Mariana MARIN Tatiana NICULCEA

Clasa a IV-a

Carte de lectură

Limba română

CARTIER Publicată de Editura CARTIER

Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.Tel./fax: 24 05 87, tel.: 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md

www.cartier.md

Cărțile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.

LIBRĂRIILE CARTIERCasa Cărții, bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, Chișinău. Tel.: 34 64 61.

Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel./fax: 24 10 00.Librăria Vărul Shakespeare, str. Șciusev, nr. 113, Chișinău. Tel./fax: 23 21 22.

Colecția Cartier educațional este coordonată de Liliana Nicolaescu-Onofrei Editor: Gheorghe Erizanu

Autori: Mariana Marin, Tatiana Niculcea Lector: Inga Druță

Coperta: Vitalie Coroban Consultanță metodică: Angela Cutasevici

Design/tehnoredactare: Marina Fusa Prepress: Editura Cartier

Tipărită la Tipografia Centrală (nr. 7346)

Mariana Marin, Tatiana Niculcea LIMBA ROMÂNĂ. CARTE DE LECTURĂ, CLASA a 4-a

Ediția I, septembrie 2008

© 2008, Mariana Marin, Tatiana Niculcea. Toate drepturile rezervate. Cărțile Cartier sînt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții Marin, Mariana

Limba română: Carte de lectură: Cl. a 4-a / Mariana Marin, Tatiana Niculcea. – Ch.: Cartier, 2008

(F.E.-P. „Tipogr. Centrală”.). – 128 p. – (Col. „Cartier educațional”)17000 ex.

ISBN 978-9975-79-506-7811.135.1:821.09(075.2)

M 39

Dragă prietene!

Primele amintiri despre cărţi rămîn foarte clare în mintea unui om.

O viaţă e cuprinsă într-o carte; o experienţă pe care, cunos-cînd-o, ai putea să n-o mai repeţi, să eviţi, poate, suferinţe și prin aceasta să cîștigi timpul, atît de preţios.

Ai în mînă o altă carte de lectură… o altă experienţă de via-ţă. Dar pentru aceasta ai nevoie de puţină răbdare s-o răsfoiești, să-ți apleci privirea peste rînduri și vei găsi… o fereastră des-chisă spre lume.

Cartea de lectură te invită să citești împreună cu un coleg , să discuți lectura în familie . Încearcă să fii creativ și

să simți starea de spirit a unui autor de carte, alcătuind versuri, continuînd idei, ilustrînd anumite fragmente la rubrica Lectură și creație .

Toate acestea îți vor folosi ca să stabilești independent prefe-rințele și impresiile de lectură cu ajutorul rubricii finale a fiecă-rui modul: Lectură și atitudine .

Lasă-te purtat de cuvinte, idei, emoții și nu vei regreta! O întreagă înțelepciune vei descoperi și te vei simți un om mai bo-gat spiritual, singura bogăție pentru care merită să lupți!

Cu multă iubire, autorii

4

Modulul 1 PATRIOTISM

TOAMNA ÎN MOLDOVADin pomul verde și frumosMai cade-o frunză, înca una…Și se aștern covor pufos –Așa e toamna-ntotdeauna!

Și păsări zi de zi se duc,Și vezi doar una cîte una…Precum o frunză-n vîrf de nuc –Așa e toamna-ntotdeauna!

Pe drum, pe case și pe floriFrumoase brume-și pun cununa…Se-ascunde soarele în nori –Așa e toamna-ntotdeauna.

Petru Cărare

DU-MĂ, CĂRĂRUIE, DU-MĂ…Cărăruie, să mă duciLa izvoarele din lunci,Știu că ele cîntă-așa:Lira-lira-lira-la.

Cărăruie bună, tu,Pîn-la codru sus mă du,Zumzăie prin flori albini:Zum-zin-zini, zum-zin-zini.

Cărăruie, pe-nseratSă mă-aduci ’napoi în sat,Iară eu îţi voi cînta:Linu-linu-linu-la.

Aurel Ciocanu

Lectură

5

VÎNĂTOAREA CEA MARELa cotitura pîrîului zimbrul se afundă în apă și trecu pe malul unde se afla

Dragoș cu cîţiva vînători. Simţindu-se încolţit de săgeţi, cîrni din nou spre albia rîului. Atunci Dragoș întoarse calul și lovi zimbrul în frunte cu ghioaga ţintuită. Fiara se clătină și, cu capul însîngerat, se aruncă spre apă. Dar nu ajunse și se prăbuși sub o salcie. Mugetul lui disperat zgudui împrejurimile.

Vînătorii s-au bucurat. O bucurie amestecată cu durere. Vătăgelul Mircea și logofătul Ștefan au fost grav răniţi. O dată cu bourul pieri și căţelușa Mol-da, copoiul credincios al voievodului.

După ce își risipi mîhnirea, Dragoș cuvîntă în faţa vitejilor:— Iată și ne-am făcut stăpîni pe pămînturile astea. Am nimicit podghiazul

de tătari ce au venit să le prade. Am omorît zimbrul cel furios… De azi încolo aici să ne fie ţara. Și s-o numim… Voievodul frînse graiul să cumpănească.

Mulţimea din poiană răspunse într-un glas care se auzi din Carpaţi pînă la mare:

— Molda, să-i zicem Molda, Măria ta, Molda!— Moldaaa!… răspunse ecoul din cele patru zări.Și i-au zis ţării Moldova. Pe Dragoș l-au ales domnitor. Iar pe drapel și

pe pecete au pus capul zimbrului, semn că s-a sfîrșit pustiirea pămînturilor strămoșești.

Scrie în letopiseţ că din vremea ceea se socoate descălecatul ţării noastre, întemeierea Moldovei, anul 6867, adică 1359.

Folclor

• Explicădecepetricolorulnostruesteimagineazimbrului.

MI-I CASĂ MOLDOVA

Lectură în doi

E pace în iarbă,E liniște-n frunză.Muncește pămîntulFăr’ să se-auză.

Domol curge NistrulDin munte spre mare.Spun unii că-i mic,Pentru mine e mare.

Mi-i casă Moldova,Pămîntul mi-i sfînt –Să-l apăr de rele,Prin muncă să-l cînt…

Și codrii, frumoșii,În zările-albastreDoinească-ne neamulȘi faptele noastre.

Vasile Nedelescu• Memoreazăpoezia.

6

STEJARUL DIN BORZEȘTIȘtefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plă-

cea să se joace cu copiii răzeșilor. Toţi îi spuneau Ștefăniţă. Mic, îndesat, sprinten și ager, cu ochi albaștri și păr inelat, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor.

În împrejurimile Borzeștilor se afla un stejar uriaș, rotund, cu coroana groasă cît să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ștefan cu copiii din partea locului să se joace „de-a tătarii”. Se despărţeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș, Mitruţ.

Pe vremea aceea, Moldova era pămînt al năvălirilor. Erau arse satele și cetăţile. Cînd bătea vestea rea, s-aprindeau focurile pe dealuri, căci așa era ștafeta moldovenilor. Oamenii fugeau în codru și în munte în timp ce satele erau șterse de pe faţa pămîntului.

Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Glasurile copiilor din Borzești se amestecau cu glasurile păsărelelor.

Deodată, prima ceată de copii, în frunte cu Ștefăniţă, s-a ascuns la pîndă într-o pădure. Cealaltă ceată, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns după deal, pe unde năvăleau tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat Mitruţ, ca un han tătă-resc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. Copiii s-au aruncat în năvală, umplînd valea cu strigătele lor. A ieșit și ceata lui Ștefăniţă din pădure și săgeţile de trestie vîjîiau ușurel. Bătălia a durat aproa-pe un ceas. Tare era Ștefăniţă, tare și Mitruţ, dar pînă la urmă, Ștefăniţă a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, Mitruţ a fost dus la judecată în faţa puilor de moldoveni. Ștefăniţă a prins a-l judeca întrebîndu-l de ce-i calcă ţara? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălito-rii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei?

Întrebîndu-l, Ștefăniţă își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazu-rile oamenilor.

— De ce? a întrebat încă o dată Ștefăniţă, așa de crunt, încît Mitruţ aproa-pe că și-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din rîs.

— Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit?— Să i se reteze nasul… a spus unul.— Nu! E prea puţin! a răspuns Ștefăniţă.— Să i se scoată ochii!— Nu! E prea puţin!

Lectură în familie

7

— Atunci spînzurat să fie de ramurile stejarului… a spus altul și Mitruţ nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frînghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată. Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta.

— Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus.L-au urcat pînă la jumătatea stejarului și l-au lăsat în leagănul ușurel al

vîntului.Deodată, cum rîdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit.

Glasul i-a pierit în gît. Abia a izbutit să strige:— Tătarii! … Vin tătarii! Vin tătarii!Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu ia-

taganele-n dinţi, cu șomoioguri aprinse în vîrful suliţelor.— Coborîţi-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au

luat-o la fugă, spre sat, ţipînd:— Tătarii… vin tătarii!Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru ori

înșfăcau parii afumaţi la capăt, furcile, coasele și topoarele, gata de apărare. Pretutindeni se auzeau ţipetele copiilor și ale femeilor:

— Tătarii! Vin tătarii!Tătarii năvăleau într-o trîmbă lungă și-n urma lor colburile urcau pînă-n

înălţimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse.Eusebiu Camilar

• Completeazătabelul:

Personajele (cine participă la acțiune)

Locul (unde are loc acțiunea)

Timpul (cînd are loc acțiunea)

Lectură și creaţie• Ilustreazăunfragmentdinacesttext.

8

RĂUTUL(legendă)

Nu pot spune cînd anume s-a petrecut ceea ce am să vă povestesc acum. Știu doară că în vechime oamenii din cele patru părţi ale lumii s-au adunat la soborul lor cel dintîi, unde au aruncat sorţi de împărţeală a uscatului.

Cîmpia s-a nimerit să-i cadă plugarului. Dealurile cu pășuni mănoase i-au căzut ciobanului. Pe urmă a venit faurul. El a luat ceea ce rămase – piatra.

S-a dus faurul acasă și le-a spus celorlalţi:— Fraţilor, norocul ne-a părăsit și tot greul vieţii peste noi o să treacă.Breasla făurarilor, auzind aceasta, și-a încreţit fruntea și s-a mîhnit.— Nu face să ne plîngem, că doar sîntem făurari! spuse tînărul lor împărat.Făurarii primiră cu demnitate ceea ce le hărăzise ursita.Mai întîi au văzut că în ţara lor nu crește iarba. Și au cioplit din piatră

firișoare de iarbă. Nu licăreau nicăieri nici flori. Și le-au făcut din piatră. Nu creșteau nici arbori. Și i-au înălţat. Ploaia, ca să răcorească pe toate în jur, au făurit-o din piatră de aur. Au zidit apoi palate și le-au împodobit cu statui și cu amfore pline de cîntece. Palatele lor ca de fildeș erau și sprijineau cerul siniliu care se lăsa în jos pe deasupra stepei îndepărtate.

În una din zile, dinspre stepă se ivi o pasăre stranie. Cineva a zărit-o și făurarii, sprijiniţi în cozile topoarelor, au dus mîinile streașină la ochi.

Pasărea făcu trei rotocoale în văzduh și se îndepărtă către soare-apune. „Ce o fi arătînd semnul ?” se întrebară în sinea lor făurarii.

Unul dintre ei zise:— Piatra se despică îndărătnic, fraţilor, poate mai ascuţim topoarele!Nimeni însă nu luă în seamă aceste cuvinte. Toţi așteptau să mai vorbeas-

că cerul. Dar cerul, iscodit de privirile lor, nu le prevestea nimic, era adînc, pașnic, însorit și făurarii își văzură de treburi: lucrau topoarele, dălţile, cio-canele. Dealurile de piatră albă se transformau în palate. Bucăţile de stîncă deveneau statui și amfore.

— Nu te uita, piatră, peste gard, că te ard! spunea un tînăr vesel și izbea cu toporul apăsat în carnea albă a pietrei.

— Te ard, dar sîntem neamuri, îi răspundea un bătrînel, în timp ce lovea iscusit cu ciocanul în daltă.

Și, într-adevăr, neamuri păreau oamenii și stîncile: același obraz incrustat cu asprime, privire dîrză – alcătuiri din piatră. Pe oameni îi deosebea doar gestul de bunăvoinţă, graiul blînd și cîntecul abia auzit, care se scurgea în suflet, în vreme ce mîinile ciopleau neobosite.

Lectură

9

Multe zile în șir au dat ei pietrei înfăţișarea lor și pe cea a cîntecului. Se părea că însuși zeul frumuseţii și al păcii a coborît între ei. De pasărea cea stranie uitaseră cu totul.

Dar iată că într-o zi se pomeniră împresuraţi de nomazii războinici ai tribului Rău.

Faurii s-au ridicat la luptă: bărbaţii, femeile, copiii – toţi au luat în mîini topoare și pietre. Tribul Rău însă era prea numeros și prea puternic, ca fău-rarii să-l poată înfrunta.

În scurt timp ţara de piatră a fost supusă, palatele năruite cu fruntea în ruină, sparte amforele, să curgă cîntecele în ţărînă…

În timp ce gîzii trăgeau la butuc bărbaţii tineri ai neamului, potolindu-și setea de sînge, căpetenia tribului Rău, înconjurat de războinicii săi, se așeză biruitor la masa de piatră a făurarilor… El a golit o cană de vin și a zdrobit-o de capul unui copil de-al făurarilor, apoi a golit a doua cană și a zdrobit-o de capul altui copil.

Cînd a vrut să golească și ce-a de-a treia cană, masa la care stătea birui-torul a plesnit. Crăpătura s-a căscat și l-a înghiţit ca un balaur. Apoi s-au desfăcut stîncile, dealurile, codrii… și o apă a pornit în curgere năvalnică, o apă neagră, care i-a înghiţit rînd pe rînd pe toţi războinicii, toţi gîzii, toată molima răutăţii venită după jaf și prădăciune…

Abia după aceea apa s-a limpezit și s-a numit Rău-tul. Iar acolo unde va-lurile lui spintecă pietre și stînci, acolo se mai găsesc și azi amfore, statui și flori de piatră.

Folclor

ŢARADin umbra deasă-a noruluiÎntins pe ţări străineCu aripele doruluiVoios revin la tine.

O! cuib al fericirilor,O! ţară luminoasă,Comoară-a nălucirilor,Grădina mea frumoasă!

Aice-i ţara ţărilorȘ-a doinelor de jaleCe-n liniștirea serilorTe ţin uimit în cale.

Și-n stîncele CarpaţilorCresc paseri năzdrăvane,Și-n sufletul bărbaţilor,Mîndriile romane!

O! gură dulce-a raiului,Tu dai prin o zîmbireȘi fericire traiului,Și morţii fericire.

Luceferii eteruluiRîvnind privesc la tine,Și toţi îngerii ceruluiTe-au îndrăgit ca mine!

George Coșbuc

10

IARBA GRAIULUITrec cuvintele-n șuvoaie:— Limba noastră-i verde ploaie;Scumpele-i mărgăritareInima ne-o fac mai mare.

Basme, snoave amuzanteCu sclipiri de diamanteNe ţin hojma vorba treazăȘi veșmîntu-i luminează.

Grai de mamă și de tatăCurge-n vremi – cișmea curată.Adăpînd cu apa-i vieDrumul nostru-n veșnicie.

Gheorghe Blănaru

Lectură

Limpezi, sfinte ploi verbaleCurg pe deal și curg la vale;Iar din urmă, voinicește,Iarba graiului ne crește.

Drumul vorbei, nesfîrșit,Cu legende-i pietruit.Cu balade, zicători,Poezii și ghicitori,

Fără-aceste pietre rareCe ne-ar face graiul oare?Cred că l-am vedea-ntr-o ziCum începe-a veștezi.

Lectură și creaţieALTAR DE JERTFĂ ȘI LAUDĂ…

(fragment din cartea „Viața lui Ștefan cel Mare”)

Cum a ajuns primăvara în munte și s-au scurs puhoaiele, Ștefan-Vodă a poruncit lui Ion vistiernicul să sloboadă cheltuielile zidirii de la Putna. Căci după mila pe care Domnul Dumnezeu i-o arătase nu numai o dată, se cuve-nea să se înalţe în Moldova un altar de jertfă și laudă.

De un sfert de veac și mai bine domnii ţării nu săvîrșiseră decît ucideri între ei. Chiar vechile lăcașuri de închinare ale bătrînilor cădeau în risipă. Așa că nu tîrzie vreme după dobîndirea dreptului său, Ștefan-Vodă se sfă-tuise cu preasfinţitul Teoctist și alţi clerici și ieșise în mai multe rînduri în poienile desfătate de sub munte, cu curtenii săi, căutînd un loc potrivit. Așa se oprise la Putna și, după obiceiul vremii, hotărîse împrejmuirea trăgînd însuși Măria sa cu arcul din punctul unde trebuia să fie poarta clopotniţei. Unde a căzut săgeata urma să se așeze altarul. A poftit apoi pe neguţătorii genovezi de la Cetatea Albă să-i năimească un meșter iscusit de la Italia și a și pornit lucrările. În primăvara de după războiul cu ungurii s-a dus să le vadă și le-a găsit, pentru mulţumirea sa, ajunse către săvîrșire. Meșterii pen-

11

tru acoperișul turnurilor intraseră la rînd și așezaseră în vîrf icoana Maicii Domnului, basma albă și smicele de sălcii.

Domnul adusese cu sine pe coconul său iubit Alexandru, ţinîndu-l călare pe un căluţ șarg din stînga sa. Așa umblară amîndoi în jurul zidurilor, ur-maţi de curteni. Căpitanul de nemţi sta la o parte cu oștenii săi, sprijiniţi în suliţi. Primăvara aburea și cînta de pretutindeni.

— Îţi place acest loc, copile? a întrebat Măria sa.Coconul nu înţelegea de ce e întrebat, îi plăcea. Mai ales că ieșise la larg

și călare din cetatea de stîncă de la Suceava și dintre dascăli. Nimeni nu-și poate închipui și nu poate cumpăni necazurile unui prunc…

— Îţi place?— Îmi place.— Mă bucur, Alexandre, deoarece aici e locul nostru pentru odihna cea

lungă…Mihail Sadoveanu

• Ecranizare:

Încelocalorașului(satului)natalaivreasăfilmezi?Dece?

Încefragmentestedescrisăașezareageografică?

Cucemomentaivreasăîncepifilmul?Dece?

Cemelodiiaifolosipeparcursulfilmului?

Descrieloculîncaretrebuiesăfilmezi.

Filmultăupoateaveaepisoade.Cîteaivreasăfieele?

Cumleveiintitula?

12

ȘTEFAN CEL MAREȘtefan, Ștefan, Domn cel Mare,Seamăn pe lume nu are;Seamăn pe lume nu are,Decît numai mîndrul soare!

Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare,Bate hoardele tătare;Bate hoardele tătareȘi turcii pe zmei călare!

Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare,Bate leși fără cruţare;Bate leși fără cruţareȘi unguri fără-ncetare!

Folclor

Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare,La Suceava cuibu-și are;La Suceava cuibu-și are,Și din el ades el sare!

Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare,Pune pieptul la hotare;Pune pieptul la hotare,Ca un zid de apărare!

• Încearcăsăalcătuieștiuncatrencaresăînceapăcuversul„Ștefan, Ștefan,DomncelMare”.

DANIEL SIHASTRUSub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume,Unde un sihastru a fugit de lume,Cu vărsarea serii un strein sosi.Ștefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune,Să aștepte-afară! sînt în rugăciune.Bunule părinte! Sînt rănit și-nvins;Ochii săi sub gene albe și stufoaseCu greu mai îndreaptă săgeţi veninoase;Dar cu toate astea fieru-i va lovi,Ș-albele lui gene încă n-or clipi.Cela ce se bate pentru a lui ţarăSufletu-i e focul soarelui de vară.Mergeţi la sultanul care v-a trimis,Ș-orice drum de pace spuneţi că e-nchis!Apoi către curte domnul se îndreaptă.— Fericirea ţării de la noi s-așteaptă.De deșarte vise să nu ne-nșelăm:Moarte și sclavie la străini aflăm.

13

Viitor de aur ţara noastră are,Și prevăz prin secoli a ei înălţare.Însă mai-nainte trebuie să știmPentru ea cu toţii martiri să murim!Căci fără aceasta lanţul ne va strîngeȘi nu vom ști încă nici chiar a ne plînge!Însăși a mea mumă astăzi m-a respins!Viu să-ţi cer povaţă dacă nu-i mai bineTurcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?Daniel Sihastru domnului a zis:— Mă înșală-auzul ori eu am un vis?Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie;Dar cu umilinţă lanţu-l înconvoaie!Ce e oare traiul, dacă e robit?Sărbătoare-n care nimeni n-a zîmbit?Viaţa și robia nu pot sta-mpreună,Nu e totodată pace și furtună.Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormînturi,Pentru neatîrnare, oameni și pămînturi;Dar nu ai p-acela ca să-i umilești!Poţi ca să îi sfarămi; dar nu să-i robești!Daca mîna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,Altuia mai harnic locul tău îl lasă!Căci mai bine este supus lăudat,Decît cu rușine domn și atîrnat!Dupe-aceste vorbe, Ștefan strînge-oștireȘi-nvingînd păgînii, nalţă-o monastire.

Dimitrie Bolintineanu

• Imaginează-țicătextuldateste inclusîntr-ocarte.Reprezintăîn spațiulalăturatcopertaacestei cărți.

Lectură și creaţie

14

LECTURĂ ȘI ATITUDINE

Topultextelorliterare dinacestmodul:

Titlul Autorul

1.

2.

3.

4.

5.

Topulpersonajelorliteraredinacestmodul:

Personajele Titlul Ce am literare și autorul învăţat textelor de la ele? literare

1. _________ ______________ __________

2. _________ ______________ __________

3. _________ ______________ __________

4. _________ ______________ __________

5. _________ ______________ __________

Alegeșiscrienumeleunuisingurpersonaj.

Argumenteazăpreferința.

Scrietitlulunuitextcarete-aimpresionat celmaimult:

Argumentează.

Scriemesajul(ideea)unuitextliterar.

Ilustreazăprindesenaceastăînvățătură.

15

Modulul 2 CHIBZUINȚĂ

SEPTEMBRIE(fragment din „Calendarul școlarului”)

În septembrie, zilele scad mereu și pe la sfîrșitul lunii se fac deopotrivă cu noaptea.

Florile de pe cîmp încep să moară, pentru că de multe ori noaptea cade brumă și numai cîteva îndrăznesc să înflorească tocmai acum.

Nu mai vezi fluturi, deoarece au pierit florile. Nici albinele n-au de unde să mai adune miere. Gîndăceii au pierit ori s-au ascuns în pămînt.

Frunzele copacilor își schimbă faţa lor cea verde. Unele se fac roșii și cele mai multe galbene; iar cînd vîntul bate, ele se scutură și cad.

Prin grădini, oamenii își adună legumele, ca să le păstreze pentru iarnă.Cît de darnică e toamna! Acum se culeg merele, perele, gutuile, nucile.Prin vii e zgomot și veselie.Pe la începutul lunii, păsările se gătesc de plecare. Pe cîmp vezi stoluri

mari de berze. Noaptea auzi pe sus cîntecul cocorilor. Tot mai mult se îm-puţinează oastea păsărilor. O dată cu ele piere și cîntecul din păduri și de pe cîmpii.

George Coșbuc

• Împartetextulînșasefragmente.

Scrie titlul fragmentului: Ilustrează fragmentul:1. 1. 2.

2.

3. 3. 4.

4.

5. 5. 6.

6.

Lectură

16

BOBOCUL DE TRANDAFIRÎn clasă e liniște deplină. Cei din clasa întîi sînt ocupaţi cu scrierea unui

semn nou: „Bastonul răsturnat”. Unele mîini par încă nesigure. Învăţătoa-rea se plimbă printre bănci și, unde e nevoie de ajutorul ei, se oprește. Nu peste multă vreme, semnele trase acum stîngaci de școlari vor compune li-tere, cuvinte, apoi propoziţii.

Învăţătoarea e tînără (…) încearcă chiar să-și amintească de prima zi de școală, dar niște ochi mici, negri o roagă să se apropie. Se întîmplă ceva cu semnul, cu bastonul răsturnat. Nu vrea să se lase în nici un chip aplecat spre dreapta. Ochii sînt ai unui băieţaș tuns scurt, cu obrajii pîrliţi de soare și care își mușcă întruna buza de jos. Învăţătoarea îi poartă de cîteva ori mîna pe caiet și bastonașul buclucaș se lasă biruit. Chipul școlarului i se pare cunoscut învăţătoarei. De unde oare? De la înscrieri? Dar deodată își aduce aminte de ceva. Rîde și mîngîie cu palma creștetul tuns al școlarului cu ochii mici și negri ca cireșele amare…

…Se scuturau frunzele din castanul de la poarta școlii, dar ziua era caldă. Să fi fost prin octombrie! Nu-și mai amintea… Tufănelele își soreau, piro-tind, florile în straturi, iar vrăbiile se speriau ori de cîte ori castanele loveau trotuarul… Și în una din aceste zile ale toamnei trecute, un băieţaș se plim-ba pe lîngă gardul școlii, cu un boboc de trandafir din grădina lor.

Băiatul se uita lung la ferestre, la uși, ofta și începea din nou să treacă pe lîngă gardul înalt, ţinînd bobocul în mîna dreaptă, pe care o tot întindea, ca și cum ar fi încercat să dăruiască cuiva, nevăzut, floarea.

Învăţătoarea atunci l-a apucat de bărbie și l-a întrebat:— Cui vrei să-i dai trandafirul?Băiatul s-a înroșit, a clipit des din ochi, apoi a răspuns cu jumătate de

glas:— Surorii mele… e elevă.— În ce clasă este? îl întrebă învăţătoarea.— Nu știu, se fîstîci băieţașul și o rupse la fugă pe o uliţă lăturalnică.Nici a doua zi, nici a treia zi nu-l mai zări nimeni prin preajma școlii. Dar,

într-o dimineaţă, învăţătoarea îl găsi drept în poartă. Părea îngîndurat. Bo-bocul se prefăcuse în trandafir, înflorise poate într-un pahar cu apă.

— Cum o cheamă pe sora ta? îl întrebă învăţătoarea.— Cornelia, silabisi băiatul, ţinînd capul în pămînt.— În ce clasă învaţă?Băiatul tăcu o vreme, apoi spuse:

Lectură în doi

17

— Sora mea e mică. Nici nu vorbește. Trandafirul… trandafirul…— Ei, ce-i cu trandafirul? întrebă din nou învăţătoarea, văzîndu-l încur-

cat.— Eu am numai cinci ani… și nu mă primește la școală… și trandafirul…

e din grădina noastră. E pentru dumneavoastră… Vă rog să-l luaţi și să-mi arătaţi și mie unde învaţă copiii.

Și fără să mai adauge ceva, i-l întinse învăţătoarei. Dar chiar în acea clipă petalele roz-albe ale florii căzură și se risipiră pe trotuar. După ele picară și două lacrimi…

Învăţătoarea își aminti apoi cum l-a luat de mînă și l-a dus să vadă o sală de clasă… Băiatul s-a așezat într-o bancă și a stat ca un școlar adevărat, apoi s-a uitat la geamul bibliotecii.

La plecare, învăţătoarea i-a dat o carte cu multe ilustraţii și băiatul a zîm-bit și a privit-o mult, ca și cum ar fi voit să spună ceva, dar nu găsea cuvin-tele.

— Doamna învăţătoare, acum e bine? o întrebă școlarul cu ochii negri ca cireșele amare.

— Da, acum e bine… Bine!… și învăţătoarea trecu mai departe, la ceilalţi copii.

Băiatul privi mulţumit caietul cîtăva vreme, apoi căută repede în bancă și, cînd învăţătoarea se uită în altă parte, el se strecură în fugă și puse pe cate-dră un boboc de trandafir. Era sigur că nu-l văzuse nimeni. Toţi școlarii din clasa întîi erau foarte ocupaţi cu scrierea semnului celui nou.

Călin Gruia

• Povesteștepescurtfragmentulcecorespundeimaginiidemaijos.

18

CUVINTELE VRĂJITEAceastă întîmplare s-a petrecut într-o școală. Era într-o seară, după ple-

carea copiilor. În seara aceea, peniţa, curioasă, sări lîngă călimară și o în-trebă:

— Spune-mi, doamnă călimară, nu auzi nimic?— Stai puţin, spuse călimara, să ascult.— Se aud zgomote dinspre bibliotecă, șopti peniţa…— Așa e, răspunse călimara. Pare-se că doamnele cărţi sînt cam agitate în

seara asta. De obicei, după o zi de muncă, ele sînt liniștite.Într-adevăr, cărţile erau agitate. Copertele lor se deschideau, se auzea cum

foșnesc paginile și cum șoptesc.Deodată văzură niște omuleţi mititei de tot, albi și negri, care ieșeau prin

broasca ușii de la bibliotecă și săreau pe dușumea.— Ce-i asta? întrebă peniţa din ce în ce mai curioasă. Parcă i-aș

cunoaște.— Așteaptă, spuse călimara. Cred că și eu i-am mai văzut pe undeva pe

omuleţii ăștia.— Ce mulţi sînt! strigă peniţa.— Ce proaste sîntem! Sigur că-i cunoaștem. Sînt cuvintele!— Cuvintele?— Bineînţeles, cuvintele, care sînt scrise cu peniţa și cu cerneală, cu un

creion sau cu o cretă. Le cunosc foarte bine.— Ai dreptate, spuse peniţa, ce proastă sînt, le cunosc și eu. Înainte de a

mi se fi rupt vîrful am scris și eu o mulţime. Ce multe sînt! Oare ce au de gînd? Poţi să le recunoști?

— Stai puţin. Da, pe cîteva le recunosc. Iată cuvîntul SUPĂ, spuse căli-mara. E burtos, rotund și merge liniștit, cu pași mărunţi. Văd și cuvîntul OŢET. Are umerii ascuţiţi și părul ţepos.

— Vezi cumva cuvîntul CARAMELĂ? întrebă peniţa, pofticioasă.— Da, are părul auriu, mîinile albe și o pălărioară de zahăr.În timpul acesta cuvintele se suiseră pe catedră și vorbeau toate odată. La

un moment, unul din ele sări pe buretele cu care se ștergea tabla și strigă cu o voce severă:

— Liniște!— E cuvîntul PEDEAPSĂ, șopti călimara și peniţa dori să se ascundă.

Acest cuvînt era îmbrăcat în haine de culori închise. Avea ochelari cu rame metalice, în mînă ţinea un carnet și se strîmba în timp ce vorbea. Avea părul aspru ca sîrma.

Lectură și creaţie

19

— Liniște! Altminteri, femeia de serviciu va auzi zgomotul din clasă și va trebui să ne ascundem în paginile cărţilor.

— E o femeie de treabă, strigă cuvîntul BUNĂTATE. N-o să ne facă nimic.— Să nu crezi asta, mormăi cuvîntul RĂUTATE. Era un cuvînt slab și urît,

cu hainele rupte, părul verde și încîlcit și cu niște cucuie pe frunte.— Staţi, spuse cu o voce liniștită cuvîntul FRATE. N-am venit aici să ne

certăm. Am hotărît să ne alegem un președinte sau o președintă. S-o facem cît mai repede. Sînteţi de acord?

— Da, da, spuseră mai multe cuvinte într-un glas. Să alegem un preșe-dinte.

— Să ne grăbim să ne alegem președintele, spuse cuvîntul PENDUL. Cine vrea să fie președinte sau președintă?

— Eu, nu, spuse cuvîntul TIMIDITATE. Cînd se uită cineva la mine, mă înroșesc ca o cireașă.

— Eu, strigă deodată cuvîntul FIER. Sînt mare și solid. Am pumni puter-nici. Cine mă votează?

— Așteaptă, adăugă cuvîntul AUR. Priviţi părul meu, hainele mele. Eu strălucesc din toate părţile. Sînt cuvîntul cel mai iubit.

— Nu e adevărat, spuse cu o voce liniștită un cuvînt rotunjor la trap. Era cuvîntul INIMĂ și avea o guriţă trandafirie.

— Nu sînt eu cel mai iubit? întrebă cuvîntul AUR.— Nu, spuse cuvîntul INIMĂ. Iată cuvîntul cel mai iubit. Și arătă spre un

cuvînt înfășurat în văluri ușoare, cu braţe mîngîietoare și ochii de culoarea soarelui și a florilor.

— Acesta e cel mai iubit. Cuvîntul MAMĂ e cel mai frumos și cel mai dul-ce. Vreau să ne fie președinte.

Se apropie cuvîntul TOPORAȘ. Era micuţ și mirosea frumos.— Vreau să vă propun cîteva nume, spuse cuvîntul TOPORAȘ, cu o voce care

abia se auzea. Dacă am alege cuvîntul IUBIRE sau mai bine AFECŢIUNE?— Nu, nu, urlă cuvîntul RĂUTATE, scuturîndu-și părul verzui. Ne trebuie

altele. Cu cele pe care le-aţi ales n-o să facem nimic. Eu vă propun cuvîntul BICI, care plesnește grozav, sau cuvîntul CUŢIT, care e atît de slab și de tăios, că ţi se face frică.

Deodată, mulţimea se dădu la o parte ca să facă loc unui cuvînt burtos, rotund și dolofan. Era cuvîntul SUPĂ.

— Ascultaţi, zise, cu gura plină. Am să vă propun și eu cîteva. Ce-aţi zice de cuvîntul PÎINE? Toată lumea îl iubește. Pîinea e foarte preţioasă. Știţi cît de mult și-o doresc săracii. Sau cuvîntul GRÎU, care are o haină de aur atît de frumoasă.

— Am o idee, spuse cuvîntul BUNĂTATE, înaintînd în haina-i albă, fină. Să luăm cuvîntul CASĂ: e frumos și-l iubim. Sînt atîţia oameni care-și doresc una. Nu e cuvîntul cel mai iubit din lume?

20

— Nu, nu, spuse șuierînd cuvîntul VISCOL. Eu nu-l iubesc. Mă împiedică să mușc de nas și de urechi oamenii.

O voce puternică ceru cuvîntul. Cel care se apropia era un cuvînt mare. Era cel mai mare dintre toţi. Era rotund ca un bulgăre.

— Vai, murmură cuvîntul TOPORAȘ, este cuvîntul LUME. Are o haină caraghioasă, de culoarea pămîntului, culoarea muncii, a grîului, a pădurii sau a zăpezii și are o vestă albastră ca marea.

— Prieteni, zise cuvîntul LUME cu voce gravă, cuvintele pe care le-aș vrea eu sînt: PRIETENIE, de exemplu, este cuvîntul care are mîini puternice și vorbește totdeauna frumos. Sau cuvîntul UNIRE, care încearcă să-i facă pe oameni să se înţeleagă, să nu se certe…

În sală se auziră șoapte. Cuvintele discutau între ele și se gîndeau pe cine să aleagă.

— Știu, am găsit, spuse cuvîntul TOPORAȘ. E un cuvînt parfumat, mai parfumat ca mine. Are în el parfumul florilor, al liliacului, zambilei, tran-dafirului, garoafei și al micilor violete, ca mine. Dacă nu-l avem, dacă îl ștergem, totul e sfîrșit.

— Vai, văd, chiar înţeleg, spuse cuvîntul LĂCOMIE, este cuvîntul…— Este cuvîntul PACE! strigară mai multe voci.Și imediat apăru un fel de lumină. O lumină ca aceea a zorilor, cînd soa-

rele pătrunde prin gluga norilor.— Da, cuvîntul PACE va fi președintele nostru, strigară cuvintele. Cuvîn-

tul PACE ieși înainte. Era frumos. Avea cele mai frumoase culori pe care le poţi visa. Alb ca laptele și făina, albastru ca mările pe care plutesc corăbiile ce duc mărfuri dintr-o ţară în alta, verde ca pajiștile pe care crește iarba cea gustoasă, roșcat ca ţigla și cărămida, el avea toate culorile. Iar părul lui era auriu ca grîul, ca porumbul și ca orzul.

El a fost ales. Și lumina care umplu clasa venea din hainele, din ochii și din părul lui.

— Și acum, trebuie să ne întoarcem, spuse cuvîntul MUNCĂ, frecîndu-și mîinile. Se face ziuă. Peste cîteva ore vor sosi copiii. Să ne pregătim pentru lecţii.

Pierre Gamarra

• Alegetreicuvintedintext.Ilustrează-leînmodulîncaresîntdescrise întext.

Cuvîntul

Ilustrația

21

POVESTEA CREIONULUICopilul își privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:— Scrii o poveste care ni s-a întîmplat nouă? Sau poate e o poveste despre

mine?Bunicul se opri din scris, zîmbi și-i spuse nepotului:— E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decît cuvintele este

creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, cînd vei fi mare.Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la acesta.— Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!— Totul depinde de felul cum privești lucrurile. Există cinci calităţi la

creion, pe care dacă reușești să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăiește în bună pace cu lumea. Prima calitate: poți să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mînă care ne conduce pașii. Pe această mînă o numim Dumnezeu și El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui. A doua calita-te: din cînd în cînd trebuie să mă opresc din scris și să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar pînă la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să știi să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun. A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a șterge ce era greșit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat e faptul că ne menţinem pe drumul drept. A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot așa, îngrijește-te de ce se întîmplă înlăuntrul tău. Și, în sfîrșit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot așa, să știi că ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conștient de fiecare faptă a ta.

Paulo Coelho

• Ilustreazămesajultextului.

Lectură în familie