Leoaica tanara, iubirea…(Nichita Stanescu)

Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura romana

alături de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi.Astfel, Nichita Stanescu schimba sensul si planul

speculatiei poetice, lirismul sau fiind “neasteptat, si atenteaza” la intelegerea cititorului. Nichita

Stănescu este reprezentant al generaţiei anilor ’60, exprimându-şi epoca şi contribuind în mod decisiv

la constituirea ei prin ideologia sa poetica. Scrierile sale aparţin curentului neomodernism, curent

literar dezvoltat in a doua jumătate a secolului al XX-lea care îşi propune să realizeze o literatura ce

reia formule şi modele moderniste într-o variantă inedită.

Dificultatea liricii lui Nichita Stănescu şi încântarea pe care o produce, provin din modul în care ea

contrariază permanent aşteptările cititorului. În concepţia lui, poezia e vie: „se naşte din imaginaţia

poetului şi se hrăneşte cu imaginaţia cititorului”. Poezia devine o tulburătoare cunoaştere de sine şi o

comunicare cu sinele.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este cuprinsă în volumul „O viziune a sentimentelor”. Acest volum

face parte din prima etapă a creaţiei stănesciene, o etapă a exuberanţei, a tinereţii şi are ca tema

centrală dragostea ca stare de certitudine. Poezia Leoaică tânără, iubirea este o confesiune lirică a lui

Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa

celui mai uman sentiment, iubirea.

Tema o constituie consecinţele pe care iubirea intensă, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul

sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu sinele totodată.

Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul poetic la

apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, „leoaica tânără”,

explicitată chiar de poet prin opoziţia „iubirea”.

Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din trei secvente lirice, corespunzatoare

celor trei strofe: intalnirea cu iubirea, motamorfoza universului si constatarea caracterului ireversibil al

metamorfozei.

Prima strofa prezintă propria descoperire a iubirii de către eul liric (pronumele la persoana I singular

„mi”, „mă”, „m” fiind mărci ale prezenţei eului liric). Prin utilizarea mijloacelor artistice iubirea este

materializată, imaginile artistice create prezintă totul ca pe o aventură. Sentimentul apare brusc („mi-a

sărit în faţă”), în mod neaşteptat, luându-l prin surprindere şi fără a-i oferi timp să reacţioneze în vreun

fel. Abia după ce este afectat, eul liric realizează că îl „pândise-n încordare mai demult”. Termenul

„demult” arată timpul îndelungat al urmăririi, iubirea fiind în aşteptarea momentului prielnic pentru „a

ataca”. Prin adverbul „azi” prezent în ultimul vers al strofei se poate observa că momentul prielnic este

chiar acum, în prezent. Forţa devastatoare cu care acţionează, duritatea sunt redate prin versul „Colţii

albi mi i-a înfipt în faţă”. Iubirea se manifestă într-un mod violent („m-a muşcat”) lăsând urme, unele

chiar vizibile („pe faţă”) transformarea fiind deci ireversibilă. Se disting, astfel, doua planuri ale

dinamicii poetice: cel al senimentului iubirii, ce proiecteaza pentru o clipa fiinta umana in spatiul

atemporal, si cel al eului liric ca martor, care inregistreaza din amintire, intr-o miscare liniara pe axa

timpului, momentele acestei „neobisnuite intamplari a fiintei”.

Cea de-a doua strofă poate fi interpretată ca o descriere cosmogonică. Schimbările produse în

interiorul eului liric determinate de apariţia unui nou sentiment, iubirea, produc schimbări la nivelul

exteriorului. Aceste schimbări sunt la fel de bruşte („Şi deodată”), iar eul liric resimte acum tot

exteriorul, sentimentele de ameţeala şi confuzie punând stăpânire asupra lui. Forţa agresivă a iubirii

modifică realitatea, reordonează lumea după propriile-i legi într-un joc al cercurilor ,simbol al

perfecţiunii: „Se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.”

Acest nou univers este creat în jurul eului liric, el fiind nucleul.Trecerea intr-o stare atemporala este

posibila numai cand iubirea se manifesta plenar in forme de actiune multiple si imprevizibile. Spatiul

fluctuant, ce-si modifica permanent dimensiunile, este modalitatea prin care poetul se proiecteaza in

imaterial, isi pierde conditia terestra. Desprinse din imvelisul material, noile simturi sunt capabile de

explorari imposibile:”Si privirea-n sus tisni,/curcubeu taiat in doua”.Metafora „curcubeu taiat in doua”

exprima existenta „Unului” in toate si a „Totului” in Unicul Principiu. Spatiul ce se extinde si se

inchide in el insusi este dovada a trecerii dincolo de real.

Transformarea propriei interiorităţi este descrisă în cea de-a treia strofa prin modificările fizice

suferite. Cel care a fost „afectat” de iubire nu se mai recunoaşte pe sine, totul este schimbat, diferit,

ducand la dizolvarea totala a materialitatii corpului: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la

bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie”. La sfarsit, „leoaica tanara” trece mai departe:”Si aluneca-n nestire/

pe-un desertin stralucire”, amintirea fascinanta persistand „inc-o vreme, si-nca-o vreme...”. O parte a

poetului, componenta sa imateriala, a ramas in acest spatiu tangent cu „leoaica”, trupul, pustiit de

sentimente, se misca in gol, in spatiul profan al lumii, care-si pierde treptat aura stralucitoare intr-o

imagine graitoare a desertului ce absoarbe, pana la disparitie, „leoaica” transformabila si

materializanta, ce se indeparteaza incet si sigur de granitele universului simplu, necreator, incremenit

intr-o fluiditate spre stingere. Prelungirea la nesfarsit a clipei, eternitatea de care se inconjoara leoaica

face distinctia finala intre universul banak, populat de idei fara posibilitate de materializare, si lumea

ideala, fara limitari si fara tristete.

Lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile

lexico-gramaticale de persoana I ale verbului „mi-am dus” şi pronumelui „mi-”, „m-”, „mă”, „meu”.

Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora

„leoaică”, imaginea transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având repercusiuni decisive

asupra sensibilităţii eului liric.

Ca element de recurenţă, substantivul „faţă” este un laitmotiv ideatic al primei strofe, care profilează

ambiguitatea stilistică a poeziei, prin echivocul lexical care insinuează starea sufletească. Sensul

ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi semantică echivocă se

concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, semnificând buimăceala şi

bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe lumea la fel ca înainte.

Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de oralitatea stilului, care conferă persuasiune

stării emoţionale imposibil de controlat, realizată prin cuvinte şi expresii din limbajul colocviul: „mă

pândise”, „i-a înfipt” „de-a-dura”, „ţâşni”, „alene”. Verbele aflate, în mod surprinzător, la perfect

simplu, timp propriu poveştilor, sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând

o acţiune de dată recentă cu efecte năucitoare asupra îndrăgostitului: „se făcu”, „ţâşni”, „o-ntâlni”.

In concluzie, poezia „Leoaica tanara, iubirea...” este o romanta cantabila a iubirii, sentiment

materializat de Nichita Stanescu, stare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii

eului poetic, inaltandu-l in centrul lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta miraculoasa a celui

mai uman sentiment.Astfel,imagistica inedită a liricii stănesciene este a adevărată aventură spirituală şi

lingvistică, ce defineşte un inovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind nu numai

„un model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă artistică ce regândeşte, de la capăt,

întreaga poeticitate în articulaţiile ei, propunând o operă de o mare profunzime şi originalitate.