Reguli procedurale privind desfacerea căsătoriei

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Noțiuni generale privind desfacerea căsătoriei

§ I.1 Noțiunea de căsătorie

1.2.1. Natura juridică

1.2.2 Caractere juridice ale căsătoriei

§ I.2 Definirea noțiunii de desfacere a căsătoriei

§I.3 Sisteme privind divorțul

1.3.1 Sistemul divorțului-remediu

1.3.2 Sistemul divorțului sancțiune

1.3.3 Sistemul mixt

§ I.4 Motivele de divorț

CAPITOLUL II. ASPECTE PRIVITOARE LA PROCEDURA DE JUDECATĂ

Secțiunea I. Dispoziții comune

§1. Instanța competentă

Secțiunea II. Cererile în procesul de divorț

§1 .Cererea de divorț

§2. Cererea reconvențională

§3. Cereri accesorii și incidentale

Secțiunea III. Particularități privind faza judecății

§1. Obligativitatea prezenței personale a părților

§2. Prezența obligatorie a reclamantului

§3. Citarea pârâtului

CAPITOLUL III.

Secțiunea I.

§4. Judecata în cererea de divorț

§5 .Judecarea unei cereri accesorii

§6. Luarea unor măsuri provizorii

Secțiunea II. Particularități privind actele procesuale de dispoziție în procesul de divorț

§1. Renunțarea la judecată

§2. Împăcarea soților

§3. Decesul unuia din soți

Secțiunea III. Hotărârea de divorț

§1. Efectele hotărârii de divorț

§2. Nemotivarea hotărârii

§3. Publicitatea hotărârii

§4. Căi de atac

CAPITOLUL IV. Dispoziții speciale privind diferite forme de divorț

Secțiunea I. Divorțul pe cale judiciară

§1.Divorțul remediu

§1.1. Divorțul prin acordul soților

§1.2. Divorțul din motive de sănătate

§2. Divorțul din culpa soților

§2.1. Divorțul din culpa soților pentru destrămarea căsătoriei

§2.2. Divorțul din culpă pentru separarea în fapt îndelungată a soților

Secțiunea II. Divorțul pe cale administrativă

Secțiunea III. Divorțul prin procedura notarială

CONCLUZII

Capitolul I:

Noțiuni generale privind desfacerea căsătoriei

§I.1 Noțiunea de căsătorie

Căsătoria este una dintre cele mai vechi instituții pe care le-a cunoscut societatea umană și

care a căpătat cele mai diverse forme în funcție de epocă istorică, religie sau teritoriu. Astăzi,

legislația română reglementează o formă de căsătorie liberă și pur consensuală, bazată pe egalitatea în

drepturi a soților, iar forma în care se încheie este cea solemn, pentru că presupune o serie de

formalități cerute pentru validarea actului juridic. Căsătoria reprezintă totalitatea normelor juridice

care o reglementează, respectiv o instituție juridică.

Accepțiunea dată de Codul Civil1 noțiunii de căsătorie este diferită, după cum legiutorul se

referă la actul juridic civil sau la starea juridică a soților în timpul căsătoriei. Căsătoria reprezintă

totalitatea normelor juridice care o reglementează, respectiv o instituție juridică.

Din punct de vedere juridic, termenul căsătorie poate desemna fie actul juridic civil pe care îl

incheie cei doi soți, fie situația juridică a celor căsătoriți în sensul de statut legal al acestora. Pentru

încheierea căsătoriei este necesar acordul de voință, dar după acest moment, ea devine independentă,

fiind fiind în întregime cârmuită de normele legale. Situația juridică este determinată de

reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al

căsătoriei, și există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie.2 În acest sens, Codul Civil

folosește termenul de căsătorie în art. 311 alin (1), potrivit căruia „soții sunt obligați să poarte numele

declarat la încheierea căsătoriei”

În limbaj obișnuit, prin căsătorie se desemneaza, de asemenea, fie statutul a două personae

care sunt legate prin actul juridic al căsătoriei, fie ceremonia civilă și religioasă a încheierii căsătoriei,

inclusiv sărbătorirea acestui eveniment, potrivit tradiției.3

În cele din urmă, căsătoria reprezintă și un drept fundamental al unei persoane de a se căsători

și de a întemeia o familie.

1 Legea nr. 287/2009 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în M.Of. al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în M. Of. al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 20112 Cristian Mareș, Dreptul familiei, Ed. C.H Beck, București, 2013, p. 42.3 Ioan Dorel Romașan, Dreptul familiei, ed. a II-a, Ed. Universului Juridic, București, 2014, p.31.

Delimitarea unui sens sau altul al termenului se face în funcție de context și prin raportare la

dispozițiile din Codul Civil. Astfel, prevederile art. 271, 293 se referă la sensul de act juridic al

căsătoriei, pe când prevederile art. 355 și 399, la sensul de situație juridică a celor două persoane.

După încheierea căsătoriei, soții au statut legal de persoane căsătorite pe toata durata acesteia.

De-a lungul timpului s-au formulat diferite definiții, potrivit cărora căsătoria reprezenta:

-uniunea dintre un bărbat și o femeie, încheiată potrivit legii, în scopul de a întemeia o familie.4

-uninea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată în concordanță cu dispozițiile legale, în

scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii.5

-un contract solemn, prin care bărbatul și femeia stabilesc între ei o uniune sancționată de lege, cu

scopul de a trăi împreună.6

-uninea liber consimțită dintre un barbat și o femeie, încheiată cu respectarea condițiilor de fond și de

formă prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii.7

Dispozițiile art. 259, alin. (1), Cod Civil, au preluat definițiile din doctrină și au consacrat

următoarea definiție legală: „Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie,

încheiată în condițiile legii”. Prin urmare, căsătoria este actul juridic pe care îl încheie un bărbat și o

femeie, potrivit dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii.8

1.2.1 Natura juridică

Cu privire la natura juridică a căsătoriei, în literature de specialitate au fost formulate trei teorii:

a) Teoria contractuală. În doctrina mai veche9, căsătoria avea un caracter prin esență

contractualist, fiind acel acord de voință al viitorilor soți, ce se exprima intr-o formă solemnă,

în fața ofițerului de stare civilă. Astfel, se considera că căsătoria ca fiind un contract solemn

4 Ioan Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pp. 26-27.5 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. All Beck, București, 2002, p.146 Constantin Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, București, 1996, p. 183.7 Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 22.8 Lucia Irinescu, Curs de dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 24.9 A se vedea Matei B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 656; Constantin Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, op.cit., p. 184.

prin care barbatul și femeia, cu scopul de a trăi împreună, stabilesc o uniune consacrată de

lege. Caracterul de contract al căsătoriei este refuzat de actuala literatură de specialitate.10

b) Teoria instituțională, potrivit căreia căsătoria reprezintă o instituție juridică, ce cuprinde

reglementări de sine stătătoare și este în interdependență cu alte istituții fundamentale ale

dreptului civil.

c) Teoria contractual-insituțională. Această teză mixtă atribuie căsătoriei o natură dublă, atât de

contract cât și de instituție. Căsătoria are la bază acordul de voință al soților, care dobândesc

astfel statutul legal de persoană căsătorită. Totodată, soții se bucură de o libertate patrimonială

totală.11

Natura juridică a căsătoriei nu este clarificată în mod expres de legiutor.

Din punct de vedere juridic, între actul juridic bilateral al căsătoriei și contractul civil, chiar

dacă ambele sunt acte juridice civile bilaterale, există deosebiri și anume:

-contractul se încheie, potrivit art. 1666 din Codul Civil, prin acordul de voințe al părților. În schimb,

căsătoria, conform art. 258 din Codul Civil, se încheie prin consimțământul viitorilor soți. În cazul

căsătoriei, scopul constă în întemeierea unei familii, stabilit de legiutor, pe când în cazul încheierii

unui contract, părțile au libertatea de a urmări orice scop care nu contravine ordinii publice și bunelor

moravuri.

-în limitele prevăzute de art. 1169 C. Civ., părțile stabilesc conținutul contractului. Căsătoria fiind un

act juridic condiție, viitorii soți nu pot adăuga nimic la structura și conținutul acestuia.

-în cazul contractului, părțile pot cere rezoluțiunea sau rezilierea, pe când căsătoria poate fi desfăcută,

în condițiile stabilite de lege, numai prin divorț.

-de regulă, contractul se încheie între persoane fizice sau juridice, în timp ce căsătoria se încheie

numai între un bărbat și o femeie.

-contractul poate fi încheiat personal sau prin reprezentare, iar consimțământul la căsătorie poate fi

exprimat numai personal de către viitorii soți.

-la încheierea căsătoriei participă doar un singur bărbat și o singură femeie, în schimb în cazul

contractului este posibil să existe o pluralitate de subiecte active sau pasive.10 A se vedea Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 14; Teodor Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2005, p. 47; Dan Lupașcu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 50.11 Lucia Irinescu, op.cit., p. 25.

-căsătoria este un act juridic pur și simplu, pe când contractele sunt susceptibile de modalități.

Totuși, diferențele nu sunt chiar atât de nete pe cum par la prima vedere12:

-și în cazul anumitor contracte părțile urmăresc un scop comun( de exemplu, contractul de societate).

-liberalizarea divorțului a dus la posibilitatea desfacerii căsătoriei prin consimțământ mutual pe cale

administrativă, notarială sau judiciară.

-divorțul bazat pe culpă, pronunțat de instanța de judecată acționează ca o „reziliere judiciară” a

căsătoriei, pronunțată de instanță ca urmare a neîndeplinirii de către soți a obligațiilor specifice

căsătoriei.

În concluzie, nu poate fi negată categoric natura contractualistă a căsătoriei. Bilateralitatea

actului juridic al căsătoriei conduce la aplicarea în completare, în mod corespunzător, a regimului

juridic general al contractului, în lumina art. 1167, conform căruia toate contractele se supun regulilor

generale din capitolul referitor la contracte, iar regulile particulare privitoare la anumite contracte

sunt prevăzute în Codul Civil sau în legi speciale, luând insă în considerare particularitățile actului

juridic al căsătoriei.13

1.2.2 Caracterele juridice ale căsătoriei

Dacă privim căsătoria ca un act juridic, putem identifica următoarele caractere14:

a) Conform art. 259 C. Civ, căsătoria este un act juric civil încheiat între un barbat și o femeie.

Căsătoria este un act juridic deoarece este o manifestare de voință a unui bărbat și a unei femei

exprimată într-un anumit scop. Legea reglementează cu caracter imperativ condițiile de

valabilitate ale acestui act juridic.

b) Căsătoria este liber consimțită

Definind căsătoria ca act juridic, am spus implicit și faptul că manifestarea de voință a celor

care se căsătoresc trebuie să fie liberă. 12 A se vedea Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecția copilului, Ed. All Beck, București, 2005, p.17. Pentru o critică a acestor argumente, a se vedea Emese Florian, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. C.H Beck, București, 2008, pp.17-2113 Marieta Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 26.14 Ioan Dorel Romașan, op.cit., p. 34

c) Căsătoria este monogamă

În Romania, căsătoria este monogamă, acest principiu având o consacrare legală expresă

fundamentată pe art. 273 C. Civ

d) Căsătoria are un caracter laic

Încheierea valabilă a căsătoriei se face numai în fața autorității de stat competente. Potrivit

prevederilor art. 259 alin. (3) C. Civ „Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai

după încheierea căsătoriei civile”. Celebrarea religioasă nu este interzisă de lege, deoarece

Constituția Romaniei garantează libertatea conștiinței și a credinței relegioase, însă aceasta nu

produce efecte juridice. Mai mult, celebrarea relegioasă se face după încheierea căsătoriei în fața

ofițerului de stare civilă.

e) Căsătoria este un act juridic solem

Importanța socială a actului căsătoriei l-a făcut pe legiutor să se preocupe amănunțit de

reglementarea condițiilor de fond și de formă ale căsătoriei. Sub sancțiunea nulității absolute,

căsătoria trebuie să se încheie într-o anumită formă: forma solemnă, în fața unei anumite

autorități; în prezența efectivă și concomitentă a soților, într-o anumită zi, în prezența a cel puțin

doi martori, care semnează și ei actul de căsătorie.

f) Căsătoria se încheie pe viață

Căsătoria este un act juridic care nu poate fi condiționat de termen. Ea se încheie pe tot restul

vieții soților. Din acest caracter derviă însă și indisolubilitatea căsătoriei, deoarece, dacă relațiile

dintre soți s-au deteriorat în mod grav se poate desface căsătoria prin divorț.

g) Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii

Actul juridic al căsătoriei are o cauză determinantă, specială- întemeierea unei familii. În sens

larg, înțelegem prin întemeierea unei familii dorința bărbatului și a femeii de a se lega între ei, de

a se uni pentru ducerea în comun a vieții lor, inclusiv dorința acestora de a se procrea.

Caractere menționate mai sus ajută legiutorul român să stabilească dacă o relație psilogică și

socială dintre doi oameni reprezintă sau nu o căsătorie.

§I.2. Definirea noțiunii de desfacere a căsătoriei

Căsătoria, ca și instituție nu este și nu poate fi indestructibilă. Căsătoria, ca și act juridic

bilateral nepatrimonial, nu poate avea ca efect permanentizarea efectelor sale, atât pe timpul vieții

partenerilor, cât și după dispariția acestora. Oricât de important ar fi pentru individ și societate,

căsătoria nu poate determina imposibilitatea părților de a se dezice de ea sau de a stopa producea

efectelor sale dincolo de granițele vieții.15

Divorțul este singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate. Divorțul, fie că este

pronunțat din inițiativa unuia dintre soți, fie în temeiul consimțământului ambilior soți, stinge, pe

durata rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei

în raporturile dintre soți, în special pe cele de natură personal.16

Codul Civil reglementează desfacerea căsătoriei în Titulul II „Căsătoria” din Cartea a II-a

privind familia, Capitolul VII, intitulat „Desfacerea căsătoriei”, în art. 373-404. Dispozițiile materiale

cuprinse în Codul Civil se coroborează cu cele procedurale din Codul de Procedură Civilă17,

procedura divorțului fiind o procedură specială reglementată de art. 915-936. Procedura

administrativă este reglementată prin art.135 din H.G nr.64/201118 în art. 164-183, iar cea notarială

este prevazută în art. 136 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale,

republicată19, și în art. 267-278 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității

notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013.20

Potrivit art. 373 C. Civ.,divorțul poate avea loc:

a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și

continuarea căsătoriei nu mai este posibilă

c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt de cel puțin 2 ani

15 Daniela Negrilă, Divorțul prin procedura notarială, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 20.16 Gabriela Cristina Frențiu, Bogdan Dumitru Moloman, Elemente de dreptu familiei și de procedură civilă, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 137.17 Legea 134/2010 privind Codul de procedura Civila republicat in temeiul art. XIV din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea si completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative conexe, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014.18 Metodologia din 21 ianuarie 2011 cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G nr. 64/2011.19 M. Of. nr. 444 din 18 iunie 2014.20 M. Of. nr. 497 din 1 august 2013.

d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea

căsătoriei.

Divorțul se poate realiza pe cale extrajudiciară(administrativă sau notarială), inclusiv dacă din

căsătorie au rezultat sau nu copii sau pe cale judiciară.

Din punct de vedere terminologic, legea întrebuințează sintagma „desfacerea căsătoriei” sau

termenul de „divorț”, atât în cadrul normelor de drept material, cât şi în cadrul normelor de drept

procesual. Desfacerea căsătoriei este o instituţie de drept material, iar divorţul este instituţia

procesuală prin care se realizează desfacerea căsătoriei.

Lipsind o definiție legală, în doctrină au fost formulate mai multe definiții.

-desfacerea căsătoriei este acel mod de încetare a căsătoriei care intervine în timpul vieții

partenerilor de cuplu marital și care se organizează ca urmare a voinței sau acțiunii acestora.21

-divorțul reprezintă desfacerea unei căsătorii valabil încheiate, în timpul vieții soților, pentru

motive temeinice sau pe baza acordului soților, în condițiile legii.22

-desfacerea căsătoriei reprezintă măsura de separare definitivă a soților, adoptată în condițiile

legii.23

-divorțul reprezintă modalitatea legală de desființare a căsătoriei pentru viitor, dispusă de

instanța de judecată, de ofițerul de stare civilă sau de notarul public, după caz, ca urmare a acordului

soților sau pentru motive imputabile cel puțin unuia dintre ei.24

Prin aplicarea normelor juridice, sunt cunoscute trei instituții care reglementează, încetarea

propriu-zisă a căsătoriei: încetatea căsătoriei, desființarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei. Aceste

instituții se diferențiază prin efectele produse și situațiile asupra cărora au aplicabilitate. Din acest

motiv, fiecare instituție este definită într-un mod specific.

Încetarea căsătoriei, în sens restrâns, este privită ca un mod natural de încetare a căsătoriei.

Cazurile în care căsătoria încetează sunt decesul unuia dintre soţi sau declararea judecătorească a

morţii unuia dintre soţi. În schimb, divorțul presupune că cei doi soți sunt în viață la data cererii de

chemare în judecată și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost

admisă cererea de divorț. Încetarea produce efecte numai pentru viitor(ex nunc), la fel ca în cazul

divorțului.

21 Daniela Negrilă, op.cit., p .22.22 Roxana Maria Trif, Desfacerea căsătoriei prin divorț și partajul bunurilor comune ale soților, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 128.23 Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 201.24 Teodor Bodoașcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 168.

Desființarea căsătoriei are loc atunci când exista temei de nulitate absolută sau relativă a

acesteia, adică atunci când nu s-au respectat condițiile privind încheierea sa valabilă. Fiind o

sancțiune și având ca scop înlăturarea efectelor unui act juridic încheiat cu nerespectarea legii,

desființarea căsătoriei produce efecte atât pentru trecut, cât și pentru viitor. Singura excepție o

reprezintă căsătoria putativă care, datorită intervenției unei alte instituții, buna credință, acordă

anumite beneficii aceluia dintre soți care a avut-o. Desființarea căsătoriei se produce prin efectul

legii, voința părților nefiind relevantă, nici chiar atunci când nu există o culpă în privința nerespectării

condițiilor de fond la încheierea căsătoriei.25

Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească, administrativă sau notarială de

separare definitivă la soților. Este un mod de încetare a căsătoriei care produce efecte numai pentru

viitor. Aceasta intervine pentru motive, de regulă imputabile unuia sau ambilor soţi, cu excepţia

cazului când desfacerea căsătoriei se cere pentru motive de sănătate a reclamantului, când divorţul nu

poate fi imputabil niciunuia dintre soţi.26 Desfacerea căsătoriei este posibilă atât prin divorț, cat în

cazul in care se încheie o nouă căsătorie de către soțul celui declarat mort prin hotărâre

judecatorească, hotărâre care, ulterior este anulată, noua căsătorie rămând valabilă, dacă soțul celui

declarat mort a fost de bună credintă, cu efectul desfacerii celei anterioare.

Finalmente, încetarea, nulitatea și anularea căsătoriei sunt forme de desființare a acesteia, pe

când divorțul este prevăzut ca o modalitate de desfacere a căsătoriei.

§I.3 Sisteme privind divorțul

În raport cu rolul divorțului, care definesc natura acestuia, sunt cunoscute trei sisteme:

1.3.1 Sistemul divorțului-remediu este un sistem în care culpa soților nu joacă un rol

important, însă relațiile dintre soți sunt atât de deteriorate, încât căsătoria nu mai poate continua.27 În

acest caz, divorțul este considerat un remediu pentru căsătoriile nereușite. Pronunțarea divorțului nu

este condiționată de culpă. Posibilitatea oferită de legiutor oricăruia dintre soți de a cere divorțul

„când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei”, reflectă ideea acestui sistem.

1.3.2 Sistemul divorțului-sancțiune, are ca fundament culpa. Divorțul se pronunță ca o

sancțiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre soți. Divorțul nu se va pronunța împotriva soțului

25 Daniela Negrilă, op. cit., pp. 21-22.26 Ioan Dorel Romaşan, op.cit., p. 241.27 Lucia Irinescu, op.cit., 2015, p. 111.

inocent.28 În acest caz, divorțul poate fi cerut numai de soțul care nu este culpabil. În cazul în care

ambii soți se fac vinovați de destrămarea relațiilor de căsătorie, divorțul se va pronunța din vina

amândurora.

1.3.3 Sistemul mixt, potrivit căruia sunt îmbinate primele două concepții. Fie se consideră

divorțul ca fiind întotdeauna un remediu insă, în multe cazuri, având la bază și culpa unuia sau a

ambilor soți, fie că divorțul este privit ca sancțiune, dar poate fi și un remediu. Se observă că, în

ambele ipoteze, se are în vedere culpa, care prezumă o sancțiune, fară să se ignore faptul că, în

același timp, divorțul este și un remediu, fiind mijlocul de a pune capăt unei situații ce nu mai poate

dura.29 În prima variantă, divorțul este un remediu și, prin excepție, este o sancțiune, și cea de-a doua

variantă, în care divorțul este reglementat ca o sancțiune și, prin excepție, un remediu.

În legislația actuală, sunt prevăzute sistemul mixt și sistemul divorțului remediu. Astfel,

existența unor motive temeinice de divorț pot presupune culpa, comună sau exclusivă, însă este

cerută și condiția imposibilității continuării căsătoriei, așa cum este specific sistemului mixt cu

privire la divorț. În schimb, în cazul divorțului prin acordul soților, indiferent pe ce cale se produce

el, este specifică aplicarea divorțului-remiu.30

§I.4 Motivele de divorț

Sunt cunoscute trei sisteme în ceea ce privește motivele de divorț, diferențiate după cum legea

enumeră sau nu acele împrejurări care sunt considerate motive de divorț sau, dimpotrivă, determină

numai anumite criteria în funcție de care instanțele de judecată urmează să aprecieze dacă

împrejurările invocate de părți se încadrează sau nu unor motive de divorț.

Într-un prim sistem, motivele de divorț sunt individualizate fie exhaustiv, fie numai

exemplificativ. Unele motive sunt determinate doar generic, urmând ca instanța să procedeze la o

individualizare a lor. Uneori legiutorul face distincția între motivele care, odată constatate, duc în

mod obligatoriu la divorț și cele care sunt lăsate la aprecierea instanței.

28 Gabriela Cristina Frențiu, Bogdan Dumitru Moloman, Elemente de dreptu familiei și de procedură civilă, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 140.29 Ioan Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, pp. 187-188.30 Daniela Negrilă, op. cit., p. 23.

În al doilea sistem, legea nu precizează motivele de divorț, ci numai anumite citerii, în funcție

de care instanțele judecătorești vor aprecia dacă împrejurările invocate de părți pot fi considerate

motive de divorț.

În fine, într-un al treilea sistem, mixt, sunt precizate criteriile de apreciere a motivelor de

divorț, dar, totodată sunt enumerate și câteva dintre ele, exemplificativ.

În prezent, față de modul de redactare a art. 373 C.Civ, se poate vorbi de un sistem mixt, care

determină, în principal, criteriile de apreciere a motivelor de divorț, dar indică și anumite împrejurări

considerate motive de divorț: boala gravă a unuia dintre soți și separarea în fapt a soților de cel puțin

2 ani.31

În ceea ce privește temeiurile divorțului, acesta se poate pronunța din patru motive, prevăzute

în mod expres. Divorțul remediu: cel prin acordul soților, cel la cererea unui soț acceptată de celălalt,

cel din motive de sănătate și divorțul din culpa soților: cel cerut în cazul intervenirii separației în fapt

a soților a cărei durată este de cel puțin 2 ani.32

Astfel, potrivit art. 373 lit. b) din noul Cod Civil, divorțul poate avea loc atunci când, din

cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu

mai este posibilă. Deci, pentru desfacerea căsătoriei prin divorț din culpa unui soț, motivele de divorț

trebuie să întrunească cumulative trei cerințe, și anume: să fie temeinice; să vatăme grav raporturile

dintre soți; să facă imposibilă continuarea căsătoriei.

Condițiile impuse de lege pentru motivele de divorț se află într-un raport de determinare

reciprocă. Altfel spus, nu sunt temeinice acele motive care nu vatămă grav raporturile dintre soți, iar

continuarea căsătoriei nu devine imposibilă dacă raporturile soților nu sunt grav vătămate. Această

determinare reciprocă are menirea de a evita disoluția familiei, în lipsa acordului soților, pe

considerente exclusiv de natură subiectivă. Într-adevăr, determinarea succesivă și reciprocă a celor

trei condiții legale este de natură să presupună divorțul ca remediu pentru căsătoriile nereușite.

Motivele de divorț sunt temeinice dacă sunt reale și de natură a determina producerea în fapt a

consecințelor prevăzute de art. 373 lit. b), adică vătămarea gravă a raporturilor dintre soți și

imposibilitatea continuării căsătoriei. Astfel, motivele sunt temeinice numai atunci când, în fapt, au

determinat producerea celor două consecințe.

Culpa unuia sau a ambilor soți prezintă importanta și produce unele efecte juridice, alături de

cele de ordin moral, educativ sau cu privire la opinia publică. Soțul împotriva căruia s-a pronunțat

31 Alexandru Bacaci, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei, Ed. C.H Beck, București, 2012, p. 155.32 Gabriela Cristina Frențiu, Comentariile Codului Civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 277.

divorțul, pierde drepturile pe care legea i le atribuie. Bineînțeles, este vorba de culpa exclusivă a

unuia dintre soți, pentru că aceste dispoziții nu se vor aplica și în cazul divorțului prin acordul soților

sau în cazurile în care niciunul dintre soți nu este considerat în culpă pentru desfacerea căsătoriei ori

divorțul se pronunță din vina amândurora.33

Art. 618 alin. (3) Codul de Procedură Civilă, care arată că: „în cazurile prevăzute (...),

instanța va dispune defacerea căsătoriei, fără a pronunța divorțul din vina unuia sau ambilor soți.”

Instanța de judecată, ofițerul de stare civilă sau notarul public nu sunt îndrituiți să cerceteze motivele

care stau la baza cererii soților, ci doar îndeplinirea condițiilor legale Divorțul care are la bază

consimțământul soților nu trebuie privit prin ideea de culpă,. Chiar dacă hotărârea judecătorească este

cea care pune capăt căsătoriei, elementul esențial este consimțământul soților.

Cauzele concrete ale desfacerii căsătoriei nu sunt individualizate. Ele pot fi de natură

subiectivă, fondate pe conduita culpabilă a unuia sau a ambilor soți și care a condus la deteriorarea

relațiilor de familie sau de natură obiectivă, neimputabile vreunuia dintre soți, boală care face

imposibilă continuarea căsătoriei. Motivele de natură subiectivă sunt lăsate la aprecierea instanței.

Legiutorul a preferat să acorde judecătorului libertate deplină în aprecierea temeiniciei motivelor

invocate, ținând seama de toate circumstanțele care particularizează o speță determinată, urmând să

decidă desfacerea căsătoriei numai atunci când motivele, a căror realitate a

fost dovedită, sunt cu adevărat serioare și severe, prin natura și graviditatea lor compromițând

relațiile dintre soți.34

33Laura Cetean-Voiculescu, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 131.34 Gabriela Cristina Frențiu, Bogdan Dumitru Moloman, op cit., pp. 139-140.