priveşte legătura de

cauzalitate existentă între acţiunile sau inacţiunile făptuitorului şi rezultatul produs

şi în cele din urmă sub aspectul laturii subiective.

Delimitarea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de

infracţiunea de omor sub aspectul laturii obiective impune cercetarea modului de

operare, a elementului material, a activităţilor concrete de săvârşire a faptei de

către făptuitor.

În acest sens, trebuie avute în vedere mai multe aspecte. Atât literatura de

specialitate cât şi practica judiciară au stabilit că pentru a putea delimita

infracţiunea de omor de alte infracţiuni, trebuie avute în vedere împrejurările

concrete, îndeosebi instrumentul folosit de făptuitor( care poate fi apt sau nu de a

produce moartea ),regiunea corpului asupra căreia s-a acţionat (dacă reprezintă o

zonă vitală sau nu), numărul şi intensitatea loviturilor (dacă au fost mai multe

lovituri sau numai una, dacă au fost aplicate cu intensitate sau fără). Aceste

20

împrejurări sunt referitoare doar la latura obictivă. Există împrejurări care se referă

la latura subiectivă( pe care le vom trata odată cu analiza laturii subiective a

infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ).În toate aceste cazuri,

trebuie avute în vedere toate împrejurările, luate în complexitatea lor şi nu numai

unele dintre ele,deoarece, deşi unele pot părea concludente, dacă nu sunt privite în

rapot cu celelalte, pot duce la o încadrare greşită a faptei.

Există infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu cea

de omor, atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care, deşi au

avut ca rezultat moartea victimei, nu prezentau gravitate iar mijloacele folosite nu

erau apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii preexistente.

În practica judiciară s-a decis, de exemplu că nu constituie infracţiunea de

omor, ci cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fapta inculpatului care,

fiind sub influenţa băuturilor alcoolice consumate, s-a certat cu victima,

insultându-se reciproc şi, la un moment dat, pentru că a refuzat să plece din

locuinţă, inculpatul a lovit-o în abdomen cu un capăt de par. Din raportul de

constatare medico-legală rezultă că victima a suferit un traumatism abdominal,

soldat cu o peritonită generalizată şi întrucât ea s-a prezentat la spital după un

interval mare de timp de la data agresiunii, o asistenţă medicală calificată nu i s-a

mai putut acorda decât în faza în care peritonita purulentă se generalizase, astfel că

viaţa sa nu a mai putut fi salvată.

În speţă, inculpatul a aplicat o singură lovitură victimei, în zona

abdominală, care nu este o zonă vitală, moartea survenind datorită tardivei

intervenţii medicale. Ori, aceste împrejurări pledează, lipsind de asemenea şi

intenţia de a ucide a făptuitorului, pentru reţinerea în sarcina inculpatului a

infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu a infracţiunii de

omor.

21

Aplicarea unei singure lovituri întâmplătoare în abdomen – care a atras

producerea unei peritonite, ce s-a agravat datorită faptului că inter- venţiile

medicale au avut loc după trecerea unei perioade mari de timp de la agresiune,

când peritonita se generalizase – învederează că rezultatul letal nu a fost prevăzut

şi acceptat de către inculpat, rudă apropiată a victimei, astfel că, lipsind intenţia de

a ucide, în sarcina inculpatului nu se poate reţine infracţiunea de omor, ci aceea de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Într-o altă speţă inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri, dar

acestea au produs leziuni superficiale (excoriaţii, echimoze, plăgi contuze );

traumatismele mai profunde au fost cauzate prin lovituri date cu picioarele

încălţate cu încălţăminte uşoară. Victima a cazut într-un şanţ adânc de doi metri,

plin cu apă, dar inculpatul a salvat-o de la moarte sigură prin înec, sărind în şanţ cu

riscul propriei sale vieţi. În continuare, inculpatul, lăsând victima pe câmp a plecat

în sat spre a aduce haine uscate pentru victimă şi spre a-şi schimba propriile lui

haine ude, dar, fiind sub influenţa alcoolului, a adormit; când s-a trezit, el a plecat

la locul unde o lăsase pe victimă, ducând cu el îmbrăcămintea necesară, însă

victima încetase din viaţă.

Din această stare de fapt rezultă că inculpatul nu a acţionat cu intenţie de

omor, nici directă, el neurmărind moartea victimei, nici indirectă, comportarea sa

învederând că nu a acceptat rezultatul letal, în consecinţă, instanţa reţinând în mod

corect în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii praeterintenţionate de loviri

sau vătămări cauza-toare de moarte şi nu cea de omor.

În ambele cazuri prezentate, inculpatul nu a folosit instrumente apte să

producă în mod cert moartea, de asemenea, numărul loviturilor, intensitatea

acestora, precum şi zona în care acestea au fost aplicate nu sunt specifice

infracţiunii de omor, instanţa supremă, în mod corect reţinând în sarcina

22

inculpaţilor infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu cea de

omor.

Alta este situaţia însă în speţa următoare, când, în mod greşit,instanţa de

apel a schimbat încadrarea juridică a faptei din omor în loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte, reţinând o altă stare de fapt, şi anume că leziunile suferite de

victimă s- au datorat căderilor repetate ale incul-patului peste ea,în timp ce o căra

pe scara locuinţei.

Procurorul a declarat recurs, care este întemeiat, deoarece din raportul

medico-legal rezultă că moartea victimei a survenit datorită unor leziuni datorate

unor loviri active şi prin comprimarea toracelui între două planuri dure.

Astfel, fiind vorba de aplicarea unor lovituri multiple, dure, în regiuni

vitale ale corpului, ân timp ce victima era trântită la pământ, suntem de părere că

instanţa de fond a dat soluţia corectă, iar recursul procurorului este întemeiat şi

trebuie admis, prin reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii de omor, soluţie

corectă dată în cele din urmă de instanţa supremă, judecând recursul.

Delimitarea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte faţă

de infracţiunea de omor sub aspectul laturii subiective trebuie să aibă în vedere

analiza elementului subiectiv cu care făptuitorul săvârşeşte fapta, existenţa intenţiei

şi natura acesteia atât în ceea ce priveşte acţiunile sau inacţiunile acestuia cât şi în

raport cu rezultatul produs.

Din punctul de vedere al elementului material, ceea ce face diferenţa

între infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi cea de omor se

referă deci la caracteristicele modului de operere.

În ceea ce priveşte delimitarea acestor două infracţiuni din prisma

laturii subiective, în ceea ce priveşte infracţiunea de omor, făptuitorul acţionează

cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. Din acest punct de vedere, el doreşte

sau acceptă rezultatul letal produs sau care urmează să se producă, acţionând în

23

acest sens. Dar, în ceea ce priveşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare

de moarte, făptuitorul are în vedere vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii

victimei. Astfel, el acţionează în acest scop cu intenţie directă sau indirectă,dorind

producerea unui asemenea rezultat. Acesta este scopul mediat însă în realitate se

produce un alt rezultat decât cel dorit de subiectul activ al infracţiunii şi anume

moartea victimei.

Făptuitorul nu doreşte realizarea acestui scop însă acesta, dincolo de intenţia sa,

intervine. Spunem că astfel că făptuitorul a acţionat cu praeterinţie.

Într-o speţă cadru, instanţa supremă a decis că elementul subiectiv

necesar pentru existenşa infracţiunii de omor – intenţia, în ambele sale modalităţi

(directă şi indirectă) – se deduce, în general, atât din datele externe ale faptei

comise, cum sunt împrejurările şi modul în care a fost săvârşită fapta, mijloacele de

execuţie, regiunea vizată şi intensitatea loviturilor, cât şi din mobilul care a

determinat pe făptuitor să acţioneze şi din scopul pe care acesta şi l-a propus să îl

atingă.

Nu se poate reţine existenţa intenţiei de a ucide în cazul în care

inculpatul, surprinzând-o pe victimă, noaptea, în locuinţa sa, unde se introduse cu

intenţia de a fura, i-a aplicat cu o coadă de mătură ( instrument inapt, prin natura

sa, de a provoca moartea ) numeroase lovituri, fără, mare intensitate ( întrucât nu a

produs fracturi sau lezarea unor organe, cu numai echimoze şi excoriaţii ), în

diferite regiuni ale corpului, în general, în regiunea fesieră şi a gambelor (ceea ce

înseamnă că nu a urmărit lovirea într-o regiune unde se află organe vitale); moartea

victimei constituie, în aceste împrejurări, un rezultat neprevăzut de inculpat, dar pe

care acesta – faţă de constituţia firavă a victimei şi de starea de ebrietate în care se

găsea – în raport cu pregătirea lui, trebuia şi putea să îl prevadă.

Fapta săvârşită de inculpat se încadrează asadar, în prevederile art.

183 C. pen.,care prevede lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.

24

De asemenea, într-o altă decizie, s-a statuat că din moment ce

inculpatul nu a avut intenţia să ucidă, ci doar să lovească, persoana asupra căreia a

fost ăndreptaţă lovitura ce, din greşeală, a fost abătută asupra altei persoane, care a

decedat, fapta sa constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte , iar nu aceea de omor.

Alta ar fi fost situaţia dacă în raport cu persoana iniţial vizată,

Inculpatul ar fi acţionat cu intenţia de a ucide; în acest caz, fapta ar fi constituit

infracţiunea de omor.

b) sub aspectul raportului de cauzalitate, diferenţa între infracţiunea de

omor şi cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se prezintă sub

aspectul producerii efectului elementului material al infracţiunii.

Pe când în situaţia infracţiunii de omor, moartea, ca efect se produce ca un

efect direct al săvârşirii infracţiunii, prin diferite modalităţi şi cu diferite corpuri

delicte, în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, moartea,

ca efect al infracţiunii şi ca o condiţie cerută de textul incriminator apare ca o

urmare mediată, adică rezultată indirect din săvârşirea faptelor cuprinse în latura

obiectivă a infarcţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180 – 182. În cazul

săvârşirii infracţiunii de omor, victima decedează ca urmare a leziunilor provocate

în scopul introducerii morţii iar în cazul infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.,

victima decedează ca o urmare neprevăzută şi indirectă a unor activităţi de lovire,

îmbrâncire, tragere, etc., cuprinse în latura obiestivă a infracţiunilor prev – de art.

180 – 182 C. pen. şi săvârşite cu acest scop, adică cel de a vătăma.

Astfel, sub aspectul raportului de cauzalitate, în cazul infracţiunii de omor,

procesu este unul direct, liniar, în sensul că există o legătură imediată de la cauza

primară la efect. În cazul infracţiunii de omor, factorul cauzal va fi chiar factorul

declansator constând în acţiunea sau inacţiunea iniţială. În ceea ce priveşte

infracţiunea de loviri sau vătămăti cauzatoare de moarte cauzalitatea nu este

25

directă, liniară, fiind prezenţi şi alţi factori cauzali, externi, care pot fi preexistenţi,

concomitenţi sau ulteriori factorului traumatic declanşator.

Tribunalul Suprem s-a pronunţat în acest sens printr-o decizie în care a

decis că în cazul în care se va constata că nu există legătură de cauzalitate directă

între actele de violenţă şi deces, încadrarea juridică va fi cea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte, fapta fiind săvârşită cu intenţie depăşită, iar dacă se va

stabili că leziunile au fost consecinţa directă a lovirii victimei, încadrarea corectă a

faptei este cea de omor.

c) sub aspectul laturii subiective, diferenţa dintre infracţiunea de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte şi cea de omor constă în comiterea celor

doua fapte cu două tipuri diferite ale vinovăţiei.

Această delimitare putem spune că este, dacă nu cea mai importantă, însă

fundamentală în delimitarea celor două infracţiuni.

Pentru a putea face diferenţierea între cele două fapte prevăzute de legea

penală, este necesar a se stabili forma vinovăţiei cu care făptuitorul a săvârşit

infracţiunea. Pentru acest fapt, trebuiesc luate în considerare toate elementele

obiective şi subiective intervenite înaintea, în timpul şi după comiterea infracţiunii,

cu atât mai mult cu cât în literatura de specialitate latura subiectivă a fost definită

drept constând dintr-un complex de stări de conştiinţă specifice care preced şi

însoţesc actele exterioare (acţiunea sau inacţiunea) şi care sunt dirijate în vederea

procedurii anumitor urmări periculoase, sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o

asemenea direcţie, produc totuşi asemenea urmări.

S-a stabilit că infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 – 176 C. pen.

se săvârşeşte cu intenţie. În acest caz, intenţia poate fi directă sau Indirectă.

Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă atunci când făptuitorul prevede

rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale şi îl şi doreşte pentru a se produce. În acest

26

caz, subiectul activ al infracţiunii de omor prevede şi doreşte moartea victimei

împotriva căreia îşi îndreaptă acţiunile sau inacţiunile.

Fapta poate fi săvârşită însă şi cu intenţie indirectă, atunci când

făptuitorul prevede pe lângă urmarea acţiunii sau inacţiunii sale pe care o doreşte

posibilitatea producerii şi a unei alte urmări, pe care deşi nu o doreşte, o acceptă. În

acest caz, făptuitorul infracţiunii de omor prevede pe lângă posibilitatea producerii

urmării dorite de el şi o altă eventuală faţă de care are o atitudine de delăsare.

Pentru a exemplifica, propunem următoarea speţă:

Făptuitorul a slăbit piuliţele de prindere ale roţii stânga faţă a

autoturismului lui X cu scopul de a îi provoca printr-un accident moartea acestuia,

ştiind că zona în care locuieşte e o zonă deluroasă cu serpentine însă în dimineaţa

acelei zile, X fiind căzut la pat, maşina a fost folosită de Z, soţia acestuia, care în

urma coliziunii ce a fost provocată de pierderea controlului asupra autoturismului

ca urmare a desprinderii roţii stânga faţă, a decedat în urma impactului.

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu poate fi

însă săvârşită decăt cu praeterintenţie sau culpă depăşită. Dacă se dovedeşte că

făptuitorul a săvârşit fapta cu o altă formă de vinovăţie, atunci fapta nu mai poate fi

încadrată în prevederile art. 183 C. pen., ci după caz, în alte texte incriminatoare.

Asupra vinovăţiei în ceea ce priveşte infracţiunea de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte ne vom opri cu analiză la capitolul dedicat laturii

subiective a acestei infracţiuni.

Pentru încadrarea juridică a faptei însă este importantă determinarea

poziţiei psihice a celui care a acţionat şi care trebuie stabilită în fiecare caz in parte,

în raport cu mai multe elemente:

împrejurările concrete în care se săvârşeşte fapta şi în raport cu

instrumentul folosit şi numărul şi intensitatea loviturilor. În speţă, inculpatul –

persoană cu o constituţie robustă – a aplicat victimei – care avea o talie medie şi o

27

stare de sănătate precară – multiple lovituri timp de aproximativ jumătate de oră, în

diferite zone ale corpului, folosind obiecte contondente, apte, fiecare în parte, prin

natura lor, a ucide. Iniţial, inculpatul a lovit victima cu pumnii şi picioarele, apoi i-

a aplicat numeroase lovituri peste picioare şi torace cu o bâtă de lemn de corn până

când acesta s-a rupt, după care a continuat să o lovească cu o coadă de târnăcop din

lemn de esenţă tare, peste membrele inferioare şi superioare, precum şi peste

torace, Pe de altă parte, intensitatea acestor lovituri a fost deosebită, din raportul

medico-legal rezultând că pe corpul victimei au fost identificate 21 de semne de

violenţă, cele mai multe de gravitate extremă.

Este semnificativ că prin acest act se concluzionează că moartea

victimei a fost cauzată de şocul traumatic şi hemoragic determinat de

politraumatismul produs prin lovirea repetată cu corpuri dure, cu poli-fracturi

costale, ceea ce evidenţiază că leziunile grave produse au interesat întregul corp al

victimei, în special zona toracelui, în care se găsesc organe vitale.

De asemenea împrejurarea că, după săvârşirea violenţelor, inculpatul

a părăsit victima pe timp de noapte, la o temperatură scăzută, într-un loc unde nu se

află nici o persoană prin apropiere care să îi poată oferi ajutor avidenţiază, de

asemenea, intenţia făptuitorului de a-i cauza moartea.

Situaţia ar fi fost alta, iar încadrarea juridică a faptei ar fi fost cea de

lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte dacă făptuitorul nu ar fi urmărit moartea

victimei, aplicându-i lovituri reduse ca număr şi intensitate în regiuni ale corpului

care nu prezintă un pericol vital, neabandonând victima, însă aceasta decedând

datorită stării precare a sănătăţii. În acest caz, făptuitorul ar fi urmărit lovirea sau

vătămarea victimei şi nu moartea acesteia.

- regiunea corpului lovită prezintă o importanţă deosebită sub aspectul

determinării intenţiei şi scopului urmărit de făptuitor, după cum regiunea este

vitală sau nu. În speţă, inculpatul a aplicat uneia dintre cele două persoane o

28

lovitură cu cuţitul în zona inferioară a abdomenului, iar celeilalte o lovitură de

cuţit în ambele picioare în zona coapsei. Ambele persoane agresate au decedat,

prima, ca urmare a unei stări toxicoseptice iar cealaltă ca urmare a unei

hemoragii consecutive lezării arterei femurale. În situaţia dată nu poate fi

reţinută infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. deoarece pentru existenţa

acestei infracţiuni este necesar ca pe plan subiectiv lovirea să fi fost comisă cu

intenţie, dar rezultatul, moartea victimelor, să se fi produs din dincolo de

scopul urmărit de inculpat. Or s-a reţinut că inculpatul s-a folosit de un cuţit cu

lama de 19 cm cu care a lovit victimele cu mare intensitate în regiuni vitale –

abdomen şi coapse – acceptând astfel producerea mortii. Deci acţiunea sa a

constituit factorul determinant al efectului produs, victimelor, nefiind vorba de

un rezultat produs din culpă.

În timpul unei altercaşii inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri

cu o piatră asupra capului, provocându-i fracturi de boltă cu iradieri de endobază,

care i-au cauzat hemoragie cerebrală. Trebuie observat că inculpatul, la vârsta de

58 ani, cu experienţa sa de viaţă, a prevăzut că rezultatul final al actelor sale

repetate de lovire cu intensitate a capului victimei, folosindu-se de o piatră, va fi

decesul acesteia, precum şi, chiar dacă nu a urmărit să intervină un atare rezultat, a

acceptat posibilitatea producerii lui, încât intenţia sa de a ucide este realizată în

forma prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen. În raport cu această concluzie, fapta

trebuie încadrată în infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen.

Alta este însă situaţia inculpatului care, ieşind în stare de ebrietate

din localul unde se afla pentru a lămuri o problemă cu victima care se afla la

aceeaşi masă cu el, consumând băuturi alcoolice de asemenea, i-a aplicat o lovitură

cu o sticlă în regiunea antebraţului stâng, victima reacţionând printr-o mişcare de a

se da la o parte, însă alunecând şi lovindu-se cu capul de pavajul din faţa localului

29

unde se aflau, decedând la scurt timp, ca urmare a unui traumatism cranian survenit

în urma lovirii cu un plan dur.

În această situaţie nu poate fi vorba de infracţiunea de omor

prevăzută de art. 174 C. pen. ci de cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,

deoarece atât din obiectul folosit cât şi din regiunea corpului afectată rezultă că

inculpatul nu a urmărit moartea victimei ci doar lovirea acesteia.

- cunoaşterea de către făptuitor a afecţiunilor de care suferă victima.

În ipoteza în care făptuitorul, cunoscând tarele organice preexistente

ale victimei, care pot fi asociate şi cu o vârstă înaintată a acesteia, ţine seama de ele

când acţionează agresiv şi acceptă posibilitatea declanşării efectelor acestora, fapta

se încadrează în infracţiunea de omor, existând intenţia de a ucide, chiar dacă

leziunea nu era de natură, prin ea însăşi, să cauzeze moarte, însă făptuitorul a luat

în considerare o boală a victimei pe care a cunoscut-o (de pildă insuficienţă

cardiacă) ori chiar atunci când victima suferea de o afecţiune incurabilă, dar

moartea ar fi survenit pe cale naturală, nu violentă.

Inculpatul a lovit victima – persoană de vârstă înaintată şi

cunoscută de cei din jur, inclusiv de inculpat, ca fiind cardiacă – cu palmele peste

faţă, cu consecinţa producerii unui şoc cardiac şi a decesului.

Această faptă a inculpatului, care trebuia să prevadă că prin exercitarea unor acte

de violenţă, lipsite prin ele însele de gravitate, ar putea determina un şoc cardiac de

natură să ducă la moartea victimei, constituie infracţiunea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte.

Trebuie însă subliniat faptul că la stabilirea intenţiei pot fi luate în

considerare nu numai elementele izolate, cum ar fi instrumentul cu care s-a lovit şi

intensitatea loviturii, ci şi alte elemente din care ar putea fi dedusă poziţia

subiectivă a făptuitorului. Aplicarea repetată a loviturilor timp de 30 minute cu un

furtun cu capete metalice( instrument apt de a ucide ) şi cu piciorul în zona spatelui

30

şi a abdomenului (zone vitale ale corpului) precum şi forţa cu care loviturile au fost

aplicate, dedusă din leziunile produse (politraumatism cu numeroase contuzii

întinse şi profunde) constituie suficiente elemente ce îndreptăţesc instanţa să

conchidă că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului – moartea victimei – şi

chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat în mod conştient posibilitatea producerii

acestuia, situaţie în care nu se va putea reţine săvârşirea infracţiunii de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte.

Cu atît mai mult instanţa ar trebui însă să reţină săvârşirea

infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în situaţia în care aceste

elemente nu sunt întrunite.

Suntem de părere că instanţa a decis în mod greşit condamnarea

inculpatului pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte atunci

când a luat în considerare că inculpatul a aplicat victimei cu o bară metalică mai

multe lovituri în regiunea picioarelor, abdomenului şi a membrelor superioare,

deoarece în urma loviturilor primite în partea laterală a abdomenului şi a

membrelor superioare, deoarece în urma loviturilor primite în partea laterală a

abdomenului s-au produs rupturi costale soldate cu perforarea plămânului.

Împrejurarea că victima s-a comportat neglijent faţă de leziunile de care suferea,

refuzând tratament ambulatoriu precum şi ipoteza că ar fi putut fi salvată dacă se

prezenta la o unitate sanitară nu are nici o importanţă; important este faptul că atât

obiectul folosit, apt a produce moartea prin natura sa, cât şi regiunea vizată, ne

referim la loviturile aplicate în zona abdominală, precum şi starea de ebrietate a

victimei relevă intenţia de a ucide a inculpatului şi nu cea de a lovi.

31

Secţiunea IV – Latura subiectivă

De regulă, infracţiunile prevăzute de partea specială a Codului penal se

săvârşesc cu intenţie sau din culpă. Există însă anumite situaţii care sunt

caracterizate prin aceea că există o suprapunere a culpei cu neprevedere cu intenţia

directă cu privire la rezultatul mai grav produs.

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art.

183 C.pen. prezintă un grad ridicat de pericol social deoarece, aşa cum rezultă din

denumirea dată de legiuitor, fapta are ca rezultat moartea unei persoane. Implicând

producerea acestui rezultat, infracţiunea încalcă relaţiile sociale care sunt încălcate

şi prin săvârşirea infracţiunilor contra vieţii. Cu toate acestea însă, legiuitorul a

inclus această infracţiune în categoria infracţiunilor de lovire şi vătămare a

integrităţii corporale sau a sănătăţii şi nu în categoria infracţiunilor contra vieţii,

deoarece,în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.,moartea este

un rezultat praeterintenţionat al unei fapte de lovire sau vătămare corporală.

Praeterintenţia sau intenţia depăşită constituie o formă autonomă,

specifică, de vinovăţie, care se constituie însă din elementele caracteristice atât

intenţiei cât şi culpei. Praeterintenţia este astfel o formă mixtă sau o combinaţie a

intenţiei şi culpei. S-a statuat că praeterintenţia sau intenţia depăşită

există atunci când infractorul prevede rezultatul acţiunii sale pe care-l doreşte însă

se produce un rezultat mai grav decât acesta, pe care nu l-a prevăzut, însă trebuia şi

putea să îl prevadă.

În cazul praeterintenţiei, legea incriminează o acţiune voită a

făptuitorului, susceptibilă de a produce un rezultat mai usor şi o acţiune nedorită,

susceptibilă de a produce un rezultat mai grav. Această formă de vinovăţie nu se

situează între intenţie şi culpă, deoarece între aceste forme fundamentale nu există

32

nimic, ci este o formă de vinovăţie independentă care se constituie din contribuţia

proceselor psihice ale intenţiei şi ale culpei.

Acţionând cu praeterintenţie, subiectul realizează ceva dincolo de ceea ce a

intenţionat, obţinând un rezultat care depăşeşte ceea ce el a dorit sau urmărit.

În ceea ce priveşte rezultatul mai grav produs, acesta este atribuit

făptuitorului numai dacă acesta s-a aflat în culpă faţă de producerea lui. În cazul în

care legiuitorul român ar fi dorit să excludă posibilitatea ca rezultatul mai grav să

fie atribuit făptuitorului din culpă, acesta ar fi înclinat către o formulare care să

exprime acest fapt în mod explicit în cuprinsul textului de incriminare. De

exemplu, în art. 182 C. pen. este incriminată fapta de vătămare corporală gravă,

săvârşită ,,cu scopul’’ producerii consecinţelor evocate în alienatul 1 al aceluiaşi

articol.

În situaţia dată, expresia ,,in scop’’ este folosită pentru a deosebi

ipoteza producerii consecinţelor cu praeterintenţie – art. 182 alin.2 C. pen.

Într-o opinie, în ceea ce priveşte formele intenţiei şi ale culpei

suprapuse în cazul praeterintenţiei, se consideră că fapta mai uşoară poate fi

săvârşită în oricare din modalităţile intenţiei, iar fapta mai gravă în oricare din

formele culpei.

Într-o altă opinie, există praeterintenţie doar când culpa cu

neprevedere se suprapune intenţiei directe, întrucât, în cazul suprapunerii culpei cu

prevedere cu intenţia, speranţa neîntemeiată a făptuitorului trebuie să se bazeze pe

anumite elemente obiective reale, astfel, în lipsa lor va exista intenţie eventuală. În

această opinie, cu atât mai mult, nu se admite supra-punerea intenţiei eventuale pe

intenţia directă sau intenţiei directe pe culpă şi să existe o infracţiune

praeterintenţională.

Latura subiectivă a infracţiunii de loviri sau vătămări cauza- toare de

moarte este deci caracterizată prin praeterintenţie, ca formă a vinovăţiei.

33

Fiind o infracţiune praeterintenţionată, aceasta se compune din

lovirea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, care sunt săvârşite de

către făptuitor cu intenţie şi urmarea mai gravă produsă, moartea victimei, care i se

atribuie subiectului activ al infracţiunii. Această atribuire trebuie însă dovedită,

nefiind posibilă admiterea doar a unei asemenea prezumţii, deoarece o astfel de

consimţire a unei prezumţii ar însemna încălcarea principiului potrivită căruia nu

există infracţiune şi nici răspundere penală fără vinovăţie.

În speţă, s-a decis că fapta inculpatului de a fi îmbrâncit victima,

aflată pe trotuar, cu spatele la carosabil, chiar în momentul în care prin dreptul

trotuarului trecea un autovehicul, din care cauză victima, care era în stare avansată

de ebrietate s-a dezechilibrat şi a căzut pe carosabil, unde a fost accidentată mortal

de acel autoturism constituie infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., deoarece în

raport cu împrejurările concreteinculpatul putea şi trebuia să prevadă rezultatul

care s-a produs.

În situaţia în care nu se poate stabili culpa făptuitorului în raport cu

moartea victimei ci numai intenţia acestuia în raport cu lovirea sau vătămarea

corporală, răspunderea penală se va stabili pentru aceste infracţiuni, după caz.

Dacă însă se stabileşte că făptuitorul este în culpă în ceea ce

priveşte moartea victimei, dar că această culpă nu se suprapune cu intenţia sa

iniţială de a lovi sau de a-i produce o vătămare, fapta constituie infracţiunea de

ucidere din culpă.

În sfârşit, dacă se stabileşte că făptuitorul a acţionat nu cu Intenţia

de a lovi sau produce vătămare victimei, ci cu intenţia de a ucide fapta constituie

infracţiunea de omor.

Poziţia subiectivă a făptuitorului în ceea ce priveşte intenţia de a

lovi sau vătăma ori intenţia de a ucide se stabileşte, după cum am arătat în capitolul

anterior, de la caz la caz, ţinându-se seama de un ansamblu general de împrejurări

34

concrete care pot fi anterioare, concomitente sau ulterioare savârşirii infracţiunii,

ansamblu din care fac parte: instrumentul folosit, zona corpului unde a fost aplicată

lovitura, numărul loviturilor, intensitatea acestora, relaţia dintre făptuitor şi

victimă, atitudinea acestuia după comiterea faptei precum şi alte împrejurări

concrete în contextul cărora a fost săvârşită fapta.

Există opinii izolate care sunt exprimate în sensul susţinerii ideii

de renunţare la praeterintenţie ca formă a vinovăţiei în cazul infracţiunii de loviri

sau vătămări cauzatoare de moarte. În susţinerea acestei idei se aduce drept

argument faptul că praeterientenţia nu îşi găseşte locul între formele vinovăţiei sau

modalităţile de determinare ale acesteia, prevăzute de art. 19 C. pen. Împrejurarea

că praeterintenţia nu este prevăzută ori reglementată în partea generală a Codului

penal nu îndreptăţeşte o asemenea afirmaţie. Această formă de vinovăţie poate fi

(şi este) reglementată de texte de incriminare cuprinse în partea specială a codului.

În virtutea principiului ,, prevederea specială derogă de la cea generală’’

legiuitorul român a prevăzut în cuprinsul mai multor texte incriminatoare, printre

care şi infracţiunea la care ne referim, praeterintenţia, ca formă a vinovăţiei.

35

Secţiunea V- Subiectele infracţiunii

Subsecţiunea 1 – Subiectul activ

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art.

183 C. pen. poate fi săvârşită de orice persoană, în condiţiile legii. Spunem astfel

că subiectul activ al acestei fapte prevăzute de legea penală este unul general şi nu

calificat sau special.

Fiind un subiect general, subiectul accestei infracţiuni trebuie să

împlinească elementele principale prevăzute de legea penală în ceea ce priveşte

condiţiile în care o persoană poate fi considerată că a săvârşit o faptă prevăzută de

legea penală.

Condiţiile pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea

fi subiect activ general al unei infracţiuni sunt cuprinse în legislaţia penală, atât în

Codul penal cât şi în legi speciale.

Enumerarea şi analiza condiţiilor subiectului activ general:

Pentru a putea fi subiect activ, persoana trebuie:

1. să fie o persoană fizică. Dacă s-ar admite ideea că şi o persoană juridică

(morală) ar putea fi subiect activ al unei infracţiuni, s-ar ajunge la încălcarea unui

principiu de bază, fundamental al dreptului penal român şi anume cel prevăzut de

art. 2 C. pen.,principiul caracterului personal al răspunderii penale. Acest principiu

este reluat şi de art. 72 C. pen., ambele texte de lege referindu-se la ,,infractor’’ şi

,,la persoana infractorului’’. De aici rezultă că numai infractorul poate fi tras la

răspundere penală, deoarece în dreptul penal nu operează principii ce guvernează

36

alte ramuri de drept, de pildă dreptul civil. În dreptul penal, nimeni nu poate fi tras

la răspundere pentru fapta altuia.

S-a propus ca prin derogare de la principiul caracterului personal al

răspunderii să se admită şi o răspundere a persoanei juridice însă o asemenea idee

este respinsă, pe bună dreptate, de majoritatea autorilor, deoarece în aceste situaţii

persoanele cu atribuţii de conducere din cadrul persoanelor juridice răspund pentru

anumite fapte.

3. să răspundă penal, adică să fi împlinit vârsta de 14 ani. Art. 99 alin. 1

C. pen. prevede că persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu

răspund penal, datorită faptului că aceste persoane nu au ajuns la

gradul de dezvoltare fizică şi intelectuală necesare a realiza gradul de

pericol social al unor eventuale fapte săvârşite de acestea. Operează

deci în această materie o prezumţie a legiuitorului de inexistenţă a

discernământului.

Această prezumţie instituită de legiuitor este una absolută, neputând fi

combătută sub nici o formă şi prin nici un mijloc.

O altă problemă care se ridică în ceea ce priveşte vârsta făptuitorului este

prezumţia relativă de lipsă a discernământului persoanei care a împlinit vârsta de

14 ani dar care încă nu a împlinit vârsta de 16 ani.

Această prezumţie relativă este cuprinsă în prevederile art.99 alin. 2 C. pen. În

această perioadă, persoana e considerată că nu dispune de discernămîntul necesar a

realiza gradul de pericol social al faptelor sale şi implicit de a răspunde penal, însă,

această prezumţie instituită poate fi combătută. Cu alte cuvinte, între vârsta de 14

ani împliniţi şi cea de 16 ani neîmpliniţi, persoana care săvârşeşte o faptă prevăzută

de legea penală nu răspunde pentru acea faptă, cu condiţia să nu se fi răsturnat

prezumţia de dis-cernământ, în sensul de a nu se proba existenţa acestuia. În

37

situaţia în care s-a probat prezenţa discernământului necesar răspunderii penale,

persoanele cuprinse între vârsta de 14 ani şi 16 răspund penal.

4. să aibă discernământ. Discernământul nu este definit de lege, Codul

penal rezumîndu-se la prevederea iresponsabilităţii, din art. 48 C. pen.

Discernământul este definit de dicţionarul explicativ al limbii române ce

fiind o facultate de a judeca corect, precis. Ca o stare opusă iresponsabilităţii,

discernământul, din punct de vedere al dreptului penal, este o capacitate biopsihică

a persoanei de a acţiona în cunoştinţă de cauză, în sensul că îşî dă seama de

acţiunea (inacţiunea) sa şi de urmările ei periculoase şi că poate fi stăpână pe

voinţa sa în raport cu acţiunea (inacţiunea) concretă.

Pe lângă aceste trei condiţii esenţiale ce se cer îndeplinite cumulativ

pentru ca o persoană să poată avea calitatea de subiect activ general al unei

infracţiuni – şi în cazul de faţă, subiect activ al infracţiunii de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte – mai trebuiesc îndeplinite încă două condiţii, şi anume:

- fapta comisă să fie prevăzută de legea penală. Dacă fapta nu este

prevăzută de legea penală, atunci ea nu constituie o infracţiune, prin urmare,

persoana care a comis o asemenea faptă nu poate fi subiect activ, datorită faptului

că în dreptul penal primează principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei,

conform căruia legea prevede care fapte sunt infracţiuni, pedepsele ce se aplică

infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii lor.

Acest principiu este prevăzut de art. 2 C. pen. la care se adaugă prevederile art. 17

alin. 1 C. pen. care arată că fapta pentru a fi infracţiune trebuie să fie prevăzută de

legea penală. Acest principiu mai este cunoscut şi sub forma ,,nullum crimen sine

lege, nulla poena sine lege’’.

În ceea ce priveşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte, această condiţie nu ridică probleme deosebite deoarece fapta este

38

prevăzută de legea penală. Art. 183 C. pen. prevede infracţiunea de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte, precum şi pedeapsa aplicabilă.

- persoana să fi săvârşit sau participat cu vinovăţie la comiterea unei fapte

prevăzute de legea penală. Această condiţie de asemenea nu ridică probleme

deosebite, pe de o parte, pentru că unul dintre scopurile dreptului penal statuează

că nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, care totodată

este şi un principiu al dreptului procesual penal, iar pe de altă parte, am arătat în

secţiunea dedicată analizei laturii subiective ale acestei infracţiuni că subiectul

activ trebuie să acţioneze cu praeterin-tenţie pentru a putea fi în prezenţa acestei

infracţiuni, precum şi ipoteza în care forma vinovăţiei este alta decât

praeterintenţia, de exemplu, intenţia directă sau indirectă, fapta primeşte încadrarea

infracţiunii prevăzute de art. 174 C. pen.,adică cea de omor.

Subsecţiunea 2 – Subiectul pasiv

Dacă subiectul activ este persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de

legea penală şi se numeşte făptuitor sau infractor, subiectul pasiv este persoana

împotriva căreia se îndreaptă activitatea materială a făptuitorului, este victima ale

căror drepturi protejate de legea penală sunt încălcate.

În ceea ce priveşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte, subiectul pasiv al infracţiunii, victima este un subiect pasiv general. Acest

lucru înseamnă că orice persoană împotriva căreia s-a îndreptat activitatea

materială a infractorului poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni; textul de

incriminare, art. 183 C. pen. nu cere ca subiectul pasiv să întrunească anumite

condiţii sau să aibă o anumită calitate care l-a face subiect pasiv calificat. În

situaţia infracţiunii la care ne referim, subiectul pasiv este un subiect pasiv general.

39

Referitor la această idee revenim cu o precizare făcută într-un capitol

anterior, şi anume, victima infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

trebuie să fie o persoană aflată în viaţă în momentul în care făptuitorul îşi exercită

asupra ei acţiunile. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, nu putem vorbi nici

despre subiect activ şi nici despre subiect pasiv al infracţiunii de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte, ci, eventual încadrarea poate fi cea de profanare de

morminte, faptă prevăzută de art. 319 C. pen.

Subsecţiunea 3 – Pluralitatea de infractori

Participaţia penală în situaţia comiterii infracţiunii prevăzute de art.

183 C. pen. este posibilă.

Codul penal în vigoare al României, rezumându-se la prezen-tarea în

art.23 – 26 şi 31 a formei de săvârşire a infracţiunilor din punct de vedere al

participaţiei doar în ipostaza autorului, instigatorului, complicelui, respectiv a

participaţiei improprii, nu defineşte în Capitolul III (Participaţia) al Titlului II

(Infracţiunea) aspectul coautorului. Aşa fiind, se susţine faptul că regulile evocate

de art.24 C. pen. referitoare la autorul infracţiunii s-ar aplica în totalitate şi prin

analogie la situaţia coautorului, deoarece infrac-

ţiunile comise în coautorat sunt asimilate infracţiunilor cu mai mulţi autori.

Literatura de specialitate a încercat acoperirea lipsei unei dispo-ziţii

legale în acest sens,astfel că, în condiţiile date, coautorul este definit ca fiind

persoana care a cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective, cu acte de

executare şi în mod nemijlocit la comiterea în comun a aceleaşi infracţiuni.

Atât literatura de specialitate cât şi practica judiciară sunt de acord în

unanimitate asupra posibilităţii comiterii oricăreia dintre infra-cţiunile prevăzute în

40

art. 180 – 182 C. pen. în participaţie sub toate formele acesteia, deci implicit şi a

coautorului.

Aşadar, atât fapta inculpaţilor de a îmbrânci victima, constituind

infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art.180 C. pen.) sub forma coau- toratului,

fapta inculpaţilor de a lovi victima producându-i acesteia ruperea braţului stâng şi

echimoze la nivelul toracelui şi abdomenului, ce au necesitat pentru vindecare

îngrijiri medicale de 48 de zile, reţinându-se săvârşirea în coautorat a infracţiunii

de vătămare corporală ( art. 181 C. pen.) precum şi fapta inculpaţilor de a produce

o cicatrice permanentă şi de mari dimensiuni pe aproape întreaga parte a corpului

femeii, din regiunea pieptului până la coapsa piciorului, reţinută ca infracţiune de

vătămare corporală gravă (art.182 C. pen.) săvârşită în coautorat constituie un

exemplu în sensul acceptări unanime a existenţei coautoratului în cazul

infracţiunilor prevăzute de art. 180 – 182 C. pen. Menţionăm că în toate aceste

cazuri sunt îndeplinite ambele condiţii necesare pentru a ne afla în faţa unor

infracţiuni săvârşite în coautorat (condiţii care sunt: 1.necesitatea existenţei unei

legături subiective prealabile între coautori şi 2. cerinţa săvârşirii actelor de

executare împreună).

În ceea ce priveşte coautoratul în cazul săvârşirii infracţiunii de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, acesta este posibil chiar şi atunci când

inculpaţii au acţionat împreună în aşa fel încât activi-tăţile lor s-au completat

reciproc şi loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, chiar dacă,

aparent rezultatul survenit este urmarea direct a activităţii desfăşurate numai de

unii din inculpaţi.

Astfel, nu prezintă importanţă aportul adus de actele materiale ale

făptuitorilor, privite separat şi de asemenea, nu prezintă importanţă nici care dintre

aceste acte a condus în mod nemijlocit la producerea rezultatului cerut de textul de

41

incriminare. Cerinţa legii este îndeplinită deoarece victima a decedat ca urmare a

loviturilor şi a vătă- mărilor la care a fost supusă.

În ceea ce priveşte instigarea, suntem de părere că instigarea la

infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este posibilă.

Fiind o infracţiune praeterintenţionată, rezultatul specific produs depăşeşte scopul

urmărit de către făptuitor. Cu atât mai mult, instigarea de către o terţă persoană,

este imposibilă.

Totuşi, într-o asemenea situaţie, suntem de părere că făptuitorul

va răspunde ca autor al infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. ( dacă sunt

întrunite toate elementele necesare răspunderii penale şi dacă vinovăţia sa în raport

cu această infracţiune este dovedită) iar instigatorul va răspunde pentru instigare la

una dintre infracţiunile prevăzute de art. 180 – 182 C.pen.

Situaţia este aceeaşi şi în ceea ce priveşte complicitatea.

Secţiunea VI – Tentativa şi consumarea

Tentativa constă, după cum este definită de prevederile art.18 C. pen., în

punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, care este însă întreruptă

ori nu şi-a produs urmarea prevăzută de lege.

În situaţia de faţă, tentativa la infracţiunea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte nu este posibilă. Datorită faptului că textul incri- minator

cere ca victima să moară dincolo de scopul urmărit de făptuitor,nu este posibilă

existenţa tentativei la această infracţiune.

Am spus că suntem în prezenţa tentativei atunci când acţiunea sau

inacţiunea(…) nu şi-a produs urmarea prevăzută de art.183 C.pen., urmarea

42

prevăzută de lege. Ori dacă, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 183

C.pen.,urmarea prevăzută de lege este moartea victimei şi acest rezultat nu se

produce, nu ne aflăm în prezenţa unei tentative la infracţiunea de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte, ci în faţa unei infracţiuni consumate dintre cele

cuprinse în art. 180 – 183 C. pen.

Prin consumarea infracţiunii înţelegem realizarea acţiunii sau inacţiunii

în întregime sau când acţiunea sau inacţiunea a produs urmarea prevăzută în textul

incriminator.

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se consumă în

momentul în care rezultatul cerut de lege se produce, respectiv când victima

infracţiunii a decedat. În acest moment putem discuta despre infracţiunea

consumată.

În situaţia des întâlnită în practică în care victima decedează la un

moment ulterior săvârşirii actelor de lovire sau vătămare, făptuitorul este-până în

momentul decesului victimei – subiect activ al unei infracţiuni dintre cele cuprinse

în art. 180 – 182 C. pen. Dacă victima decedează într-unul din aceste momente, sau

chiar în timpul judecăţii, dacă se probează că a existat un raport de cauzalitate între

acţiunile făptuitorului şi moartea victimei, învinuitul va fi cercetat pentru

infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte iar instanţa, în cea de a

doua ipostază, va schimba încadrarea juridică pentru fapta inculpatului dintr-una

prevăzută în art. 180 – 182 C. pen. în cea de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte.

43

Secţiunea VII – Sancţiunea

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se pedepseşte cu

inchisoare de la 5 la 15 ani.

Capitolul IV – Încheiere

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este

prevăzută de textul incriminator ca având o formă calificată sau agravată.

Cu toate acestea, Codul penal anterior prevedea în art.476 ca formă

calificată săvârşirea lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte asupra unei

persoane mai mici de 15 ani, deci săvârşirea infracţiunii asupra unui minor.

Legiuitorul din acea perioadă a inclus în textul incriminator o cerinţă

aplicabilă subiectului pasiv al infracţiunii. Eram deci în privinţa unui subiect pasiv

calificat, condiţia cerută fiind cea ca acesta să fie o persoană cu vârsta mai mică de

15 ani.

Raţiunea unei asemenea forme agravate îşi găsea explicaţia în aceea că

făptuitorul prin săvârşirea infracţiunii asupra unui minor dovedea un pericol social

sporit. Acest lucru datorită faptului că persoanele aflate la o vârstă mai mică de 15

ani nu au ajuns la o dezvoltare fizică ţi psihică core-spunzătoare, normele de drept

protejându-i într-un mod mai asidiu.

De asemenea, lovirea sau vătămarea corporală a unei persoane cu o

asemenea vârstă, soldată şi cu moartea acesteia prezintă fără nici o îndoială un grad

de pericol social sporit.

Raţiunea eliminării acestei agravante din Codul penal în vigoare poate

fi tratarea unor asemenea fapte ca şi fapte prevăzute şi pedepsite de art. 174 şi

urm.. C. pen.

44

Inculpatul a aplicat lovituri multiple cu palma peste capul fiicei, în

vârstă de două luni şi jumătate, care i-au produs un traumatism cranio-cerebral cu

fracturi de boltă craniană, hematon subdural şi hemoragie menin-gee, după care

infractorul a împiedicat acordarea ajutorului necesar şi, drept urmare, victima a

decedat. Împrejurările concrete ale stării de fapt dovedesc că infractorul a prevăzut

urmarea acţiunii sale, moartea –pe care chiar dacă nu a dorit-o, a acceptat-o.

În starea de fapt evocată nu putem fi în prezenţa unei infrac-ţiuni

praeterintenţionate nici în situaţia în care infractorul nu ar fi depus eforturi pentru

împiedicarea acordării ajutorului sanitar necesar, datorită faptului că săvârşirea

unor asemenea acte asupra unei persoane cu o vârstă fragedă prezintă o cruzime

deosebită şi implică prevederea urmării unor asemenea acţiuni.

Infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., cuprinsă în grupul

infracţiunilor prevăzute în secţiunea ,,lovirea şi vătămarea integrităţii orporale sau

a sănătăţii’’ a Codului penal este o infracţiune praeter-intenţionată, săvârşită deci

cu o formă aparte de vinovăţie, ce cuprinde în conţinutul laturii obiective elemente

ale infracţiunilor cuprinse în art. 180 – 182 C. pen. Cu toate acestea, obiectul

juridic al acestei infracţiuni îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la dreptul la

viaţă al persoanei, ca atribut suprem al acesteia, care este incompatibil cu orice

activitate care i-ar aduce atingere.

Prin săvârşirea unor asemenea acte se ajunge la un alt rezultat decât cel

urmărit de făptuitor, şi anume moartea victimei. Din cauza acestui fapt, instigarea,

complicitatea şi tentativa la această infracţiune nu sunt posibile. Autorul este un

subiect activ general, la fel şi coautorul în situaţia săvârşirii infracţiunii în

coautorat, ca formă a participaţiei penale şi tot general este şi subiectul pasiv al

infracţiunii, obiectul material al acesteia fiind corpul persoanei aflate în viaţă în

momentul săvârşirii infracţiunii.

45

Lista de abrevieri

A.U.C Analele Universitatii Cluj

C.Ap. Curtea de Apel

C.D. Culegere de decizii

C.S.J. Curtea Suprema de Justitie

Col. P. Colegiul penal

dec. nr. Decizia numarul

Dreptul Revista Dreptul

J.N. Revista Justitia Nouă

M.Of. Monitorul Oficial al României

T.S. Tribunalul Suprem

Trib. Tribunalul Judetean

Trib. Reg. Tribunalul Regional

Repertoriu Repertoriu de practica judiciară pe anii...de V.Papadopol, M.

Popovici ş.a.

R.D.P. Revista de Drept Penal

R.R.D. Revista Română de Drept

s.p. Sectia penala

sent.pen. Sentinta penală

46