Leoaică tânără , iubireade Nichita Stănescu

Universul poetic-Descendenţa spirituală a lui Nichita Stănescu vine din lirismul lui Mihai Eminescu, din poetica filozofică a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu(perioada ermetică 1925-1926), fiind un inovator al ,,Cuvântului” asemeni lui Tudor Arghezi. Privitor la concepţia sa literară, Nichita Stănescu afirmă : ,,Clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede de-odată ideile şi sentimentele, dar le vede cu cuvintele”. Pentru Nichita Stănescu ,,Cuvântul” este ,,preumblare prin sinele lucrurilor”, iar poezia este definită ca ,,aventura cuvântului”. Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul ,,O viziune a sentimentelor” din 1964 (poezie postbelică), în care Nichita Stănescu prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare a eului liric. Este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiilor. Aparţine modernismului prin intermediul temei, fiind caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, a imaginilor artistice, noutatea metaforelor şi înnoirile prozodice (versul liber şi ingambamentul). Tema poeziei este iubirea ,,ca întâmplare a fiinţei”. Apariţia bruscă, surprinzătoare a iubirii, violentă, agresivă în existenţa umană, transformă definitiv percepţia bărbatului îndrăgostit asupra lumii şi asupra sa, iubirea fiind o stare de vibraţie continuă, o cale spre revelaţie şi o modalitate de integrare în armoniile universale. Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al ,,leoaicei”, simbol pentru iubire ca pasiune si fascinaţie copleşitoare. Titlul,reluat în incipit, defineşte iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare. Metafora explicită a iubirii imaginată ca o ,,leoaica tânără” propune o perspectivă atipică pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire şi o leoaică tânără evidenţiată în apoziţie evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forţă, senzualitate dar şi o stare hipnotică, neputinţa prăzii de a i se sustrage.

Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea în mod direct a sentimentelor şi prezenţa mărcilor eului liric, pronume şi verbe la persoana I singular: ,,mi-a sărit, mă pândise, mi-am dus” etc. Compoziţional poezia are trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe. În prima secvenţa este prezentată întâlnirea neaşteptată cu iubirea: ,,Leoaică tânără iubirea mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.”Cea de-a doua strofă descrie într-un tablou cosmogonic, transformarea lumii ca efect al iubirii: ,,Şi deodată-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două, Şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii.Ultima secvenţă prezintă metamorfozarea fiinţei ca urmare a întâlnirii cu iubirea şi proiecţia în eternitate a sentimentului: Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire, peste care trece alene o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme şi-ncă-o vreme… Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii ,leoica, plasate la începutul şi sfârşitul textului poetic. Metaforele ,,leoaică tânără” şi ,,leoaică arămie” se coreleayă cu doua pecepţii diferite ale eului liric asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă iubire este ireversibilă.Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului.

Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire care ia forma agresivă a unei tinere leoaice care îi sare ,,în faţă” poetului, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui înfigându-şi colţii în faţa acestuia şi muşcându-l.Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un sentiment nou-iubirea , care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotenta extinsă asupra întregului univers poetic. Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după propriile legi într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii ,, se făcu un cerc, de-a dura,când mai larg, când mai aproape,ca o strângere de ape”. Poetul se simte în acest nou univers un adevărat ,,centrum mundi”, un nucleu existenţial.Privirea, ca simbol al perseverenţei sinelui se înalţă ,,tocmai lângă ciocârlii” sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, iar poetul este extaziat de noul sentiment neaşteptat care îl copleşeşte.Strofa a treia revine la momentul iniţial ,,leoaica arămie/cu mişcările viclene” fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric, acesta pierzându-şi concreţia sub puterea dezastruoasă a iubirii, simţurile pierzându-şi funcţiile : ,, Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie.”Poetul nu se mai recunoaşte simţindu-se confuz şi bulversat de ,,atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de puternic.Iubirea ca formă de spirit a timpului, învinge timpul, dând strălucire şi profunzime vieţii ,,încă-o vreme/ şi-ncă-o vreme…”.

Tănase Alexandru Andrei, clasa a XII-a A, Liceul Tehnologic ,,Victor Frunză”, Râmnicu Sărat