6 Literatura şi arta Nr. 27 (3540), 4 iulie 2013

– Domnule academician Valeriu Pasat, aveţi o biografie de-a dreptul impresionan-tă: sunteţi cunoscut ca savant, diplomat, om politic, dar şi deţinut politic… Totuşi, sun-teţi, mai întâi de toate, preocupat de istorie – din anii de studenţie şi până în prezent. Unii colegi de-ai Dvs. spun că aveţi o proverbială pasiune pentru istorie. Credeţi că pentru a fi un istoric bun, pentru a scrie istoria bine, corect, competent, este de ajuns pasiunea?

– Ca şi în alte domenii de cercetare, pasiu-nea pentru obiectul de studiu are un rol foarte mare ca să poţi realiza o cercetare aprofunda-tă, cuprinzătoare şi corectă, performantă. Dar numai cu pasiunea nu vei merge prea departe, pentru că este nevoie şi de multă muncă, căci tocmai munca îl face pe cercetător competent, bine documentat. La scrierea istoriei are o im-portanţă deosebită imparţialitatea – istoricul trebuie să fie cât mai obiectiv. Nu spunea în-tâmplător marele Nicolae Iorga aceste cuvinte în aparenţă simple, dar în esenţă geniale: „Is-torie se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu ade-vărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat”. Apoi, istoricii trebuie să aibă un grad sporit de responsabilitate pentru ceea ce fac, pentru ceea ce scriu, o conştientizare a importanţei ce o are

ştiinţa istorică pentru viaţa societăţii, inclusiv pentru viitorul poporului, al ţării. Fireşte, cer-cetătorii noştri cunosc aceste lucruri, care pot fi numite şi principii de conduită istorică, şi dacă nu chiar toţi, cei mai mulţi cu siguranţă respec-tă regulile acestei conduite. Trebuie să constat însă, cu regret, că la noi unii lideri, unii factor de decizie nu prea cunosc sau nu apreciază la justa sa valoare importanţa istoriei pentru societate, pentru popor, pentru ţară. Nu pot să nu accen-tuez marea însemnătate pe care o deţine istoria în viaţa fiecărui popor şi a popoarelor lumii în ansamblu. La începutul sec. XX, scriitorul SF Herbert Wells constata, cu multă înţelepciune, că „Istoria este o competiţie între educaţie şi catastrofă”. Cu adevărat, istoria are un extrem de mare rol educaţional şi dacă nu apreciem just această misiune educativă, instructivă, cog-nitivă a istoriei, riscăm să devenim victime ale unor catastrofe, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în existenţa omenirii, inclusiv din motivul că nu s-a ţinut cont de lecţiile istoriei sau în ge-nere nu s-a cunoscut trecutul pentru a formula proiecte mai realiste pentru prezent şi pentru vi-itor. Mai simplu spus, noi – guvernanţii noştri, dar şi cercetătorii, şi oamenii simpli – ar fi bine ca mereu, în orice împrejurări, să dăm preferin-ţă educaţiei, cunoaşterii, culturii şi astfel vom fi pregătiţi, vom fi mai tari în faţa posibilelor ameninţări, pericole şi chiar catastrofe, care pot fi evitate.

– Sunteţi autorul unor iniţiative ori-ginale, unice, în activitatea de cercetare şi promovare a ştiinţei istorice de la noi. Ast-fel, anul trecut aţi făcut o solidă donaţie de carte istorică bibliotecilor din sistemul BM „B.P. Hasdeu” din Chişinău. Tot atunci aţi organizat şi o amplă expoziţie tematică foto-documentară la Muzeul Naţional de Istorie. Ce v-a determinat să faceţi aceste gesturi frumoase, dar care implică multe eforturi, iar în ultimă instanţă – şi cheltuieli deloc ne-glijabile?

– Am iniţiat aceste activităţi deoarece do-resc sincer ca oamenii, concetăţenii noştri să-şi cunoască mai bine istoria, trecutul glorios, dar şi plin de pagini de un mare tragism. Cunosc bine situaţia pe teren şi constat cu părere de rău că în bibliotecile săteşti şi raionale se simte o lipsă acută de carte istorică, iar la câţiva kilo-metri de Chişinău, poate cu excepţia centrelor universitare Cahul, Bălţi sau Comrat, lumea a şi uitat cum arată o expoziţie de documente istorice, sau cum sună o prelegere despre un eveniment ori un fenomen istoric, despre o per-sonalitate a istoriei noastre. M-am bucurat că după ce am făcut donaţia de carte la BM „B.P. Hasdeu”, condusă de dna Lidia Kulikovski, un spirit academic şi un manager de excepţie; ei bine, după această manifestare, am avut o serie de solicitări de carte de la diferite persoane, bi-blioteci universitare şi alte instituţii interesate. La fel, după organizarea expoziţiei la Muzeul Naţional de Istorie, am fost solicitat să fac ceva similar, eventual cu o prelegere pe tema expozi-ţiei, şi în unele centre raionale sau chiar în unele sate. Deci, oamenii doresc să-şi cunoască tre-cutul şi noi, istoricii, trebuie să avem în vedere această sete de cunoaştere şi, pe cât e posibil, să venim în întâmpinarea dorinţelor exprimate de concetăţenii noştri. Cât pot, fac şi eu, fac cu plăcere, pentru că eu cred că rezultatele cerce-tărilor capătă un rost nu atât când sunt reflec-tate în studii şi monografii, ci mai ales atunci când aceste rezultate sunt puse şi la dispoziţia, la judecata unui public mai numeros, a întregii societăţi. Trebuie să menţionez şi activităţile pe care le desfăşoară unii colegi de breaslă: lansări de carte, prelegeri, conferinţe, mese rotunde etc. Totuşi, mai avem multe de făcut pentru ca roadele cercetărilor efectuate de către istorici să fie cunoscute de un număr cât mai mare de persoane interesate. Dacă însă vrem să educăm societatea şi prin istorie, atunci este neapărat nevoie de implicarea mai energică a Statului, a factorilor de decizie, inclusiv implicarea au-torităţilor locale.

– Am mai aminti, în acest context, şi ape-lul la conciliere, la conlucrare, lansat anul trecut de Ziua istoricului, iar recent, în luna martie, aţi formulat ideea apropierii cerce-tătorilor de pe malurile Nistrului, atragerii Transnistriei pe orbita colaborării cu colegii de breaslă de la Chişinău.

– Cu regret, societatea noastră este foarte divizată şi nu face o excepţie nici comunitatea istoricilor. Este normal că există opinii diferite, că se polemizează – atunci când se polemizea-ză civilizat şi cu argumente ştiinţifice, dar mi se pare anormal să se ducă un război continuu între cei care scriu istoria poporului, statului nostru. Scopul apelului meu a fost de a contri-bui la stoparea acestui conflict de prea lungă durată şi când l-am lansat, ştiam că mă expun unui risc, doar foarte mulţi colegi de ai mei – oameni de treabă, de altfel –, sunt convinşi că nu există şanse de conciliere între istoricii de la noi, aşezaţi în tabere diferite. Părerea mea, la acest capitol, este alta, şi am pentru aceas-ta dovezi grăitoare. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, ba şi după război, se credea că politicienii francezi şi cei germani nu se vor împăca niciodată, că, în cel mai bun caz, vor fi

forţaţi alte Mari Puteri să semneze un Pact de neagresiune. Iată însă că, la cumpăna secolelor 20-21, istoricii de la Paris elaborează împreună cu colegii lor de la Berlin manuale de istorie modernă şi contemporană pentru universităţi şi chiar şi pentru licee. Apropo de francezi. Toc-mai unul dintre cei mai iubiţi fii ai francezilor, împăratul Napoleon Bonaparte, scria undeva că „Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord”. Am convingerea că şi istoricii noştri – desigur, cei care nu şi-au risipit în vânt toată onestita-tea – se pot pune de acord în a scrie o versiune a istoriei poporului şi statului nostru. Inclusiv istoricii din Transnistria. Inclusiv, sau mai ales, la analizarea evenimentelor din istoria noastră recentă, care s-au desfăşurat, într-o măsură apreciabilă, ca să zic aşa, „sub semnul Tiras-polului, al Transnistriei” – indiferent dacă ne place sau nu aceasta. Transnistria a fost, este şi va fi o parte integrantă a poporului nostru, a statului moldovenesc. Acolo trăiesc fraţii noştri care se uită cu răbdare şi speranţă spre noi, şi un frate adevărat nu-şi poate lăsa fratele la mijloc de drum. Acolo sunt cercetători de valoare, şi ei trebuie atraşi pe orbita Academiei de Ştiinţe, în universităţile noastre, la conferinţe, simpozioa-ne, mese rotunde. Astfel, oamenii de ştiinţă vor putea contribui nu mai puţin decât politicienii la soluţionarea unui conflict absurd ce continuă atâta amar de vreme şi din cauză că nu se cu-noaşte cu de-a amănuntul istoria acestei palme de pământ moldovenesc, numită Transnistria.

– Numai în ultimele două decenii aţi de-pistat, cules şi valorificat mii de documente inedite din peste 20 de arhive din mai multe ţări. Ce rol atribuiţi arhivelor în munca unui istoric?

– Arhivele sunt cele mai importante, cele mai sigure depozite ale memoriei unui popor, ale unui stat, iar pentru istorici arhivele con-stituie principala sursă de documentare, de inspiraţie pentru viitoare cercetări şi studii, monografii, manuale… Arhiva nu este numai trecutul şi prezentul unui stat, respectiv, al unui popor, ci şi viitorul acestora, căci din materiale-le depozitate în arhive se scrie istoria, inclusiv acele învăţăminte de care trebuie să ţinem cont pentru a le continua sau a le evita în viitor. Per-sonal, lucrez de 30 de ani în arhive, acolo am depistat documente inedite, revelatoare, care m-au ajutat să scriu şi să analizez etape şi fenomene cardinale pentru istoria noastră contemporană. Fieca-re din cele 80 de lucrări ştiinţifice ale mele au la bază studiul în arhive!

Nu îmi place să contrapun reali-tăţile de la noi cu cele din Occident sau din Rusia, dar ce să fac alta când văd acolo o atitudine a Statului foar-te grijulie, atentă, faţă de Arhive, pe când la noi, şi la acest capitol, totul e mai altfel. Recent, am fost la Pe-tersburg în Arhiva Statului şi am văzut un excelent edificiu ultramo-dern, în care există condiţii superbe de muncă şi de cercetare, tehnica cea mai performantă… Fără să vreau, mi-am amin-tit de clădirea Arhivei Naţionale de la Chişinău, care necesită reparaţii urgente, dar mai curând avem nevoie de un nou edificiu, construit spe-cial pentru arhive, aşa cum se procedează în Occident. În capitale, în oraşele mai mari din România, Rusia, Ucraina, ca să nu mai vorbesc de Germania şi alte ţări occidentale, arhivele au o admirabilă dotare tehnică, pe când la noi… nu există elementar spaţiu pentru păstrarea şi conservarea documentelor, degradează condiţi-ile tehnice de păstrare a documentelor în depo-zite, în fonduri, inclusiv în cele de rezervă.

În ciuda importanţei extraordinare pe care o are, Arhiva Naţională de la noi este foarte nedreptăţită, din mai multe motive şi din mai multe puncte de vedere. Cât mai curând, îi voi prezenta preşedintelui AŞM, dl acad. Gheorghe Duca, un memoriu cu rugămintea ca Domnia Sa, în calitatea-i de membru al Guvernului R. Moldova, să formuleze, în una din şedinţele Guvernului, un set de sugestii privind îmbu-nătăţirea situaţiei de la Arhiva Naţională – de la aerisire la salarizare, de la completarea fon-

durilor la dotarea cu tehnică modernă etc. Astfel, sper, se va produce o reformă benefică la Arhiva Naţională, o reformă extrem de necesară şi care ar fi spre binele angajaţilor de acolo, dar, în egală măsură, spre binele istoricilor, iar în ultimă instanţă – al întregului popor.

În semn de recu-noştinţă şi preţuire a muncii arhiviştilor noştri, voi face cât mai curând posibil o

donaţie care sper să-i bucure pe lucrătorii Arhi-vei Naţionale: le voi dărui câteva seturi imense cu xerocopii făcute de mine de pe documente, privind istoria noastră, în mari şi importante ar-hive din alte ţări, inclusiv din fonduri cu totul greu accesibile.

– Puteţi evidenţia pe cineva dintre co-legii Dvs. sau poate unele dintre realizările lor mai importante în domeniul cercetării istorice?

– Avem la Institutul de Istorie al AŞM un colectiv, o echipă în care există opinii sau meto-de de lucru diferite, dar membrii acestei echipe, colegii mei, adică, se pot asculta unii pe alţii, pot dialoga şi conlucra. Mă mândresc cu colegii mei, mă bucur de succesele lor şi, în context, aş vrea să amintesc de realizările câtorva colegi mai tineri: dr. hab., prof. univ. Nicolae Enciu,

dr., conf. univ. Elena Negru, dr., conf. Octavi-an Ţâcu. Cu toţii au frumoase perspective şi nu numai în cercetare, dar şi în management, re-spectiv, în activitatea politică.

An de an colaboratorii ştiinţifici de la Insti-tutul de Istorie elaborează studii şi monografii istorice foarte valoroase, care vizează cele mai diferite etape şi aspecte ale istoriei naţionale, de la antichitate şi până în zilele noastre. Cu regret însă, nu toţi pot să culeagă roadele mun-cii, activităţii ştiinţifice desfăşurate, iar chiar dacă editează lucrările elaborate, acestea apar în tiraje mici, exemplarele rămânând mai ales printre colegii de breaslă, pe când fiece istoric scrie pentru un public mai larg, dacă vreţi – ei se adresează întregului popor.

– De ce se întâmplă aşa: că o carte de istorie destinată unui public numeros nu ajunge la destinatari, la cei pentru care este scrisă, la cei care doresc să cunoască istoria poporului, a patriei?

– Prin anii 1988-1989 zecile şi sutele de mii de moldoveni deşteptaţi, care se adunau în actuala Piaţă a Marii Adunări Naţionale sau în centrele altor localităţi din Republica Moldova scandau: „Vream limbă de stat!”, „Vrem alfa-bet latin!”, dar nu mai puţini îşi exprimau do-rinţa de a avea posibilitatea să cunoască Istoria adevărată a poporului. Atunci şi în anii urmă-tori au fost scrise, elaborate, tipărite numeroase articole, studii, apoi şi manuale, monografii, au fost susţinute teze de licenţă, de doctorat şi de doctorat habilitat privind diferite etape, personalităţi sau fenomene din istoria noastră care mai înainte erau prezentate fals, parţi-al, trunchiat sau în genere interzise din istoria noastră. În anii 1989-1990, apoi în primii ani de independenţă cărţile aveau tiraje foarte mari şi preţuri accesibile, astfel că cele mai multe lucrări ale istoricilor noştri ajungeau în casele multor doritori de a cunoaşte istoria adevărată. Cu timpul însă, a devenit tot mai greu să editezi o carte, preţurile au crescut enorm, a fost modi-ficat, dacă nu chiar distrus sistemul de difuzare a cărţii. Iată de ce, în 20 şi ceva de ani de inde-pendenţă s-a redus simţitor, drastic, chiar tragic accesul concetăţenilor noştri la cartea de isto-rie. Statul se implică prea puţin, dacă nu chiar deloc în editarea şi propagarea cărţilor, adică a cunoştinţelor de istorie. Cunosc cazurile multor colegi de breaslă care au scris lucrări valoroase

de istorie naţională, dar cercetările lor au apărut în tiraje infime, iar unele lucrări foarte bune ale colegilor istorici mai zac în sertarele autorilor.

De fapt, această situaţie grea, de neglijare, de apreciere insuficientă din partea Statului este specifică nu numai pentru istorie, dar şi pentru alte discipline socio-umane, mai ales pentru limbă şi literatură. Oare şi-a putut edi-ta, în ultimele două decenii, toate manuscrisele un maestru neîntrecut al cuvântului ca Dumitru Matcovschi? (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) Dar câţi alţi scriitori talentaţi de la noi mai visează încă să-şi vadă unele cărţi editate, apoi lansate, prezentate, la întâlniri cu cititorii?

S-a spus şi se mai spune mult despre nece-sitatea ca limba noastră să-şi îndeplinească ne-stingherit funcţiile ce revin unei limbi oficiale (de stat), să fie vorbită cât mai bine de către pur-tătorii ei nativi, dar şi de reprezentanţii minori-tăţilor naţionale, dar prea puţin se face în acest sens: îmi puteţi numi vreun dicţionar al greşeli-lor de limbă, care să aibă un tiraj de zeci de mii exemplare, să fie la un preţ accesibil, încât să poată fi procurat şi de cetăţenii cu venituri foarte modeste? Dar ce face Statul pentru ca studierea limbii de stat să aibă loc mereu, pretutindeni, prin mijloace eficiente şi în rândul copiilor, ti-nerilor, din rândul reprezentanţilor minorităţilor naţionale din Republica Moldova?

În condiţiile vitrege de astăzi, mulţi tineri istorici, dar şi filologi sunt nevoiţi să recurgă la granturi şi nu ar fi nimic rău în aceasta dacă nu ar deveni tributari, dependenţi de unii sponsori, doar aparent dezinteresaţi. Este şi acest feno-men o dovadă în plus că Statul trebuie să se implice cât mai energic în dezvoltarea ştiinţelor socio-umane, nu doar să mimeze susţinerea lor. Concetăţenilor noştri vorbitori de rusă, găgău-ză, ucraineană, bulgară etc. li se poate dezvolta sentimentul apartenenţei la noua etnitate Repu-blica Moldova şi prin învăţarea limbii de stat, printr-o familiarizare mai adâncă cu valorile noastre naţionale, care unora le par modeste sau chiar inexistente, din simplul motiv că nu le cunosc. Statul are mult de lucru în acest sens şi trebuie să se grăbească, deoarece, dacă se tot amână activităţile de acest gen, putem ajunge într-o zi că nu vom mai avea cui cultiva dra-gostea pentru graiul strămoşesc, pentru istoria şi cultura naţională, pentru patrie. Această ob-servaţie îi vizează nu numai pe alogeni, ci şi pe mulţi băştinaşi, care au restanţe serioase la exprimarea corectă, la cunoaşterea trecutului, a valorilor spirituale ale propriului popor. Căci şi aici mult şi frumos se vorbeşte, dar prea puţin se face. Recent, cu ocazia manifestărilor oma-giale dedicate lui Mihai Eminescu, Excelenţa Sa Ambasadorul României în R. Moldova, dl Marius Lazurca, a emis un gând remarcabil: să ne facem datoria pentru perpetuarea moştenirii eminesciene şi prin a-i vorbi cum se cade lim-

ba… Un îndemn vrednic de luat în seamă, cu atât mai mult cu cât vine de la un diplomat.

– Domnule academician Valeriu Pasat, aţi abordat un subiect care parcă obligă să vă pun următoarea întrebare: Ce părere aveţi despre discuţiile interminabile, deose-bit de aprinse în ultimii vreo 25 de ani, pri-vind denumirea limbii de stat în Republica Moldova?

– Discuţii privind denumirea limbii sau fe-lul cum trebuie tratate anumite aspecte ale is-toriei au existat şi în RASSM, şi în RSSM, şi în ultimii peste 20 de ani de independenţă. Ne aflăm într-un cerc vicios, anumite forţe sunt in-teresate ca acestea să dureze cât mai mult, să se cheltuiască energii pentru dezbateri sterile, in-tense, care, în ultimă instanţă, împing nu numai forţele politice, dar şi oamenii simpli la con-flicte, confruntări primejdioase. S-a observat că discuţiile capătă amploare în perioadele de criză şi… în campaniile electorale – un semn sigur al unei lipse de idei serioase, de interes vital, pentru alegători. De-osebit de aprinse au fost aceste discuţii în perioada guvernărilor agrariană şi comunistă. Dar credeţi că a fost o simplă întâmplare că în opt ani, cât s-au aflat la putere, comuniştii nu au îndrăznit, totuşi, să scoată din învăţământ obiectul de studiu limba şi literatura română? Cu regret, se fac multe speculaţii în acest sens, problema limbii, ca, de altfel, şi cea a istoriei naţionale, fiind exploatată de două decenii în intere-se politice, de partid, iar uneori şi de gaşcă. Ca fost membru al Guvernului, nu-mi amintesc să se fi pus vreodată în discuţie probleme vizând func-ţionarea limbii de stat, sau problemele cu care se confruntă istoricii, oamenii de cultură, de artă, scriitorii. Avem o republică parlamentară, dar s-au făcut vreo dată audienţe parlamentare pe aceste teme? Dacă se va continua la fel, am mari îndoieli în privinţa viitorului nostru, doar un stat fără limbă, fără istorie, fără cultură este lipsit de perspective.

– Dvs. personal, istoricul academician V. Pasat, cum consideraţi, care este denu-mirea corectă a limbii pe care o vorbim noi, acum?...

– Este limba română. – Nu aţi dori să ne spuneţi, aşa cum stă

bine unui om de ştiinţă, şi nişte argumente? – Recunosc: nu este domeniul meu de

cercetare, dar dacă îmi cereţi, trebuie să vă răspund! Argumentele în privinţa faptului că noi, cei născuţi în graiul moldovenesc, vorbim limba română, au fost expuse pe larg, în câte-va rezoluţii speciale, de către specialiştii de la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, filologii noştri făcând trimitere şi la opiniile unor mari lingvişti din Occident şi din Rusia, Ucraina. Ţin să menţionez decizia din 1994 a savanţilor de la AŞM, care au demonstrat mult curaj şi tact diplomatic în abordarea problemei despre denumirea corectă a limbii noastre. Sub conducerea preşedintelui de atunci al AŞM, acad. A. Andrieş, şi-au spus atunci cuvântul mai mulţi savanţi de mare prestigiu: N. Corlăteanu, S. Berejan, H. Corbu, An. Ciobanu ş.a., alături de ei fiind şi cel mai mare lingvist al secolului XX, basarabeanul nostru, multiacademicianul Eugeniu Coşeriu.

Academiile au fost înfiinţate pentru a ocroti şi a dezvolta limba, istoria, spiritualitatea, ca valori primordiale ale fiecărui popor. În acest sens, AŞM îşi îndeplineşte onorabil funcţia ce-i este hărăzită de la fondare. Atâta doar că auto-rităţile statului trebuie să asculte vocea savan-ţilor, să ţină cont de deciziile pe care le adoptă forul ştiinţific suprem al ţării.

Dar există şi alte dovezi „mai puţin acade-mice”, care stau la îndemâna oricui. Marii noştri scriitori clasici – Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Constantin Stere, aceştia doi din urmă fiind basarabeni – considerau că ei scriu în română. Scrierile lor le-am îndrăgit din copilărie pentru că sunt frumoase, dar şi pentru că le-am înţe-les perfect. Poetul nostru atât de drag, Grigore Vieru, cu care am avut onoarea şi bucuria de a comunica, de a fi într-o relaţie amicală, ani de-a rândul, nu se considera altfel decât: scriitor de limbă română. Ca şi Dumitru Matcovschi. La fel consideră şi la alţi mari scriitori de la noi pentru care am un respect deosebit: academici-enii Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, poeţii Ar-cadie Suceveanu, Andrei Strâmbeanu şi mulţi, mulţi alţii. L-aş aminti, în context, şi pe jurna-listul Vlad Pohilă, care prin articole şi emisiuni multiplică dragostea pentru limba română, şi o face fără zarvă, fără a se bate cu pumnul în piept. Am reţinut dintr-o emisiune a sa un amă-nunt parcă simplu, şi totuşi, frapant: rugăciunile către Domnul Dumnezeu se spun exact la fel şi la Cahul, Orhei, Făleşti, Soroca, Cernăuţi, şi la Iaşi, Bucureşti, Cluj sau Timişoara; la fel sună cuvântul Domnului, transmis prin Sfânta Scrip-tură, deoarece textele noastre sfinte sunt adunate în Biblia de la Bucureşti din 1688.

– Cei care vă cunosc nu uită că aţi avut şi un segment existenţial mai puţin luminos – mă refer la anii când vi s-a înscenat un pe-nibil proces politic, cu cinci dosare inventate, căci nici unul nu s-a adeverit. Este adevărat că şi în această perioadă „neagră”, doi ani şi jumătate de detenţie politică, aţi continuat să cercetaţi subiectele predilecte ale istoriei contemporane a Republicii Moldova?...

– Cineva a comparat viaţa omului cu un film alb-negru, precizând că pentru a fi bine vă-zută pelicula ar fi preferabil să domine, totuşi,

albul sau cel puţin nuanţele deschise. Un cer-cetător, pentru a lucra eficient, trebuie să aibă un minimum asigurat de condiţii normale, dar la noi există şi această problemă: nici pe depar-te nu toţi au asemenea condiţii. Am lucrat şi eu în condiţii precare. Inclusiv în detenţie. De fapt, acolo, atunci, munca a fost un leac pentru a alunga gândurile negre, pentru a-mi lumina cât de cât starea sufletească. În această muncă în condiţii deosebite am beneficiat mereu de sprijinul soţiei mele, Lilia; la fel, m-am bucurat de susţinerea unor prieteni şi colegi care şi-au păstrat buna atitudine, în ciuda atmosferei duş-mănoase ce se crease în jur. Profit de ocazie să mulţumesc, şi pe această cale, atât soţiei mele, cât şi acelor prieteni şi colegi.

La ceva timp după ce am fost achitat – chiar de cei care m-au acuzat – am avut la Moscova, la Sankt Petersburg, apoi şi la Strasbourg – lan-sarea unui solid volum cu memoriile şi dese-nele basarabencei Eufrosinia Kersnovski, care este cea mai completă ediţie, îngrijită şi prefa-ţată de mine, fiind şi una din lucrările la care am lucrat în anii de tristă amintire.

– De ce la Moscova, Petersburg şi Stras-

bourg, şi nu la Chişinău? – A fost un gest de recunoştinţă pentru cei

care au intervenit energic pentru punerea mea în libertate: importante organisme internaţio-nale (Consiliul Europei, alte instituţii politice din Uniunea Europeană şi din SUA), precum şi prestigioşi politicieni din Rusia şi din Occident. În plus, la noi mai-marii zile nu au manifestat vreun interes faţă de această carte sau au blocat orice iniţiativă de a fi lansată acasă. Astfel, co-legul de breaslă dr. Anatol Ţăranu a propus în plenul Parlamentului să vin cu o lansare de car-te şi o expoziţie dedicată temei date, dar suges-tia lui nu a fost luată în seamă. Nici actuala gu-vernare nu a manifestat interes. Dacă ar exista vreo propunere, aş răspunde cu plăcere, doar E. Kersnovski este un fel de simbol al Basara-biei, iar mai larg – şi un simbol al rezistenţei, al dorinţei de libertate dar şi al dorului de baştină.

– Am impresia că în ultimul timp acti-vitatea Dvs. este tot mai mult, tot mai just apreciată. Cum reacţionaţi la aprecieri, la elogii? Dar faţă de critici ce atitudine aveţi?

– Fireşte, mă bucură, mă emoţionează ome-neşte aprecierile pozitive; la fel de firesc mă indispun, mă întristează criticile. Şi laudele, şi criticile, mă pun pe gânduri, mă mobilizează să lucrez mai mult, iar dacă este cazul - să şi intro-duc în lucrările mele anumite corectări. Astfel, am discutat ore în şir pe colegul şi prietenul acad. Andrei Eşanu, luând notă de anumite obiecţii, în calitatea d-sale de redactor ştiinţific la cele patru volume de documente privind is-toria postbelică a Bisericii din RSSM. Am ţinut cont de sugestiile celor cu care am conlucrat: poetul şi eseistul Vsevolod Cernei, care e şi un excelent traducător; redactorul stilizator Vlad Pohilă; scriitorul Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, ş.a.

Dacă însă cineva crede că prin aceste de-claraţii încerc să adun noi aprecieri, bune sau rele, mă văd nevoit să mai fac o remarcă: nu iau în seamă nici elogiile, nici criticile, sau, mai bine zis – insinuările care vin de la unii invidi-oşi, cârcotaşi, egoişti, narcisiaci, îndrăgostiţi de propria persoană sau activitate, oameni nesin-ceri şi neserioşi.

– O întrebare tradiţională: la ce lucrea-ză în prezent academicianul Valeriu Pasat, pe când veţi bucura cititorii cu vreo lucrare nouă?

– După apariţia, în 2011, a monografiei RSS Moldovenească în epoca stalinistă. 1940-1953, am purces la elaborarea unei monografii documentare consacrate istoriei RASS Moldo-veneşti. Nu m-ar mira dacă cineva ar întreba: merită oare să acordăm atât de multă atenţie acestei palme de pământ? Răspunsul meu ferm este acesta: merită, chiar dacă tema a fost şi este tratată şi de alţi colegi, mai tineri sau mai în vârstă. Merită din simplul motiv că Transnis-tria nu este o palmă de pământ pur şi simplu, ci este o bucată de pământ moldovenesc, o parte a poporului şi a statului nostru Republica Moldo-va. Pe această bucată de pământ moldovenesc, în anii 1920-1940, dar şi mai târziu, au avut loc evenimente decisive pentru istoria RSS Moldo-veneşti, apoi şi a statului independent Republi-ca Moldova. Multe din aceste evenimente au consecinţe, repercusiuni şi asupra situaţiei actu-ale în care se află R. Moldova. Cunoaşterea lor constituie o cheie importantă pentru cunoaşte-rea istoriei în ansamblu a Republicii Moldova, dar şi o şansă pentru mult dorita soluţionare a aşa-numitei probleme transnistrene.

Am şi alte proiecte, lucrez concomitent şi la alte studii, viitoare cărţi, dar prefer să nu mă grăbesc a le da publicităţii. Nu că aş fi de felul meu secretos, pur şi simplu mi-a plăcut un sfat ce se conţine într-un roman al scriitorului ame-rican Kurt Vonnegut. Voi da citire acestui gând, poate să prindă bine şi altora: „Istoria este o lis-tă de surprize. Poate numai să ne pregătească să fim surprinşi iarăşi şi iarăşi”.

Consemnare: Svetlana SÂRBU

„De 20 de ani problemele istoriei şi limbii sunt masiv exploatate în scopuri politice…”

Fişier biografic

Istoric, academician, om politic şi diplomat, Valeriu Pasat s-a născut la 13 iulie 1958, în s. Scumpia, r-nul Făleşti, într-o familie de ţărani. Face studii la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, al cărei licenţiat de-vine în 1982. Urmează doctoratul la In-stitutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe din Moscova (1982-1987); face studii la Academia Diplomatică din Federaţia Rusă (1994). Doctor în istorie (1988); doctor habilitat (1996). Din 1993 îm-brăţişează cariera diplomatică, fiind Ambasador Extraordinar şi Plenipoten-ţiar al R. Moldova în Federaţia Rusă, iar prin cumul – şi în Finlanda şi Kazahstan (1994-1997). Ministru al Apărării al R. Moldova (1997-1999), ministru al Secu-rităţii Naţionale (1999-2000), director al Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) al R. Moldova (2000-2002).

Fiind, în 1982, repartizat la Institu-tul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a RSSM, parcurge toate treptele ierarhi-ce, de la laborant la cercetător ştiinţific principal în Secţia de istorie contempo-rană, Centrul Studii Istorice – în prezent. Membru corespondent al AŞM (2000); în 2012 devine membru titular al AŞM, având recomandări ale forurilor acade-mice din România, Rusia, Ucraina.

Debutează editorial în 1994, cu o cu-legere reprezentativă de documente: Pa-gini dificile din istoria Moldovei. 1940-1950 (Moscova, 1994, în rusă), după care au urmat: Asprul adevăr al istoriei: Deportările de pe teritoriul RSS Moldo-veneşti în anii ’40-’50 (1994, Moscova, în rusă; 2000, Chişinău, în română); Cal-varul: Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti. 1940-1950 (Moscova, 2006, în română). A prefaţat şi a îngrijit albumul de memorii şi desene din anii de gulag stalinist ale Eufrosiniei Kersnovski Cât costă viaţa omului (Mos-cova, 2006, în rusă; 2009, Milano, în ita-liană), organizând, în 2008, la Consiliul Europei, o expoziţie şi un colocviu pe tema zguduitoarelor mărturii din lagăre ale acestei basarabence. În 2010-2012 editează la Moscova, în rusă, patru volu-me intitulate Ortodoxia în Moldova. Au-torităţile, Biserica, credincioşii, cuprin-zând documente unice pe această temă, referitoare la anii 1940-1991. În 2011 a tipărit monografia RSS Moldovenească în epoca stalinistă. 1940-1953, care face parte dintr-un serial monografic, proiec-tat în patru volume – ca o panoramă do-cumentară a istoriei recente a Republicii Moldova. Cele circa 80 de lucrări ale lui V. Pasat se bazează pe un număr impre-sionant de documente, amplu şi neordi-nar sintetizate şi comentate, cercetătorul valorificând în ultimii 20 de ani mii de documente inedite din peste 20 de arhive din R. Moldova, Federaţia Rusă, Ucrai-na, România, Kazahstan, Uzbekistan etc.

Deţine mai multe semne ale aprecie-rii şi recunoaşterii activităţii desfăşura-te: Ordinul Prieteniei al Federaţiei Ruse, la încheierea mandatului de ambasador la Moscova (1997); diverse premii şi di-plome la Saloane internaţionale de car-te din Chişinău, Moscova, Strasbourg (2007, 2011, 2012). Este laureat al Pre-miului Naţional al R. Moldova (2012).

Interviu cu academicianul, omul politic şi diplomatul Valeriu Pasat

Imagine din cartea Eufrosiniei Kersnovski

L. Brejnev vorbindu-i lui I.Stalin

Moldovenii învaţă alfabetul chirilic