Leoaic ă tânără, iubirea

Poezia este cuprinsă în volumul O viziune a sentimentelor. Pentru Nichita Stănescu iubirea şi poezia sunt două stări înălţătoare care se identifică în existenţa poetului. Ele devin condiţia geniului nemuritor, blestemele patimeni de creaţie.

O temă romantică (iubirea – poezia) este exprimată într-un limbaj poetic de factură neomodernistă.

Prima strofă aminteşte de Eminescu de starea potrivit căreia iubirea apare ca suferinţă. Cuvintele folosite unt expresive în acest sens, semnificând poate sentimentul devastator şi devorator pricinuit de iubire „leoaică”, „colţi”, „înfipt”, „muşcat”.

„Leoaică tânără, iubireami-a sărit în faţă.

Mă pândise-n în cordareColţii albi mi-a înfipt în faţă,

m-a muşcat leoaica ayi de faţă”.Asemenea romanticilor N. Stănescu alătură iubiii imaginea naturii. Alege însă câteva

motive literare cu valoare de simbol, într-o structură metaforică: „cercul”, simbol al perfecţiuni, „apa” – simbol al vieţii, „curcubeul” – simbol al frumosului, al artei; „ciocârlia” – simbolizând farmecul şi bucuria cântecului, creaţiei, artei.

Poetul face treptat legătura între iubire ca sentiment, natură, drept cadru al existenţei şi artă, creaţie artistică, o formă de manifestare a spiritului:

„Şi de-o dată-n jurul meu naturase făcu un cerc de-a-dura

când mai larg, când mai aproape,ca o strângere de ape.

Şi privirea-n sus ţâşnindcurcubeu tăiat în două,

şi auzul o-ntâlniitocmai lângă ciocârlii”

Necunoaşterea elementelor fizice, umane, obişnuite, comune însemnează trecerea spre starea impersonală, cea poetică a creaţiei, a poeziei, este starea specifică unui creator, geniu aşa cum însuşi Maiorescu a considerat:

„Mi-am adus mâna la sprânceanăla tâmplă şi bărbie

dar mâna nu le mai ştie.”Ultima parte a discursului liric instituie pe deplin consideraţia poetului asupra creaţiei

câtorva metafore care definesc poezia: „deşert în strălucire”(imaginea poetică); „leoaică arămie”(poezia); metaforele „leoaică”, „mişcările viclene”, trimit la condiţia geniului nefericit la nemurirea văzută ca blestem şi amintesc de metaforele eminescene „poezia – sărăcie”, „geniul – o nefericire”. Ultimele două versuri sugerează eternitatea prin poezie; se face trimitere la cunoscutul vers eminescean „vreme trece, vreme vine”.

„Şi alunecă-n neştirepe-un deşert în strălucire

peste care trece-aleneo lepaică arămie

cu mişcările viclene,înc-o vreme,

şi-ncă-o vreme...”